POVESTEA CU ALUNIŢĂ ⁵

Încât, în cea de a două sute cincizecea noapte şeherezada spuse: i s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a sălăşluit în Cairo un şeic falnic, care era starostele negustorilor din cetate. Şi era preţuit de întregul suk pentru cinstea lui, pentru purtarea sa cuminte şi aleasă, pentru vorbclc-i măsurate, pentru bogăţia lui şi pentru mulţimea de robi şi de slugi. Îl chema Şamscddin.

Într-o zi de vineri, înainte de rugăciune, se duse la hammam, pe urmă la bărbier unde, precum cer sfintele datini, puse să i se potrivească mustăţile pe chiar dunga buzei de sus şi să fie ras cu grijă pe cap. Apoi luă oglinda pe care i-o întindea bărbierul şi se privi în ca, după ce mai întâi rostise mărturisirea de credinţă spre a se pune la adăpost de vreo făloşie prea vădită faţă de trăsăturile chipului său. Şi luă seama, cu o mâhnire fară de capăt, că nrcle albe din barba lui ajunseseră cu mult mai multe decât cele negre, şi că se cerea multă luarc-aminte ca să le dibuieşti pe cele din urmă din desişurile albe printre care erau împrăştiate. Şi cugetă: „Barba care încărunţeşte este semn de bătrâneţe, iar bătrâneţea este prevestire a morţii! Sărmane Şamseddin! Iacătă-tc aproape de pragul mormântului şi încă nu ai nici un urmaş! Ai să te stingi şi ai să ajungi ca şi cum niciodată nu ai fi fost!"

Pe urmă, plin de gândurile acestea amare, se duse Ia geamie să-şi facă rugăciunea, şi de acolo se întoarse acasă, unde soţia lui, cunoscând ceasul obişnuit al venirii sale, se gătise să-1 întâmpine îmbăiată, şi înmiresmată, şi dichisită cu mare grijă. Şi îi ieşi înainte cu un chip zâmbăreţ şi îi ură seară-bună, spunând:

— O seară de fericire fie asupră-ţi!

Dar starostele, fară a-i întoarcc soţiei urarea, îi spuse cu glas acru:

— Despre ce fel de fericire îmi pomeneşti tu? Au poate să mai fie vreo fericire pentru mine?

Soţia, uluită, îi spuse:

— Numele lui Allah fie asupră-ţi şi împrejuru-ţi! Dar de unde asemenea închipuiri pârdalnice? Ce-i lipseşte fericirii talc? Şi care îţi este pricina de supărare?

El răspunse:

— Tu numai! Ascultă-mă, aşadar, muiere! Cugetă şi tu la ciuda şi la amărăciunea care mă încearcă ori de câte ori mă duc la suk! Ii văd prin prăvălii pe negustori cum stau alături cu cei doi sau trei copii pe care îi au şi care cresc sub ochii lor. Şi sunt mândri de odraslele lor. Şi numai eu sunt păgubit de atare mângâiere! Şi adesea îmi doresc moartea, ca să mă mântui de viaţa asta fară de mângâiere! Şi mă rog la Allah, carele i-a chemat la sânul lui pe părinţii mei, să-mi scrie şi mie un sfârşit care să pună capăt zbuciumclor mele!

La vorbele acestea, soţia starostelui spuse:

— Nu te opri acuma la asemenea gânduri şi hai de cinsteşte masa pe care am aşternut-o pentru tine!

Dar starostele strigă:

— Nu, pe Allah! Nu mai vreau nici să mănânc, nici să beau, nici mai cu seamă să primesc de aci înainte chiar nimic din mâinile tale! Că numai tu eşti pricina sterpiciunii noastre! Iacătă că s-au şi scurs patruzeci de ani de la căsătoria noastră, şi fară de nici un rost! Şi mereu mi te-ai tot pus împotrivă să-mi mai iau şi alte soţii şi, ca o muiere hapsână ce eşti, te-ai prilejuit de slăbiciunea cărnii mele încă din cea dintâi noapte a nunţii noastre ca să mă pui să mă leg cu jurământ că niciodată nu am să aduc în casă o altă femeie de faţă cu tine, şi că niciodată nici măcar nu am să mă culc cu altă femeie afară de tine! Iar eu, ca un prost, ţi-am făgăduit roate astea. Şi ceea ce este şi mai cumplit, este că mi-am ţinut făgăduiala şi că tu, când ţi-ai văzut stcrpiciunca, nu ai avut mărinimia să mă dezlegi de jurământ! Ci, pe Allah! Mă jur acuma că mai degrabă îmi tai mădularul decât să ţi-l mai dăruiesc ţie ori măcar să te mai alint vreodată. Că văd bine acuma că e caznă zadarnică să mai trudesc cu tine; şi tot atâta dobânda-i dacă-mi împlânt scula într-o gaură de stâncă ori dacă încerc să rodesc o ţarină uscată ca a ta! Da, pe Allah! E trudă irosită toată truda pe care am părăduit-o în zgăul tău fară fund!

Când auzi vorbele astea, mai degrabă smucite, nevasta starostelui văzu lumina cum se preschimbă în neguri dinaintea privirilor sale şi, cu glasul cel mai acru pe care izbuti să-1 ia în mânia ei, ţipă la soţul său, starostele:

— A, ghiuj stregheţat! Ia mai clăteşte-ţi gura înainte de a vorbi! Numele lui Allah fie asupră-mi şi împrejuru-mi! Ferească-mă el de orice hulă şi de orice învinuire nedreaptă! Păi tu socoţi că dintre noi doi eu aş fi cea zăbavnică? Dezmântă-te, baboşule! Nu te îmboboti decât pe tine şi pe ouăle talc clocite! Păi, da, pe Allah! Că tare-s clocite, şi tare apătoase, şi tare fără de vârtute! Du-te de cumpără cu ce să Ie mai descloceşti şi să le mai învârtoşezi. Şi ai să vezi tu atunci dacă rodul meu c plin de sămânţă ori e sterp!

La vorbele acestea ale soţiei sale zburlite, starostele negustorilor rămase destul de clătinat în puterile Iui şi, cu glas îndoit, întrebă:

— Să zicem, precum te încumeţi tu, că ouăle mele ar li reci şi străvezite şi că măduva lor ar fi limpede şi fără de vârtute; ai putea tu oare cumva să-mi dczvăluieşti, ca să dau fuga şi cu, locul unde se vinde leacul în stare să învârtoşească ccca ce este apos?

Soţia îi răspunse:

— Ai să găseşti la cel dintâi negustor de leacuri din drum amestecul care învârtoşeşte ouăle bărbatului şi le face volnice să plodească o femeie.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute cincizeci fi una noapte spuse:

Amestecul care învârtoşeşte ouăle bărbatului şi le face volnice să plodească o femeie.

Când auzi vorbele acestea, starostele îşi zise: „Pe Allah! Chiar mâine am să mă duc la negustorul de leacuri să cumpăr oleacă de amestec ca accla, spre a-mi învârtoşa ouăle!" încât a doua zi, de cum se deschise sukul, starostele luă un bocal gol şi se duse la un negustor de leacuri şi îi spuse:

— Pacea să fie asupră-ţi!

Negustorul îi întoarse salamalecul şi îi spuse:

— O, ce dimineaţă binecuvântată care mi te aducc ca pe ccl dintâi muşteriu! Porunceşte!

Starostele spuse:

Vin să-ţi cer a-mi vinde o uncie din dresul care învârtoşeşte ouăle bărbatului!

Şi îi întinse bocalul de farfuriu.

La atare vorbe, negustorul nu ştiu ce să socoată, şi îşi zise: „Starostele nostru, cel atâta de aspru îndeobşte, fară de îndoială că vrea să glumească. Am să-i răspund în acelaşi chip." Şi îi spuse:

Nu, pe Allah! Ieri încă mai aveam, dar lcacul acesta este atâta de căutat, încât marfa mea s-a vândut toată. Du-te dară şi ccrc-o la vecinul meu.

Atunci starostele se duse la ccl de al doilea negustor de leacuri, apoi la cel de al treilea, apoi la toţi negustorii de leacuri din suk, şi toţi îl întâmpinară cu acelaşi răspuns, râzându-şi în barbă de o cerere aşa de anapoda.

Când văzu că toate căutările lui rămân fară de folos, starostele se întoarse la prăvălia lui şi şezu jos acolo, potopit de gânduri şi scârbit de viaţă. Şi pe când îşi făcea sânge rău aşa, văzu că se opreşte dinaintea uşii sale şeicul misiţilor, un mâncător de haşiş ajuns de pomină, un beţivan, un hălpău de opiu, într-un cuvânt icoana lepădăturilor şi ticăloşimii din suk. Pe nume îl chema Sesam.

Dar misitul Sesam îl cinstea tare mult pe starostele Şamseddin şi nu trecea o dată pe dinaintea prăvăliei sale fără a se temeni până la pământ, rostind urările cele mai alese. Şi nici în dimineaţa aceea nu pregetă a se ploconi cu temenelile lui obişnuite cătrc preacinstitul staroste, care nu se putu opri a-i întoarce salamalecul cu un glas tare morocănos. Iar Sesam, care luă seama la aceasta, îl întrebă:

Ce prăpăd aşa de mare s-a putut petrece, încât să arunce atâta tulburare în sufletul tău, o, preacinstite staroste al nostru?

El răspunse:

Păi chiar că aşa! O, Sesam, vino de şezi colea lângă mine şi ascultă la vorbele mele! Şi ai să vezi dacă am pricină să mă mohorăsc. Socoate, Sesame, că iacătă-s patruzeci de ani bătuţi de când sunt însurat, şi încă nu m-am împărtăşit nici baremi cu mireasma unui copil! Şi până la urmă mi s-a spus că zăbăvnicia vine numai din pricina mea, care aş avea, precum sc pare, sămânţa prea străvezie şi apa prea sălcie şi fără de vârtute! Şi am fost sfătuit să caut pe la negustorii de leacuri dresul care învârtoşeşte sămânţa. Dar nici un negustor nu are atare leac în prăvălia lui. Aşa că mă vezi tare nevolnic că nu pot afla cu ce să dau tăria trebuincioasă zemei celei mai de preţ a insului meu!

Când auzi vorbele acestea ale starostelui, misitul Sesam, în loc să se arate mirat ori să râdă ca neguţătorii de leacuri, întinse mâna cu podul palmei întors în sus, şi spuse:

Pune un dinar în palma asta şi dă-mi bocalul acela de farfuriu. Am cu ce-ţi trebuie!

Şi starostele răspunse:

Pe Allah! Oare este cu putinţă? Păi, o, Sesam, să ştii bine că dacă chiar ai să izbuteşti în treaba asta, te-ai procopsit! Îţi jur pe viaţa Profetului! Şi iacătă, pentru început, doi dinari, nu unul!

Şi îi puse cei doi dinari în palmă şi îi înmâna bocalul.

Atunci dezmăţatul de pomină care era Sesam se dovedi cu prilejul acela mai dedat cu hakimia decât toţi dresăturgiii din suk. Într-adevăr, după ce cumpără din suk toate cele de care avea trebuinţă, se întoarse la el acasă şi se apucă numaidecât să întocmească amestecul următor: luă două uncii de peltea de piper chiubeb chinezesc, o uncie de ulei de turiţă grecească, o uncie de cuişoare proaspete, o uncie de scorţişoară roşie de la Serendib, zece drahme de cardamoamă albă de la Malabar, cinci de gimbir indicnesc, cinci de piper alb, cinci de ardei roşu din insule, o uncie de bace înstelate de badian indicnesc, şi o jumătate de uncic de schinduf de munte. Le amestecă pe toate cu iscusinţă, după ce le f

        ) isă şi le trecu printr-o sită, turnă peste ele nişte miere impede şi alcătui astfel un păsat bine legat la care mai adăugă cinci boabe de muşc şi o uncie de icre bine bătute. Mai adăugă şi oleacă de salep subţiat cu apă de trandafiri şi puse totul în bocalul de farfuriu.

Grăbi apoi să plece spre a-i duce bocalul starostelui Şamseddin, spunându-i:

Iacătă leacul desăvârşit care întăreşte sămânţa bărbatului şi învârtoşează zeama prea apoasă.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar în cea de a două sute cincizeci fi doua noapte spuse:

Iacătă leacul desăvârşit care întăreşte sămânţa bărbatului şi învârtoşează zeama prea apoasă!

Pe urmă adăugă:

Se cere să mănânci păsatul acesta cu două ceasuri înainte de a te culca. Dar mai întâi sc cere ca trei zile în şir să nu mai mănânci nimic altceva decât hulubi fripţi, ardeiaţi până peste poate, peşte cu lapţi şi, într-un sfârşit, fudulii de berbec, fripte uşor. Şi dacă, după toate astea, nu ai să ajungi să străpungi până şi zidurile şi să plodeşti şi-o stâncă goală, mă învoicsc cu, Sesam, să-mi razi barba şi mustăţile, şi te las să mă scuipi în ochi!

Şi, după ce spuse vorbele acestea, îi dete starostelui bocalul de farfuriu şi plecă.

Atunci starostele cugetă: „De bună seamă că Sesam acesta, care îşi petrece viaţa în dezmăţ, trebuie să sc priceapă la leacuri întăritoare! Aşa că am să-mi pun nădejdea în Allah şi în el!" Şi se întoarse acasă şi grăbi să se împacc cu nevastă-sa, pe care, de altminteri, o iubea, şi care şi ea îl iubea, şi amândoi îşi cerură iertăciune unul faţă de celălalt pentru mânia lor trecătoare şi îşi mărturisiră toată ciuda pe care o trăiseră noaptea întreagă, certaţi din pricina unor vorbe fară judecată.

După care Şamseddin se apucă să urmeze de şart, vreme de trei zile, tacâmul hotărât de Sesam, şi la sfârşit înfulecă şi păsatul cu pricina, care i se păru minunat.

Simţi atunci că sângele i se încinge până peste măsură, ca pe vremea tinereţii sale, când făcea rămăşaguri cu făgădarii de seama lui. Aşa că se duse la nevastă-sa şi o îmbucură; iar ca tot aşa pe el; şi amândoi rămaseră mulţumiţi de ispravă, şi ca spornicie, şi ca vrednicie, şi ca rodnicie, şi ca dibăcie, şi ca volnicie, şi ca tărie.

Încât, în noaptea aceea, soţia starostelui fu binecuvântată fară de nici o îndoială; fapt de care se încredinţă întru totul când luă aminte că trecură trei luni fară de nici un stropişor de sânge.

Şi sarcina îşi urmă drumul ei firesc; şi, la capătul celor nouă luni, zi la zi, soţia avu o naştere fericită, da înfricoşător de anevoioasă, întrucât pruncul pe care îl năştea era mare de parcă ar fi avut un an ca vârstă. Iar moaşa mărturisi, după urările îndătinate, că în viaţa ei nu mai văzuse copil atâta de voinic şi atâta de frumos. Fapt de care nu trebuie să ne minunăm dacă ne gândim la păsatul vrăjitoresc al lui Sesam. Aşa că moaşa luă copilul şi îl spălă, procitind numele lui Allah, al Iui Mahomed şi al lui Aii, şi îi rosti la ureche mărturisirea de credinţă musulmană, şi îl înfaşă şi îl încredinţă mamei, care îi dete sân până ce pruncul se sătură bine şi adormi. Iar moaşa rămase încă trei zile lângă lăuză, şi nu plecă decât atunci când fu încredinţată că totul era bine şi că li se împărţiseră vecinilor zumaricalele plămădite cu prilejul acela.

În cea de a şaptea zi, presărară sare prin odaie, iar starostele intră atunci s-o firitisească pe nevastă-sa. Pe urmă o întrebă:

— Unde este darul de la Allah? Numaidecât ea i-l întinse pe noul-născut. Iar starostele rămase fermecat de frumuseţea acelui copil de şapte zile care părea să aibă un an şi al cărui obraz era mai strălucitor dccăt luna plină la răsăritul ei. Şi o întrebă pe soţie:

Ce nume va să-i dai?

Ea răspunse:

Dacă ar fi fost fată, i-aş Pi pus cu numele; da în trucat este băiat, tu ai căderea să alegi!

Or, în clipita aceea, una dintre roabele care înfăşau pruncul suspină de tulburare şi de bucurie când văzu pe buca stângă a micuţului un semn negricios şi gingaş de noroc, ca o bobiţă de muşc, ce se iţea cu buburuza şi cu strălucirea lui pe albeaţa pielii. Şi, de altfel, şi pe cei doi obraji ai pruncului străluceau tot aşa^da cu mult mai mici, câte o bobiţă neagră şi catifelată. Încât, vrednicul staroste, stârnit de faptul acela, strigă:

Avem să-i punem numele de Alaeddin Aluniţă!

Aşadar, pruncului i se puse numele de Alaeddin aluniţă; da întrucât era prea lung, i se spunea numai Aluniţă. Şi Aluniţă fu alăptat vreme de patru ani de către două doici şi de maică-sa; încât ajunse tare ca un pui de leu şi rămase alb ca o iasomie şi rumen ca trandafirii. Şi era aşa de frumos, că toate fetiţele de prin vecini şi ale rudelor îl îndrăgiseră nebuneşte; iar el le primea dovezile de dragoste, da nu se îndura niciodată să le lase să-1 sărute, şi le zgâria amarnic când ele îl înghesuiau prea tare; încât fetiţele, ba până şi fetele mai mărişoare se prilejuiau de somnul lui spre a veni să-1 acopere nepedepsite cu sărutări şi să se minuneze de Irumuseţea şi de frăgezimea lui.

Când tatăl şi mama lui Aluniţă văzură cât de îndrăgit şi de alintat era fiul lor, li se făcu frică să nu îl deoache; şi chibzuiră să-1 ferească de o atare piază rea. Pentru accasta, în loc să facă şi ei ca alţi părinţi care lasă muştele şi murdăria să acopere faţa copiilor lor ca să nu pară prea frumoşi şi să nu tragă asupra lor deochiul, părinţii lui Aluniţă îl închiscră pe copil într-o hrubă zidită dedesubtul casei, şi îl ţinură să crească astfel departe de orice ochi. Şi Aluniţă crescu aşa, neştiut de nimeni, da înconjurat de grijile necontenite ale roabelor şi ale hadâmbilor. Iar când ajunse la o vârstă mai răsărită, i se aduseră nişte dascăli cărturari care îl învăţară scrierea frumoasă, şi Coranulşi ştiinţele. Iar el la rându-i ajunse tot atâta de învăţat pe cât era de frumos şi de bine făcut. Şi părinţii lui hotărâră să nu-l scoată de acolo decât atunci când barba are să-i crească şi să se facă atâta de marc cât să i se târască pe pământ.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar în cea de a două sute cincizeci fi treia noapte spuse:

Decât atunci când barba are să-i crească şi are să i se facă atâta de mare cât să i sc târască pe pământ.

Or, într-o zi, unul dintre robi, care îi aducea lui Aluniţă tablalele cu mâncăruri, uită să închidă după el uşa de la hrubă; iar Aluniţă, văzând deschisă uşa aceea, pe care niciodată nu o luase în seamă, atâta de marc şi de plină de perdele şi de zăveze era hruba, se repezi să iasă şi să suie la catul casei, unde se afla maică-sa înconjurată de fel de fel de hanâme venite în musafirlâc.

Pe atunci Aluniţă ajunsese un flăcăiaş minunat de patrusprezece ani, frumos ca un înger beţivănit, şi cu obrajii acoperiţi cu pufuşor ca o poamă, tot cu câte o aluniţă pe lângă buze, de fiecare parte, fară a le mai pune la socoteală şi pe cele care nu se vedeau.

Încât, atunci când îl văzură pe flăcău dând deodată buzna peste ele, femeile grăbiră să-şi acopere faţa, zăpăcite, şi îi spuseră soţiei lui Şamseddin:

— Pe Allah! Ce ocară ne faci de laşi să intre aşa peste noi un tânăr străin! Tu nu ştii că neprihana este una dintre pravilele de temelie ale credinţei?

Dar mama lui Aluniţă răspunse:

Chemaţi asupră-vă numele lui Allah! O, oaspete ale mele, flăcăul pe care îl vedeţi nu e altcineva dccât copilul meu cel scump, rodul lăuntrurilor mele, fiul starostelui negustorilor din Cairo, şi care a fost crescut la sânul unor doici cu lapte din belşug, şi pe braţe de roabe frumoase, pe umeri de fecioare alese şi pe pieptul celor mai curatc şi mai de viţă; el e ochiul mamei sale şi fala tatălui său, este Aluniţă! Chemaţi asupra-i numele lui Allah!

Iar soţiile emirilor şi ale negustorilor cei bogaţi răspunseră:

Numele lui Allah fie asupra-i şi împrejuru-i! Ci, o, mamă a lui Aluniţă, cum se face că niciodată nu ni l-ai arătat pe fiul tău până astăzi?

Atunci soţia lui Şamseddin mai întâi se ridică şi îl sărută pe fiul ei pe ochi şi îl trimise de acolo, ca să nu Ic mai stânjenească pe musafire, apoi le spuse:

Tatăl său a pus să fie crescut în iatacurile de dedesubtul casei noastre, ca să-1 ferească de deochi. Şi.1 chibzuit să nu-l scoată la iveală decât după ce are să-i crească barba, întrucât frumuseţea lui îl primejduieşte să tragă asupra-i pacostea şi piezele rele. Iar dacă a ieşit acuma, de bună seamă că e din vina vreunui hadâmb care o fi uitat să închidă uşa după sine.

La vorbele acestea, oaspetele o firitisiră îndelung pe soţia starostelui că avea un fecior atâta de frumos, şi chemară asupra lui milele celui Preaînalr, apoi plecară.

Atunci Aluniţă se întoarse lângă maică-sa şi, văzând nişte robi că înşăuau un catâr, întrebă:

Pentru cine este catârul acela?

Ea răspunse:

Este pentru tatăl tău, ca să-1 aducă de la suk.

El întrebă:

Şi ce meserie are tatăl meu?

Ea spuse:

Tatăl tău, o, lumină a ochilor mei, este negustor mare, şi este staroste peste toţi negustorii din Cairo; şi el este capanlâul sultanului arabilor şi al tuturor emirilor musulmani. Şi, ca să-ţi arăt cât de cât ce mare este tatăl tău, află că muşteriii nu se duc de-a dreptul la el să stea de vorbă decât pentru cumpărături falnice care trec de o mie de dinari; dar când cumpărătura este mai mică, fie ea chiar şi de nouă sute optzeci de dinari, atunci treaba cade în scama slujbaşilor tatălui tău, fară a-l mai sâcâi pe el. Şi nici o marfa şi nici o încărcătură nu poate să intre ori să iasă din Cairo fară ca mai întâi să fie prevestit tatăl tău şi fară ca să fie întrebat. Allah, aşadar, i-a hărăzit părintelui rău bogăţii fară de socoată. Preamărit fie El!

Aluniţă răspunse:

Da! Mărire lui Allah carele a făcut să mă nasc fiu al starostelui negustorilor! Şi nu vreau să-mi mai petrec viaţa închis, departe de ochii tuturora, şi de mâine trebuie să mă duc în suk cu tatăl meu!

Iar mama răspunse:

Allah să tc audă, copilul meu! Am să vorbesc cu tatăl tău despre aceasta de cum are să se întoarcă.

Încât atunci când Şamseddin se întoarse acasă, soţia lui îi istorisi ce se întâmplase şi îi spuse:

Chiar că este vremea să-1 iei pe fiul nostru în suk cu tine.

Starostele spuse:

O, mamă a lui Aluniţă, păi tu nu ştii că deochiul este un lucru adevărat şi că nu e de glumit cu nişte treburi aşa de amarnice? Şi uiţi de triştea vecinului nostru cutare şi a vecinului nostru cutare şi a atâtor altora ucişi de dcochi? Fii încredinţată că jumătate din morminte sunt pline cu morţii răpuşi de deochi!

Soţia starostelui răspunse:

O, tată al lui Aluniţă, într-adevăr soarta omului îi este legată la gât! Cum ar putea el să scape de ea? Iar ceea ce este scris nu poate să fie şters, iar fiul va bate aceeaşi cale ca şi tatăl său, şi în viaţă şi în moarte. Iar ceea ce astăzi este, mâine nu are să mai fie! Apoi cugetă la urmările cele negre pe care fiul tău arc să le îndure într-o zi, din vina ta! Că, atunci când, după o viaţă pe care eu o doresc lungă şi pururea norocită, ai să mori, nimeni nu are să vrea a-l privi pe fiul nostru drept moştenitor legiuit al bogăţiilor şi al bunurilor tale, de vreme ce până astăzi nimeni nu are habar că sc află pe lume! Şi aşa că Haznaua Domnească arc să pună mâna pe toate bunurile tale şi are să-1 prade pe fiul tău, fară de izbavă. Iar eu degeaba am să cer mărturia celor bătrâni, că bătrânii nu vor putea să spună decât: „Nu avem ştire ca starostele Şamseddin să fi avut vreun fiu ori vreo fiică!"

Vorbele acestea înţclcpţcşti îl făcură pe staroste să stea a chibzui, şi, după o bucată de vreme, răspunse:

Pc Allah! Ai dreptate, o, femeie! De mâine am să-1 iau pe Aluniţă cu mine şi am să-1 învăţ să vândă şi să cumpere, şi neguţătoriile, şi toate dedesubturile meseriei.

Apoi se întoarse către Aluniţă, pe care ştirea aceea îl năucise de bucurie, şi îi spuse:

Ştiu că eşti tare bucuros să vii cu mine. Prea bine! Află însă, fiul meu, că In suk să cadc să fii cuminte şi să ţii ochii plecaţi cu sfioşenie; încât nădăjduiesc că ai să pui în fapt învăţăturile cele înţelepte ale dascălilor tăi şi sfaturile bune cu care ai fost hrănit.

A doua zi, starostele Şamseddin, înainte de a-l duce pe fiul său la suk, îl pofti să intre la hammam.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute cincizeci fi patra noapte spuse:

Îl pofti să intre la hammam şi, după scaldă, îl îmbrăcă într-o haină de mătase dulce, cea mai frumoasă pe care o avea în prăvălie, şi îi încinse fruntea cu un turban uşor de şifon învrâstat cu firişoare de mătase aurită. După care amândoi mâncară câte ceva şi băură câte un pocal de sorbet şi, răcoriţi astfel, ieşiră de la hammam. Starostele încălecă pe catârul cel alb pe care i-l ţineau robii şi îl luă la spatele lui pe fiul său Aluniţă, al cărui chip fraged se făcuse încă şi mai şi, şi ai cărui ochi strălucitori i-ar fi târât în ispită până şi pe îngeri. Apoi, călare astfel amândoi pe catâr, cu un potop de robi îmbrăcaţi în straie noi, care mergeau înaintea şi în urma lor, luară calea către suk.

La vederea lor, toţi negustorii din suk şi toţi muşteriii şi vânzătorii rămaseră uluiţi; şi îşi ziceau unii altora:

Ya Allah! Uitaţi-vă la băiat! E chiar luna în cea de a patrusprezecea noapte a ci!

Iar alţii spuneau:

Dar cine să fie băiatul acela minunat care şade la spatele starostelui Şamseddin? Nu l-am mai văzut niciodată!

Pe când ei se minunau astfel la trecerea catârului pe care călărea starostele cu Aluniţă, misitul Sesam tocmai trecea prin suk şi îl zări şi el pe flăcăiaş. Or, Sesam, din pricina dezmăţurilor şi a bcţivănelilor cu haşiş şi cu opiu, ajunsese până la urmă să-şi piardă de-a binclca ţinerea de minte şi nu îşi mai amintea nici baremi de tămăduitura pe care o dovedise odinioară cu amestecul acela vrăjit pe temei de lapţi, muşc, peltea de chiubcb şi atâtea alte lucruri minunate.

Încât, dacă îl văzu pe staroste cu flăcăiaşul, începu a face zâmbre cu un chip înţelegător şi a şugui buruienos pe seama lui, grăind spre negustorii care îl ascultau:

Uitaţi-vă oleacă la bătrânul ăla cu barbă albă! E ca prazul! Alb pe dinafară şi verde pe dinăuntru!

Şi umbla de la un negustor la altul, ca să spună la fiecare vorbele-i de duh şi zeflemelile, până ce nu mai rămase nimeni în suk care să nu fie încredinţat că starostele Şamseddin avea un puştiulică de mameluc la prăvălia sa.

Când atare zvoană răzbătu până la urechile maimarilor şi ale negustorilor de frunte, se alcătui un divan întocmit din cei mai vârstnici şi mai cinstiţi dintre ei, spre a judeca asupra belelei cu starostele lor. Şi, în mijlocul divanului, Sesam îi da cu gura şi făcea schime de scârbă şi spunea:

Nu vroim să-1 mai avem în capul nostru, ca staroste al sukului, pe barbă ăsta stricat, care se freacă în târg cu llăcăiaşii! Încât de astăzi avem să nc lipsim a mai merge să procitim înainte de deschiderea prăvăliilor, cele şapte stihuri din fatihax de faţă cu starostele. Şi, astăzi chiar, avem să ne alegem alt staroste care să fie oleacă mai puţin râvnitor la puştani decât moşnegărie ăsta!

La spusa aceasta a lui Sesam, negustorii nu găsiră nimica de grăit împotrivă, şi se învoiră, într-un glas, cu socoata înfăţişata.

Cât despre cinstitul Şamseddin, apoi dacă văzu că trecuse ceasul fară ca negustorii şi misiţii să fi venit spre a prociti de faţă cu cl stihurile îndătinate din fatihă, nu ştiu pe seama cui să pună o încălcare atâta de grea şi atâta de potrivnică datinei. Şi, întrucât îl zări nu departe dc. «colo pe stricatul de Sesam, îi făcu semn să se apropie ' Fatihă (in arabă: „deschizătoarea") este suraua cu care inccpc Coranul, >i echivalează pentru musulmani cu „Tatăl nostru" al creştinilor.

Spre a-i spune două vorbe. Şi Sesam, care nu aştepta decât semnul acela, se apropie, da încetuţ şi zăbovind a codeală şi târomindu-şi pasul fară păsare, tot aruncând la dreapta şi la stânga nişte zâmbete tâlcuite spre prăvăliaşii care nu mai aveau ochi decât pentru el, aşa de straşnic îi mistuia inima şi îi făcea să dorească o dezlegare a acelei jitanii mai presus de orice în ochii lor.

Încât Sesam, ştiindu-se ţinta tuturor privirilor şi a luării-aminte a tuturora, veni tăndălindu-se să se sprijine de parmaclâcul prăvăliei; şi Şamseddin îl întrebă:

Bre Sesame, da cum se face că negustorii, cu şeicul în frunte, nu au venit să procitească dinaintea mea surata dintâi din Corarti sesam răspunse:

He! He! Habar n-am! Dar sunt nişte scorneli, cam aşa, care umblă prin suk, nişte scorneli, cum să le zic, nişte scorneli! Oricum, ceea ce ştiu eu prea bine, este că s-a alcătuit o tabără, întocmită din şeicii de frunte, care a hotărât să te mazilească şi să cheme pe altul în slujba de staroste!

La vorbele acestea, preacinstitul Şamseddin sc schimbă la chip şi, cu glas totuşi cumpănit încă, întrebă:

Poţi măcar să-mi spui pe ce se întemeiază hotărârea aceasta?

Sesam clipi din ochi, îşi fâţâi şoldurile şi răspunse:

Haida-ae! Taică şeicule, nu te mai ascunde pe după deget! Că ştii mai bine decât oricare altul! Iar flăcăiaşul ăla, pe care l-ai adus la prăvălie, nu e acolo numai aşa ca să prindă muşte! Oricum, să ştii bine că eu, împotriva tuturor, ri-am luat apărarea, numai eu din toată adunarea, şi lc-am spus că tu nu eşti râvnitor de flăcăi, dat fiind că eu aş fi fost cel mai dintâi care să ştiu, întrucât mă aflu în chelemct cu toţi cei care osârduiesc mai cu drag la atare desfăţ acriu. Şi chiar am adăugat că băiatul aceia trebuie să fie vreo rudă de-a soţiei tale ori fiul vreunui prieten de-al tău de pe laTanzah, Mansurah ori Bagdad, venit la tine cu daraveli negustoreşti. Dar adunarea toată s-a întors împotriva mea, o, şeicule! Allah este cel mai mare, o, şeiculc! Şi îl ai, ca să te alini, pe flăcăiaşul acela, aşa de drăgălaş, pentru care, îngăduie-mi între noi, să te firitisesc. Chiar că e tare bine.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute cincizeci fi cincea noapte spuse:

Flăcăiaşul acela atâta de drăgălaş, pentru care îngăduieşte-mi, între noi, să te firitisesc. Chiar că e tare bine!

La vorbele acestea ale lui Sesam, starostele Şamseddin 1111 mai putu să-şi înfrâneze mânia şi strigă:

Taci, o, tu cel mai stricat dintre dezmăţaţi! Păi tu 1111 ştii că acesta-i copilul meu? Unde îţi este ţinerea de minte, o, mâncătorule de haşiş?

Dar Sesam răspunse:

Ia nu mă lua aşa! Păi de când ai tu un fiu? Băiatul ista de patrusprezece ani doar n-o fi ieşit, aşa cum e, din pântecele maică-sii?

Şamseddin îl lămuri:

Păi, o, Sesame, nu mai ţii minte că chiar tu, K iima-s patrusprezece ani, mi-ai adus amestecătura aceea minunată care învârtoşeşte ouăle şi le îndeseşte ipa? Pe Allah! Mulţumită ei am izbutit să dobândesc rodnicirea şi să mă dăruiască Allah cu fiul accsta! Iar tu iui ai mai venit niciodată să afli ştiri despre leacul tău. Iar cu, de spaima deochiului, am hotărât să fie crescut i opilul în încăperea cea mare de dedesubtul casei noastre, • i azi e întâia oară când iese cu mine în lume. Întrucât, măcar că socoata mea dintâi fusese să nu-l las să iasă decât atunci când are să-şi ţină barba în braţe, maică-sa m-a înduplecat să-1 iau cu mine ca să-1 învăţ negustoria şi să-1 deprind cu daravelile pentru ziua de mâine.

Pe urmă adăugă:

Cât despre tine, o, Sesame, sunt bucuros că într-un sfârşit te-am întâlnit, ca să mă despovărez de datorie! Iacătă o mie de dinari, pentru binele pe care mi l-ai făcut odinioară, cu leacul tău cel minunat!

Când auzi vorbele acestea, Sesam nu mai avu nici o îndoială asupra adevărului şi dete fuga să-i dezmintă pe toţi negustorii, care pe dată se repeziră să-1 firitisească mai întâi pe starostele lor şi să-şi ceară apoi iertăciune de la el pentru întârzierea adusă rugii de deschidere pe care, atunci pe loc, o şi procitiră între mâinile sale.

După care Sesam, în numele tuturora, luă vorba şi grăi:

O, preacinstite staroste al nostru, Allah păstreze întru dragostea noastră şi trunchiul copacului şi ramurile lui! Şi facă el ca ramurile la rându-le să înflorească şi să dea poame înmiresmate şi daurite! Ci, o, staroste al nostru, de obicei până şi sărăcanii, cu prilejul unei naşteri, pun să se facă tot felul de bunătăţuri şi Ie împart pe la prieteni şi pe la vecini; iar noi încă nu ne-am dedulcit cerul gurii cu desfătul unei asside cu unt şi miere, carc-i atâta de bună s-o deguşti când faci urările pentru noul-născut! Pe când aşauar căldarea cea mare cu minunata aceea de assidă?

Starostele Şamseddin răspunse:

Păi cum de nu! Nu râvnesc nici eu la altceva! Şi nu doar o căldare de assidă am să vă dăruiesc, ci un ospăţ falnic la casa mea de la ţară, la poarta de intrare în Cairo, în inima grădinilor! Aşa că vă poftesc pe toţi, o, prietenii mei, să veniţi mâine dimineaţă la grădina mea, pe care o ştiţi. Şi acolo, de-o vrea Allah, avem să dobândim ccca ce nu a fost decât zăbovit!

De îndată ce se întoarse acasă, preacinstitul staroste puse să se facă pregătiri mari pentru a doua zi şi trimise la cuptor, ca să fie rumenite dis-dc-dimineaţă, nişte oi ghiftuite vreme de şase luni numai cu iarbă verde, şi nişte miei întregi, cu grămezi de unt şi cu tablale fară de număr şi alte lucruri la fel; şi, drept aceea, le puse în bobote pe toate roabele din casă care se pricepeau la meşteşugul bunătăţurilor; şi pe toţi cichirgiii şi plăcintării de pe uliţa Zcini. Aşa încât, se cade s-o spunem, treaba, după atâtea osteneli, nu lăsa nimic de dorit.

A doua zi, de cu zori, Şamseddin plecă la grădină împreună cu fiu-său Aluniţă, şi puse roabele să aştearnă două ditamai feţe de mese, în două locuri osebite, destul de depărtate unul de celălalt; pe urmă îl chemă pe Aluniţă şi îi spuse:

Fiul meu, am pus să se aştearnă, precum vezi, două mese osebite; una pentru cei vârstnici, iar cealaltă pentru băieţii de seama ta care vor veni cu părinţii lor. Eu am să-i întâmpin pe cei cu barbă, iar tu, fiule, ai să-i întâmpini pe flăcăii fară barbă.

Dar Aluniţă, nedumerit, îl întrebă pe tătânc-său:

Şi pentru ce despărţenia asta şi aceste două rostuiri deosebite? De obicci nu se face aşa decât între bărbaţi >i femei. Iar băieţii ca mine ce ar avea să se teamă de bărbaţii cu barbă?

Starostele răspunse:

Fiul meu, băieţii fară barbă au să se simţească mai slobozi singuri şi au să se veselească mai bine între ei decât dacă ar fi de faţă cu părinţii lor!

Şi Aluniţă, care nu ştia pişicherlâcurile, se mulţumi i ti acel răspuns.

Încât, la sosirea oaspeţilor, Şamseddin se rândui să-i întâmpine pe cei vârstnici, iar Aluniţă pe băieţi şi pe llacăi. Şi mâncară, şi băură, şi cântară, şi se veseliră cât putură; şi pe toate chipurile strălucea voioşia şi bucuria; iar tămâia şi mirosnelc fură aprinse în căţui. Apoi, după ce masa se încheie, roabele le aduseră musafirilor cupele pline cu îngheţată de şerbet. Şi atunci fu ceasul pentru cei vârstnici să se lăfăiască în desfăţ, pe când tinerii, de cealaltă parte, se dedară între ei la fel de fel de jocuri vesele.

Or, printre oaspeţi se afla şi un negustor, unul dintre muşteriii cei mai aleşi ai starostelui; da acela era o puşlama de pomină, care nu lăsase să scape de zăticnclile lui nici un flăcăiandru mai chipeş din mahala. II chema Mahmud, da nimeni nu-l ştia decât după porecla de „Deandosulea".

Când auzi zarva pe care o făceau copiii în partea cealaltă, Deandosulea.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că sc luminează de ziuă şi se opri din povestitul îngăduit de sultanul Şahriar.

Dar în cea de a două sute cincizeci ţi şasea noapte spuse:

Când auzi zarva pe care o făceau copiii în partea cealaltă, Mahmud-Deandosulea se înfioră până peste poate şi cugetă: „Dc bună scamă că trebuie să se găsească vreun chilipir straşnic prin partea aceea!" Şi se prilejui de neluarc-aminte a tuturora ca să se scoale şi să se prefacă a se duce să-şi împlinească o nevoie zornică; şi se strecură binişor printre pomi şi ajunse în mijlocul băieţilor; şi se poticni înmărmurit dinaintea mişcărilor lor ispitite şi a chipurilor lor vrăjitoare. Şi nu trecu multă vreme până să bage de scamă că, neîndoielnic, cel mai muchclcf dintre ei era Aluniţă. Şi începu să-şi facă la gânduri cum să intre în vorbă cu el şi cum să-1 prindă de-o parte, şi cugetă:. Ya Allah! De s-ar depărta oleacă de ortacii lui!" Or, soarta il ajută până peste nădejdile sale.

Într-adevăr, de la o vreme, Aluniţă, încins de joc şi cu obrajii îmbujoraţi de zbânţâieli, simţi şi el zorul să meargă să se uşureze. Şi, ca un băiat bine crescut ce era, nu vroi să se ciuccască de faţă cu toată lumea, şi se duse mai încolo pe sub pomi. Numaidecât Deandosulca îşi zise: „Neîndoielnic că dacă m-aş apropia de el acuma l-aş speria. Am să fac altfel!" Şi ieşi de după copacul unde şedea şi se înfăţişă în mijlocul băieţilor, care îl cunoscură şi înccpură să-1 huiduiască furişându-i-se printre picioare. Iar el, tare mulţumit, se lăsa la cheremul lor, zâmbindu-lc; pe urmă le spuse, într-un sfârşit:

Ascultaţi la mine, copii! Făgăduiesc că am să vă dăruiesc mâine câte o mantie nouă de fiecare, şi bani cu care să vă împliniţi toate chefurile, dacă izbutiţi să stârniţi în Aluniţă patima după călătoriri şi dorul de a pleca din Cairo!

Iar băieţii îi răspunseră:

O, Deandosulca, asta-i tare lesne!

Atunci îi lăsă şi se întoarse să-şi ia locul printre cci cu barbă.

După cc Aluniţă îşi isprăvi treaba, când sc întoarse la locul său, ortacii lui îşi făcură cu ochiul, iar cel mai htm de şură din ceată, uitându-se la Aluniţă, îi spuse: în lipsa ta, am vorbit despre minunăţiile călătoriilor şi despre ţările cele vrăjite de departe, şi despre I) amasc, şi despre Alep, şi despre Bagdad! Tu, Aluniţă, «are ai un tată aşa de bogat, negreşit ca trebuie să-1 fi însoţit de multe ori în drumurile lui cu caravanele! Aşa că povesteşte-ne şi nouă câte ceva din cc ai văzut tu mai minunat!

Şi Aluniţă răspunse:

Eu? Păi ce, voi nu ştiţi că eu am fost crescut în iatacurile de sub pământ şi că nu am ieşit de acolo decât ieri? Cum aţi fi vrut să călătoresc în asemenea împrejurări? Că şi acuma este de mirare că tata mi-a îngăduit să-1 însoţesc de acasă până la prăvălie!

Atunci tot băiatul acela îi spuse:

Sărmane Aluniţă, ai fost păgubit de bucuriile cele mai alese, chiar mai înainte de a fi putut să lc deguşti! Dacă ai şti, o, prietene, gustul minunat al călătoritului, nu ai sta să mai zăboveşti o clipită în casa tatălui tău! Poeţii toţi au cântat desfătările hoinăritului, şi de altminteri iacătă doar vreo două, trei stihuri din cele câte ni s-au lăsat în privinţa aceasta:

Călătorie, au cine-ar şti a spune Farmecul tău, minune cu minune? Prieteni dragi, tot ce-i frumos pe lume Numai schimbare e, fi numai drum el Chiar perlele din vânătă genune A mărilor, ies ca să se adune, După ce trec 'ântinderi fără nume, O frunte de sultan să încunune Ori gâtul sidtăniţelor anume!

Când auzi stihurile acestea, Aluniţă spuse:

De bună seamă! Dar şi tihna de acasă îşi arc şi ea vraja ei!

Atunci unul dintre băieţi începu să râdă şi lc spuse tovarăşilor săi:

Ia luaţi oleacă aminte la Aluniţă! E ca peştii – care mor de îndată ce ies din apă!

Iar un altul puse paie pe foc spunând:

Ba pesemne că îi e frică să nu i se veştejească trandafirii din obraji!

Iar un al treilea adăugă:

Păi voi nu vedeţi că e ca muierile – care nu pot să facă nici baremi un pas singure de cum se pomenesc pe uliţă!

Iar un altul se minună într-un sfârşit:

Dar cum aşa? Măi Aluniţă, păi ţie nu îţi este ruşine să nu fii bărbat?

Când auzi toate acele zeflemeli, Aluniţă se simţi. Itâta de umilit, încât îşi lăsă numaidecât oaspeţii şi, încălecând pe catâr, luă drumul spre cetate şi ajunse, cu mânia în inimă şi cu lacrimile în ochi, la maică-sa, care se sperie când îl văzu în starea aceea. Şi Aluniţă îi spuse şi ci batjocurile cu care îl potopiseră tovarăşii săi, şi îi mărturisi că vrea să plece numaidecât oriunde o fi, numai să plece! Şi adăugă:

Ia seama bine la cuţitul ăsta! Arc să intre în pieptul meu, dacă nu vei vrea să mă laşi să călătoresc!

Faţă de hotărârea aceea aşa de neaşteptată, biata mamă nu putu decât să-şi înghită lacrimile şi să se învoiască la gândul acela. Şi aşa că îi spuse lui Aluniţă:

Fiul meu, îţi făgăduiesc că am să te ajut din toate puterile mele! Ci cum de la început sunt încredinţată de împotrivirea tatălui tău, am să pun cu însămi să ţi se pregătească o încărcătură de mărfuri, pe cheltuiala mea!

Şi Aluniţă spuse:

Dar atunci, toate să se facă pe dată, înainte de a se iu toarce tata!

Numaidecât soţia lui Şamseddin porunci robilor să descuie un capan cu mărfuri aparte, şi porunci ca mărfurile să fie împărţite în atâtea poveri câte să ajungă spre a încărca zece cămile.

Cât despre starostele Şamseddin, odată cc oaspeţii plecară, îl căută zadarnic pe fiul său prin toată grădina, • i într-un sfârşit află că plecase mai devreme acasă. Şi starostele, înspăimântat de gândul că fiul său ar fi putut s. t păţească vreun necaz pe drum, dete goană catârului şi ajunse cu sufletul la gură în bătătura casei unde putu până la urmă să-şi potolească spaima când auzi de la portar că Aluniţă se întorsese fară de nici o supărare. Dar care nu-i fu mirarea când văzu în curte legături peste legături, gata să fie încărcate şi având scrise pe ele, cu litere groase, locurile unde urmau să ajungă: Alep, Damasc şi Bagdad.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că sc luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute cincizeci fi faptea noapte spuse:

Cu litere groase, locurile unde trebuiau să ajungă: Alep, Damasc şi Bagdad!

Zori atunci să suie la soţia sa, care îi povesti tot ceea ce se petrecuse, precum şi amarnicul prăpăd care ar fi dacă i s-ar împotrivi lui Aluniţă. Şi starostele spuse:

Eu tot am să înccrc să-i schimb gândul!

Şi îl chemă pe Aluniţă şi îi spuse:

O, copilul meu, lumineze-tc Allah şi răsîntoarcă-te el de la toana ta neagră! Că tu nu ştii ce a spus Prorocu 1 nostru (asupra-i fie pacea şi rugăciunea!): „Fericit e omul care se hrăneşte cu fructul pământului său şi care îşi găseşte în ţara lui mulţumirea vieţii!" Iar cei de demult au spus: „Nu purcede niciodată la călătorit, de-ar fi şi măcar de-o milă depărtare!" încât, o, fiul meu, îţi cei să-mi spui dacă, după atari vorbe, tot mai stăruieşti în hotărârea ta.

Aluniţă răspunse:

Află, o, părinte al meu, că nu vreau nicidecum să-ţi fiu neascultător; dar dacă ai să te împotriveşti plecării mele, nedându-mi cele de trebuinţă, am să mă despoi de hainele de pe mine, am să îmbrac cămaşa dervişilor cei săraci, şi am să purccd pe jos să străbat toate ţările şi toate pământurile!

Când văzu că fiul său era hotărât să plece cu orice preţ, starostele fu nevoit să nu se mai pună de-a curmezişul dorinţei lui Aluniţă şi îi spuse:

Atunci, o, copilul meu, iacătă încă patruzeci de poveri; şi, în felul acesta, vei avea, pe lângă celelalte zece pe care ţi lc-a dăruit mama ta, cincizeci de poveri de cămile. Vei găsi în ele mărfuri pentru nevoile fiecăreia dintre cetăţile în care vei intra: întrucât nu se cade să vinzi la AJep, de pildă, bogasiurile care le plac locuitorilor de la Damasc; ar fi o afacere proastă! Du-te, aşadar, (iul meu, şi Allah să te ocrotească şi să-ţi netezească drumul! Şi mai cu seamă să fii cu mare veghere când ai să străbaţi, în Pustia-Leului, un loc care se cheamă ValeaCâinilor. Acolo este bârlogul unor tâlhari de drumul mare, care îl au de căpetenie pe un beduin poreclit Iutele, din pricina iuţelii loviturilor şi a poghiazurilor lui.

Şi Aluniţă răspunse: întâmplările, bune ori rele, de la mâna lui Allah ne vin! Şi orice aş face eu, nu voi avea decât ceea ce îmi este scris să dobândesc!

Cum vorbele acestea erau fară de cârtire, starostele nu mai spuse nimic; dar soţia lui nu avu tihnă până ce nu înălţă un potop de rugăciuni şi până ce nu făgădui o sută de oi sfinţilor musulmani, şi îl puse pe fiul ei sub ocrotirea cea sfântă a lui El-Saiied Abd El-Kadcr El- (ihilani1, ocrotitorul călătorilor.

După care starostele, însoţit de fiul său, care numai eu mare caznă izbuti să se smulgă din braţele maicii sale ce-şi plânse asupra-i toate lacrimile inimii, se duse la caravana gata de mult de plccarc. Şi îl luă de-o parte pe bătrânul mokadcmm al cămilarilor şi al catârgiilor, şeieul Kamal, şi îi spuse: 1 El-Saiied Abd El-Kader El-Ghilani a fose un propovăduitor şi un mistic • lin vremurile străvechi. La mormântul său ae la Bagdad i sc aduceau ofrande.

O, preacinstite mokademm, ţi-l încredinţez pe copilul acesta, lumina ochilor mei, şi îl pun sub aripa lui Allah şi sub straja ta! Iar tu, fiul meu, îi spuse lui Aluniţă, iacătă-1 pe cel care are să-ţi ţină loc de tată, în lipsa mea. Să-1 asculţi şi să nu faci niciodată nimic până nu te sfătuieşti cu el!

Apoi îi dete lui Aluniţă o mie de dinari de aur şi, drept cel mai de pe urmă îndemn, îi spuse:

Iţi dau această mie de dinari, fiul meu, ca să poţi să te slujeşti de ci şi să aştepţi în tihnă vremea cea mai prielnică pentru vânzarea mărfurilor talc; întrucât se cerc să te fereşti a vinde la vremea când preţurile sunt scăzute; trebuie să prinzi prilejul când bogasiurilc şi celelalte mărfuri sunt cât mai scumpe, ca să le măriţi în împrejurările cele mai bune!

Pc urmă, după ce îşi luară bun-rămas, caravana sc urni la drum şi în curând fu dincolo de porţile cetăţii Cairo.

Or, cât despre Mahmud-Deandosulea, iacătă! Când află de plecarea lui Aluniţă, îşi făcu numaidecât şi el pregătirile şi, în câteva ceasuri, îşi şi încărcase catârii şi cămilele şi îşi înşăuase caii. Şi, fară a pierde vremea, porni Ia drum şi ajunse caravana la câteva mile de la Cairo. Şi îşi zicea: „Acuma, în pustie, nimeni nu are să te dea în vileag şi nimeni nu are să stea să te privegheze! Şi ai să poţi, fară de frica de a fi tulburat, să tc desfătezi cu copilul accsta!" încât, de la cel dintâi conac, Deandosulea puse să i sc întocmească corturile alături de corturile lui Aluniţă, şi îl povăţui pe bucătarul lui Aluniţă să nu se mai ostenească să aprindă focul, dat fiind că el, Mahmud, îl poftise pe Aluniţă să vină să împartă cina cu el, în cortul său.

Şi, în fapt, Aluniţă veni în cortul Iui Deandosulca, da însoţit de şeicul Kamal, mokademmul cămilarilor.

Şi, în seara aceea, Deandosulea râmase cu buzele umflate. Iar a doua zi, la cel de al doilea conac, tot aşa fu, şi la fel în toate zilele, până ce ajunseră la Damasc; întrucât, de fiecare dată, Aluniţă primea poftirea, da venea în cortul lui Deandosulea însoţit de mokademmul cămif larilor.

Dar când ajunseră la Damasc, unde Deandosulea avea, ca de altminteri şi la Cairo, şi la Alep, şi la Bagdad, casă a lui ca să-şi primească prietenii.

În clipita aceasta a povestirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi se opri din povestitul îngăduit.

Dar în cea de a două sute cincizeci fi opta noapte spuse:

La Damasc, unde Deandosulea avea, ca de altminteri >i la Cairo, şi la Alep, şi la Bagdad, o casă a lui ca să-şi primească prietenii, trimise la Aluniţă, care rămăsese în corturile de la intrarea în cetate, un rob ca să-1 poftească, numai pe el, să vină să-1 cinstească cu ospeţia lui. Şi Aluniţă răspunse:

Aşteaptă să-i cer sfatul şeicului Kamal!

Dar mokademmul cămilarilor îşi încruntă sprâncenele la întrebarea aceea şi răspunse:

Nu, fiul meu, nu se cade să primeşti! Şi Aluniţă nu primi poftirea.

Şederea la Damasc nu fu lungă, şi porniră pe dată la drum spre Alep, unde, cum ajunseră, Deandosulea trimise s. i fie poftit Aluniţă; dar, ca şi la Damasc, şeicul Kamal slătui să nu se dea ascultare, şi Aluniţă, fară a şti prea bine de ce era aşa de aspru mokademmul, nu vru să i se îm- |H>ti ivească. Dar, şi de data aceasta, Deandosulea rămase u buzele umflate pentru drumul şi cheltuielile făcute.

Dar după ce plecară de la Alep, Deandosulea se jurui că data viitoare lucrurile nu au să se mai petreacă tot aşa. Încât, la cel dintâi conac pe drumul cătrc Bagdad, puse să sc facă pregătiri pentru un ospăţ fară de pereche, şi veni el însuşi să-1 poftească pe Aluniţă să-i fie tovarăş. Iar, de data aceasta, Aluniţă fu chiar nevoit să primească, neavând nici o pricină întemeiată spre a se împotrivi, şi se duse mai întâi în cortul său ca să se îmbrace în chipul cuvenit.

Atunci şeicul Kamal veni la el şi îi spuse:

Nechibzuit mai eşti, o, Aluniţă! Pentru ce ai primit poftirea lui Mahmud? Tu nu ştii ce gânduri are? Şi nu cunoşti pricina pentru care a fost porcclit Deandosulea? Oricum, s-ar fi căzut să ceri părerea unui moşneag ca mine şi despre care poeţii au spus:

L-am întrebatpe-un biet moşneag: „Ce umbli vepiicfrânt de fale?" El mi-a răspuns: „Copile drag, Mi-am fost pierdut demult pe cale Al tinereţilor firag Şi l-am tot căutat aţa, încovoiat, fără-ncetare, încât, afa cum poţi vedea, M-am gârbovit atât de tare De nu mai pot, oricât aş vrea, Să-mi mai îndrept biata spinare!"

Ci Aluniţă răspunse:

O, preacinstitule mokademm, ar fi totuşi necuviincios să nu primesc poftirea prietenului nostru Mahmud, căruia i se spune, habar nu am pentru ce, Deandosulea! Doar nu o să mă mănânce!

Iar mokademmul răspunse repezit:

Ba chiar! Pe Allah! Are să te mănânce! A mai mâncat el până acuma destui!

La vorbele acestea, Aluniţă pufni în râs şi zori să sc ducă la Deandosulea, care îl aştepta cu nerăbdare. Şi amândoi intrară în cortul unde era întins ospăţul.

Or, chiar că Deandosulea nu precupeţise nimic spre a-l primi cum se cerea pe flăcăiaşul cel minunat, şi toate erau rânduite ca să farmece ochii şi să desfăteze simţirile, încât masa fu veselă şi plină de însufleţire; şi amândoi inâncară cu mare poftă, şi băură din acelaşi pocal, pe săturatele. Şi, când vinul începu să le fiarbă în cap, iar robii se furişară afară binişor, Deandosulea, beat de vin şi de patimă, se plecă spre Aluniţă şi, prinzându-l de obraji cu amândouă mâinile, dete să-1 sărute. Dar Aluniţă, tare tulburat, ridică mâna fară de veste; şi sărutul lui Deandosulea nu nimeri decât palma feciorului. Atunci Deandosulea îşi petrecu o mână pe după gâtul lui, iar cu cealaltă îl cuprinse pe după mijloc, şi, când Aluniţă il întrebă: „Dar ce vrei să faci?"', îi spuse:

Doar încerc să-ţi lămuresc, spre a le pune în fapt, stihurile acestea ale poetului:

Ah, ce fiori de flăcări, ce cârcei! O, tu, lumină a ochilor mei, Ia tot ceea ce poţi să iei, O palmă, două palme, trei, Pe cât ţi-e placul, şi atât cât vrei – Să-ţi fie drag, să fim noi singurei!

Pe urmă, după ce spuse stihurile acestea într-un anume fel, Mahmud-Deandosulea se întoarse să i le tălmăcească flăcăiaşului într-un chip mai limpede. Dar Aluniţă, fară a pricepe prea bine care-i rostul, se simţi tare stânjenit de fandoselile, de schimclc şi de dăinăielilc lui, şi vru să plece. Iar Deandosulea îl opri şi, într-un slârşit, îl făcu să priceapă despre ce era vorba.

Când pricepu limpede socoatele lui Deandosulea şi îi cântări cererea, Aluniţă.

În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute cincizeci fi noua noapte spuse:

Când pricepu limpede socoatele lui Deandosulca şi îi cântări cererea, Aluniţă se sculă pe dată şi îi spuse:

Nu, pe Allah! Eu marfa de asta nu vând! Oricum, ca să te alini, sc cade să-ţi spun că, dacă aş vinde-o altora pe aur, ţie ţi-aş dărui-o pe degeaba!

Şi, cu toate rugăminţile lui Deandosulea, Aluniţă nu vru să mai zăbovească o clipită în cort; ieşi destul de repezit şi sc întoarse grabnic în tabăra lui, unde mokademmul, tare îngrijorat, îi adăsta întoarcerea. Încât, dacă îl văzu pe Aluniţă că intră cu faţa aceea schimbată, mokadcmmul îl întrebă:

Pe Allah! Ce s-a întâmplat?

El răspunse:

Păi chiar că nimic! Numai că trebuie să ridicăm pe dată tabăra şi să plecăm la Bagdad fară de zăbavă; întrucât nu mai vreau să călătoresc cu Deandosulca! Arc nişte pofte până peste poate şi tare stânjenitoare!

Şcicul cămilarilor spuse:

Păi nu ţi-am spus eu, fiule? Dar slavă lui Allah că nu s-a întâmplat nimic! Se cade numai să-ţi spun că ar fi tare primejdios să drumeţim aşa, singuri. Ar fi mai bine să rămânem cum suntem acum, toţi într-o caravană, ca să putem să înfruntăm loviturile beduinilor tâlhari de care colcăie pământurile de pe-aici!

Ci Aluniţă nu vroi să audă de nimic şi dete porunca de plecare.

Caravana cea mică plccă aşadar singură la drum, şi nu conteni să meargă astfel până cc într-o zi, pe la scăpătat de soare, nu mai fu decât la câtcva leghe de porţile Bagdadului. Mokadcmmul cămilarilor veni atunci la Aluniţă şi îi spuse:

— Ar fi mai bine, fiul meu, să îndemnăm spre Bagdad chiar în noaptea accasta, fară a mai poposi aici pentru conac. Întrucât locul în care ne aflăm acum este cel mai primejdios din toată călătoria: este Valca-Câinilor! Ne paşte prea mare primejdie să fim prădaţi, dacă ne petrecem noaptea aici! Aşa că să zorim a ajunge la Bagdad înainte de închiderea porţilor. Că, fiul meu, se cade să ştii că emirul drept-credincioşilor în fiecare seară pune să sc încuie cu grijă porţile cetăţii, ca să nu poată răzbate pe furiş înlăuntru hoardele de schismatici şi să pună gabja pe cărţile de învăţătură şi pe scripturile cele alese, încuiate în clădirile de şcoală, şi să le arunce în Tigru!

Aluniţă, căruia atare îndemn nu-i cădea la inimă, răspunse:

— Nu, pe Allah! Nu vreau să intru în cetate noaptea, căci vreau să mă bucur de priveliştea Bagdadului în răsărit de soare! Aşa că ne vom pctrece noaptea aici, întrucât la urma urmei nu am nici un zor şi nu călătoresc pentru daraveli negustoreşti, ci numai pentru chcful meu şi ca să văd ccea ce nu cunosc!

Şi bătrânul mokademm nu putu decât să se închine, da plângând în sineşi încăpăţânarea cca atâta de primejdioasă a fiului lui Şamseddin.

Cât despre Aluniţă, acesta şezu să îmbuce oleacă; pe urmă, după ce robii se duseră să se culce, ieşi din cort şi coborî ceva mai încolo pe vale şi se opri să stea jos sub un pom, în bătaia lunii. Şi îi veniră în minte procitaniile pe care i le făceau dascălii săi în iatacul de sub casa în care fusese crescut şi, îmbiat de un loc atâta de priclnic viselor, începu cântecul acesta al poetului:

Sultană a Irakului, o, sfântă Cetate-a desfătărilor depline, Bagdadule, cetate de califi fi de poeţi, De când te port în mine, O, tu, a păcii.

Dar deodată, până a apuca el să isprăvească întâia strofa, auzi în stânga lui o zarvă înfricoşătoare, şi o goană de cai, şi nişte răcnete ţipate de o sută de guri laolaltă! Şi sc întoarse şi văzu tabăra năpădită de o ceată marc de beduini răsăriţi din toate părţile de parcă ieşeau din pământ.

Priveliştea aceea atâta de nouă pentru el îl ţintui locului şi aşa putu să vadă căsăpirea caravanei toate, care voise să se apere, şi jaful taberei întregi. Iar când beduinii văzură că nu mai era nimeni în picioare, luară cămilele şi catârii şi pieriră într-o clipeală de ochi pe acolo pe unde veniseră.

Când uluiala în care se afla se mai risipi oleacă, Aluniţă coborî la locul unde fusese tabăra şi putu să-i vadă pe toţi oamenii lui măcelăriţi. Şi chiar şi şeicul Kamal, mokademmul cămilarilor, în pofida vârstei sale albe, nu fusese cruţat mai mult decât ceilalţi şi zăcea mort, cu pieptul străpuns de un potop de lovituri de lance, încât Aluniţă nu mai putu să îndure vederea unei privelişti atâta de cumplite şi o luă la fugă, fară a cuteza să se mai uite îndărăt.

O ţinu aşa în Rigă toată noaptea şi, ca să nu stârnească lăcomia vreunui alt tâlhar, se despuie cu totul de hainele lui boeate, pe care le aruncă hăt încolo, şi nu mai rămase pe el decât numai cu cămaşa. Şi aşa, pe jumătate gol, îşi făcu intrarea în Bagdad, Ia răsărit de ziuă.

Atunci, sfârşit de osteneală şi nemaiputând să se ţină drept pe picioare, se opri dinaintea celei dintâi fântâni din Bagdad care-i răsări în drum, la intrarea în cctatc. Se spălă pe mâini, pe obraji şi pe picioare, şi se sui pe acoperişul care adumbrea fântâna, se întinse cât era de lung şi nu zăbovi să adoarmă.

Dar cât despre Mahmud-Deandosulea, acesta pornise şi el la drum, dar apucase pe o cale mai întoarsă, şi aşa că izbutise să ocolească întâlnirea cu tâlharii; ba şi ajunse la porţile Bagdadului în chiar ceasul când Aluniţă trecuse pragul şi adormise deasupra fântânii.

Cum trecea pe lângă fântâna aceea, Deandosulea se abătu spre jgheabul de piatră prin care curgea apa pentru vite şi vru să-şi dea la adăp calul însetat. Dar calul văzu umbra care se dealungca acolo a flăcăului adormit şi sc trase îndărăt sforăind. Atunci Deandosulea ridică ochii spre acoperiş şi era mai să cadă de pe cal când în flăcăul adormit, pe jumătate gol, de pe piatră, îl cunoscu pe Aluniţă.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute şaizecea noapte spuse:

Când în flăcăul adormit, pe jumătate gol, de pe piatră, îl cunoscu pe Aluniţă.

Numaidecât sări jos de pe cal, se caţără pe acoperiş şi înlemni de minunare dinaintea lui Aluniţă, cel întins, cu capul sprijinit pe-o mână, în toropeala somnului. Şi, pentru întâiaşi dată, putu într-un sfârşit să-şi dedulcească privirile cu desăvârşirile goale ale acelui trup de cleştar tânăr pe care aluniţele măslinii se iţeau aşa de Inimoase din albeaţa dimprejur. Şi nu pricepea neam în urma cărui noroc da astfel în drumul său, dormind în felul acela pe fântâna de acolo, de îngerul de dragul căruia săvârşise el toată călătoria aceea. Şi nu mai izbutea să-şi rupă privirea de pe ispita măruntă care îi împodobea, rotundă ca o boabă de muşc, buca stângă, dezvelită în clipa aceea. Şi îşi zicea, neştiind bine la ce hotărâre să se oprească: „Ce ar fi mai cu cale să fac? Să-1 trezesc? Să-1 iau, aşa cum e, pe calul meu şi să fug cu cl în pustie? Să-1 aştept să se trezească, şi să-i vorbesc, să-1 înduioşez şi să-1 înduplec să mă însoţească la casa mea din Bagdad?" într-un sfârşit, se opri la gândul acesta din urmă şi, stând jos pe marginea acoperişului, la picioarele băiatului, aşteptă trezirea lui scăldându-şi ochii în toată limpezimea trandafirie pe care soarele o aşternea pe trupul fecioresc.

Aluniţă, odată sătul de somn, îşi întinse picioarele şi miji ochii; şi tot atunci Mahmud îl şi luă de mână şi, cu un glas tare dulce, îi spuse:

Nu-ţi fie teamă, copilul meu, te afli la adăpost lângă mine! Da, grăbeşte, rogu-te, să-mi lămureşti pricina împrejurării!

Atunci Aluniţă sc ridică în şezut şi, măcar că era stânjenit văzându-se dinaintea celui îndrăgostit de el, îi istorisi păţania cu toate amănuntele. Şi Mahmud îi spuse:

Mărire lui Allah, tinere prieten, carele ţi-a luat bunurile, da ţi-a păstrat viaţa; că zice poetul:

Când scapi cu viaţă din vâltoare, Chiar fi de pierzi averea toată, întreg prăpădul nu te doare Mai mult ca unghia tăiată.

Şi-apoi nici bunurile tale nu sunt chiar pierdute, întrucât tot ceea ce stăpânesc eu este al tău. Haide, aşadar, cu mine acasă să te îmbăiezi şi să te îmbraci; şi din clipita aceasta poţi să socoteşti toate bunurile lui Mahmud ca pe chiar ale tale; viaţa lui Mahmud îţi este închinată!

Şi urmă a-i vorbi atâta de părinteşte lui Aluniţă, încât îl înduplecă să-1 însoţească.

Mahmud coborî aşadar el mai întâi şi îl ajută apoi pe Aluniţă să încalece pe cal la spatele său, pe urmă porni la drum către casă, înfiorat de desfătare numai la atingerea de trupul cald şi gol al flăcăului lipit de el.

Cea dintâi grijă a lui fu de a-l duce pe Aluniţă la hammam şi de a-l scălda el însuşi, fară ajutorul niciunui băieş ori al vreunei slugi; şi, după ce îl îmbrăcă într-o mantie de mare preţ, îl pofti să intre în sala în care de obicci îşi primea prietenii.

Era o sală desfătată de răcoare şi de umbră, luminată doar de strălucirile albăstrii ale smalţurilor şi ale farfuriurilor, şi de sclipirile cc se cerneau de sus ca nişte stele. O mireasmă de tămâie vrăjitoare ducca sufletul spre grădini de camfori şi de cinamoni de vis. La mijloc, cânta o fântână ţâşnitoare. Era o tihnă desăvârşită şi netulburată, iar vraja putea să se aştearnă plină de seninătate.

Amândoi şezură jos pe chilimuri, iar Mahmud îi întinse lui Aluniţă o pernă ca să-şi sprijine braţul pe ca. Bucatele fuseseră rânduite pe tablale, şi ci începură să mănânce; şi băură apoi vinurile cele alese cu care erau pline olurile. Atunci Deandosulca, care până aci nu se dovedise prea zornic, nu mai izbuti să se stăpânească şi izbucni, procitind stihurile acestea ale poetului:

O, dor călău! Nici dulcele alint Al ochilor, nici calda sărutare A buzelor nu sting aprinsu-ţi jind Şi nu-ţi pot da vreodată alinare!

O, dor al meu, asupră-ţi simt mereu Povara grea de patimă amară, Şi n-ai să scapi de-amarnicul ei greu De n-ai să gufti beţia ei cea rară!

Dar Aluniţă, deprins de-acuma cu stihurile lui Deandosulea, le pricepu lesne tâlcul ccl cam tulbure, se ridică numaidecât şi îi spuse gazdei:

Chiar că nu înţeleg deloc stăruinţa ta în privinţa aceasta. Nu pot decât să-ţi mai spun încă o dată ceea ce ţi-am spus: în ziua în care le-aş vinde altora pe aur marfa aceasta, ţie ţi-aş dărui-o pe degeaba!

Şi, fară a vrea să asculte mai mult lămuririle lui Deandosulea, se ridică hotărât şi ieşi.

Când ajunse afară, începu să cutreiere cetatea. Dar se şi făcuse întuneric; şi, întrucât nu ştia încotro s-o ia, străin cum era la Bagdad, se hotărî să-şi petreacă noaptea într-o geamie care i sc brodi în cale. Intră aşadar în curte şi, când să-şi scoată papucii ca să intre înlăuntru moscheii, văzu cum veneau spre el doi inşi, înaintea cărora mergeau nişte robi de-ai lor care ţineau dinainte-lc două fanare aprinse. Se trase de-o parte ca să-i lase să treacă, da cel mai bătrân dintre cei doi se opri dinaintea lui şi, după ce îl măsură cu multă luare-aminte, îi spuse:

Pacea fie asupră-ţi!

Iar Aluniţă îi răspunse la salamalec. Celălalt urmă:

Eşti străin, copilul meu?

El răspunse:

Sunt de la Cairo. Tatăl meu este Şamseddin, starostele negustorilor din cetate.

La vorbele acestea, bătrânul se întoarse către tovarăşul său şi îi spuse:

Allan ne ajutorează până peste gândurile noastre! Nu nădăjduiam să găsim atâta de repede străinul pe care îl căutam şi care să ne scoată din încurcătură.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute faizeci fi una noapte spuse:

Străinul pe care îl căutăm şi care are să ne scoată din încurcătură.

Pe urmă îl luă pe Aluniţă de-o parte şi îi spuse:

— Binecuvântat fie Allah carele ni te-a scos în cale! Avem să-ţi cerem un ajutor pe care avem să-1 plătim din belşug, dându-ţi cinci mii de dinari, haine de o mie de dinari şi un cal de o mie de dinari. Iacătă! Ştii şi tu, o, fiul meu, că, după legea noastră, când un musulman se leapădă întâia oară de soţia lui, poate s-o ia îndărăt fară de nici un necaz, într-un răspas de trei luni şi zece zile; iar dacă ajunge să se dcspărţească de ea şi a doua oară, poate la fel s-o ia îndărăt, atunci când răspasul legiuit s-a împlinit; dar dacă se leapădă de ea şi a treia oară, sau dacă, fară să se fi lepădat de ea vreodată, îi spuse numai: „Mă lepăd de tine de trei ori", sau „Nu mai eşti nimica pentru mine, mă juruiesc pe cca de a treia despărţenie!", păi atunci, dacă-i aşa, se cere, dacă soţul mai vrea s-o ia de soţie iarăşi, ca un alt bărbat să se însoare mai întâi legiuit cu soţia lepădată, şi să se lepede la rându-i de ea, după ce s-a culcat fie şi măcar o noapte cu ea. Şi numai atunci soţul dintâi poate s-o ia îndărăt ca soţie legiuită. Or, tocmai aşa-i necazul acestui tânăr care este cu mine. S-a lăsat mai deunăzi furat de un val de supărare şi a ţipat la nevastă-sa, care-i copila mea: „Ieşi din casa mea! Nu te mai cunosc! Mă despărţesc de tine prin Cele-Trei!" Şi pe dată fiică-mea, care este soţia lui, şi-a tras iaşmacul peste ochi, dinaintea soţului ei, care acuma era un străin pentru ea, şi-a luat zestrea şi s-a întors chiar în ziua aceea la mine acasă. Dar acuma soţul ei, pe care iacătă-1, doreşte fierbinte s-o ia îndărăt. A venit să-mi sărute mâinile şi să mi sc închine să-1 împac cu nevastă-sa. Iar eu m-am învoit să-1 ajut. Şi numaidecât am ieşit să căutăm un bărbat care urmează să slujească de Dezlegător vreme de o noapte. Şi uite-aşa, fiul meu, am dat de tine. Întrucât eşti străin de cetatea noastră, lucrurile au să se petreacă tainic, de faţă numai cu cadiul, şi nimica nu are să se dea în vileag.

Starea de sărăcie lucie în care se afla Aluniţă îl făcu să se învoiască din toată inima cu târgul acela şi îşi zise: „Am să dobândesc cinci mii de dinari, am să capăt haine de o mie de dinari, am să mă şi desfăţ toată noaptea. Pe Allah! Primesc!"

Şi le spuse celor doi care aşteptau răspunsul cu nerăbdare:

Pe Allah! Primesc să fiu Dezlegătorul!

Atunci soţul femeii, care încă nu deschisese gura, se întoarse către Aluniţă şi îi spuse:

Chiar că ne scoţi dintr-un mare necaz, întrucât se cuvine să-ţi spun că o iubesc pe soţia mea până peste poate! Numai că mi-e tare teamă că mâine dimineaţă, dacă ai s-o găseşti pe pofta ta, nu ai să vrei să te mai desparţi de ca şi nu ai să vrei să mi-o dai îndărăt. În atare împrejurări, legea îţi dă dreptate. Aşa că, tot acuma, dinaintea cadiului, ai să te îndatorezi că-mi verşi zece mii de dinari ca despăgubire dacă, din nenorocire, nu ai să mai vrei să te învoieşti cu despărţania, mâine.

Şi Aluniţă primi învoiala, întrucât era bine hotărât să nu se culce decât o noapte cu femeia împricinată.

Se duseră aşadar tustrei la cadiu şi, dinaintea lui, întocmiră senetul, după daunele legiuite. Iar cadiul, la vederea lui Aluniţă, fu până peste poate de tulburat şi îl îndrăgi amarnic. Încât avem să ne mai întâlnim cu el pe apa istorisirii acesteia.

Aşa că, după ce încheiară senetul, ieşiră de la cadiu, iar tatăl femeii despărţite îl luă pe Aluniţă şi îl pofti să intre în casa lui. II rugă să aştepte în încăperea de la intrare, şi se duse să-i dea de ştire fiică-sii, spunându-i:

Fata mea scumpă, ţi-am găsit un băiat tare bine făcut care, nădăjduiesc, are să-ţi placă. Ţi-l laud peste marginile laudelor. Petrece-ţi cu el o noapte desfătată şi nu te lipsi de nimica. Nu ai în fiece noapte un băiat aşa de minunat în braţe!

Şi, după ce o dădăci astfel pe fiică-sa, tătâncle cel de treabă plecă tare mulţumit la Aluniţă să-i spună şi lui la fel. Şi îl rugă să mai aştepte oleacă până ce proaspăta lui soţie va isprăvi să se gătească a-l primi.

Cât despre soţul cel dintâi, accsta sc duse pe dată la o babă tare telpiză care îl crescuse, şi îi spuse:

Mă rog ţie, maica mea cea bună, trebuie să închipui vreun tertip cu care să-l opreşti pe Dezlegătorul pe care l-am găsit să se apropie în noaptea aceasta de soţia mea cea lepădată!

Şi bătrâna îi spuse:

Pe viaţa ta! Nimica nu este mai lesne!

Şi se învălui cu iaşmacul.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că sc luminează de ziuă şi tăcu, sfioasă.

Dar în cea de a două sute şaizeci şi doua noapte spuse:

Şi sc învălui cu iaşmacul şi se duse la casa lepădatei, unde îl văzu mai întâi pe Aluniţă în încăperea de la intrare. Îi dete bineţe şi îi spuse:

Am venit la tânăra cea despărţită ca să-i ung trupul cu nişte unsori, aşa cum fac în fiecarc zi, ca s-o vindec de lepra de care este bolnavă, biata femeie!

Şi Aluniţă strigă:

Ferească-mă Allah! Ce, o, maică bună? Femeia asta-i bolnavă de lepră? Şi eu în noaptea asta urma să mă împrcun cu ea! Întrucât eu sunt Dezlegătorul ales de soţul ei de mai înainte.

Şi bătrâna răspunse:

O, fiul meu, păzească-ţi Allah tinereţea cea frumoasă! Păi, hotărât, ai face mai bine să te opreşti a te împreuna cu ea!

Şi îl lăsă năuc şi intră la despărţită, pe care o încredinţă la fel în ceea ce îl privea pe flăcăul care urma să slujească de Dezlegător. Şi o sfătui să se păzească a nu se molipsi. După care plecă.

Cât despre Aluniţă, acesta urmă a aştepta un semn de la tinerică spre a intra la ea. Dar aşteptă mult şi bine să vadă venind nimica, afară de o roabă care îi aduse o tabla cu de-ale gurii. Mâncă şi bău, pe urmă, ca să-şi treacă vremea, proci ti o surată din Coran, şi-apoi începu să îngâne nişte stihuri dintr-un cântec, cu un glas mai vrăjitor decât glasul tânărului David dinaintea lui Saul.

Când tânăra nevastă auzi dinlăuntru glasul acela, îşi zise: „Ce-mi îndruga baba aia a năpastelor? Păi un ins lovit de lepră poate fi dăruit cu un glas atâta de frumos? Pe Allah! Am să-1 chem şi să văd cu ochii mei dacă bătrâna nu m-o fi minţit. Da mai întâi am să-i răspund."

Şi luă o lăută indienească pe care o struni meşterit şi, cu un glas în stare să oprească în vânătaia cerului păsările din zbor, cântă:

Mi-e drag un tânăr căprior Cu ochii galeţi visători, Cu mijloc şui şi pas uşor,

Că însuşi ramul foşnitor învaţă-al vânturilor zbor Văzându-i mersul plutitor.

Când auzi cele dintâi sunete ale acelui cântec, Aluniţă se opri din lălăială lui şi ascultă cu o luare-aminte vrăjită. Şi gândi: „Ce-mi îndruga baba cea vânzătoare de unsori? Pe Allah! De bună seamă că m-a minţit! Un glas atâta de frumos nu poate să fie al unei leproase!" Şi numaidecât, potrivindu-şi glasul după sunetele de la urmă pe care le auzi, cântă cu un glas în stare a face să joace şi pietrele:

Mă-nchin gazelei zvelte care, Temându-se de vânător, Ascunde-mbujorata floare De pe obrazu-i vrăjitor.

Şi spuse astea cu o atare mlădiere de glas, încât tânăra nevestică, cutremurată de tulburare, se repezi să ridice perdelele care o despărţeau de flăcău şi se înfăţişă vederii lui, precum luna se iveşte deodată dintr-un nor. Şi îi făcu semn să intre repede, şi i-o luă înainte legănându-şi şoldurile, de să puie pe picioare şi un moşneag neputinte. Iar Aluniţă rămase năuc de frumuseţea, de prospeţimea şi de tinereţea ei. Dar tot nu cuteză să sc apropie de ea, bântuit cum era de spaima că ar putea să se molipsească.

Dar deodată tinerica, fără a rosti o vorbă, într-o clipeală de ochi, se dezbrăcă de cămaşă şi de şălvăraşi, pe care lc aruncă hăt încolo, şi se ivi goală-goluţă şi mai curată ca argintul străcurat, şi mai dreaptă, şi mai mlădie ca ramul de palmier tinerel.

La priveliştea aceea, Aluniţă simţi cum i sc cutremură clironomia de la prcacinstitu-i tătâne-său, copilul cel vrăjitor pe care îl purta pe sub brăcinare. Şi, pricepând limpede scâncetele lui zornice, ca să-1 potolească, vru să i-l treacă nevesticăi, care de bună seamă că va fi ştiind ce să-i facă. Ci tinerica îi spuse:

Să nu te apropii de mine! Mi-e frică să nu mă molipsesc de lepra de pe trupul tău!

Ia vorbele acestea, Aluniţă, fară a rosti o vorbă, se dezbrăcă de toate hainele de pe el, pe urmă şi de cămaşă şi de şalvari, pe care le aruncă hăt încolo, şi se ivi în goliciunea lui desăvârşită, mai limpede ca apa de izvor şi mai neprihănit ca ochiul de copil.

Atunci copilandra nu mai avu nici o îndoială în ce privea tertipul de care se slujise cotoroanţa de codoaşă, la îndemnul soţului dintâi şi, beată de nurii flăcăului, se repezi la el şi îl învălui cu braţele şi îl trase în pat, peste care se rostogoli cu el odată. Şi, gâfâind cu jind, îi spuse:

Dovedeştc-ţi tăriile, o, şeicule Zaharie, taică al vânărilor vârtoase!

La chemarea aceea atâta de temeinică, Aluniţă o înşfacă pe copilă pe după şolduri, îşi ţinti acadeaua vânăturoasă drept spre poarta slăvilor, şi, îndemnând-o pe cripta de cleştar, o duse de ajunse iute la pragul biruinţelor. Pe urmă o aduse să ocolească de la drumul cel mare, şi o îmboldi amarnic, pe un drum scurt, drept spre poarta culmilor; da, întrucât vânătura şovăia dinaintea strâmtimii acelei porţi întrezidite, sili strunga, spărgând capacul olului, şi se pomeni atunci ca acasă, de parcă întocmitorul ziditurii ar fi luat măsurile dintr-amândouă părţile deodată. Apoi îşi duse mai departe căutările, ccrcctând pe îndelete sukul de luni, târgul de marţi, bazarul de miercuri şi iarmarocul de joi. Pe urmă, după ce dezlegă astfel tor ceea ce era de dezlegat, se odihni, ca un musulman cucernic, la intrarea de vineri.

Şi-aşa fu călătoria de cercare a lui Aluniţă şi a ţâncului său prin livada copilandrei.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute şaizeci şi treia noapte spuse:

Şi-aşa fu călătoria de cercare a lui Aluniţă şi a ţâncului său prin livada copilandrei.

După care Aluniţă, cu pruncul visătorind mulţumit, o înlănţui dulce pe copila cea cu straturile răvăşite; şi câteşitrei dormiră până dimineaţa.

De cum se trezi, Aluniţă o întrebă pe soţia lui cea trecătoare:

Cum te chcamă, inima mea?

Ea răspunse:

Zobeida.

El îi spuse:

Hei, Zobeida, tare îmi pare rău că sunt nevoit să te las!

Ea întrebă, tulburată:

Şi de ce să mă laşi?

El spuse:

Păi ştii şi tu bine că eu nu sunt decât Dezlegător!

Ea strigă:

Nu, pe Allah! Am uitat! Şi îmi închipuiam, în bucuria mea, că eşti un dar minunat pe care taica al meu cel bun mi-l făcea ca să-1 înlocuiesc pe celălalt!

El spuse:

Păi da, o, minunată Zobeida, sunt un Dezlegător iles şi de tatăl tău şi de soţul tău dintâi. Şi, ca prevedere faţă de vreo rca-voinţă din partea mea, au avut grijă amândoi să mă pună să iscălcsc o învoială, dinaintea cadiului, precum că mă îndatorez să le plătesc zece mii de dinari dacă în dimineaţa aceasta nu mă lepăd de tine. Or, chiar că nu văd cum aş putea să le plătesc atâta prăpăd de bani, eu care nu am în buzunarele mele nici baremi o drahmă. Aşa că este mai bine să plec, că altminteri mă paşte temniţa, întrucât nu am cu ce să plătesc.

La vorbele acestea, tânăra Zobeida chibzui o clipită; apoi, sărutând ochii flăcăului, îl întrebă:

Cum te cheamă, ochi al meu?

El spuse:

Aluniţă!

Ea strigă:

Ya Allah! Nicicând n-a fost purtat un nume mai potrivit! Ei bine, dragule, o, Aluniţă, întrucât, mai mult decât toate zaharurile kandi, tare mult îmi place vânătura aceea de acadea dulce cu care mi-ai dedulcit livada toată noaptea, mă juruicsc ţie că avem să dibăcim noi un vicleşug ca să nu ne mai despărţim niciodată; că mai degrabă aş muri decât să mai fiu a altuia, după ce tc-am degustat!

El întrebă:

Păi cum să facem?

Ea spuse:

Treaba este tare la îndemână. Iacătă! Îndată arc să vie taică-meu după tine şi are să te ducă la cadiu ca să împlineşti învoielile din senet. Tu atunci să te apropii galeş de cadiu şi să-i spui: „Nu mai vreau să mă despărţesc!" El are să te întrebe: „Ce? Te păgubeşti de cei zece mii de dinari care sunt să-i dai, şi de hainele de o mie de dinari, şi de calul de o mie de dinari ca să rămâi cu o femeie?" Tu să răspunzi: „Socotesc că fiecare fir de păr de-al acelei femei preţuieşte zece mii de dinari! Drept aceea rămân în stăpânia unui păr atâta de scump." Atunci cadiul acela arc să-ţi spună: „Este dreptul tău! Da va să-i plăteşti soţului dintâi zece mii de dinari, ca daune." Şi atunci, dragule, ascultă bine ce-ţi spun: bătrânul cadiu, om altminteri minunat, îi are tare cu drag pe flăcăiandri. Or, pesemne că ai şi stârnit asupra lui o tulburare mare, sunt încredinţată!

Aluniţă strigă:

Păi atunci tu socoţi că şi cadiul este deandosulea?

Zobeida izbucni în râs şi spuse:

Negreşit! Dar de ce te-o fi minunând atâta una ca asta?

El spuse:

Hotărât că trebuie să fie scris ca toată viaţa sa Aluniţă să ajungă de la un deandosulea la alt deandosulea! Ci, o, isteaţă Zobeida, urmează-ţi mai departe, rogu-te, lămuririle. Ziceai: „Bătrânul cadiu, om altminteri minunat, ii are tare dragi pe flăcăiandri." Să nu te apuci acuma să mă sfătuieşti să-i vând marfa mea!

Ea spuse:

Nu! Ai să vezi!

Şi urmă:

Când cadiul are să-ţi spună: „Trebuie să plăteşti tei zece mii de dinari!", tu să tc uiţi la el cam aşa, într-un anume chip, să-ţi legeni ispitit şoldurile, nu prea tare, da oricum într-un fel de să se topească de tulburare pe chilimul lui. Şi atunci, negreşit, are să-ţi dea o păsuire ca să-ţi plăteşti datoria. Şi de-aci încolo, Allah cu mila!

La vorbele acestea, Aluniţă cugetă o clipită şi spuse:

Asta se poate!

Şi tot atunci o roabă, de după perdea, dete glas şi spuse;

Stăpână a mea Zobeida, este aici tatăl tău care îl aşteaptă pe stăpânul meu!

Atunci Aluniţă se sculă, se îmbrăcă în grabă şi se duse la tatăl Zobeidei. Şi amândoi, după ce se întâlniră iu drum cu soţul dintâi, se duseră la cadiu.

Or, prorocirile Zobeidei se împliniră vorbă cu vorbă; dar se cade să spun că şi Aluniţă avu grijă să urmeze cu sfimenie sfaturile de preţ pe care i Ic înşirase ea.

Încât cadiul, năruit cu totul de ocheadele furişe pe care i le arunca Aluniţă, îi îngădui nu numai răspasul de trei zile pe care îl ceruse cu sfiiciune flăcăul, ci îşi încheie judeţul cu spusele acestea:

— Pravilele credinţei noastre, precum şi sfintele datini nu pot să facă din despărţania bărbatului de femeie o povară! Iar cele patru ramuri ale drcptci-credinţe sunt în deplină potriveală în această privinţă. Pe de altă parte, Dezlegătorul, ajuns soţ legiuit, se bucură de o păsuire, dată fiind împrejurarea că este străin. Îi dăm aşadar zece zile spre a-şi plăti datoria.

Atunci Aluniţă sărută cuviincios mâna cadiului, care cugeta în sineşi: „Pe Allah! Flăcăul acesta frumos preţuieşte mai mult de zece mii de dinari. Şi i-aş da chiar eu cu dragă inimă!" pe urmă Aluniţă îşi luă bun-rămas cu multă drăgălăşic de la el şi alergă la soţia sa Zobeida.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute faizeci f i patra noapte spuse:

Cu multă drăgălăşic şi alergă la soţia sa Zobeida.

Şi Zobeida, cu chipul străluminat de bucuric, îl întâmpină pe Aluniţă firitisindu-l pentru izbânda dobândită, şi-i dete o sută de dinari anume spre a orândui, numai pentru ei doi, un ospăţ care să ţină toată noaptea. Şi Aluniţă, cu banii de la ncvastă-sa, porunci pe dată să se gătească ospăţul cu pricina. Şi amândoi se apucară să mănâncc şi să bea pe săturatele. Atunci, huzuriţi până peste marginile huzurului, se desfătară îndelung. Pe urmă, ca să-şi mai facă pofta, coborâră Ia sala de petreceri, aprinseră făcliile şi se porniră ei doi să cânte nişte cântece de să facă pietrele să dănţuiască şi zborul păsărilor să se oprească în vânătaia cerului.

Încât nu e de mirare că deodată se auziră la uşa dinspre drum a casei nişte bătăi. Iar Zobeida, care le auzi dintâi, îi spuse lui Aluniţă:

Ia du-te de vezi cine bate la uşă.

Şi Aluniţă coborî numaidecât să deschidă.

Or, în noaptea aceea, califul Harun Al-Raşid, simţindu-şi pieptul nădufit, spusese către vizirul Giafar, spătarul Massrur şi poetul său drag, desfătătorul Abu-Nowas: îmi simt pieptul cam apăsat. Haideţi să ne preumblăm oleacă pe uliţele Bagdadului, ca să găsim ceva cu ce să ne voioşim toanele!

Şi se străvcstiseră tuspatru în straie de dervişi persani şi plecaseră să bată uliţele Bagdadului, cu nădejdea în vreo întâmplare hazlie. Şi ajunseseră într-acest chip dinaintea casei Zobeidei şi, când auziră cântecele şi zvoana de lăute, bătură la uşă, după năravul dervişilor, fară să le pese de ceva.

Când îi văzu pe dervişi, Aluniţă, cum nu era un neştiutor al datorinţelor de ospeţie, şi cum pe deasupra mai era plin de o voie bună minunată, îi primi cu toată inima şi îi pofti în odaia de la intrare şi le aduse de-ale gurii. Dar ei nu vroiră a primi să mănânce, spunând:

Pe Allah! Sufletele gingaşe nu au trebuinţă de nici un fel de mâncăruri spre a-şi desfătă simţirea, ci numai de o cântare frumoasă! Şi băgăm de seamă că iacătă cântecele au tăcut taman odată cu venirea noastră. Oare nu cumva era o cântăreaţă de meserie aceea care cânta aşa de minunat?

Şi Aluniţă spuse:

Ba nu, domniile voastre! Era chiar soţia mea.

Şi le povesti pătărania lui, de la început până la sfârşit, fară să sară peste nici un amănunt. Ci n-ar fi de nici un folos s-o mai spunem şi noi încă o dată.

Atunci căpetenia dervişilor, care era chiar califul, îi spuse lui Aluniţă, care i se părea gingaş până peste poate şi faţă de care se simţise cuprins dintr-odată de duioşie:

— Fiul meu, poţi să fii liniştit în ceea ce priveşte cei zece mii de dinari pe care îi datorezi soţului dintâi al soţiei tale. Eu sunt capul tekkelei dervişilor din Bagdad, care numără patruzeci de mădulare; noi, din mila lui Allah, suntem avuţi; iar zece mii de dinari pentru noi nu sunt vreo corvoadă. Aşa că îţi făgăduiesc că au să ajungă la tine până în zece zile. Dar du-te şi roag-o pe soţia ta să ne cânte ceva, de după perdea, spre a ne înviora sufletul. Întrucât, fiul meu, cântecul le slujeşte unora de mâncare, altora de leac, iar altora de vânturar: pentru noi îndeplineşte câteşitrei slujbele deodată.

Aluniţă nu se lăsă rugat mai mult; iar soţia sa Zobeida binevoi a primi să cânte pentru dervişi. Încât bucuria lor fu până peste poate; şi petrecură o noapte desfătată, ba ascultând cântecul şi răspunzând: „Ah! Ah!" din toată inima, ba tăifăsuind dulce, ba ascultând ticluielile soitarii ale poetului Abu-Nowas, pe care frumuseţea flăcăului îl făcea să aiureze până peste marginile aiurelii.

La ziuă, dervişii cei calpi se ridicară, iar califul, până a nu pleca, puse sub perna pe care se sprijinise o pungă în care sc aflau, pentru înccput, o sută de dinari de aur, atâta cât avea cu sine la ceasul acela. Pe urmă îşi luară bun-rămas de la gazda lor cea liudă, mulţumindu-i prin gura lui Abu-Nowas, care îi ticlui nişte stihuri alese şi t are îşi făgădui straşnic în ceea ce îl privea că nu are să-1 piardă din vedere.

Înspre prânz, Aluniţă, căruia Zobeida îi dăduse cei o sută de dinari găsiţi sub pernă, vru să iasă ca să se ducă în suk să facă nişte târguieli; şi, când deschise uşa, văzu opriţi dinaintea casei cincizeci de catâri încărcaţi cu legături de bogasiuri, iar pe o catârcă înfotăzată falnic un copilandru, rob abisinian, minunat la chip, care ţinea în mână o scrisoare făcută sul.

Când îl văzu pe Aluniţă, copilandrul cel gingaş sări sprinten jos, veni de sărută pământul dinaintea flăcăului şi, înmânându-i răvaşul, îi spuse:

— O, stăpâne Aluniţă al meu, chiar acuma tocmai am sosit de la Cairo, trimis la tine de părintele tău Şamseddin, starostele negustorilor din cetate. Îţi sunt aducător a cincizeci de mii de dinari în mărfuri de preţ, şi a unei legături pline cu un dar de la mama ta, anume pentru soţia ta Sett Zobeida, un ibric bătut cu nestemate şi un lighenaş de aur ispitit.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute faizeci fi cincea noapte spuse:

Un ibric bătut cu nestemate şi un lighenaş de aur ispitit.

Aluniţă rămase atâta de uluit şi de bucuros totodată de acea întâmplare de-a mirărilea, încât dintru-ntâi nu sc gândi decât să afle ce cuprindea scrisoarea. O desfăcu şi citi cele ce urmează: „După urările cele mai depline de fericire fi de sănătate din partea Iţii Şamseddin către fiul său Aluniţă!

Află, o, fiul meu mult-iubit, că zvonul despre prăpădul care a căzut peste caravana ta fi despre pierderea bunurilor tale a răzbătut până la mine. Numaidecât ţi-am întocmit altă caravană de cincizeci de catâri încărcaţi cu mărfuri de cincizeci de mii de dinari de aur. Pe deasupra, maică-ta iţi trimite un caftan frumos pe care l-a inhorboţit cu chiar mâna ei şi, ca dar pentru soţia ta, un ibric şi un lighenaş care, îndrăznim a nădăjdui, are să-ţi placă.

Întrucât într-adevăr am aflat, cu oarecare uimire, că ai slujit de Dezlegător într-o despărţanie pricinuită de rostirea Lepădării pe cele Trei. De vreme ce tu ai găsit-o pe tânăra femeie pe pofta ta, după încercare, bine ai făcut că (i-ai oprit-o. Încât mârfiirile care îţi vin sub paza micuţului abisinian Salim au să-ţi slujească, şi încă până peste trebuinţă, spre a-ţi plăti cei zece mii de dinari pe care ii datorezi, ca daune, soţului dintâi.

Mama ta şi toţi ai noştri sunt bine sănătoşi, nădăjduiesc întoarcerea ta grabnică şi îţi trimit cu drag salamalecurile lor şi mărturia cea mai osebită a iubirii lor.

Să trăieşti multă vreme!"

Scrisoarea şi sosirea năpristan a acelor bunuri îl tulburară până într-atâta pe Aluniţă, încât nu cugetă o i lipită la nepotrivelile clin întâmplarea aceea. Şi se urcă la soţia sa şi îi povesti cum stau lucrurilc.

Nici nu-şi isprăvise el bine lămuririle când se auziră nişte bătăi la uşă, şi tatăl Zobeidei cu soţul dintâi se iviră în odaia de la intrare. Veneau să încerce a-l îndupleca pe Aluniţă să se dcspărţească prin bună-înţelegere.

Tatăl Zobeidei îi spuse aşadar lui Aluniţă:

Fiul meu, aibi milă de ginerele meu dintâi, care i. ue o iubeşte pe cea care i-a fost soţie! Allah ţi-a trimis bunuri care îţi îngăduie să cumperi cele mai frumoase roabe din târg, precum şi să te însori, cu nuntă legiuită, < hiar şi cu fata celui mai de vază dintre emiri. Încât dă-i îndărăt bietului om soţia, iar el se învoieştc să se facă rob al tău!

Şi Aluniţă răspunse:

Chiar că Allah mi-a trimis toate accste bunuri ca s. i I răsplătesc cu mărinimie pe cel de dinaintea mea.

Sunt gata să-i dau cei cincizeci de catâri cu mărfurile de pe ei, şi chiar şi robuleţul abisinian Salim, şi să nu opresc din toate decât darul pentru soţia mea, adică lighenaşul şi ibricul!

Pc urmă adăugă:

Dar dacă fiica ta Zobeida se învoieşte să se întoarcă la soţul ci dintâi, mă învoiesc şi cu s-o dezleg!

Atunci socrul intră la Zobeida şi o întrebă:

Hei, primeşti să te întorci la soţul tău dintâi?

Ea răspunse, dând spornic din mâini a lepădare:

Ya Allah! Ya Allah! Păi da el nici habar n-a avut vreodată de preţul straturilor din livada mea, şi totdeauna s-a oprit la jumătatea drumului! Nu, pe Allah! Rămân cu flăcăul care m-a răvăşit în toate chipurile!

Când se dumiri că pentru el orice nădejde se irosise, soţul dintâi fu cuprins de o mâhnire aşa de mare, încât îi plesni fierea în el acolo pe loc, pe clipă pe dată, şi muri. Şi iac-aşa cu el!

Cât despre Aluniţă, acesta urmă a se voioşi mai departe cu nurlia şi dibacea de Zobeida; şi în toată serile, după ospăţ şi după un potop de năstruşnicii, de hârjoane şi de alte asemenea, amândoi laolaltă îi trăgeau câte o cântare de să facă pietrele să dănţuiască şi să oprească în vânătăilc cerului zborul păsărilor.

În cea de a zecea zi de la însurătoarea sa, Aluniţă îşi aduse aminte de făgăduiala pe care i-o făcuse căpetenia dervişilor că îi trimite zece mii de dinari, şi îi spuse soţiei:

Vezi tu ce căpetenie de mincinoşi? Dacă ar fi trebuit să aştept împlinirea făgăduielii lui, acuma aş fi mort de foame în temniţă! Pe Allah! Dacă l-aş mai întâlni vreodată, i-aş cam spune eu ce gândesc despre reaua lui credinţă!

Apoi, întrucât se lăsa seara, puse să se aprindă făcliile din sala de ospeţe şi tocmai se pregătea să înceapă o cântare, ca în toate serile, când sc auziră bătăi la uşă.

Sări să se ducă chiar el la uşă şi nu mică îi fu mirarea când îi zări pe cei patru dervişi din noaptea dintâi. Pufni a râs în nasul lor şi le spuse:

Bineveniţi fie mincinoşii, inşii cei de rea-credinţă! Ci eu tot am să vă poftesc să intraţi; întrucât Allah m-a mântuit să mai am trebuinţă de ajutorul vostru. Şi-apoi, măcar că sunteţi mincinoşi şi făţarnici, sunteţi totuşi desfătători şi bine crescuţi!

Şi îi duse în sala de ospeţe şi o rugă pe Zobeida să le cânte ceva, de după perdea. Iar ea cântă într-un chip de să le răpească minţile, de să facă pietrele să dănţuiască >i de să se oprească în vânătaia cerului zborul păsărilor.

La o vreme, căpetenia dervişilor sc ridică şi se duse să-şi împlinească o trebuinţă. Atunci unul dintre dervişii cei calpi, şi care era poetul Abu-Nowas, se plecă la urechea lui Aluniţă şi îi spuse.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute şaizeci şi şasea noapte spuse:

Poetul Abu-Nowas se plecă la urechca lui Aluniţă şi îi spuse:

O, minunată gazdă a noastră, îngăduieşte-mi să-ţi pun o întrebare: cum de a-i putut să crezi o clipită că tatăl tău Şamseddin ţi-a trimis cei cincizeci de catâri încărcaţi cu bunuri? Ia să vedem! Câte zile fac ele de la Bagdad la Cairo?

El răspunse:

Patruzeci şi cinci de zile, pe puţin.

Abu-Nowas întrebă:

Şi ca să se întoarcă?

El răspunse:

Patruzeci de zile, pe puţin.

Abu-Nowas începu să râdă şi zise:

Atunci cum ai vrea ca în mai puţin de zece zile tatăl tău să fi aflat de pierderea caravanei tale şi să fi putut să-ţi trimită alta?

Aluniţă strigă:

Pe Allah! Bucuria mi-a fost aşa de mare, încât nici nu am avut vreme să cuget la toate astea! Da, spune-mi atunci, dervişule: şi scrisoarea pe care mi-a scris-o? Şi peşcheşul acela? De unde vin?

Abu-Nowas răspunse:

Dch, Aluniţă! Dacă ai fi tot atâta de deştept pe cât eşti de frumos, de mult ai fi ghicit că sub hainele de derviş ale căpeteniei noastre este însuşi stăpânul nostru califul, emirul drept-credincioşilor, Harun Al-Raşid, iar cel de al doilea derviş este însuşi vizirul cel înţelept, Giafar Barmecidul, iar cel de al treilea este spătarul Massrur, iar eu sunt robul şi proslăvitorul tău Abu-Nowas, poet numai!

La spusele acestea, Aluniţă rămase până peste poate de uluit şi de năucit, şi întrebă cu sfială:

Păi, o, mărite poete Abu-Nowas, care îmi este meritul ce-a tras asupră-mi toate milele acestea ale califului?

Abu-Nowas zâmbi a râde şi spuse:

Frumuseţea ta!

Şi adăugă:

Cel mai mare merit în ochii lui este acela de a fi tânăr, ispitit şi nurliu. Şi socoate că niciodată nu se cumpără prea scump priveliştea unei făpturi frumoase şi vederea unui obraz chipeş!

Estimp, califul se întoarse să-şi ia locul pe chilim. Atunci Aluniţă veni să sc temenească între mâinile sale şi îi spuse:

O, emire al drcpt-credincioşilor, Allah păstrcaze-te intru cinstirea şi dragostea noastră, şi să nu ne văduvească El nicicând de milele dărniciei talc!

Iar califul îi zâmbi şi îl mângâie uşurel pe obraz şi îi spuse:

Te aştept mâine la sarai.

Apoi încheie petrecerea şi, urmat de Giafar, de Massrur şi de Abu-Nowas, care îl povăţui pe Aluniţă să nu uite să vină, plecă.

A doua zi, Aluniţă, pe care nevastă-sa îl îndemnă de zor să se ducă la sarai, alese lucrurile cele mai de preţ pe care i le adusese micuţul Salim, le aşeză într-un sipet tare frumos şi puse sipetul pe capul robului cel drăgălaş; apoi, după ce fu îmbrăcat şi gătit cu multă grijă de soţia sa Zobeida, purcese la divan, luându-l cu sine şi pe copilul cu sipetul acela. Şi urcă la divan şi, punând sipetul la picioarele califului, îi făcu o închinare în stihuri bine ticluite, şi îi spuse:

O, emire al drcpt-credincioşilor, Prorocul nostru cel binecuvântat (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) primea orice dar, ca nu cumva să pricinuiască vreo mâhnire cclui care i-l închina. Robul tău ar fi şi el bucuros dacă ai să binevoieşti să primeşti sipcţelul acesta ca mărturie a datorinţei sale!

Atunci califul fu mulţumit de cinstirca aceea din partea flăcăului şi îi spuse:

Este prea mult, o, Aluniţă, întrucât tu însuţi nc şi eşti un peşcheş tare scump! Fii dar binevenit în saraiul meu şi, de astăzi chiar, vreau să te căftăncsc într-o slujbă înaltă.

Şi pe dată îl şi mazili din slujbă pe starostele cel mare ii negustorilor din Bagdad şi îl căftăni pe Aluniţă în locul lui.

Pe urmă, pentru ca acea căftănire să fie aflată de toată lumea, califul scrise un firman în care ştiricea faptul, porunci ca firmanul să fie înmânat valiului, care îl trecu pristavului obştesc să-1 strige pe toate uliţele şi prin toate sukurile din Bagdad.

Cât despre Aluniţă, d-apoi el începu chiar din ziua aceea a se ducc neabătut la calif, care nu mai putea să se lipsească de a-l vedea. Şi, spre a-şi vinde mărfurile, cum nu avea nicidecum vreme el însuşi, deschise o prăvălie frumoasă, în capul căreia îl puse pe micuţul rob tuciuriu, care se dovedi de minune în meseria aceea gingaşă.

De-abia se scurseră într-acest chip vreo două, trei zile, că iacătă că i sc vesti califului moartea neaşteptată a căpeteniei paharnicilor săi. Şi califul, pe loc, îl şi căftăni pe Aluniţă în slujbele baş-paharnicului, şi îl dărui cu un caftan falnic, potrivit cu slujba aceea măreaţă, şi îi hotărî o simbrie strălucită. Şi într-acest chip nu se mai despărţi de el.

Peste două zile, cum Aluniţă sta tot pe lângă calif, odăiaşul cel mare intră, sărută pământul dinaintea scaunului domnesc şi spuse:

Păstreze-i Allah zilele califului şi sporească-i-le cu tot atâtea zile câte tocmai i-a răpit moartea căpeteniei saraiului!

Şi adăugă:

O, emire al drept-credincioşilor, căpetenia saraiului a murit adineaori!

Emirul drept-credincioşilor spuse:

Aibă-1 Allah întru mila sa!

Şi tot atunci îl şi căftăni pe Aluniţă căpetenie a saraiului în locul răposatului şi îi hotărî nişte simbrii încă şi mai strălucite. Şi într-acest chip Aluniţă avea să rămână mereu alături de calif. Apoi, după ce căftănirea aceea se făcu şi fu ştiricită în tot saraiul, califul ridică divanul, fluturând, ca de obicci, năframa.

În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute şaizeci şi şaptea noapte califul ridică divanul, fluturându-şi, ca de obicei, năframa, şi nu îl mai opri la el decât pe Aluniţă.

Încât, din ziua aceea, Aluniţă îşi petrecea toate zilele la sarai; şi nu se mai întorcea la el acasă decât tare târziu noaptea şi se culca fericit cu soţia lui cărcia îi istorisea toate întâmplările de peste zi.

Iar dragostea califului faţă de Aluniţă nu făcu dccât să sporească zi de zi, până într-atâta încât ar fi fost în stare să jertfească totul, decât să lase neîmplinită fie şi cea mai măruntă poftă a flăcăiandrului, precum se vădeşte din întâmplarea următoare.

Califul rânduise un benchct la care se aflau de faţă soţii săi de inimă cei îndătinaţi: Giafar, poetul AbuNowas, Massrur şi Aluniţă. De după perdea cânta chiar cadâna cea mai dragă califului, cca mai frumoasă şi mai desăvârşită dintre cadânele sale. Şi deodată califul se uită ţintă la Aluniţă şi îi spuse:

Prietene, îţi place cadâna mea, citcsc asta în ochii tăi.

Şi Aluniţă răspunse:

Ceea ce îi place stăpânului trebuie să-i placă şi robului!

Şi califul strigă:

Pe capul meu şi pe mormântul strămoşilor mei, o, Aluniţă, din clipita aceasta cadâna mea este a ta!

Şi o chemă numaidecât pe căpetenia hadâmbilor şi ii spuse:

Du la casa căpeteniei saraiului meu toate lucrurile precum şi pe ccle patruzeci de roabe ale cadânei mele desfatarea-Inimilor, pe urmă du-o şi pe ea la casa lui într-un jeţ purtat de robi.

Dar Aluniţă spuse:

Pe viaţa ta, o, emire al drept-credincioşilor, iartă-1 pe robul tău nevrednic de a lua ceea ce este al stăpânului!

Atunci califul pricepu gândul lui Aluniţă şi îi spuse:

Poate ca ai dreptate. De bună scamă că soţia ta ar fi zuliară pe fosta mea cadână! Încât cadâna să rămână la sarai!

Pe urmă se întoarse către Giafar, vizirul său, şi îi spuse:

O, Giafar, se cade să cobori numaidecât la sukul de robi, întrucât azi e zi de târg, şi să cumperi, la zece mii de dinari, cea mai frumoasă roabă din tot sukul. Şi s-o duci pe dată acasă la Aluniţă!

Giafar sc ridică pe dată, coborî la sukul de robi, şi îl rugă pe Aluniţă să-1 însoţească spre a-i arăta chiar el ce ere să facă.

Or, valiul cetăţii, emirul Khaled, coborâse şi el în ziua aceea la suk ca să cumpere o roabă pentru fecioru-său, care tocmai ajunsese la vârsta de flăcău.

Valiul cetăţii avea într-adevăr un fiu. Dar fiul acela era un băiat de o urâţenie cât să facă să lepede o femeie plină – scălâmb, cu răsuflarea împuţită, cu ochii câşi, cu gura mare cât o veşcă de vacă bătrână. Încât îl chema Buhăilă1.

Chiar în seara din ajun, Buhăilă împlinise patrusprezece ani, iar maică-sa era îngrijorată, de o bună bucată de vreme, că nu văzuse la el nici un semn de bărbăţie adevărată. Dar se linişti numaidecât când băgă de seamă, chiar în dimineaţa acelei zile, că fiu-său Buhăilă, ca urmare a vreunui vis, se desfătase de unul singur în somnul lui, lăsând pe saltea un semn de netăgăduit.

1 Li M. A. Salic: Habazlam Baz&iza.

Aleg dovada aceea o bucurase până peste poate pe marna lui Buhăilă şi o făcuse să dea fuga la bărbatu-său să-i ducă ştirea cea fericită, silindu-l să coboare pe dată la suk, însoţit de fiul său, ca să-i cumpcrc o roabă frumoasă pe pofta lui.

Aşadar vru Ursita, care este în mâinile lui Allah, ca în ziua aceea să facă aşa ca să se întâlnească în sukul de robi Giafar şi Aluniţă cu emirul Khaled şi cu fiul acestuia, Buhăilă.

După salamalecurile îndătinate, se strânseră cu toţii laolaltă şi puseră să treacă pe dinaintea lor telalii, fiecare cu toate roabele albe, tuciurii ori negre, pe care le aveau.

Aşa că văzură o grămadă fară de număr de copile – grecoaice, abisinience, chinezoaice şi persiance – şi erau gata să plece fară a se hotărî în ziua aceea la alegerea vreuneia, când însuşi căpetenia misiţilor trecu ccl din urmă, ţinând de mână o copilă cu chipul descoperit, mai frumoasă ca luna plină din luna Ramadanului.

La vederea ei, Buhăilă începu să pufnească de zor spre a-şi arăta jindul şi îi spuse emirului Khaled, tătânele său:

Asta e care îmi trebuie!

Iar Giafar la rându-i îl întrebă pe Aluniţă:

Aceasta te mulţumeşte?

El răspunse:

Face banii!

Atunci Giafar o întrebă pe copilă:

Cum te cheamă, o, roabă gingaşă?

Ea răspunse:

O, stăpâne al meu, Yasmina!

Atunci vizirul îl întrebă pe misit:

Ce preţ de strigare arc Yasmina?

El spuse:

Cinci mii de dinari, o, stăpâne al meu!

Atunci Buhăilă strigă:

Eu dau şase mii!

Atunci Aluniţă păşi înainte şi spuse:

Dau opt mii!

Atunci Buhăilă pufni de mânie şi spuse:

Opt mii de dinari şi încă unul!

Giafar spuse:

Nouă mii şi încă unul!

Dar Aluniţă spuse:

Zece mii de dinari!

Atunci misitul, temându-se ca nu care cumva cele două părţi să se răzgândească, spuse:

La zece mii de dinari, roaba Yasmina!

Şi i-o dete lui Aluniţă.

Când văzu aşa, Buhăilă se prăbuşi mestecând în vânt cu mâinile şi cu picioarele, spre marca supărare a tatălui său, emirul Khaled, care nu îl adusese la suk decât ca să facă cheful neveste-sii, că altmintrelea îi era silă de el din pricina hidoşiei şi a nătângiei lui.

Cât despre Aluniţă, acesta, după ce mulţumi vizirului Giafar, o luă pe Yasmina şi o îndrăgi, iar ea îl îndrăgi tot aşa. Încât, după ce i-o înfăţişă neveste-sii Zobeida, care o găsi ispititoare şi îl lăudă pentru alegerea făcută, se desfată cu ea în chip legiuit, luând-o ca pe cea de a doua soţie. Şi dormi în noaptea aceea cu ea, şi o plodi pe dată, precum arc să se vădească în urmarea istorisirii.

Dar cât despre Buhăilă, iacătă!

După ce izbutiră, cu momeli şi cu şoseli, să-1 ducă acasă, se aruncă pe saltele şi nu mai vroi să se scoale nici să mănânce, nici să bea, şi de altminteri aproape că îşi pierduse minţile de tot.

Pe când toate femeile din casă, uluite, o împresurau pe mama lui Buhăilă, care era năucită până peste poate, iacătă că tocmai intră pe uşă o cotoroanţă de babă, care era mama unui hoţoman vestit, la ceasul acela întemniţat, în temeiul unei osânduiri la ocnă pe viaţă şi ştiut în tot Bagdadul pe numele de Ahmad-Vicleanul1.

Ahmad-Vicleanul acela era atâta de dibaci în meşteşugul furtişagului, încât pentru el era un joc să şterpelească o poartă de sub chiar nasul portarului şi s-o facă să nu mai fie de parcă ar fi înghiţit-o, să găurească zidurile dinaintea stăpânului casei, prefăcându-se că-şi face treaba mică, să smulgă genele de la ochii unui ins fară ca acela să-1 vadă, să şteargă sulimanul de pe ochii unei femei fară ca ea să simtă.

Mama lui Ahmad-Vicleanul intră aşadar la mama lui Buhăilă şi, după salamalecuri, o întrebă:

Care este pricina supărării tale, o, stăpână a mea? Şi de ce boală zace tânărul meu stăpân, fiul tău, ocrotească-1 Allah?

Atunci mama lui Buhăilă îi istorisi bătrânei, care încă de multă vreme îi slujea de aducătoare de slujnice, pricina care îi prăbuşise pe toţi în starea aceea. Iar mama lui Ahmad-Vicleanul strigă:

O, stăpână a mea, numai fecioru-mcu ar putea să vă scape din necaz, mă juruiesc ţie pe viaţa ta! Cată să capeţi slobozirea lui, şi are să ştie el să găsească vreun tertip cu care s-o aducă pe Yasmina cca frumoasă în mâinile tânărului nostru stăpân, fiul tău. Întrucât bine ştii că bietul meu copil zace în lanţuri, la picioare cu un belciug de fier pe care stau săpate vorbele: „Pe viaţă!" Şi toate astea numai pentru că a bătut nişte bani calpi!

Iar mama lui Buhăilă îi făgădui ocrotire.

Drept pentru cârc, chiar în seara aceea, când valiul, soţul ei, sc întoarse acasă, se duse la el, după cină; şi se dichisise, şi se parfumase, şi îşi luase înfăţişarea ei cea 'La M. A. Salic, sc păstrează numele original: pungaşul AbmadKamakin.

Mai ispitită. Încât emirul Khaled, care era un om tare bun, nu putu să se împotrivească poftei pe care i-o stârnea vederea soţiei sale şi vru s-o cuprindă; ci ea se împotrivi şi îi spuse:

Juruieşte-mi pe despărţenie că ai să-mi dai ceea ce am să-ţi cer!

Iar el i sc jurui. Şi ea îl înduplecă la milă de soarta mamei celei bătrâne a hoţomanului şi căpătă de la el făgăduiala slobozeniei. Încât apoi ea sc lăsă în pofta soţului.

Şi-aşa, a doua zi dimineaţa, emirul Khaled, după spălările îndătinate şi după rugăciune, se duse la temniţa unde era întemniţat Ahmad-Vicleanul şi îl întrebă:

Hei, tâlharule, te căieşti de relele săvârşite?

El răspunse:

Mă căiesc, şi o mărturisesc cu vorba întocmai precum cuget în inima mea!

Atunci valiul îl scoase din temniţă şi îl duse dinaintea califului, care rămase uluit până peste poate că îl mai vedea în viaţă, şi îl întrebă:

Ce, o, tâlharule, încă tot n-ai murit?

El răspunse:

Pe Allah! O, emire al drcpt-credincioşilor, viaţa celui ticălos este tare grea la popreală!

Atunci califul începu să râdă în hohote şi spuse:

— Trimiteţi după fierar să vină să-i scoată fiarele!

Pe urmă îi spuse: întrucât îţi cunosc isprăvile, vreau să-ţi ajut a te statornici de-acuma în căinţa ta, şi, întrucât nimeni nu-i ştie pe hoţi mai bine ca tine, te căftănesc peste agia Bagdadului.

Şi pe dată califul puse să se pristăvească firmanul prin care îl căftănea pe Ahmad-Vicleanul căpetenie peste agic. Atunci Anmad sărută mâna califului şi purcese pe dată la treburile slujbei lui.

Ca început aşadar, spre a-şi sărbători vesel slobozenia şi slujba cea proaspătă, se duse la rateşul pe care îl ţinea ovreiul Abraham, tăinuitorul isprăvilor lui de odinioară, să golească vreo două-trei ojuri bătrâne din băutura lui, un vin grecesc minunat. Încât atunci veni maică-sa după el să-i spună de datorinţa pe care urma s-o dovedească de aci înainte faţă de accea care fusese chcia slobozeniei lui, soţia emirului Khaled, mama lui Buhăilă; şi îl găsi pe jumătate beat şi ostenind să-1 tragă de barbă pe ovrei, care nu cuteza să cârtească din cinstire faţă de slujba înfricoşată de căpetenie de agie a fostului Ahmad-Vicleanul.

Dar bătrâna tot izbuti să-1 scoată de acolo şi, luându-l de-o parte, îi povesti toate împrejurările care duseseră la slobozirea lui, şi îi spuse că trebuia numaidecât să închipuie ceva spre a o răpi pe roaba lui Aluniţă, căpetenia saraiului.

La vorbele acestea, Ahmad-Vicleanul îi spuse maică-sii:

— Treaba se va face în seara aceasta. Întrucât nimica nu este mai uşor.

Şi o lăsă, ca să se ducă să rânduiască lovitura.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute şaizeci şi opta noapte spuse:

Şi o lăsă, ca să se ducă să rânduiască lovitura.

Or, se cade a sc şti că în noaptea aceea Harun AlRaşid intrase în iatacul soţiei sale Sett-Zobeida; întrucât era ziua dintâi a lunii, iar el îi hotărâse ziua aceea spre a sta de vorbă cu ea despre treburile obişnuite şi să-i ceară sfatul despre toate treburile mari şi mici ale împărăţiei lui. Că avea în ea o încredere fară de margini şi-i era dragă pentru înţelepciunea şi pentru frumuseţea ei mereu proaspete. Dar tot aşa se cade a sc mai şti că emirul drept-credincioşilor avea obiceiul, înainte de a intra în iatacul soţiei sale, să-şi lase în odaia de la intrare, pe o sofa anume, şiragul de mătănii făcut din boabe de chihlimbare şi de peruzele, spada lui cea dreaptă cu mâner de jad învrâstat în rubine mari cât ouăle de porumbel, pecetea împărătească şi un fanăraş de aur împodobit cu nestemate care îi lumina calea atunci când, la vreme de noapte, îşi cerceta în taină saraiul.

Amănuntele acesrea erau bine ştiute de AhmadVicleanul. Aşa că îi slujiră spre a-şi pune în fapt vicleşugul. Aşteptă beznele nopţii şi somnul robilor, spre a-şi agăţa scara de sfoară de-a lungul zidului din latura ce slujea de iatac soţiei califului, să se caţere acolo şi să se strecoare tăcut ca o umbră în odăiţa de la intrare unde, într-o clipeală de ochi, puse gabja pe cele patru lucruri de preţ, spre a grăbi să coboare pe acolo pe unde urcasc.

De aci, dete fuga la casa lui Aluniţă şi, în acelaşi chip, se strecură în curte unde, fară a face nici cel mai mic zgomot, ridică una din pietrele de marmură care pardoseau curtea, săpă repede o groapă şi ascunse în ea lucrurile furate. Pe urmă, după ce puse totul la loc în bună rânduială, pieri spre a se duce să bea mai departe la rateşul ovreiului Abraham.

Dar Ahmad-Vicleanul, ca hoţ desăvârşit ce era, nu putu să-şi înfrâne jindul de a-şi însuşi unul dintre cele patru lucruri furate. Aşa că şterpeli fanăraşul de aur şi, în loc să-1 îngroape laolaltă cu celelalte în fundul gropii, îl îngropă în buzunarul său, zicându-şi: „Nu stă în deprinderile mele să nu-mi iau misitia. Aici mă plătesc singur!"

Dar, ca să ne întoarcem Ia calif, dintru-ntâi mare îi fu mirarea când nu-şi mai găsi, dimineaţa, cele patru lucruri de preţ pe sofa. Apoi, când hadâmbii întrebaţi se aruncară cu faţa la pământ, apărându-se cu neştiinţa lor, califul fu cuprins de o supărare fară de margini şi, până într-atâta încât îşi îmbrăcă pe clipită rantia cea cumplită a mâniei. Caftanul acela era tot numai din mătase roşie; şi când califul îl îmbrăca, acesta era semnul unui prăpăd neabătut şi al unor năpaste înfricoşătoare pe capul tuturor celor din preajma lui.

Califul, după ce îmbrăcă accl caftan roşu, intră la divan şi şezu în scaunul de domnie, singur în toată sala. Şi toţi dregătorii şi toţi vizirii intrară unul câte unul şi se ploconiră cu faţa la pământ, şi şezură prăvăliţi aşa, afară de Giafar care, măcar că îngălbenise, sta drept şi cu ochii aţintiţi la picioarele califului.

Peste un ceas de tăcere înfricoşată ca aceea, califul se uită la Giafar cel încremenit şi îi spuse cu glas înfundat:

Căldarea clocoteşte!

Giafar răspunse:

Fercască Allah de orice rău!

În clipita aceea, intră valiul însoţit de AhmadVicleanul.

Şi califul îi spuse:

Dă-te mai încoace, emirc Khaled! Şi ia spune-mi cum stăm cu liniştea obştească în Bagdad!

Valiul, tătânele lui Buhăilă, răspunse:

Liniştea este desăvârşită în Bagdad, o, emire al drept-credincioşilor!

Califul strigă:

Minţi!

Şi întrucât valiul, uluit, habar nu avea cum să-şi lămurească mânia aceea, Giafar, care era mai aproape de el, îi şopti la ureche, în două vorbe, pricina care îl năuci de-a binelea. Pe urmă califul îi spuse:

Dacă până deseară nu ai izbutit să găseşti lucrurile cele de preţ, care îmi sunt mai scumpe decât toată împărăţia, capul tău are să spânzure deasupra porţii de la sarai!

La vorbele acestea, valiul sărută pământul dintre mâinile califului şi strigă:

O, emire al drept-credincioşilor, hoţul trebuie să fie careva de la sarai, căci vinul care se oţeteşte cuprinde chiar în sineşi floarea dospelii. Şi-apoi îngăduieşte-i robului tău să spuie că răspunzător nu poate să fie decât numai un ins, şi anume capul de agie, care numai el are sarcina acestei veghi, şi care de altminteri îi ştie bob cu bob pe toţi hoţii din Bagdad şi din împărăţie! Aşa încât moartea lui se cade să fie înaintea morţii mele, în împrejurarea că nu s-ar găsi lucrurile pierdute.

Atunci păşi înainte capul de agie, Ahmad-Vicleanul, şi, după închinăciunile de cuviinţă, îi spuse califului:

O, emire al drept-credincioşilor, hoţul are să fie dovedit. Dar mă rog califului să-mi slobozcască un firman care să-mi îngăduiască a face cercetări la toţi cei ce sălăşluiesc la sarai şi la toţi cei ce intră aici, până şi la cadiu, până şi la vizirul cel mare Giafar, ori la căpetenia saraiului Aluniţă!

Iar califul porunci să i se slobozcască pe dată firmanul cu pricina şi spuse: îmi trebuie, orice-ar fi, să pun a sc tăia capul cuiva, şi va fi ori capul tău, ori capul hoţului. Alege! Şi mă jur pe viaţa mea şi pe mormântul strămoşilor mei că, dc-ar fi hoţul accla chiar şi fiul meu, moştenitorul meu la domnie, hotărârea mea va fi neabătută: moartea în spânzurătoare pe maidanul cetăţii!

La vorbele acestea, Ahmad-Vicleanul, cu firmanul în mână, ieşi şi se duse să-şi ia doi străjeri de la cadiu şi doi străjeri de la valiu, şi îşi începu numaidecât cercetările, mergând Ia casa lui Giafar, apoi la cea a valiului şi apoi la cca a cadiului. Pe urmă ajunse la casa lui Aluniţă, care nici habar nu avea de ceea ce era să se întâmple.

Ahmad-Vicleanul, ţinând firmanul într-o mână, iar în mâna cealaltă o vergea grea de aramă, păşi în odaia de la intrare şi îi dete de ştire lui Aluniţă despre împrejurare, şi îi spuse:

Ci eu am să mă feresc, doamne, a mă apuca de cercetări în casa prietenului de inimă al califului! Ingăduieşte-mi, aşadar, să plec ca şi cum lucrul s-ar fi săvârşit!

Aluniţă spuse:

Ferească-mă Allah de una ca asta, o, căpetenie a agiei! Se cade să-ţi îndeplineşti datoria până la capăt!

Atunci Ahmad-Vicleanul spuse:

Am s-o fac numai aşa chipurile!

Şi, cu o înfăţişare nepăsătoare, ieşi în curte şi începu să dea ocol lovind în fiecare piatră de marmură cu vergeaua lui de aramă, până ce ajunse la piatra cu pricina care, la lovitură, scoase un sunet gol.

Când auzi sunetul acela, Ahmad-Vicleanul strigă:

O, domnia ta, pe Allah! Eu tare socot că aci dedesubt trebuie să fie vreo criptă bătrână în care o fi tăinuită vreo comoară din vremurile duse!

Iar Aluniţă le spuse celor patru străjeri:

Atunci încercaţi să săltaţi marmura ca să vedem cam ce poate să fie dedesubt!

Şi numaidecât străjerii îşi înfipseră uneltele în dcspicăturile din jurul pietrei de marmură şi o săltară. Şi, dinaintea ochilor tuturora, se iviră trei dintre lucrurile lurate, anume spada, pecetea şi mătăniile.

La priveliştea aceea, Aluniţă strigă:

În numele lui Allah!

Şi căzu leşinat.

Atunci Ahmad-Vicleanul trimise după cadiu şi după valiu, şi după martori; şi cu toţii pccetluiră hârtia, iar cadiul însuşi sc duse s-o înmâneze califului, pe când străjerii îl zebcriră pe Aluniţă.

Când se văzu cu cele trei lucruri în mâinile sale, afară de fanar, şi auzi că fuseseră găsite în casa celui pe care îl socotea ca pe cel mai credincios şi mai de inimă prieten al său, pe care îl potopise cu hatâruri şi în care îşi pusese o încredere fară de margini, califul rămase vreme de un ceas fară a rosti o vorbă, apoi sc întoarse către căpetenia străjilor şi spuse:

Să fie spânzurat!

Numaidecât, căpetenia străjilor ieşi şi puse să se strige osânda pe toate uliţele Bagdadului, şi se duse acasă la Aluniţă, pe care îl zeberi el însuşi şi îi zăpsi pe clipă pe dată femeile şi bunurile. Bunurile se vărsară în vistieria obştească, iar cele două femei aveau să fie strigate în târg la mezat ca roabe; da atunci valiul, tătânele lui Buhăilă, spuse că o ia el pe roaba care fusese cumpărată de Giafar; iar căpetenia străjilor porunci să fie dusă acasă la el cealaltă, care era Zobeida cea cu «las duios.

Or, căpetenia aceea de străji era chiar prietenul cel mai bun al lui Aluniţă, şi îi purta acestuia o dragoste ca de părinte, ce nu se dezminţise niciodată. Încât, măcar că de ochii lumii împlinea amarnicele porunci ale osândelor hotărâte de mânia califului asupra lui Aluniţă, sc jurui că arc să scapc capul fiului său de suflet, şi mai întâi o puse la adăpost în chiar casa lui pe una dintre soţiile lui Aluniţă, pe frumoasa Zobeida, pe care nenorocirea o zdrobise.

În chiar seara aceea, urma să aibă loc spânzurarea lui Aluniţă, care până una-alta zăcea ferecat în fundul temniţei. Dar căpetenia străjilor veghea asupra lui. Sc duse la căpetenia temnicerilor şi îl întrebă:

Câţi întemniţaţi ai, osândiţi la spânzurătoare săptămâna aceasta?

El răspunse:

Cam patruzeci, fară vreo doi, trei.

Căpetenia străjilor spuse:

Vreau să-i văd pe toţi.

Şi îi trecu în cercetare, unul câte unul, de mai multe ori, şi până la urmă îl alese pe unul care semăna de-a mirările cu Aluniţă, şi îi spuse temnicerului:

Acesta are să-mi slujească precum a slujit odinioară berbecul jertfit de patriarhul din vechime, tatăl lui Ismail, în locul fiului său!

Îl luă aşadar pe întemniţat şi, la ceasul hotărât spânzurării, se duse să-1 dea gâdclui, care numaidecât, dinaintea mulţimii fară de număr strânse pe meidan, şi după săvârşirea cuvioaselor rânduieli îndătinate, petrecu frânghia pe după gâtul presupusului Aluniţă şi, dintr-o smucitură, îl şi repezi în gol, spânzurat.

După care căpitanul străjilor aşteptă întunericul spre a merge să-1 scoată pe Aluniţă din temniţă şi să-1 ducă la el acasă pe sub mână. Şi numai atunci îi dezvălui cc făcuse pentru el şi îi spuse:

Ci, pe Allah! O, fiul meu, pentru ce te-ai lăsat ispitit de lucrurile acelea scumpe, tu, cel în care califul îşi pusese toată încrederea?

La vorbele acestea, Aluniţă se prăbuşi leşinat de tulburare; iar când, în urma îngrijirilor, îşi veni în simţiri, strigă:

Pe numele cel preasfânt şi pe Proroc, o, taică al meu, sunt cu totul străin de furtul acela, şi habar n-am nici de dedesubtul lui, nici cine este făptaşul!

Iar căpetenia străjilor nu pregetă a-i da crezământ şi rosti:

Mai devreme ori mai târziu, fiul meu, vinovatul are să se dea în vileag! În ce te priveşte, nu poţi să zăboveşti o clipită mai mult în Bagdad, întrucât nu-i puţin lucru să ai ca vrăjmaş un sultan. Aşa că am să plec cu tine, lăsând-o aici, cu nevastă-mea, pe soţia ta Zobeida, până ce Allah, în înţelepciunea sa, are să schimbe starea aceasta a lucrurilor!

Apoi, fară nici bare mi să-i lase răgaz lui Aluniţă să-şi ia bun-rămas de la soţia sa Zobeida, îl luă cu sine spunându-i:

Avem să ne ducem drept în port la Aias, pe Marea Sărată, ca de acolo să ne suim pe vreo corabie ce pleacă spre Iskandaria, unde ai să aştepţi trecerea vremilor trăind liniştit; întrucât cetatea Iskandaria, o, fiul meu, este tare plăcută de locuit, iar împrejurimile ei sunt verzi şi binecuvântate.

Numaidecât purceseră la drum amândoi şi în curând ajunseră departe de Bagdad. Dar nu aveau nimica pe cc să călărească, şi taman când se întrebau cum ar fi să facă spre a-şi rostui ceva, iacătă că se întâlniră cu doi evrei, nişte samsari de la Bagdad, inşi tare bogaţi, şi cunoscuţi de-ai califului. Atunci căpetenia străjilor se temu ca nu cumva aceştia să se ducă să-i spună califului că îl văzuseră pe Aluniţă viu. Aşa că păşi înaintea lor şi le strigă:

Descălecaţi de pe catâri!

Iar cei doi evrei, tremurând, descălecară, şi căpetenia străjilor le reteză capul, le luă banii, şi încălecă pe unul dintre catâri, dându-l pe celălalt lui Aluniţă; şi amândoi îşi urmară drumul mai departe către mare.

Când ajunseră la Aias, avură grijă să-şi dea catârii în seama stăpânului hanului la care traseră să se odihnească, stăruind pe lângă el să-i îngrijească bine; iar a doua zi căutară împreună o corabie gata de plecare spre Iskandaria. Într-un sfârşit, găsiră una care tocmai sta să-şi desfăşoare pânzele. Atunci căpetenia străjilor, după ce îi dete lui Aluniţă tot aurul pe care îl luase de la cei doi evrei, îl povăţui stăruitor să aştepte la Iskandaria în deplină linişte ştirile pe care nu are să zăbovească a i le trimite de la Bagdad, ba să şi aibă nădejdi că arc să vină chiar el la Iskandaria, de unde arc să-1 ia îndărăt la Bagdad atunci când vinovatul va fi dovedit. Pe urmă îl îmbrăţişă plângând, în vreme ce corabia îşi şi umfla pânzele. Iar el sc întoarse la Bagdad.

Or, iacătă ce află acolo:

A doua zi după spânzurarea presupusului Aluniţă, califul, tare rătutit încă, îl chemă pe Giafar şi îi spuse:

Ai văzut, o, vizire al meu, cum a ştiut Aluniţă acela să fie mulţumitor faţă de bunătatea mea şi de batjocura pe care a săvârşit-o faţă de mine? Dar cum de poate o făptură aşa de frumoasă să ascundă un suflet aşa de urât?

Vizirul Giafar, om de înţelepciune minunată, dar care nu avea cum să izbutească a dibăci pricinile unei fapte atâta de anapoda, sc mulţumi să răspundă:

Emire al drept-credincioşilor, cele mai ciudate fapte nu sunt ciudate decât pentru că temeiul lor ne scapă. Oricum, noi nu putem să judecăm decât numai după urmarea faptului. Or, urmarea aceasta a fost aici jalnică pentru făptaş, întrucât 1-a ridicat în ştreang! Ci, o, emire al drept-credincioşilor, egipţianul Aluniţă avea în ochi o atare strălucire de frumuseţe sufletească, încât judecata mea nu vrea să dea crezare faptului ce s-a răzvădit simţului văzului meu!

Califul, la vorbele acestea, cugetă păs de un ceas de vreme, pe urmă îi spuse lui Giafar:

Oricum, chiar că aş vrea să mă duc să văd cum sc leagănă în ştreang trupul vinovatului!

Şi se străvesti şi ieşi cu Giafar şi ajunse la locul unde presupusul Aluniţă spânzura între cer şi pământ.

Leşul era acoperit cu un giulgiu care îl învăluia cu iotul. Încât califul îi spuse lui Giafar:

Dă jos giulgiul!

Şi Giafar trase giulgiul jos, iar califul se uită la spânzurat; şi se dete îndărăt numaidecât, uluit, şi strigă:

O, Giafar, acesra nu este Aluniţă!

Giafar cercetă leşul şi se încredinţă că într-adevăr nu era Aluniţă; ci nu lăsă să i se vadă nimic pe chip şi, liniştit, întrebă:

Dar pe ce cunoşti, o, cmirc al drept-credincioşilor, că nu este Aluniţă?

El spuse:

Aluniţă era mai degrabă micuţ de stat, iar acesta este mult prea mare!

Giafar răspunse:

Asta nu-i o dovadă. Spânzurătoarea alungeşte.

Califul spuse:

Fosta căpetenie a saraiului avea două aluniţe pe obraz, iar acesta nu are niciuna!

Giafar spuse:

Moartea schimbă şi poceşte chipul!

Şi califul strigă:

Fie! Da ia uită-te, o, Giafar, la talpa picioarelor acestui spânzurat: sunt tatuate pe ca, după obiceiul ereticilor din tagma lui Aii1, numele celor doi mari şeici2! Or, ştii bine că Aluniţă nu era şiit, ci sunit3!

La vădirea aceasta, Giafar încheie:

Singur Allah ştie toate tainele!

Pe urmă sc întoarseră amândoi la sarai, iar califul porunci să fie înmormântat leşul. Şi, din ziua aceea, izgoni din mintea sa până şi amintirea lui Aluniţă.

Dar cât despre roaba care era cea de a doua soţie a lui Aluniţă, aceasta fu dusă de către emirul Khaled la Buhăilă, fecioru-său. Şi, la vederea ei, Buhăilă, care nici '/f/i, ccl de al patrulea calif (656-661), asasinat la Kufa, a fost soţul lui Fatimd şi ginerele lui Mahomcd.

2 „Cei doi mari şeici" sunt Abu Bckr, primul calif arab (din 632) şi Omar, cel de al doilea calif (634-644), care au pus temeliile Imperiului Arab.

I Suniţii reprezintă ramura ortodoxă a islamului, pe când şiiţii, adică partizanii lui Aii, sunt socotiţi de cătrc ortodocşi ca sectanţi.

Nu se clintise din pat din ziua vânzării, se ridică gâfâind şi vru să se apropie de ea şi s-o cuprindă în braţe. Dar roaba cea frumoasă, scârbită şi îngreţoşată de înfăţişarea liâdă a gămanului, trase deodată de la brâu un jungher şi, ridicând mâna, strigă:

Pleacă ori te omor cu jungherul acesta şi pe urmă mi-l înfig şi mie în piept!

Atunci mama lui Buhăilă se repezi, cu mâinile înainte, şi ţipă:

Cum de cutezi să te împotriveşti poftei fiului meu, o, roabă neruşinată?

Dar muieruşca spuse:

O, telpizo, da unde este legea aceea care să-i îngăduiască unei femei să ţină de doi bărbaţi deodată? Şi-apoi de când, spune-mi, de când pot câinii să sălăşluiască în sălaşul leilor?

La vorbele acestea, mama lui Buhăilă spuse:

A, bine! Dacă-i pe-aşa, ai să vezi tu ce viaţă amară ai să duci aici!

Iar muicruşca răspunse:

Mai bine să mor, decât să mă lipsesc de dragostea stăpânului meu, fie el viu ori mort!

Atunci soţia valiului porunci să fie dezbrăcată şi îi luă hainele cele frumoase de mătase şi giuvaierurile, şi ii dete pe ea o păcătoasă de rochie de bucătăreasă, din păr de cămilă, şi o trimise la bucătărie, spunându-i:

Dc-acum înainte slujba ta de roabă aici stă în a curăţa ceapa, a face focul sub cratiţe, a stoarce zeama de roşii şi a frământa aluatul de pâine!

Iar soţia cea tânără spuse:

Mai degrabă fac munca asta, decât să văd chipul fiului tău!

Şi, din ziua aceea, trecu la bucătărie, da nu zăbovi a dobândi inimile tuturor celorlalte roabe, care nu o mai lăsau să trudească, ţinându-i locul la treabă.

Cât despre Buhăilă, acesta, daca nu putu să ajungă la roaba cea frumoasă Yasmina, căzu la pat de-a binelca şi nu sc mai sculă.

Or, se cade să ne aducem aminte că Yasmina, încă din cea dintâi noapte de căsătorie, rămăsese însărcinată de la Aluniţă. Încât, la câteva luni de la venirea ci în casa valiului, născu la soroc un copil de parte bărbătească, frumos ca luna, căruia îi puse numele de Aslan1, plângând întruna, şi ea şi toate celelalte roabe, cu lacrimi fierbinţi, că nu era acolo tatăl băiatului ca să dea el însuşi numele fiului său.

Micuţul Aslan fii alăptat vreme de doi ani de maică-sa şi se făcu voinic şi tare frumos. Şi, întrucât şi ştia să meargă singur, vru ursita lui, într-o zi, pe când maică-sa era prinsă cu treburile, ca micuţul Aslan să suie treptele scării de la bucătărie şi să ajungă în odaia în care, depănându-şi mătăniile de chihlimbar, sta valiul, emirul Khaled, tatăl lui Buhăilă.

La vederea micuţului Aslan, a cărui asemănare cu taică-său Aluniţă era aidoma, emirul Khaled simţi cum îi năboiesc lacrimile în ochi, şi îl chemă pe copil, şi îl luă pe genunchi, şi înccpu să-1 mângâie, tare tulburat, şi zise:

— Binecuvântat fie acela carele zămisleşte lucruri atâta de frumoase şi le dă suflet şi viaţă!

Estimp, roaba Yasmina băgă de seamă lipsa copilului; îl căută înnebunită peste tot şi se hotărî, în pofida tuturor cuviinţelor, să intre, cu ochii rătăciţi, în odaia în care şedea emirul Khaled. Şi îl văzu pe micuţul Aslan pe genunchii valiului; şi copilul sc juca înfigându-şi degetele în preacinstita barbă a emirului. Dar, când o văzu pe maică-sa, micuţul se repezi înainte; iar emirul Khaled îl ţinu mai departe şi îi spuse Yasminei: 1 As/an înseamnă pe turceşte „leu".

Ia vino mai încoace, o, roabo! Au copilul acesta va fi fiind al tău?

Ea răspunse:

Da, o, stăpâne al meu, este rodul inimii mele!

El o întrebă:

Şi cine este tată-său? Este vreuna dintre slugile mele?

Ea spuse, vărsând un potop de lacrimi:

Tatăl lui este soţul meu Aluniţă. Dar acuma, o, stăpâne al meu, este fiul tău!

Valiul, tare tulburat, îi spuse roabei:

Pe Allah! Tu ai spus aşa! De-aci înainte este fiul meu!

Şi tot atunci îl şi înfie, şi îi spuse mamei: îţi cer dar ca, de astăzi, să-1 socoteşti pe fiul tău ca al meu, şi să-1 faci să creadă pentru totdeauna, când are să fie la vârsta înţelegerii, că niciodată nu a avut alt tată decât pe mine!

Şi Yasmina răspunse:

Ascult şi mă supun!

Atunci emirul Khaled se îngriji, ca un adevărat părinte, de fiul lui Aluniţă, şi îi dete o creştere aleasă şi il trecu în seama unui dascăl tare învăţat care era un caligraf de mâna întâia şi care îl învăţă şi scrierea cea Irumoasă, şi Coranul, şi geometria, şi poezia. Apoi, când tânărul Aslan se făcu mai mare, tatăl său de suflet, emirul Khaled, îl învăţă el însuşi să călărcască, să mânuiască armele, să se înfrunte de-a călare cu lancea şi să lupte în întreceri. Şi ajunse în felul acesta, la vârsta de patrusprezece ani, un călăreţ desăvârşit, şi fu ridicat de calif la cinstea de emir, ca şi tatăl său valiul.

Or, vru ursita ca într-o zi tânărul Aslan să se întâlnească cu Ahmad-Vicleanul la uşa rateşului evreului Abraham. Şi Ahmad-Vicleanul îl pofti pe fiul emirului să intre să ia o răcoritoare.

După ce şezură jos, Ahmad-Vicleanul începu să bea, după năravul lui, până cc se îmbătă. Atunci scoase din buzunar fanăraşul împodobit cu nestemate, pe care îl furase odinioară, şi, cum începuse a se întuneca, îl aprinse. Atunci Aslan îi spuse:

Ya Ahmad, fanarul acesta este foarte frumos. Dă-mi-l mie!

Căpetenia de agie îi zise:

Ferească-mă Allah! Cum aş putea să-ţi dau un lucru care a dus la pierzanie atâtea suflete? Află că, într-adevăr, fanarul acesta a fost pricina morţii fostului cap al saraiului, un oarecare ins din ţara Egiptului, pe nume Aluniţă!

Şi Aslan, tare stârnit, strigă:

Spunc-mi şi mie povestea!

Atunci Ahmad-Vicleanul îi istorisi toată jitania, de la început până la sfârşit, fălindu-se, în beţia lui, că el însuşi fusese făptaşul isprăvii.

Când se întoarse acasă, tânărul Aslan îi povesti maică-sii Yasmina povestea pe care tocmai o auzise de la Ahmad-Vicleanul şi îi spuse că fanarul se mai afla încă în mâinile aceluia.

La vorbele acestea, Yasmina scoase un ţipăt mare şi căzu leşinată.

În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute ţaizeci fi noua noapte spuse:

La vorbele acestea, Yasmina scoase un ţipăt mare şi căzu leşinată. Iar când îşi veni în simţiri, izbucni în suspine şi se aruncă de gâtul fiului său Aslan şi îi spuse, printre lacrimi:

O, copilul meu, Allah iacătă că face să iasă la iveală adevărul. Aşa că nu pot să-ţi tăinuiesc mai mult taina mea! Află dar, o, Aslan copilul meu, că emirul Khaled nu este decât tatăl tău de suflet; cât despre tatăl tău de sânge, acela este soţul meu mult-iubit, Aluniţă, care a fost osândit, precum vezi, în locul celui vinovat. Eşti dator, aşadar, o, fiul meu, să te duci de îndată la un prieten bun de odinioară al tatălui tău, preacinstitul şeic al străjilor califului, şi să-i istoriseşti ceea cc ai aflat. I*e urmă să-i spui: „O, taică al meu, mă juruiesc ţie pe Allah, răzbună-mă asupra ucigaşului părintelui meu aluniţă!"

Numaidecât tânărul Aslan alergă la căpetenia străjilor saraiului, chiar accla care îi scăpase capul lui Aluniţă, şi îi spuse ceea ce îl învăţase Yasmina să-i spună.

Atunci căpetenia străjilor, până peste poate de minunat şi de bucuros, îi spuse lui Aslan:

Slăvit fie Allah carele sfâşie vălurile şi aruncă lumină în bezne!

Şi adăugă:

De mâine, o, fiul meu, Allah are să te răzbune!

Într-adevăr, în ziua aceea califul orânduise o întrecere mare la care urmau să se înfrunte de-a călare cu lăncile toţi emirii şi toţi călăreţii cei mai de frunte din Bagdad, şi la care avea să se tocmească şi o întrecere în jocul cu mingea şi cu măciuca, tot de-a călare. Iar tânărul Aslan era şi el din ceata celor ce aveau să joace cu măciuca. Şi îşi îmbrăcase tunica de sârmă şi încălecase calul cel mai Inimos din grajdurile părintelui său de suflet, emirul Khaled. Şi chiar că era strălucitor astfel; şi însuşi califul Iu până peste poate de fermecat de înfăţişarea şi de tinereţea lui. Încât dori să-1 aibă în ceata sa.

Şi jocul începu. Şi dintr-o tabără şi din cealaltă, jucătorii dovediră o măiestrie marc în mişcările lor şi o dibăcie minunată de a trimite mingea cu măciuca drept în mijlocul majei lor, din goana marc a cailor.

Dar deodată unul dintre jucătorii din tabăra potrivnică celei pe care o diriguia însuşi califul slobozi mingea drept spre chipul califului, şi cu o lovitură atâta de iscusită şi de năprasnică, încât negreşit că s-ar fi zis cu ochii şi poate că şi cu viaţa califului, dacă tânărul Aslan, cu-o sprinteneală de-a mirărilea, nu ar fi oprit, cu o lovitură de măciucă, taman la vreme mingea din zbor. Şi o trimise atâta de cumplit îndărăt, încât îl nimeri în spinare pe călăreţul care o aruncase şi îl prăvăli din şa, frângându-i şira spinării!

La fapta aceea strălucită, califul se uită la tânărul Aslan şi îi spuse:

Trăiască cei viteji, o, fiu al emirului Khaled!

Şi califul coborî pe dată de pe cal, după ce puse capăt întrecerii, şi îşi strânse emirii şi pe toţi călăreţii care se înfruntaseră la joc. Pe urmă îl chemă pe tânărul Aslan şi, dinaintea tuturor celor de faţă, îi spuse:

O, neprcţuitule fiu al valiului Bagdadului, vreau să te aud la cât preţuieşti tu însuţi răsplata ce se cuvine pentru o faptă precum a ta! Sunt gata să-ţi împlinesc tot ce mi-ai cere. Vorbeşte!

Atunci tânărul Aslan sărută pământul dintre mâinile califului şi îi spuse:

Cer de la capul drept-credincioşilor răzbunare! Sângele tatălui meu nu a fost răscumpărat, iar ucigaşul mai este viu!

La vorbele acestea, califul rămase până peste poate de nedumerit şi strigă:

Ce spui tu, o, Aslane, despre răzbunarea tatălui tău? Păi tatăl tău, emirul Khaled, iacătă-1 colea lângă mine, viu şi nevătămat, slavă lui Allah Milosârdnicul!

Şi Aslan răspunse:

O, emire al drept-credincioşilor, emirul Khaled a fost pentru mine cel mai bun dintre toţi taţii de suflet. Află numai că eu nu sunt fiul sângelui său, întrucât tatăl meu este căpetenia de odinioară a saraiului tău, Aluniţă!

Când auzi vorbele acestea, califul văzu lumina cum se preschimbă în neguri dinaintea ochilor săi, şi, cu glas sugrumat, spuse:

Fiul meu, tu nu ştii că tatăl tău s-a dovedit ticălos faţă de emirul drept-credincioşilor?

Dar Aslan strigă:

Ferească-1 Allah pe tatăl meu să fi fost făptaşul ticăloşiei! Ticălosul se află de-a stânga ta, o, emire al drept-credincioşilor! Este capul de agie, Ahmad-Vicleanul! Porunceşte să fie scotocit şi vei găsi în buzunarul lui dovada ticăloşiei!

La vorbele acestea, califul se schimbă la obraz şi se lăcu galben cum e şofranul, şi, cu glas înfricoşător, îl chemă pe capul străjilor şi îi spuse:

Scotoceşte-l de faţă cu mine pe căpetenia agiei!

Atunci căpetenia străjilor, bătrânul prieten al lui aluniţă, veni la Ahmad-Vicleanul şi îi scotoci buzunarele într-o clipeală de ochi şi scose deodată fanăraşul de. Tur furat de la calif!

Atunci califul, de-abia mai izbutind să se stăpânească, ii spuse Iui Ahmad-Vicleanul:

Vino mai încoace! De unde a ajuns la tine fanarul accsta?

El răspunse:

L-am cumpărat, o, emire al drept-credincioşilor!

Iar califul le spuse străjerilor:

Numaidecât aştcrncţi-l la ciomăgeală, până mărturiseşte!

Şi pe dată Ahmad-Vicleanul fu înşfăcat de străjeri, dezbrăcat până la piele, şi vergeluit, şi zdrumicat sub lovituri până mărturisi tot şi istorisi toată jitania, de la început până la sfârşit.

Califul sc întoarse atunci către tânărul Aslan şi îi spuse:

Acuma este rândul tău. Ai să-1 spânzuri cu chiar mâna ta!

Şi pe dată străjerii petrecură ştreangul pe după gâtul lui Anmad-Vicleanul, iar Aslan îl apucă straşnic cu amândouă mâinile şi, ajutat de căpetenia străjilor, îl săltă pe tâlhar în vârful spânzurătorii înfipte în mijlocul meidanului de alergări.

După ce dreptatea se împlini într-acest chip, califul îi spuse lui Aslan:

Fiul meu, încă nu mi-ai cerut nici un hatâr pentru isprava ta!

Şi Aslan răspunse:

O, emire al drept-credincioşilor, de vreme ce îmi îngăduieşti a ccre ceva, mă rog ţie să mi-l dai îndărăt pe tatăl meu!

La vorbele acestea, califul, tulburat peste fire, începu să plângă, apoi suspină:

Păi tu nu ştii, fiul meu, că săracul taică-tău, osândit pe nedrept, a murit spânzurat? Ori mai degrabă s-ar putea să fie mort, că lucrul nu este întru totul neîndoielnic. Drept accea mă juruiesc pe cinstea strămoşilor mei că l-aş dărui cu cel mai mare dintre hatâruri pe acela care mi-ar da de ştire că Aluniţă, părintele tău, nu este mort!

Atunci căpetenia străjilor veni între mâinile califului şi spuse:

Dă-mi făgăduinţă de iertare!

Şi califul răspunse:

Ai făgăduinţă! Grăieşte!

Şi căpetenia străjerilor spuse: îţi dau de ştire vestea cea bună, o, emire al dreptcredincioşilor! Slujitorul tău cel credincios de odinioară, Aluniţă, se află în viaţă!

Califul strigă:

A, ce tot spui tu?

El răspunse:

Pe viaţa capului tău, mă juruiesc ţie că acesta este adevărul! Şi chiar eu l-am scăpat pe Aluniţă, rânduind să fie spânzurat în locul lui un osândit care i se asemuia precum sc asemuieşte un frate cu fratele său. Iar acuma se află la adăpost în Iskandaria, unde trebuie să fie prăvăliaş în suk, pesemne.

La vorbele acestea, califul sări în sus de bucurie şi îi spuse căpeteniei străjilor:

Trebuie să pleci îndată după cl şi să mi-l aduci în cel mai scurt răstimp!

Şi capul străjilor răspunse:

Ascult şi mă supun!

Atunci califul porunci să i se verse zece mii de dinari pentru cheltuielile de călătorie; iar căpetenia străjilor purcese numaidecât la drum spre Iskandaria, unde va să-1 găsească pe Aluniţă, de-o vrea Allah!

Dar cât despre Aluniţă iacătă!

Corabia pe care se suise ajunsese la Iskandaria după o plutire minunată, care îi fusese scrisă de Allah (binecuvântat fie El!), iar Aluniţă coborî pe ţărm numaidecât şi rămase vrăjit de înfăţişarea cetăţii Iskandaria, pe care nu o mai văzuse niciodată, măcar că el se născuse în (>airo. Şi se duse pe dată în suk, unde închirie o prăvălie gata orânduită cu de toate şi pe care telalul sukului o striga de vânzare, aşa cum se găsea. Era, într-adevăr, o prăvălie al cărei stăpân tocmai murise pe neaşteptate; era dichisită, ca de obicei, cu perne, şi era plină de mărfuri, lucruri trebuitoare pentru oamenii mărilor, precum pânze, frânghii, sfori, lăzi vânjoase, saci pentru mărunţişuri, arme de toate soiurile şi de toate preţurile, şi mai ales o ditamai grămadă de fierotenii şi de vechituri mult preţuite de căpitanii de năvi care le cumpărau de acolo spre a le vinde oamenilor din Apus; întrucât oamenii ele prin ţările Apusului preţuiesc până peste poate vechiturile din vremurile de demult şi îşi schimbă până şi femeile şi copiii pe, de pildă, vreo piatră talismanică ori vreo sabie ruginită de cine ştie când.

Încât nu e de nici o mirare că Aluniţă, în vremea anilor lungi ai surghiunului său departe de Bagdad, izbândise de minune în neguţătoria sa, dobândind înzecit; întrucât nimic nu este mai rodnic decât vânzarea de vcchituri, care se cumpără, de pildă, cu o drahmă şi se vând apoi cu zece dinari.

După ce vândusc tot ceea cc avusese în prăvălie, Aluniţă tocmai se pregătea să vândă chiar prăvălia, când, deodată, pe un raft pe care îl ştia gol cu totul, zări ceva roşu şi sclipitor. Luă lucrul acela şi văzu, uluit până peste poate, că era o gemmă talismanică voinică, cu şase feţe şlefuite, şi atârnată de un lănţişor de aur vechi; iar pe cele şase feţe erau săpate nişte nume cu litere necunoscute, asemănătoare cu nişte furnici ori cu alte gângănii la fel ca mărime. Şi o tot măsura cu mare luare-aminte, când văzu dinaintea prăvăliei un căpitan de corabie, care se oprise să se uite mai de aproape la gemma pe care o zărise din uliţă.

Rcizul, după salamalec, îl întrebă pe Aluniţă:

O, stăpâne al meu, poţi să-mi laşi gemma aceea, ori poate că nu este de vânzare?

El răspunse:

Aici totul este de vânzare, până şi prăvălia!

Reizul întrebă:

Atunci vrei să-mi vinzi gemma pe optzeci de mii de dinari de aur?

La vorbele acestea, Aluniţă chibzui: „Pe Allah! Gemma asta trebuie să fie cum nu s-a mai pomenit de preţioasă! Aşa că să mă las greu." Şi răspunse: ^

Fără de îndoială că glumeşti, o, reizule! Întrucât, pe Allah! Eu am dat pe ea, ca preţ de cumpărare, o sută de mii de dinari!

Celălalt spuse:

Atunci, vrei să mi-o dai cu o sută de mii?

Aluniţă spuse:

Fie! Dar numai din cinstire faţă de tine!

Şi reizul îi mulţumi şi îi spuse:

Nu am la mine atâţia bani; întrucât ar fi tare primejdios să umbli prin Iskandaria cu atâta bănet. Dar hai cu mine pe corabie, unde ai să-ţi capeţi preţul, pe deasupra şi cu un peşcheş de două viguri de pânzet, două viguri de catifea şi două viguri de bogasiu.

Atunci Aluniţă se ridică, încuie uşa de Ia prăvălie cu cheia şi se duse pe corabie cu căpitanul. Şi reizul îl rugă să-1 aştepte pe punte, şi se duse să aducă banii. Dar nu sc mai ivi, şi deodată pânzele se desfăşurară cât erau de mari şi corabia spintecă marea, ca o pasăre.

Când sc văzu luat prins aşa pe apă, uluiala lui Aluniţă fu până peste poate. Dar de Ia cine putea să capete ajutor, cu atât mai mult cu cât nu vedea nici un corăbier de la care să ceară vreo lămurire, iar naia zbura pe mare ca împinsă de cel nevăzut?

Pe când sta el aşa năuc şi speriat, îl văzu până la urmă pe căpitan cum venea, mângâindu-şi barba şi uitându-se la cl cu un chip şoltic, şi care îi spuse într-un sfârşit:

Eşti chiar tu, musulmanul Aluniţă, fiul lui Şamseddin din Cairo, şi care a fost la Bagdad la saraiul califului?

El răspunse:

Da, sunt fiul lui Şamseddin!

Reizul spuse:

Prea bine! Peste câteva zile avem să ajungem la Genua, în ţara noastră creştinească. Şi ai să vezi tu, o, musulmanule, cc soartă te aşteaptă acolo!

Apoi plecă.

Şi-aşa, plutirea dovedindu-se norocită, naia ajunse în portul Genuei, cetatea creştinilor de la Apus. Şi numaidecât o femeie bătrână, însoţită de doi bărbaţi, veni pe corabie să întrebe de Aluniţă, care nici nu mai ştia ce să socoată despre întâmplare. Da, lăsându-se în seama soartci, bună ori rea, care îl călăuzea, o urmă pe bătrâna care îl duse, de-a lungul cetăţii, până la o biserică cc ţinea de o aşezare călugărească.

Când ajunseră la uşa bisericii, bătrâna se întoarse cătrc Aluniţă şi îi spuse:

De-aci înainte trebuie să te socoţi ca slugă la biserica şi la stăreţia aceasta. Slujba ta stă în a te scula în fiecare zi de cu zori ca să te duci dintru-ntâi la pădure să faci rost de lemne şi să te întorci cât mai degrabă să speli podeaua din biserică şi din stăreţie, să scuturi preşurile, să mături peste tot; apoi să dai grâul prin ciur, să-1 râşneşti, să frămânţi aluatul de pâine, să coci pâinea în cuptor; să iei o merţă de linte, s-o zbrobeşti, s-o găteşti, şi să umpli cu ea trei sute şaptezeci de străchini pe care trebuie să le dai una câte una fiecăruia din cei trei sute şaptezeci de călugări din mănăstire; apoi să te duci să goleşti de scârnă ţucalele din chiliile călugărilor; pe urmă îţi închei treaba cu stropitul grădinii şi cu umplerea celor patru butoaie şi a hârdaielor rânduite de-a lungul zidului. Şi toată treaba aceasta trebuie isprăvită în fiecare zi până în prânz. Întrucât trebuie să-ţi dăruieşti toate după-amiezcle silindu-i pe trecători să intre, de voie de nevoie, în biserică, să asculte predica; iar dacă nu vor, iacătă colea o cârjă împodobită cu o cruce de fier cu care să-i păleşti, din porunca domnu lui ţării. În felul acesta, nu au să mai sălăşluiască în cetate decât creştinii cei cucernici, care vor veni aici ca să fie binecuvântaţi de călugări. Şi-acuma apucă-te de treabă şi ia bine scama să nu uiţi spusele mele!

Şi, după cc rosti vorbele acestea, bătrâna se uită la el clipind din ochi şi plecă.

Atunci Aluniţă îşi zise: „Pe Allah! Toate astea sunt prea de tot!" Şi, nemaiştiind ce să facă, intră în biserică, la ceasul acela cu totul goală, şi şezu jos pe un scaun ca să încerce a chibzui la toate întâmplările ciudate câte îl potopiseră una după alta.

Se afla acolo de vreun ceas de vreme, când auzi cum răzbate până la el, pe sub pilaştri, un glas de femeie atâta de duios, încât numaidecât, uitându-şi grijile, Aluniţă începu s-o asculte ca vrăjit. Şi aşa de răpit fu de i; laşul acela, încât pe dată toate păsăruicile din sufletul lui începură să cânte cu toatele deodată, şi simţi cum pogoară în el răcoarea binecuvântată pe care o stârneşte cântare singuratică. Şi se şi sculase să cautc glasul acela, când glasul tăcu.

Dar deodată, dintre pilaştri, se ivi un chip acoperit de văluri al unei femei care veni până lângă el şi, cu un glas tremurând, îi spuse:

Oh, Aluniţă, de cât amar de vreme tot visez la tine! Într-un sfârşit, binecuvântat să fie Allah carele a îngăduit să ne găsim! Iacătă! Avem să ne căsătorim numaidecât!

La vorbele acestea, Aluniţă strigă:

Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah!

Lotărât că tot ceea ce mi se întâmplă nu este decât un vis! Iar când visul are să se risipească, am să mă trezesc iarăşi în prăvălia mea din Iskandaria!

Dar tânăra femeie spuse:

Ba nu, o, Aluniţă, este aievea! Te afli în cetatea (lenuei, unde am pus să fii adus, fară de voia ta, cu mijlocirea reizului de sub poruncile tatălui meu, domnul cetăţii Genuei. Află dar că eu sunt domniţa HosnMariam, fiica domnului acestei cetăţi. Cu ajutorul vrăjitoriei, pe care am învăţat-o de când eram copilă, mi s-a izvodit făptură şi frumuseţea ta, şi m-am îndrăgostit aşa de tare de tine, încât l-am trimis pe reiz să te caute la Iskandaria. Şi ia uite la gâtul meu gemma talismanică pe care ai găsit-o în prăvălia ta, şi care fusese pusă pe unul dintre rafturile tale de chiar reizul, anume spre a te ispiti pe puntea corăbiei sale. Şi numaidecât ai să vezi şi tu ce puteri peste fire îmi dă gemma aceasta. Da mai înainte de toate trebuie să te însori cu mine. Şi atunci toate dorinţele tale se vor împlini.

Aluniţă o întrebă:

O, domniţă, măcar îmi făgăduieşti că mă duci îndărăt la Iskandaria?

Ea spuse:

Este cel mai uşor lucru!

Atunci el se învoi să se însoare cu ea.

Şi domniţa Mariam îi zise:

Aşadar vrei să te întorci de îndată la Iskandaria?

El răspunse:

Da, pe Allah!

Ea spuse:

Să mergem!

Şi luă cornalina şi o întoarse spre cer cu faţa pe care era scrisă închipuirea unui pat, şi cu degetul freca apăsai faţa aceea, rostind: „O, cornalina, în numele lui Soleiman, îţi poruncesc să-mi rostuieşti un pat de călătorie!"

De-abia rosti ea vorbele acestea, că un pat de călătorie, cu toate păturile şi pernele lui, se şi aşternu dinaintea lor. Se suiră amândoi în el şi se întinseră în tihnă. Atunci domniţa Mariam luă între degete cornalina, o întoarse spre cer cu una din feţe, pe care era zugrăvită o pasăre, şi spuse:

Cornalina, o, cornalina, îţi poruncesc, în numele Iui soleiman, să nc duci întregi şi nevătămaţi la Iskandaria, mergând pe calea cea mai dreaptă!

De-abia fusese rostită porunca aceasta, că patul sc şi ridică de la sine în văzdun, fară de nici o smucitură, se înălţă până la cupolă, ieşi pe fereastra cea mare şi, mai iute decât pasărea cea mai iute, spintecă văzduhul, lin ca într-o vrajă şi, într-un răspas de vreme tare scurt, îi şi lasă jos la Iskandaria.

Or, în chiar clipita în care puneau piciorul pe pământ, văzură cum venea spre ei un om îmbrăcat ca la Bagdad, pe care Aluniţă îl şi cunoscu: era căpetenia străjilor. Tocmai coborâse şi el de pe corabie, tot atunci, ca să purceadă Ia căutarea osânditului de odinioară. Se repeziră aşadar unul în braţele celuilalt, iar căpetenia străjilor îi spuse lui Aluniţă ştirea despre găsirea culpeşului şi despre spânzurarea lui, îi istorisi toate întâmplările câte se petrecuseră la Bagdad de patrusprezece ani încoace, şi îi dete astfel de ştire despre naşterea fiului său Aslan care ajunsese călăreţul cel mai frumos din Bagdad.

Iar Aluniţă, la rându-i, îi povesti căpeteniei străjilor toate păţaniile lui, de la început până la sfârşit. Şi acestea îl minunară până peste poate pe căpetenia străjilor care, după ce tulburarea i se mai potoli, îi spuse:

Emirul drept-credincioşilor doreşte să te vadă cât mai degrabă!

El răspunse:

Da, de bună seamă! Dar îngăduieşte-mi să merg la Cairo să sărut mâna tatălui meu Şamseddin şi a mamei mele, şi să-i înduplec să vină cu noi la Bagdad.

Atunci căpetenia străjilor se sui şi el în patul care îi şi duse într-o clipeală de ochi la Cairo, chiar pe Uliţa Galbenă, unde se afla casa lui Şamseddin. Şi bătură la poartă. Iar mama coborî să vadă cine bătea aşa şi întrebă:

Cine bate?

El răspunse:

— Sunt eu, fiul tău Aluniţă!

Bucuria mamei fu fară de margini, pentru ea care de atâta amar de ani îmbrăcase hainele de jale, şi căzu leşinată în braţele fiului ei. Iar preacinstitul Şamseddin tot aşa.

După ce se odihniră vreme de trei zile acasă la Şamseddin, sc suiră cu toţii pe patul care, la porunca domniţei Hosn-Mariam, îi duse întregi şi nevătămaţi la Bagdad, unde califul îl întâmpină pe Aluniţă îmbrăţişându-l ca pe un fiu, şi îl potopi cu huzmeturi şi cu hatâruri, şi pe el, şi pe tatăl său Şamseddin, şi pe fiul său Aslan.

După care Aluniţă îşi aduse aminte că, la urma urmei, temeiul dintâi al norocului său fusese MahmudDeandosulea, care dintru-ntâi îl stârnise aşa de năstruşnic să călătorească şi apoi îl culesese, despuiat de toate, de pe acoperişul fântânii de pe uliţă. Încât puse să fie căutat peste tot şi, până la urmă, îl găsi stând jos într-o grădină, înconjurat de nişte băieţi cu care cânta şi bea. Şi îl rugă să vină la sarai, unde rândui să fie ridicat, aşa deandosulea cum era, căpetenie a agiei în locul lui Ahmad-Vicleanul.

După ce îşi împlini şi datorinţa aceasta, Aluniţă, bucuros că îşi găsise un fiu aşa de frumos şi de viteaz cum era tânărulAslan, mulţumi lui Allah pentru milele sale. Şi trăi până peste poate de huzurit, la Bagdad, înconjurat de cele trei soţii ale sale, Zobeida, Yasmina şi Hosn-Mariam, vreme de ani şi ani, până ce veni să-1 caute Spărgătoarea de desfătări şi Despărţitoarea de prieteni! Mărire fie înălţată Aceluia pururea Neschimbător, spre carele se adună toate câte sunt zămislite!

Iar Şeherezada, isprăvind de povestit istoria aceasta, se simţi oleacă ostenită şi tăcu.

Atunci sultanul Şahriar, care şezuse nemişcat în luare aminte toată vremea aceasta, strigă:

Povestea cu Aluniţă, o, Şeherezada, chiar că este nemaipomenită, iar Mahmud-Deandosulea şi misitul Sesam, cu leacul lui de încălzit ouăle care s-au răcit, m-au desfătat până peste poate. Dar se cere să-ţi mărturisesc uimirea mea de a vedea aşa de puţine versuri în povestea aceasta, când tocmai mă deprinsesem cu nişte stihuri minunate! Şi-apoi trebuie să-ţi spun că faptele lui Deandosulea încă mai au pentru mine oarecare întunericime, şi aş fi bucuros să te aud că-mi dai o lămurire mai limpede, dacă fireşte îţi este cu putinţă!

La vorbele acestea ale sultanului Şahriar, Şeherezada/âmbi a râde uşurel şi se uită la soră-sa Doniazada, pe care o văzu înveselită până peste poate; pe urmă îi spuse sultanului:

Acuma, o, norocitule sultan, cum micuţa aceasta poate %. I asculte orice, am să-ţi istorisesc vreo două din Păţaniile poetului Abu-Nowa$y cel mai desfătător, şi cel mai vrăjitor, şi cel mai duhliu dintre toţi poeţii Iranului şi ai Arabici!

Iar micuţa Doniazada se ridică de pe chilimul pe care sta ghemuită şi dete fuga să se arunce în braţele suroră-sii, pe care o sărută cu drag şi îi spuse:

Uf, mă rog ţie, Şeherezada, începe numaidecât! Fii aşa de bună, o, sora mea!

Iar Şeherezada spuse:

Cu toată voioşia inimii şi ca o cinstire adusă sultanului acesta împodobit cu purtări alese!

Dar întrucât văzu că se luminează de ziuă, Şeherezada, iot sfioasă, amână povestitul pe a doua zi.

Cândfii cea de a două sute şaptezecea noapte spuse:

Micuţa Doniazada aşteptă ca Şeherezada să-şi isprăvească iroaba ei cea de rând cu sultanul Şahriar şi, ridicând capul, •. Trigă:

O, sora mea, mă rog ţie, ce mai aştepţi ca să ne istoriseşti snoavele despre poetul Abu-Nowas, prietenul califului, cel mai vrăjitor dintre toţi poeţii Iranului şi ai Arabici?

Iar Şeherezada zâmbi către sora ei şi îi spuse:

Nu aştept decât îngăduinţa sultanului ca să istorisesc câteva dintre păţaniile lui Abu-Nowas, care era într-adevăr un poet fară ae seamăn, da şi un mare dezmăţat!

Atunci micuţa Doniazada sări în sus şi dete fuga s-o sărute pe soră-sa spunându-i:

Oh! Mă rog ţie, ce-a păţit? Grăbeşte de ne spune!

Ci sultanul Şahriar, întorcându-se către Şeherezada, îi spuse:

Chiar că, Şeherezada, nu aş fi supărat să te ascult cum ne istoriseşti vreo două, trei asemenea păţanii pe care le prepun desfătătoare. Şi se cade să-ţi spun că în noaptea aceasta mă simt ispitit spre nişte gânduri mai înalte, şi stau gata să aud din gura ta niscaiva parimii înţelepte. Aşa că, dacă ştii vreo poveste care ar putea să mă îmbogăţească în cunoaşterea poveţelor chibzuite şi să-mi sporească mintea cu învăţătura celor înţelepţi şi a celor cărturari, să nu care cumva să crezi că nu m-ar ispiti! Ba dimpotrivă! Pe urmă vei putea, dacă răbdarea mea nu va fi ajuns la capăt, o, Şeherezada, să mă veseleşti şi cu păţaniile acelea ale lui Abu-Nowas.

La vorbele acestea ale sultanului Şahriar, Şeherezada grăbi a răspunde:

O, norocitule sultan, chiar că astăzi toată ziua am cugetat la o poveste cu o fetişcană de o frumuseţe uluitoare, şi învăţată de-a mirărilea, şi pe care o chema Sympathia1.

Şi sultanul strigă:

Pe Allah! Nu mai zăbovi deloc să-mi împărtăşeşti toate cele despre care mi-ai pomenit acum! Întrucât nimic nu îmi este mai drag să ascult decât spusele pline de învăţătură rostite de fetele frumoase. Şi tare mai doresc ca povestea făgăduită să mă mulţumească intru totul şi să fie totodată un spor şi o pildă de învăţătură pe care orice musulman adevărat este dator s-o aibă.

Atunci Şeherezada cugetă o clipită şi, ridicând un deget, spuse2: 1 La M. A. Salic, este păstrat numele original: Tabaddud.