POVESTEA CU MULT ÎNVĂŢATA SYMPATHIA
până ce ajunse la vârsta învăţăturii. Atunci fu dat în scama dascălilor cei mai cărturari, care îl învăţară să citească vorbele cele dumnezeieşti din Coran., şi îl deprinseră scrierea cea frumoasă, poezia, socotitul şi mai ales dibăcia de a trage cu arcul. Încât învăţătura lui întrecea ca întindere pe cea a celor de vârsta lui şi pe a celor din veacul lui; şi aceasta nu fu încă totul!
Într-adevăr, el adăuga la toate acele felurite învăţături şi un farmec vrăjitoresc, şi era desăvârşit de frumos, încât iacătă cu ce stihuri poeţii de pe vremurile lui i-au zugrăvit nurii cci tinereşti, frăgezimea obrajilor, florile buzelor şi pufuşorul cel proaspăt care le împodobeau:
Na vezi cum iată-i stau să dea în floare Bobocii trandafirilor lui scumpi De pe obrajii-i care râd în soare Când primă vâra-n crânguri pune bumbi?
Şi nu te miri că trandafirii iară Mai ard aţa, când iată-n crugul gurii Ca toporaşii-n umbrele pădurii Stă pufid bărbăţiei să răsară'?
Tânărul Abul-Hassan fu aşadară bucuria tatălui său, desfătul luminii ochilor lui, atâta vreme câtă îi menise ursitoarea dintru început. Da când bătrânul simţi că sc apropie sorocul care îi fusese hotărât, îl chemă pe fiul său să şadă jos între mâinile sale, într-o zi ca toate zilele, şi îi spuse:
— Fiul meu, iacătă că vadeaua mea este aproape, şi nu mi-a mai rămas decât să mă gătesc a mă înfăţişă dinaintea Domnului şi Stăpânului nostru. Îţi las ca moştenire averi mari, multe bogăţii şi moşii, sate întregi cu pământuri frumoase şi cu livezi mănoase, care să vă ajungă, şi încă din prisos, şi ţie şi copiilor tăi şi copiilor copiilor tăi. Te povăţuiesc numai să ştii a te bucura de ele fară de risipă, mulţumindu-i Atoateîmpărţitorului şi trăind în cinstirea care i se datorează!
Pe urmă bătrânul negustor muri de boala lui, iar Abul-Hassan rămase până peste poate de mâhnit şi, după ce datorinţele înmormântării se împliniră, îşi puse semnele de jale şi se încuie cu durerea lui.
Da în curând prietenii săi izbutiră să-1 înveselească şi să-1 smulgă din jelaniile sale, şi o făcură atâta de temeinic, încât îl înduplecară să intre la hammam ca să se împrospăteze, apoi să-şi schimbe hainele; şi îi spuseră, spre a-l alina întru totul:
— Cel ce se răsplămădeşte pe sine în copiii ca tine, acela nu moare! Alungă-ţi aşadar jalea şi cugetă cum să te foloseşti de tinereţea şi de bunurile tale!
Încât Abul-Hassan uită încet, încet poveţele tătânesău, şi până la urmă sc amăgi că norocul şi bogăţia ar fi fară de capăt. De-atunci nu mai conteni a-şi împlini toate poftele, a se deda tuturor desfătărilor, a-şi petrece cu cântăreţele şi cu lăutăresele, a mânca în toate zilele o grămadă de pui, întrucât îi plăceau puii, a sc veseli despccctluind olurile cele bătrâne cu băuturi îmbătătoare şi a asculta chinchetul pocalelor ciocnite, a chirfosi ceea ce putea chirfosi, a părădui ceea ce putea părădui, şi a irosi ceea ce putea irosi, cât până la urmă se trezi într-o/. I fară nimica în mâini, afară poate doar de sine însuşi. Şi, din toate câte i le lăsase de moştenire răposatul tătâne-său, ca slujitori şi femei, nu îi mai rămase nimica, decât numai o roabă dintre roabele cele multe.
Da iarăşi trebuie să ne minunăm de la bun înccput de urmarea cea norocită a soartei care vroise ca roaba aceea să fie taman chiar minunea dintre toate roabele de pe toate meleagurile Răsăritului şi ale Apusului, şi care mai rămăsese în casă, acuma fară de strălucire, a risipitorului de Abul-Hassan, fiul răposatului negustor, întradevăr, roaba aceea se numea Sympathia, şi chiar că niciodată nu se potrivise un nume mai bine cu harurile făpturii care îl purta. Roaba Sympathia era o fetişcană dreaptă precum litera alefi cu un mijlocel bine întocmit şi atâta de subţire şi de gingaş, încât soarele nici nu ar fi izbutit să-i aştearnă umbra pe pământ; frumuseţea şi frăgezimea feţei sale erau de-a minunelea; chipu-i era întru totului tot pecetluit limpede cu semnul binecuvântării şi al bunei vestiri; gura-i era parcă pecetluită cu pecetea lui Soleiman, ca spre a străjui comoara cea scumpă de mărgăritare pe care o închidea; dinţii ei erau ca două şire de salbe aidoma; cele două rodii ale sânilor ei erau despărţite prin mejdina cea mai vrăjitoare, iar buricul ei era atâta de scobit şi de adânc, încât ar fi putut să cuprindă în el o uncie de unt muscat. Cât despre şerteaţa ei cca falnică, d-apoi aceea încheia taman cum se cuvine gingăşia mijlocelului şi lăsa tipărite adânc pe sofale şi pe saltele groapa întocmită de fălnicia greutăţii sale. Şi despre ea era vorba în cântecul acesta al poetului:
Eprecum soarele-n tărie, Ca luna-n noaptea sini/ie, Şi luminoasă-i fi mlădie Precum un fir de trandafir! Şi-i toată numai bucurie, Ca viul soarelui potir, Ca luna-n ceruri argintie, Ca blânda floare zoroclie Ce-fi leagănă gingafu-i fir!
L-i cerul scris în raza feţei, Iar pajiftile verzi din rai, Cu dulcele izvor al vieţii, Sclipesc sub strălucitu-i strai; Şi-i însăfi lumea frumuseţii Izarul ei ca un sarai.
Toate culorile le-mbină: Al rozei roşu, alb de-argint, Şi alb de santal, şi lumina De mură neagră strălucind; Iar vraja ei mereu senină O apără de răul jind.
Slăvit sa fie-acela care Asupra ei a revărsat Atâta slavă stătătoare! Şi fericit acel bărbat Căruia-i fi-va desfătare Duiosu-i glas înfiorat!
Aşa era roaba Sympachia, singura comoară pe care o mai avea risipitorul de Abul-Hassan.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.
Dar căndfu cea de a două sute şaptezeci şi doua noapte spuse:
Aşa era roaba Sympathia, singura comoară pe care «» mai avea risipitorul de Abul-Hassan.
Aşadar, dacă băgă de seamă că toată clironomia părintească se irosise fară de întoarcere, Abul-Hassan se ufundă într-o stare de deznădejde care îi răpi şi somnul, şi pofta de mâncare; şi rămase aşa trei zile şi trei nopţi Ură să mănânce, fară să bea, fară să doarmă; încât roaba lui Sympathia ajunse să socoată că are să-1 vadă cum moare şi se hotărî să-1 scape cu orice preţ.
Se împodobi cu hainele ci cele mai potrivite spre a li scoase ia iveală şi cu giuvaierurile şi odoarelc câte îi mai rămăseseră, şi se înfăţişă stăpânului ei, cu un zâmbet de semn bun pe buze, spunându-i:
Allah are să-ţi curme zbuciumările prin mijlocirea mea. Pentru aceasta, nu ai decât să mergi dinaintea stăpânului nostru, emirul drept-credincioşilor, Harun Al-Raşid, cel de al cincelea dintre coborâtorii din Abbas, şi să-i ceri pe mine, ca preţ de vânzare, zcce mii de dinari. Dacă are să găsească preţul acesta prea ridicat, să-i spui aşa: „O, emire al drept-credincioşilor, fata aceasta preţuieşte încă şi mai mult, lucru de care ai să-ţi dai mai bine seama dacă ai s-o pui la încercare. Ea atunci are să crească cu mult în ochii tăi, şi vei vedea că nu-şi are pereche şi asemuire, şi că este cu adevărat vrednică să-1 slujească pe Stăpânul nostru califul!" Apoi îl povăţui, stăruind îndelung, să se păzească de a scădea cumva preţul.
Abul-Hassan, care până la ceasul acela nu se ostenise, din nepăsare, să ia aminte la însuşirile şi la harurile roabei lui cele frumoase, nici baremi nu mai era în stare să preţuiască însuşi darurile ce se puteau afla în ea. Cugetă numai că gândul nu era rău şi că avea putinţă de izbândă. Se sculă aşadar pe clipă şi, luând-o după el pe Sympathia, o duse dinaintea califului, căruia îi înşiră vorbele pe care ea îl povăţuise să le spună.
Atunci califul se întoarse înspre ea şi o întrebă:
Cum te cheamă?
Ea spuse:
Mă cheamă Sympathia.
El îi spuse:
O, Sympathia, oare eşti dăscălită întru învăţătură şi poţi să-mi înşiri numele feluritelor ramuri ale cunoaşterii pe care le-ai adâncit?
Ea răspunse:
O, stăpâne al meu, am învăţat sintaxa, poezia, pravilele de rând şi canunclc cele sfinte, muzica, astronomia, geometria, aritmetica, legile moştenirilor, şi taina de a pătrunde cărţile de vrăjitorie şi de a citi însemnele cele din vechime1. Ştiu pe de rost Cartea Cea Sfântă şi pot s-o citesc în celc şapte osebite chipuri2; cunosc întocmai numărul suralelor3, al verseturilor, al despărţămintelor4, al feluritelor părţi şi al împerecherilor lor; ştiu câte rânduri, câte cuvinte, câte litere, câte consoanc şi câtc vocale cuprinde; ştiu de şart care surale au fost izvodite şi scrise la Mecca, şi care altele au fost răzvedite la Medina5; cunosc sunnaua şi canunurile, ştiu să lc dcoscbcsc după datină şi să le rânduiesc după temeiurile lor netăgăduite; nu îmi sunt străine nici logica, nici arhitectura şi nici filosofia, precum nici elocinţa, rostirea cea frumoasă, retorica şi întocmirea stihurilor, pe care ştiu să lc orânduiesc şi să le cadenţez fară a ocoli nici o greutate de întocmire a lor; ştiu să le fac line şi curgătoare, precum şi încâlcite şi întortocheate pe pofta numai a cclor care se pricep; iar dacă uneori pun în ele şi nişte înceţoşări, accasta-i anume spre a stârni mai tare luarea-aminte şi spre a desfătă mintea celui care izbuteşte să le dezlege ţesătura cca aleasă şi gingaşă; într-un sfârşit, am învăţat multe şi mi-am întipărit tot ceea ce am învăţat. Încât peste toate acestea ştiu să cânt şi ştiu să dănţuiesc ca o pasăre, şi să mânuiesc alăuta şi naiul, la fel cum ştiu să cânt cu toate instrumentele cu strune, pe cincizeci de glasuri osebite. Încât, atunci când cânt ori când dănţuiesc, cel care mă vede ori mă aude îşi 1 La M. A. Salic, în loc de „însemnele cclc din vcchimc" sc traducc: „poveştile despre cei dintâi oameni-
: Pentru modul de citire a Coranului au fost stabilite mai multe feluri adoptate de cătrc una sau alta dintre şcolilc de citeţi. de obicci sc consideră canonice şapte citiri.
* Sură în limba arabă este numele dat fiecăruia dintre cclc 114 capitole ale Coranului.
K Prin „despărţăminte" sc înţeleg grupurile de surale cc sc citesc împreună, ca un fel de lc cţic, de cătrc musulmani.
— Denumire suralelor „din Mccca" sau „din Medina" sc datorează locului unde au fost scrisc de cătrc Mahomcd respectivele capitole – la Mccca, oraşul de baştină al Iui, Mahomcd, sau la Medina, unde acesta s-a mutat în anul 622 (mutare numită hegiră).
Vinde şi sufletul; dacă, gătită şi împarfumată, păşesc legănată, ucid; dacă îmi scutur şoldurile, pun omul la pământ; dacă numai clipesc din ochi, înjunghiu; dacă îmi scutur brăţările, orbesc privirile; dacă ating, dau viaţă; şi dacă plec de undeva, în urma mea las moarte! Mă pricep la toate măiestriile, şi mi-am desăvârşitpriceperea în această privinţă până peste marginile firii, încât nu ar izbuti să-i întrezărească vânătările decât cei mult rari care şi-ar fi pritocit anii în învăţarea înţelepciunii!
Când auzi spusele acestea, califul Harun Al-Raşid rămase uimit şi minunat văzând atâta har de vorbire şi atâta frumuseţe totodată, atâta ştiinţă şi tinereţe în aceea care şedea dinaintea sa, cu ochii plecaţi cuviincios. Se întoarse înspre Abul-Hassan şi îi spuse:
— Am să dau poruncă numaidecât să fie chemaţi toţi dascălii cei cărturari, ca s-o pună pe roaba ta la cercare şi să mă încredinţez, printr-o ccrcetare de faţă cu toţi şi hotărâtoare, dacă este chiar atâta de învăţată pe cât este de frumoasă. În împrejurarea că arc să iasă biruitoare din cercetare, nu numai că am să-ţi dau cei zece mii de dinari, da am să te şi potopesc cu cinstiri că mi-ai adus o minune atâta de aleasă. Dacă nu, nu are să fie nimica, iar ea rămâne în stăpânirea ta!
Apoi, atunci pe loc, califul puse să fie adus cel mai marc învăţat de pe vremea aceea, Ibrahim ben-Saiar1, cel care adâncise toate cunoştinţele omeneşti: asemenea puse să fie aduşi toţi preoţii, toţi grămăticii, toţi cititorii din Coran, şi hakimii, şi astronomii, şi filosofii, şi dascălii de pravili, şi ştiutorii dreptci-credinţe. Şi cu toţii dădură zor să vină la sarai şi sc adunară în sala de divan, fară a şti pentru care pricină fuseseră chemaţi.
La porunca dată de calif, şezură jos roată cu toţii pe
: Ibrahim ben-Saiar (mai corcct: Ibrahim ibn Saiiar-an-Nazzam) a fosi un marc teolog islamic; a murit în anul 845.
Chilim, pe când la mijloc, pe un jeţ de aur aşezat acolo după porunceala califului, sta tânăra Sympathia, cu obrazul acoperit cu un iaşmac subţire, iar ochii-i străluceau şi dinţii-i zâmbeau cu zâmbetul lor cuminte.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că sc luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a două sute şaptezeci şi patra noapte spuse:
Zâmbind cu zâmbetul lor cuminte.
Când asupra acelei adunări se statornici o tăcere atâta de deplină, încât s-ar fi putut auzi până şi sunetul unui ac căzând pe jos, Sympathia lc făcu tuturora un salamalcc plin de gingăşie şi de evghenie şi, într-un chip chiar că tare ales, îi spuse califului:
O, emire al drept-credincioşilor, porunceşte! Stau gata să răspund la toate întrebările pe care vor vrea să mi le pună preaînvăţaţii şi preacinstiţii cărturari, cititorii din Coran, cunoscătorii de legi, doctorii, arhitecţii, astronomii, geometrii, grămăticii, filosofii şi poeţii!
Atunci califul Harun Al-Raşid, şezând în scaunul său de domnie, se întoarse înspre toţi aceia şi le spuse:
Am poruncit să fiţi aduşi aici ca să cercetaţi atât felurimea, cât şi adâncimea cunoştinţelor acestei fete, şi să nu precupeţiţi nimic spre a dovedi şi cărturăria voastră şi ştiinţa ei totodată!
Şi toţi învăţaţii răspunseră, temenindu-se până la pământ şi ducându-şi mâinile la ochi şi la frunte:
Ascultăm şi ne supunem lui Allah şi ţie, o, emire al drept-credincioşilor!
La vorbele acestea, tânăra Sympathia şezu câteva clipitc cu capul plecat, cugetând, pe urmă ridică fruntea şi spuse:
O, stăpânii mei, mai întâi care este dintre voi toţi cel mai învăţat întru ale Coranului şi întru datinele lăsate de Profet? (Asupra-i fie pacea şi rugăciunea!)
Atunci unul dintre cărturari, arătat de cătrc toate degetele, se sculă şi spuse:
Eu sunt omul acela!
Ea îi spuse: întreabă-mă aşadar tot ce pofteşti din învăţătura ta!
Şi învăţatul cititor al Coranului întrebă:
O, copilă, de vreme ce ai adâncit temeinic Cartea Cea Sfântă de la Allah, pesemne că ştii numărul suralelor, al cuvintelor şi al literelor pe care le cuprinde, precum şi daturile credinţei noastre! Spune-mi dară, pentru înccput, cine este Domnul tău, cine este Prorocul tău, cine este imamul tău, care este kâblaua ta1, care este orânduirea vieţii tale, care este călăuza drumurilor tale şi cine sunt fraţii tăi?
Ea răspunse:
Allah este Domnul meu; Mahomed (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) este Prorocul meu; Coranul este pravila mea, aşadar cl este imamul meu; Kaaba, casa lui Allah cea ridicată de Abraham la Mccca, este kâblaua mea; pilda sfântului nostru Proroc este orânduirea vieţii mele; sunnaua2 îmi este călăuza la drumuri; şi toţi drept-credincioşii sunt fraţii mei!
Cărturarul urmă, pe când califul începea să se minuneze de limpezimea şi de temeinicia acelor răspunsuri din gura unei copile atâta de gingaşe:
Ia spune-mi: Cum ştii că este un Dumnezeu?
Ea răspunse:
Cu ajutorul judecăţii!
1 Kâbla este direcţia înspre care îşi îndreaptă faţa musulmanul când îşi face rugăciunea.
2 Sunnâ, în limba arabă, însemnează „obicei", „datină", „regulă"; sub numele acesta sunt cuprinse. În religia mahomedană, toate regulile de viaţă cc sc desprind din viaţa şi obiceiurile lui Mahomed.
El întrebă:
Ce este judecata?
Ea spuse:
Judecata este de două feluri: înnăscută şi dobândită. Judecata înnăscută este cea pe care Allah a pus-o în inima celor pe care şi i-a ales de slujitori, spre a-i face să umble pe calea adevărului. Iar judecata dobândită este cea care, la un om întreg, este rodul învăţăturii şi al muncii statornice.
El urmă:
Minunat! Da unde este izvorul judecăţii?
Ea răspunse: în inima noastră! Şi de acolo îşi ridică ea îndemnurile înspre mintea noastră, în care îşi statorniceşte lăcaşul.
El spuse:
Preabine! Da ai putea să-mi spui cum ai învăţat să-1 cunoşti pe Proroc? (Asupra-i fie rugăciunea şi pacea!)
Ea răspunse:
Prin citirea Cărţii lui Allah, prin învăţăturile care se cuprind în ea, prin dovezile şi mărturiile acestui har dumnezeiesc!
El spuse:
Strălucit! Da ai putea să-mi spui care sunt datoriile de temelie ale credinţei noastre?
Ea^ răspunse: în credinţa noastră sunt cinci datorii de temelie: mărturisirea de credinţă: „Nu este alt Dumnezeu, decât numai unul Allah, iar Mahomcd este trimisul lui Allah!"; rugăciunea; milostenia; postirea în luna ramadanului; hagialâcul la Mecca, atunci când se poate face.
El întrebă:
Care sunt faptele de evlavie cele mai vrednice de cinstire?
Ea răspunse:
Sunt în număr de şase: rugăciunea; milostenia; postirea; hagialâcul; lupta împotriva relelor porniri şi a lucrurilor nelegiuite; şi, într-un sfârşit, războiul sfânt!
El spuse:
— Tare bun răspuns! Da cu ce scop te rogi?
Ea răspunse:
Numai spre a-i înfăţişă Domnului temeneaua închinăciunii mele, a-i aşterne preamăririle şi a-mi înălţa cugetul înspre tărâmurile cele senine!
El se minună:
Ya Allah! Strălucit răspuns! Da rugăciunca nu presupune oare mai întâi nişte pregătiri temeinice?
Ea răspunse:
Hotărât! Trebuie ca trupul să fie curăţat întru totul prin spălările cele îndătinate, să se îmbrace nişte haine pe care să nu se afle nici baremi urma vreunei pete de murdărie, să se caute un loc curat şi neted de stat pe el, cu partea trupului dintre buric şi genunchi bine acoperită, cu gânduri neprihănite, şi întors înspre Kaaba de la Mecca cca sfântă!
Care este însemnătatea rugăciunii?
Ea este sprijinitoarea credinţei, căreia îi stă de temelie!
Care sunt roadele rugăciunii? Care îi este folosul?
Rugăciunca cu adevărat frumoasă nu aduce nici un folos pământesc. Ea este numai legătura duhovnicească dintre făptură şi Domnul său! Ea poate să dea zece feluri de roade neaievea şi cu atâta mai frumoase: luminează inima, străluminează chipul, place Prcaândurătorului, stârneşte supărarea Celui rău, alungă farmecele, păzeşte de rele, apără de vicleşugurile vrăjmaşilor, întăreşte i
Mintea şovăielnică şi îl apropie pe rob de Stăpânul său!
care este cheia rugăciunii? Şi care este cheia acestei chei?
Cheia rugăciunii este spălarea cea sfântă, iar cheia spălării este rostirea vorbelor de început: „In numele Iui Allah cel fară de margini îndurător şi Milostiv".
Care sunt datorinţcle de împlinit la spălare?
După ritul ortodox al imamului El-Şafiy bcn-Idris1, sunt şase: gândul bine lămurit de a te curăţa numai ca să-i fii plăcut Atoatefăcătorului; spălarea mai întâi a feţei; apoi spălarea mâinilor până la coate; frecarea unei părţi a capului; spălarea picioarelor, de la călcâie până deasupra de glezne; şi păstrarea unei rânduieli neabătute în împlinirea acestor fapte felurite. Or, rânduiala aceasta prepune împlinirea a douăsprezece lucruri limpede hotărâte, şi anume: dintru-ntâi să rosteşti vorbele de început: „în numele lui Allah!"; să-ţi speli palmele până a nu le cufunda în vas; să-ţi clăteşti gura; să-ţi speli nările luând apă în căuşul mâinii şi trăgând-o pe nas; să-ţi freci tot capul şi să-ţi freci urechile şi pe dinafară şi pe dinăuntru cu altă apă; să-ţi prefiri barba cu degetele; să-ţi tragi degetele de la mâini şi de la picioare până ce trosnesc; să pui piciorul drept înaintea piciorului stâng; să repeţi de câte trei ori fiecare spălare; să rosteşti după fiecare spălare mărturisirea de credinţă; şi, într-un sfârşit, odată spălările isprăvite, să prociteşti pe deasupra şi rugăciunea aceasta cucernică: „O, Dumnezeul meu! Socoate-mă în rândul celor ce se pocăiesc, al slujitorilor tăi neprihăniţi şi crcdincioşi! Mărire Dumnezeului meu! Mărturisesc că nu mai este alt Dumnezeu decât numai tu! Tu eşti mântuirea mea; numai de la tine cer, plin de căinţă, iertarea păcatelor mele! Amin!" Aceasta este rugăciunea pe care chiar Prorocul (asupra-i fie rugăciunea şi pacca!) ne-a povăţuit cu stăruinţă s-o procitim, spunând: „Voi deschide larg dinaintea celui care o va rosti cele opt porţi ale raiului; 1 Muhammed El-Şafiy ben-ldris a fost un teolog, întemeietorul uncia dintre şcolile de interpretare a canoanclor islamicc (mort în anul 820).
Iar el va putea să intre pe poarta care îi va plăcea!"
Cărturarul spuse:
Răspunsul chiar că este dat cu strălucire! Da ce fac îngerii şi diavolii în preajma celui care îşi face spălările?
Sympathia răspunse:
Când omul începe a se pregăti să-şi facă spălările, îngerii vin să stea de-a dreapta sa, iar diavolii de-a stânga; da de îndată ce el rosteşte vorbele de început: „în numele lui Allah!", diavolii o iau la fugă, iar îngerii se apropie de el şi-i întind deasupra capului un cort pătrat, de lumină, pe care îl ţin atârnat la cele patru colţuri; şi cântă slăvirile lui Allah şi sc roagă pentru iertarea păcatelor acelui om. Da dacă uită să rostească numele lui Allah, ori dacă încetează de a-l mai rosti, diavolii sc întorc.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.
Dar cândfit cea de a două sute şaptezeci şi cincea noapte spuse:
Diavolii se întorc de-a valma şi îşi dau toate silinţele să arunce tulburarea în sufletul lui, să-i strecoarc îndoiala şi să-i îngheţe cugetul şi evlavia! Este de datorinţa insului care îşi face spălările să lase să curgă apa pe tot trupul său, pe tot părul, atât cel văzut cât şi cel tainic, şi pe mădularele ruşinii, şi să se frece bine peste tot şi să nu se spele pe picioarc decât la urmă!
Cărturarul spuse:
Bine răspuns! Poţi acuma să-mi spui care sunt rânduielile de urmat la spălarea numită tayamum?
Ea răspunse:
Spălarea numită tayamum este curăţirea cu nisip şi cu ţărână. Această spălare se face în următoarele şapte împrejurări, întemeiate pe deprinderile Prorocului. Şi sc săvârşesc urmând cele patru îndrumări care se vădesc chiar din învăţăturile din Coran. Cele şapte împrejurări care îngăduiesc asemenea spălare sunt: lipsa de apă; teama de a nu prăpădi zestrea de apă; nevoia de această apă pentru băut; frica de a nu se pierde vreo parte din ea pe drum; bolile care opresc folosirea apei; ruperile de oase care cer odihnă spre a se vindeca; rănile care nu îngăduie a fi atinse. Cât despre cele patru cerinţe care trebuiesc îndeplinite neabătut la spălarea cu nisip şi ţărână, ele sunt: mai întâi să fii de bună credinţă; apoi să ici nisipul sau ţărână cu mâinile şi să faci schima de a te freca pe faţă cu ele; pe urmă să faci schima de a-ţi freca mâinile până la coate; apoi de a-ţi şterge mâinile. Mai sunt încă două datine vrednice de urmat, întrucât se află arătate în sunnâ: să-ţi începi spălarea cu vorbele: „în numele lui Allah!" şi să-ţi faci spălarea pe toate părţile de pe dreapta trupului înaintea părţilor de pe stânga.
Cărturarul spuse:
E prea bine! Da, ca să ne întoarcem la rugăciune, poţi să-mi spui cum se cuvine s-o săvârşeşti şi ce anume lucruri cere?
Ea răspunse:
Lucrurile ce se cer pentru a face rugăciunea sunt totodată şi stâlpii pe care ca se sprijină. Aceşti stâlpi ai rugăciunii sunt: mai întâi gândul cel curat: apoi procitirea takbirului, adică rostirea vorbelor: „Allah este cel mai mare!"; al treilea este procitirea fatihâUi care este suraua cu care se deschide Coranul; al patrulea, să te pleci cu faţa până la pământ; al cincilea, să te ridici; al şaselea, să faci mărturisirea de credinţă; al şaptelea, să te aşezi pe călcâie; al optelea, să te închini pentru Proroc, rostind: „Asupra-i fie rugăciunea şi pacea lui Allah!"; al nouălea este tot a păstra gândul acela neprihănit. Alte îndatorinţe pentru săvârşirea unei rugăciuni temeinicc sunt scoase numai din sunnâ, şi anume: a ridica amândouă mâinile, cu palmele întoarse în sus, îndreptate înspre Mecca; a prociti încă o dată fatihaua; a prociti încă o sură din Coran, de pildă Suraua Vacii1; a rosti alte felurite ticluituri evlavioase şi a încheia cu vreo rugăciune întru Prorocul nostru Mahomed. (Asupra-i fie rugăciunea şi pacea!)
Cărturarul spuse: într-adevăr, s-a dat un răspuns desăvârşit! Poţi acuma să-mi spui cum se cere a fi împlinită dijma milosteniei?
Ea răspunse:
Poţi împlini dijma milosteniei în patrusprezece chipuri: în aur, în argint, în cămile, în vaci, în oi, în grâu, în orz, în mălai, în mei, în bob, în năut, în orez, în stafide şi în curmale. În ceea ce priveşte aurul, dacă nu ai decât mai puţin de douăzeci de drahme de aur de la Mecca, nu ai de plătit nici o dijmă; dacă ai mai mult, dai trei la sută. Tot aşa şi cu argintul, se face socoteala la fel. În ccea ce priveşte vitele, cel care arc cinci cămile, plăteşte cu o oaie; cel care are douăzeci de cămile, dă una ca dijmă, şi tot aşa mai departe, se socoteşte la fel. În ceea ce priveşte oile şi mieii, se dă una din patruzeci. Şi tot aşa şi pentru celelalte.
Cărturarul spuse:
Desăvârşit! Vorbeştc-mi acuma despre postire!
Sympathia răspunse:
Postul este ţinerea de la mâncare, de la băutură şi de la desfătările trupeşti, de-a lungul zilei, până la 1 Suraua Vacii este cea de a doua sura din Coran, intitulată astfel pentru că, printre altele, sc pomeneşte în ca şi despre vaca pe care Moisc lc poruncise izraeliţilor s-o jertfească („Amintiţi-vă de ziua când Moisc a spus poporului său: «Dumnezeu vă porunceşte să jertfiţi o vacă.» " v. 63).
Apusul soarelui, toată luna ramadanului1, de îndată ce s-a ivit luna nouă. E bine să te lipseşti asemenea de orice vorbărie deşartă şi de citirea oricărei alte cărţi decât a Coranului.
Cărturarul întrebă:
Da oare nu sunt niscaiva lucruri care, la întâia vedere, ar părea că fac postul fară de folos, da care, după învăţătura Cărţii, nu-i răpesc de fapt nimica din însemnătate?
Ea răspunse:
Sunt într-adevăr câteva lucruri care nu fac nicidecum postul fară de folos. Acestea sunt: irurile, balsamurile şi unsorile; kohlul de ochi şi colirurile; praful de pe drum; faptul de a-ţi înghiţi scuipatul; scăparea fară de voie a seminţei bărbatului fie ziua, fie noaptea; privirile aruncatc asupra unei femei străine ncmusulmane; luarea de sânge şi punerea de zbanţuri obişnuite ori cu sângerarc. Acestea toate sunt lucrurile care nu iau nimica din foloasele postului.
Cărturarul spuse:
E strălucit! Da despre cufundarea în cuget ce socoţi?
Ea spuse:
Cufundarea în cuget se săvârşeşte prin şederea îndelungată într-o geamie, fară a ieşi afară decât pentru împlinirea nevoilor, şi ferindu-te de orice atingere cu vreo femeie, precum şi de folosirea graiului. Ea nu este decât un îndemn pe care îl dă sunnaua, ci nicidecum o îndatorire cerută de canunuri.
: Luna ramadan este cea de-a noua lună din calendarul lunar musulman. În Coran (cap. II, v. 181) sc spune: „Luna ramadanului, în care Coranul a coborât de sus spre a sluji de îndrumar oamenilor, de lămurire limpede a preceptelor. Şi de distincţie între bine şi râu. Este timpul în care trebuie să sc postească. Oricine va zări această lună sc va pregăti îndată să postească".
Cărturarul spuse:
Strălucit! Aş dori acuma să te aud vorbindu-mi despre hagialâc!
Ha răspunse:
Călătoria la Mecca sau hagialâcul este o datorie pe care tot musulmanul trebuie s-o îndeplinească măcar o dată în viaţa lui, atunci când a atins vârsta judecăţii. Pentru a o îndeplini, sunt de urmat anumite cerinţe. Trebuie să îmbraci haina de hagiu numită ihram, să tc păzeşti de orice atingere cu femeile, să-ţi razi părul, să-ţi tai unghiile şi să-ţi acopcri capul şi faţa. Alte cerinţe asemenea se află în sunnâ.
Cărturarul spuse:
Prea bine! Da să trecem la războiul sfânt!
Ea răspunse:
Războiul sfânt este războiul care sc face împotriva necredincioşilor atunci când Islamul sc află în primejdie. El nu trebuie să fie decât un război de apărare, şi niciodată nu trebuie să fie spre a năvăli peste alţii. De îndată ce drept-credinciosul sc află sub arme, el este dator să nu dea îndărăt niciodată!
Cărturarul întrebă:
Poţi să-mi dai câteva amănunte despre vânzare şi cumpărare?
Sympathia răspunse:
Şi la vânzare, şi la cumpărare, amândouă părţile trebuie să se înţeleagă de bunăvoie, iar în împrejurările mai de seamă să întocmească un senet de învoire şi de târguire. Da sunt unele lucruri pe care sunnaua lc opreşte de la vânzare ori cumpărare. Aşa de pildă.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.
Dar cândJu cea de a două sute şaptezeci şi şaptea noapte spuse:
Aşa de pildă, este cu desăvârşire oprit să sc schimbe curmale uscate pe curmalc proaspete, smochine uscate pe smochinc proaspete, carne uscată şi carne sărată pe carne proaspătă, unt sărat pe unt proaspăt, şi, îndeobşte, orice merinde proaspătă pe merinde veche ori uscată, atunci când ele sunt de acelaşi soi.
Când cărturarul cel priceput la tâlcuirea Sfintei Cărţi auzi răspunsurile acestea ale iscusitei Sympathia, nu putu a sc opri să cugete că ea ştia tot atâtea cât şi el, da nu vroi să se mărturisească neînstarc s-o prindă cu vreo greşeală. Se hotărî aşadar să-i pună nişte întrebări mai dibace şi o întrebă:
Ce însemnează, ca grai, cuvântul spălare?
Ea răspunse:
A te curăţi spălându-te de toate necurăţeniile de pe dinlăuntru şi de pe dinafară.
El întrebă:
Ce însemnează cuvântul „a posti"?
Ea spuse:
A te stăpâni de la ceva.
El întrebă:
Cc însemnează cuvântul „a da"?
Ea spuse:
A te îmbogăţi.
El întrebă:
Da a merge în hagialâc?
Ea răspunse:
— A-ţi împlini gândul!
El întrebă:
Şi a purta război?
Ea spuse:
A te apăra.
La vorbele acestea, cărturarul se ridică drept în picioare şi strigă:
Chiar că întrebările şi iscodirilc mele sunt la capăt! Roaba accasta este uluitoare ca ştiinţă şi ca strălucire, o, emire al drept-credincioşilor!
Da Sympathia zâmbi a râde şi îi curmă vorba:
Aş vrea, îi spuse ea, să-ţi pun la rându-mi o întrebare. Poţi tu, o, învăţatule cărturar, să-mi spui care sunt temeliile Islamului?
El cugetă o clipită şi spuse:
Sunt patru ca număr: credinţa luminată de judecata cea sfântă; dreptenia; cunoaşterea datoriilor şi a drepturilor întocmai, precum şi taina; îndeplinirea juruinţelor făcute.
Ea urmă: îngăduieşte-mi să-ţi mai pun o întrebare! Dacă nu vei izbuti s-o dezlegi, voi avea dreptul să-ţi iau mantia de cărturar priceput la citirea Cărţii}.
El spuse:
Primesc! Pune întrebarea, o, roabo! Ea întrebă:
Care sunt stâlpărilc Islamului?
Cărturarul şezu o vreme să cugete şi până la urmă nu ştiu ce să răspundă.
Atunci însuşi califul grăi şi îi spuse Sympathiei:
Răspunde tu la întrebare, şi mantia cărturarului va fi a ta!
Sympathia se temeni şi răspunse:
Stâlpările Islamului sunt douăzeci ca număr: păstrarea neabătută a învăţăturii Cărţii; trăirea după datinele şi învăţătura prin viu grai ale sfântului nostru Proroc; a nu săvârşi niciodată nedreptatea; a mânca numai cele îngăduite; a nu mânca ceea ce este oprit; a-i pedepsi pe răufăcători, spre a nu vedea cum sporeşte răutatea celor răi ca urmare a îngăduinţei celor buni; a te căi de greşalele tale; a trudi întru cunoaşterea credinţei; a face bine vrăjmaşilor tăi; a trăi cu smerenie; a-i ajuta pe slujitorii lui Allah; a te feri de orice înnoire şi de orice schimbare; a dovedi bărbăţie la potrivnicii şi tărie la necazuri; a ierta atunci când eşti tare şi când eşti puternic; a fi răbdător întru nenorocire; a cugeta la Allah; a cugeta la Prorocul (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!); a nu te lăsa ispitit de Cel-rău; a nu te lăsa ispitit de patimi şi de pornirile cele urâte ale sufletului tău; a te închina cu totul slujirii lui Allah, din tot sufletul şi cu supunere deplină!
Când auzi răspunsul acesta, califul Harun Al-Raşid porunci să i se ia pe dată mantia cărturarului şi să i sc dea Sympathiei; ceea ce se săvârşi numaidecât, spre năucirea învăţatului, care ieşi din sală cu capul plecat.
Atunci se ridică un al doilea învăţat, care era vestit pentru priceperea lui la cunoaşterea dreptei-credinţe, şi pe care toţi ochii îl arătau vrednic de a o cerccta pe copilandră. Acela se întoarse înspre Sympathia şi îi spuse:
Eu, o, roabo, nu am a-ţi pune decât nişte întrebări scurtc şi puţine. Poţi să-mi spui, dintâi, care sunt datorinţele de păstrat la vremea de masă?
Ea răspunse:
— Trebuie mai întâi să te speli pe mâini, să chemi numele lui Allah şi să-i aduci închinări de mulţumire. Apoi să şezi jos pe şoldul stâng, să te slujeşti pentru a mânca de degetul arătător şi numai de cele două degete de lângă el, să nu ici decât îmbucături mici, să mesteci bine îmbucătura şi să nu te uiţi la vecinul tău, de teamă ca nu cumva să-1 stânjeneşti ori să-i tai pofta de mâncare.
Învăţatul întrebă:
Poţi să-mi spui acuma, o, roabo, ce este ceva, cc este jumătate de ceva fi ce este mai puţin decât ceva?
Ea răspunse fară a şovăi:
Drept-credinciosul este ceva, făţarnicul este jumătate de ceva, iar necredinciosul este mai puţin decât ceva\par el urmă: întocmai aşa-i! Spune-mi: unde se află credinţa?
Ea răspunse:
Credinţa sălăşluieşte în patru locuri: în inimă, în cap, în limbă şi în cele două mâini şi două picioare. Astfel, tăria inimii stă întru bucurie, tăria capului întru adevăr, tăria limbii întru rostirea neviclenită, iar tăria mâinilor şi a picioarelor întru supunere!
El întrebă:
Câte inimi sunt?
Sunt multe: inima drept-credinciosului, care este o inimă curată şi sfântă; inima necredinciosului, care este întru totul potrivnică celei dintâi.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.
Dar când fii cea de a două sute şaptezeci şi opta noapte spuse:
Inima necredinciosului, care este întru totul potrivnică celei dintâi; inima legată de lucrurile pământeşti şi inima legată de bucuriile cugetului; şi inima stăpânită de patimi, ori de ură, ori de zgârcenie; şi inima fricoasă, inima arsă de iubire, inima umflată de făloşie; apoi inima luminoasă, ca inima soţilor sfântului nostru Proroc; şi, într-un sfârşit, chiar inima sfântului nostru Proroc, inima Celui Ales!
Când auzi răspunsul acesta, învăţatul ulema strigă:
Ai dobândit adeverirea mea, o, roabo!
Atunci frumoasa Sympathia se uită la calif şi spuse:
O, căpetenie a drept-credincioşilor, îngăduieşte-mi să pun la rându-mi numai o întrebare cercetătorului meu şi să-i iau mantia dacă nu va putea să răspundă!
Şi, după cc i sc dete îngăduinţa, îl întrebă pe cărturar:
Poţi să-mi spui, o, preacinstitule şeic, care este datoria ce se ccrc împlinită mai înaintea tuturor datoriilor, măcar că ea nu este cea mai de seamă?
La întrebarea aceasta, cărturarul habar nu avu ce să spună, iar copilandra grăbi a-i lua mantia şi dete ea însăşi răspunsul:
Este datoria spălării; întrucât stă scris limpede: să te cureţi înainte de a săvârşi fie şi cea mai măruntă datorie de credinţă şi înainte de orice lucru cerut de Sfânta Carte şi de sunnâ.
După care Sympathia se întoarse înspre adunare şi o întrebă cu o privire roată, la care răspunse un cărturar care era unul dintre oamenii cei mai vestiţi ai veacului şi care nu îşi avea seamăn la cunoaşterea Coranului. Acesta se ridică şi îi spuse Sympathiei:
O, copilă plină de minte şi de miresme desfătătoare, de vreme ce cunoşti Cartea lui Allah, ai putea să ne dai o pildă despre temeinicia ştiinţei tale?
Ea spuse:
Coranul este alcătuit din o sută patruzeci de surale sau capete, dintre care şaptezeci au fost izvodite la Mecca şi patruzeci şi patru la Medina. Este împărţit în şase sute douăzeci şi una de părţi numite aş ar, şi în şase mii două sute treizeci şi şase de versete. Cuprinde şaptezeci şi nouă de mii patru sute treizeci şi nouă de cuvinte şi trei sute douăzeci şi trei de mii şase sute şaptezeci de litere, la fiecare dintre ele fiind adăugate zece însemne aparte. Se află pomenite în el numele a douăzeci şi cinci de proroci: Adam, Nuh, Ibrahim, Ismail, Issac, Yacub, Yussef, El-Yosh, Yunus, Lut, Salih, Hud, Şuaib, Daud, Soleiman, Zul-Kifl, Edris, Idris, Ilias, Iahia, Zakaria, Ayub, Mussa, Harun, Issa şi Mahomed. (Asupra lor a tuturora fie rugăciunca şi pacea!) Se află în el numele a nouă păsări sau vietăţi cu aripi: ţânţarul, albina, musca, pupăza, corbul, lăcusta, furnica, pasărea ababil1 şi pasărea lui Issa (asupra lui fie rugăciunea şi pacea!) care nu este alta dccât liliacul.
Şcicul spuse:
Ştiinţa ta este minunată! Încât aş vrea să aud de la tine care este versetul în care Prorocul nostru îi judecă pe necredincioşi!
Ea răspunse:
Este versetul în care se află cuvintele: „Evreii spun despre creştini că sunt în greşeală, iar crcştinii mărturisesc că evreii nu cunosc adevărul. Să ştiţi că amândouă părţile au dreptate în ceea ce spun!"
După ce auzi vorbele acestea, şeicul sc mărturisi tare mulţumit, da tot mai vioi s-o iscodească. O întrebă aşadar.
Cum a venit Coranul din cer pe pământ? A coborât dintr-odată şi întreg, zugrăvit aidoma după tablele ce se păstrează în cer, ori poate că a coborât în mai multe dăţi?
Ea răspunse:
La porunca Stăpânului lumilor, îngerul Gabriel 1-a adus Prorocului nostru Mahomed, emirul trimişilor lui Allah, şi anume în versete, după împrejurări, într-un răspas de vreme de douăzeci de ani.
El întrebă:
Care sunt soţii lui Mahomed care au avut grijă să adune laolaltă toate versetele cclc împrăştiate ale Coranului?
Ea spuse:
— Aceştia sunt patru: Abi ben-Kaab, Zeid ben-Tabct, Abu-Obeida bcn-Al-Gerrah şi Othman ben-Affan. (Aibă-i Allah pe câteşipatru întru milele sale!) 1 Pasărea ababil este pomenită în suraua 105, denumită Elefantul (deci un animal pe care răspunsul Sympathiei nu-l include!) Unii interpreţi cred că această „pasăre" ar fi cea care provoacă pustulclc de variolă sau că este chiar variola.
El întrebă:
Cine sunt cei care ne-au învăţat şi ne-au lăsat de moştenire felul de a citi cum sc cuvine Coranub ea răspunse:
— Sunt patru: Abdallah ben-Massud, Abi ben-Kaab, Moaz ben-Ciabal şi Salem ben-Abdallah.
El întrebă:
Cu care prilej a coborât din cer versetul următor: „O, drept-credincioşilor, nu vă lipsiţi de bucuriile pământeşti în toată deplinătatea lor!"
Ea răspunse:
Atunci când câţiva dintre soţii lui Mahomed, vrând să împingă cucernicia mai departe decât sc cuvine, hotărâseră să se scopească şi să îmbrace haine de păr de cămilă.
În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a două sute şaptezeci şi noua noapte spuse:
Hotărâseră să se scopească şi să îmbrace haine de păr de cămilă.
După cc auzi răspunsurile acestea ale Sympathiei, cărturarul nu se putu opri să nu strige:
Mărturisesc, o, emire al drept-credincioşilor, că această copilă este fară de asemănare ca ştiinţă!
Atunci Sympathia ceru învoire a-i pune o întrebare şcicului, şi îi spuse:
Poţi să-mi spui care este versetul din Coran în care se află de douăzeci şi trei de ori litera kaf, care este cel în care se află de şaisprezece ori litera mim, şi care este cel în care se află de o sută patruzeci de ori litera ain?
Cărturarul rămase cu gura căscată, fară a putea să dea nici cel mai mic răspuns; iar Sympathia, după ce îi luă mantia, grăbi să arate versetele cerute, spre uluirea tuturor celor de faţă.
Atunci din mijlocul adunării se ridică un doctor vestit pentru întinderea cunoştinţelor sale şi care scrisese nişte cărţi foarte preţuite. Sc întoarse înspre Sympathia şi îi spuse:
Ai vorbit strălucit despre lucrurile sufleteşti; este vremea să cercetăm şi cele trupeşti. Înfăţişează-ne, o, preafrumoasă roabă, trupul omului, alcătuirea, nervii oasele şi vertebrele sale, şi pentru ce Adam a fost numit Adam!
Ea răspunse:
Numele de Adam vine de la cuvântul arab adirn care însemnează pielea, faţa pământului, şi i-a fost dat celui dintâi om, care a fost plămădit dintr-o grămadă de lut alcătuită din pământ din osebite locuri ale lumii. Aşa capul lui Adam a fost făcut din pământ adus de la Răsărit, pieptul din pământ de la Kaaba, iar picioarele din pământ de la Apus. Allah a întocmit trupul dăruindu-l cu şapte porţi de intrare şi cu două porţi de ieşire: cci doi ochi, cele două urechi, cele două nări şi gura, iar de cealaltă parte una dinainte şi una dindărăt. Apoi Zămislitorul, spre a-i da lui Adam şi o fire, a îngemănat în el cele patru stihii: apa, pământul, focul şi văzduhul. Într-acest fel, trupul galben şi slab are firea focului, care este fierbinte şi uscat; trupul sprinten şi oacheş are firea pământului, care este rece şi uscat; cel albicios şi molatic are firea apei, care este rece şi umedă; iar cel rumen şi gras are firea văzduhului, care este cald şi uscat. După care Allah a desăvârşit întocmirea trupului omenesc. A pus în el trei sute şaizeci de vine şi două sute patruzeci de oase. Şi i-a dăruit trei imbolduri: imboldul de a trăi, imboldul de a se înmulţi şi imboldul de a mânca. Apoi i-a pus o inimă, o splină, doi bojogi, şase maţe, un ficat, doi rărunchi, un creier, două ouă, un vânar şi o piele. L-a înzestrat cu cinci simţuri călăuzite de şapte duhuri ale vieţii. În ceea cc priveşte rânduiala acestor măruntaie, Allah a pus inima în piept la stânga, iar dedesubtul ei burta, apoi bojogii spre a sluji de vânturare inimii, ficatul de-a dreapta spre a sluji de pază inimii, şi încolăcitura maţelor, şi coşul pieptului. În ceea ce priveşte capul, pe acesta l-a alcătuit din patruzeci şi opt de oase; în ceea ce priveşte coşul pieptului, acesta este alcătuit din douăzcci şi patru de coaste la bărbat şi din douăzeci şi cinci la femeie; coasta aceasta adăugită se află dc-a drepta şi slujeşte spre a adăposti copilul în pântecele mamei şi spre a-l sprijini ocolindu-l.
Doctorul cel cărturar nu putu a-şi stăpâni uluirea, apoi adăugă:
Poţi să ne vorbeşti acuma despre semnele bolilor?
Ea răspunse:
Semnele bolilor sunt de două feluri: cele de pe dinafară şi cele de pe dinlăuntru, şi slujesc spre a ne da de ştire despre felul boalci şi despre cât este ea de primejdioasă. Hakimul iscusit în meseria lui poate într-adevăr să ghicească boala chiar şi numai după bătăile sângelui în vinele bolnavului; într-acest chip el află starea de uscăciune, de fierbinţeală, de înţepeneală, de răceală şi de umezeală; asemenea ştie că un om care are ochii galbeni trebuie să aibă ficatul bolnav, că un altul care arc spinarea încovoiată trebuie să aibă pieptul picnit rău de răceală. Cât despre semnele ccle lăuntrice care călăuzesc cercetarea hakimului, acelea sunt: vărsăturile, durerile, umflăturile, scaunele şi udurile.
El întrebă:
Care sunt pricinele durerilor de cap?
Ea răspunse:
Durerea de cap sc datoreşte mai întâi mâncărurilor, atunci când sunt ghiftuite în pântece până a nu fi fost mistuite cele de dinainte; se mai datoreşte de asemenea şi meselor luate fară a-ţi fi foame. Lăcomia la mâncare este pricina tuturor bolilor care bântuie pământul. Acela care vrea să-şi lungească viaţa se cuvine aşadar să fie cumpătat la mâncare şi, pe deasupra, să se scoale de dimineaţă, să se ferească a-şi pierde nopţile, să nu se lăcomească ia femei, să nu se dedea peste măsură la sângerări şi la zbanţuri cu sânge, şi, într-un sfârşit, să-şi vegheze pântecele. Pentru aceea, trebuie să-şi împartă pântecele în trei părţi, pe una s-o umplă cu mâncare, pe alta cu apă, iar pe cea de a treia cu nimic-nimica, spre a-şi lăsa răsuflarea slobodă şi pentru ca sufletul să se poată lăfăi în voie. Asemenea va fiice şi cu maţele, a căror lungime este de optsprezece palme.
El întrebă:
care sunt semnele de gălbinare?
Ea răspunse:
Gălbinarea, care este o boală cu fierbinţeli, se vădeşte prin gălbcjeala pielei, amăreala gurii, ameţeli, sporirea bătăilor sângelui în vine, vărsături şi silă de femei. Acela care este atins de ea se află în prada unor necazuri mari, ca sângerări de maţe, încingere de plămâni, dropică şi umflături, precum şi o lâncezeală alimănită care, după ce slăbănogeşte trupul, poate să stârnească racul ori lepra.
El spuse:
Este desăvârşit! Da cum se împarte învăţarea meseriei de hakim?
Ea răspunse:
Se împarte în două părţi: ccrcetarca bolilor şi cercetarea leacurilor.
El spuse:
Văd că ştiinţa ta nu lasă nimica de dorit. Da ai putea să-mi spui care este apa cea mai bună?
Ea răspunse:
Este apa curată şi proaspătă, păstrată în vase răcoroase' îmbibate cu vreo mirosnă plăcută ori numai înmiresmată cu aburi de tămâie. Nu trebuie a fi băut decât la un răspas de vreme de la masă. Te fereşti astfel de tot soiul de metehne şi pui în fapt spusa Prorocului (asupra-i fie rugăciunea şi pacca!) care a spus: „Pântecele este sălaşul tuturor bolilor, lipsa de scaun este pricina tuturor bolilor, iar curăţia este temeiul tuturor leacurilor.
El întrebă:
Care este mâncarea cea mai bună dintre toate mâncărurile?
Ea răspunse:
Este cea gătită de mâna unei femei şi care nu a cerut osteneli prea scumpe şi pe care o mănânci cu inima mulţumită. Mâncarea numită tharicP este de bună seamă cea mai gustoasă dintre toate bucatele, întrucât Prorocul (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) a spus: „Tharidul este de departe cea mai bună dintre bucate, aşa cum Aişa2 este cea mai cinstită dintre femei!
El întrebă:
Ce gândeşti despre poame?
Ea spuse:
Acestea, ca şi carnea de oaie, sunt hrana cea mai sănătoasă. Da nu trebuie să le mănânci după ce le-a trecut vremea.
El zise:
Vorbeşte-nc despre vin!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.
1 ' [).'tarid (mai corect sarid) este o fiertura de carne în care s-a fărâmiţat pâine.
2 Aişa a fost una dintre soţiile lui Mahomed, fiica discipolului său, viitorul calif Abu-Bckr.
Dar când fu cea de a două sute optzecea noapte spuse:
Sympathia răspunse:
Cum poţi să mă întrebi despre vin, când Cartea este atâta de lămuritoare în privinţa lui? În pofida multelor lui virtuţi, vinul este oprit pentru că tulbură minţile şi înfierbântă patimile. Vinul şi jocurile de noroc sunt două lucruri de care drcpt-credinciosul trebuie să se ferească, de teama celor mai rele năpaste! 1
El spuse:
Răspunsul tău este înţelept. Poţi să ne vorbeşti acum despre luarea de sânge?
Ea răspunse:
Hărăcsirea este de ncvoinţă pentru toţi oamenii care au sânge prea mult. Ea trebuie să sc facă după o ajunarc, într-o zi de primăvară, fară de nori, fară vânt şi fară ploaie. Când ziua aceea cade într-o zi de marţi, luarea de sânge îşi arc cele mai de folos urmări, mai ales dacă ziua este cea de a şaptesprezecea din lună. Chiar că nimica nu poate să fie atâta de bun ca hărăcsirea – pentru cap, pentru ochi şi pentru sânge. Da nimica nu este mai rău ca luarea de sânge dacă ea sc va face la vreme de arşiţă mare ori de geruri mari şi dacă, totodată, mănânci lucruri sărate ori aere şi dacă mai e şi într-o miercuri ori sâmbătă.
Cărturarul cugetă un răstimp şi spuse:
Până aici ai răspuns desăvârşit, da aş vrea acuma 1 La M. A. Salic, sc adauga următoarele versuri: O, tu, cel ce bei vin, nu fi-e ruşine? Allah nu-ngăduie să bei, ftii bine! Deci lasă vinul şi fii înţelept – Beţia-i pedepsită, şi-i pe drept!
Iar un altul a spus tot aşa:
Băui fi eu otrava păcătoasă – Beţia-i rea, că fără minţi te lasă!
Să-ţi pun o întrebare de căpătâi, care va să ne dovedească dacă ştiinţa ta se întinde asupra tuturor lucrurilor de temei ale vieţii. Poţi dară să ne vorbeşti limpede despre împreunarea bărbatului cu femeia?
Când auzi atare întrebare, copilandra se înroşi toată şi lăsă capu-n jos; ccca cc îi dete a crede califului că nu era în stare ce să răspundă; da ea nu zăbovi a sălta capul şi, întorcându-sc înspre calif, îi spuse:
Pe Allah, o, emire al drept-credincioşilor, tăcerea mea să nu fie socotită cumva ca datorită neştiinţei mele în această privinţă, căci răspunsul se află pe vârful limbii mele, da se împotriveşte a-mi ieşi de pe buze, din cinstire faţă de stăpânul nostru califul!
Ci el îi spuse:
Aş avea o desfătare până peste poate să aud răspunsul acela de pe buzele tale. Fii, aşadară, fară de teamă şi vorbeşte limpede!
Atunci preaînvăţata Sympathia spuse: împreunarea este fapta prin care se împreunează bărbatul cu femeia. Ea este un lucru minunat şi multe sunt binefacerile şi virtuţile ei. Împreunarea uşurează trupul şi despovărează mintea, alungă mâhnirea, potoleşte fierbinţeala patimii, stârneşte dragostea, mulţumeşte inima, alină sărăcia şi aduce îndărăt somnul pierdut. E vorba, fireşte, despre împreunarea dintre un bărbat şi o femeie tânără, da e cu totul altceva dacă femeia este bătrână, întrucât nu se află prăpăd pe care să nu-l aducă atare împreunare. A te împreuna cu o femeie bătrână însemnează a te primejdui la beteşuguri fară de număr, precum, printre altele, durerea de ochi, durerea de rărunchi, durerea de şolduri şi durerea de spinare, într-un cuvânt, e de spaimă! Se cuvine, aşadar, să te păzeşti de ea ca de o otravă fară de leac. Mai binc-i să cauţi a găsi pentru lucrul acesta o femeie isteaţă, care pricepe dintr-o ochire, care grăieşte cu picioarele şi cu mâinile şi care îl scuteşte pe stăpânul ei de a mai avea trebuinţă de o grădină şi de straturi de flori1. Orice împreunare deplină este urmată de umezeală. Această umezeală izvorăşte la femeie din tulburarea pe care o trăiesc preacinstitele ei părţi, iar la bărbat este apa pe care o revarsă cele două ouă ale lui. Apa aceea urmează o cale tare întortocheată. Într-adevăr, bărbatul are o vână groasă din care pornesc toate vinele celelalte. Sângele care udă acele vine, în număr de trei sute şaizeci, se adună până la urmă într-un scoc ce se afundă în oul din stânga. În oul acesta stâng, sângele, silit să se tot rotească, ajunge într-un sfârşit de se limpezeşte şi se prefacc într-o zeamă albă care se încheagă din pricina căldurii oului şi a cărui mireasmă seamănă cu cea a laptelui de palmier.
În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.
Dar cândfu cea de a două sute optzeci fi doua noapte spuse:
O zeamă albă care se încheagă din pricina căldurii oului şi a cărui mireasmă seamănă cu cea a laptelui de palmier.
Cărturarul strigă:
— Ce răspuns plin de pricepcrc! Da mai am să-ţi pun două întrebări, şi atâta tot. Poţi să-mi spui care este vieţuitoarea care nu trăieşte decât închisă şi care moare 1 La M. A. Salic, accstc cuviinţe de la urmă sunt exprimate în versuri: „cum a spus poetul despre ea":
Ea doar dintr-o ochire totul ştie, Fără de-ndemn fi fără dăscălie; Iar frttmuseţea-i caldă e-o grădină Plină de fiori ce tremură-n lumină.
De îndată cc răsuflă aer slobod? Şi care sunt poamele cele mai bune?
Ea răspunse:
Cea dintâi este peştele; iar celelalte sunt chitra şi rodia!
Când auzi toate acele răspunsuri ale preafrumoasei Sympathia, cărturarul nu putu a se opri să sc mărturisească neînstare a o prinde cu vreo greşeală în ştiinţă, şi dete să se aşeze la locul său. Da Sympathia îl opri şi îi spuse:
Se cade ca la rându-mi să-ţi pun şi eu o întrebare: poţi tu să-mi spui, o, cărturarulc, care este lucrul rotund ca pământul şi care sălăşluieşte într-un ochi, şi care ba se desparte de acel ochi, ba se afundă în el, care sc împreunează fară a avea mădular bărbătesc, care se desparte de soaţa lui la vremea nopţii spre a se îmbrăţişa cu ca la vremea zilei, şi care îşi alege de aşezare îndeobşte marginile?
La întrebarea aceasta, cărturarul degeaba îşi tot munci mintea, că habar nu avu ce să răspundă, iar Sympathia, după ce îi luă mantia, la îndemnul califului răspunse ea însăşi:
Este nasturele şi cheutoarca!
După care, dintre preacinstiţii şcici, sc ridică un astronom, care era cel mai vestit dintre astronomii din împărăţie şi la care preafrumoasa Sympathia se uită zâmbind, încredinţată de la bun început că el are să găsească ochii ei mai tulburători decât toate stelele din ceruri.
Astronomul veni aşadar să şadă dinaintea copilei şi, după începutul îndătinat, o întrebă:
De unde se ridică soarele şi unde se duce după ce apune?
Ea răspunse:
Află că soarele se ridică din apele Răsăritului şi apune în apele Apusului. Aceste ape sunt în număr de o sută optzeci. Soarele este sultanul zilei, aşa cum Luna este sultana nopţilor. Iar Allah a spus în Carte- „Eu sunt cel carcle am dat soarelui lumina şi lunei strălucirea şi carele le-am tras crugurile cclc neschimbătoare ca să vă înlesnesc cunoaşterea socoatei zilelor şi anilor. Hai sunt ccl carcle am hotărât o măsură rotirii stelelor şi am oprit luna să se ajungă vreodată cu soarele, ca şi nopţii de a întrece ziua! Într-acest chip, ziua şi noaptea, negurile şi lumina, fară ca să-şi amestece vreodată alcătuirea lăuntrică, sc asemuiesc statornic!"
Astronomul cel învăţat strigă:
Ce răspuns minunat de temeinic! Ci, o, copilo, poţi să ne vorbeşti şi despre celelalte stele şi să ne spui despre rosturile lor bune sau rele asupra soartei noastre?
Ea răspunse:
Dacă ar fi să vorbesc despre toate stelele, ar trebui să închinăm pentru aceasta mai mult de un divan. Aşa că nu am să spun decât câteva vorbe despre ele. În afară de Soare şi de Lună, mai sunt încă cinci: Utared (Mercur), El-Zohrat (Venus), El-Merrikh (Marte), El-Muştari (Jupiter) şi Zohal (Saturn). Luna, rece şi umedă, cu urmări bune asupra soartei, are ca zodie Cancerul, ca zenit Taurul, ca asfinţit Scorpia, şi ca nadir Capricornul. Planeta Saturn, rece şi uscată, cu urmări proaste, arc ca zodie Capricornul şi Vărsătorul, zenitul ei este Cumpăna, asfinţitul Berbecul, iar nadirul ei este Capricornul şi Leul. Jupiter, cu urmări binefăcătoare, este cald şi umed, şi are ca zodie Peştele şi Săgetătorul, ca zenit Racul, ca asfinţit Capricornul, şi ca nadir Gemenii şi Leul. Venus, fierbinte, cu urmări binefăcătoare, are ca zodie Taurul, ca zenit Peştii, ca asfinţit Cumpăna şi ca nadir Berbecul şi Scorpia. Mercur, cu urmări când bune, când rele, are ca zodie Gemenii, ca zenit Fecioara, ca asfinţit Peştii, ca nadir Taurul. Într-un sfârşit, Marte, cald şi umed, are ca zodie Berbecele, ca zenit Capricornul, ca asfinţit Racul şi ca nadir Cumpăna.
După ce auzi răspunsul acesta, astronomul tare se mai minună de adâncimea ştiinţelor tinerei Sympathia. Da tot mai dete să încerce a o încurca şi îi puse o întrebare mai grea, spunându-i:
O, copilă, socoţi că vom avea ploaie luna aceasta?
La atare întrebare, preaînvăţata Sympathia lăsă capu-n jos şi cugetă îndelung; ceea ce îl făcu pe calif să prepună ca se mărturisea neînstarc să răspundă. Da ea îşi ridică pe dată capul şi îi spuse califului:
O, emire al drept-credincioşilor, nu voi vorbi decât numai cu o învoire, anume de a spune tot ceea ce gândesc!
Califul, nedumerit, spuse:
Ai învoirea!
Ea spuse:
Atunci, o, emire al drept-credincioşilor, mă rog ţie să-mi împrumuţi o clipită sabia ta spre a-i tăia căpăţâna acestui astronom care nu este decât un duh crunt şi un necredincios!
La vorbele acestea, califul şi toţi cărturarii din adunare nu se putură opri să nu râdă. Ci Sympathia urmă: într-adevăr, ană şi tu, astronomule, că sunt cinci lucruri pe care numai unul Allah le ştie: ceasul morţii, căderea ploii, dacă plodul din pântecele maicii sale este de parte bărbătească ori de parte femeiască, întâmplările zilei de mâine şi locul unde va să moară ficştccare!
Astronomul zâmbi a râde şi spuse: întrebarea mea nu ţi s-a pus decât spre încercare. Poţi oare, şi astfel nu avem să nc depărtăm prea tare de ale noastre, să ne spui ce rosturi au stelele asupra zilelor săptămânii?
Ea răspunse:
Duminica este ziua închinată Soarelui. Când anul începe într-o duminică, este semn că noroadele vor avea multe de îndurat din pricina asupririi şi a jecmănelilor sultanilor, a domnilor şi a ocârmuitorilor lor, că arc să fie secetă, că mai cu seamă păstăioasele nu vor rodi deloc, că strugurii se vor strica şi că au să fie lupte crâncene între crăimi. Da la toate acestea tot Allah este mai ştiutor!
Lunea este ziua închinată Lunei. Când anul începe cu o luni, este semn bun. Vor fi ploi din belşug, mult grâu şi struguri; da are să fie şi ciumă, iar pe deasupra inul nu are să crească şi bumbacul arc să fie prost; şi-apoi jumătate din vite vor muri zăticnite de molimă. Ci Allah este cel mai ştiutor! Marţea, ziua închinată lui Marte, poate să fie început de an. Atunci cei mari şi tari vor fi pândiţi de moarte, preţul la grâne va creşte, ploaia va fi puţină, peştele puţin, mierea se va vinde bine, păstăioasele se vor vinde pe nimic, seminţele de în vor fi la preţ tare ridicat, recolta de orz va fi minunată; da mult sânge se va vărsa, şi are să fie o molimă în măgari, al căror preţ va creşte până peste poate. Ci Allah este cel mai ştiutor! Miercurea este ziua lui Mercur. Când anul începe miercurea, accasta este semn de omoruri mari pe mare, de multe zile cu furtuni şi cu trăsnete, de scumpete la grâne şi de preţuri ridicate la ridichi şi la ceapă, fară a mai socoti o molimă ce va bântui printre prunci. Da Allah este mai ştiutor! Joia este ziua închinată lui Jupiter. Dacă anul sc deschide cu ca, este semn de înţelegere între neamuri, de dreptate din partea ocârmuitorilor şi a vizirilor, de cinste din partea cadiilor, şi de binefaceri mari asupra lumii, printre altele de belşug de ploi, de poame, de grâne, de bumbac, de in, de miere, de struguri, şi de peşte. Ci Allah este mai ştiutor! Vinerea este ziua închinată Venerei. Dacă anul se deschide cu ca, este semn că roua va fi îmbelşugată, primăvara tare frumoasă, da are să sc nască o potopcnic de copii, atât de parte bărbătească, precum şi de parte femeiască, şi au să fie mulţi castraveţi, harbuji, dovlecei, vinete şi roşii, precum şi napi. Ci Allah este mai ştiutor! Sâmbăta este ziua lui Saturn. Vai de anul care începe cu această zi! Vai de anul acela! Are să fie o zgârcenie deplină şi din partea cerului şi din partea pământului, foametea va urma războiului, bolile după foamete, iar locuitorii Egiptului şi ai Siriei vor ţipa amarnic sub asuprirea care îi va apăsa şi sub răutatea ocârmuitorilor! Ci Allah este mai ştiutor!
După ce auzi răspunsul, astronomul strigă:
Cât de întru totul minunat este şi acest răspuns! Da poţi tu să ne mai spui şi la ce loc sau la care cat al cerului sc află rânduite cele şapte planete?
Sympathia răspunse:
Dc bună seamă! Planeta Saturn se află chiar în cel de al şaptelea cer; Jupiter se află ridicat în cel de al şaselea cer; Marte la cel de al cincilea; Soarele la ccl de al patrulea; Venus la al treilea; Mercur la al doilea; iar Luna la cel dintâi cer!
Pe urmă Sympathia adăugă:
La rându-mi acuma să te întreb.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că sc luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.
Dar când. Fii cea de a două sute optzeci f i patra noapte spuse:
La rându-mi acuma să te întreb! Care sunt cele trei feluri de stele?
Cărturarul degeaba se tot cugetă şi îşi tot ridică ochii înspre cer, că nu izbuti să scape de belea. Atunci Sympathia, după ce îi înşfacă mantia, răspunse singură la întrebarea pe care o pusese:
Stelele se împărţesc în trei soiuri, după menirea pe care o au: unele sunt prinse de bolta cerului, ca nişte făclii, şi slujesc să lumineze pământul; altele sunt aşezate în văzduh, ca agăţate de ceva nevăzut, şi slujesc să lumineze mările; iar stelele de cel de al treilea soi sunt mişcătoare după vroia degetelor lui Allah: se văd cum lunecă la vreme de noapte şi slujesc la a-i bate cu pietre şi a-i pedepsi pe diavolii care vor să înfrunte poruncile Celui Preaînalt!
La vorbele acestea, astronomul se mărturisi cu mult mai prejos ca ştiinţă faţă de preafrumoasa copilă şi ieşi din sală. Atunci, la porunca dată de calif, urmă un filosof, care veni să stea dinaintea Sympathici şi o întrebă:
Poţi să ne vorbeşti despre necredinţă şi să ne spui dacă ea se naşte odată cu omul!
Ea răspunse:
La aceasta vreau să-ţi răspund cu chiar cuvintele Prorocului nostru (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) care a spus: „Necredinţa umblă printre fiii lui Adam aşa cum sângele umblă prin vine, de îndată cc ei se lasă ispitiţi să blesteme pământul şi ceasurile de pe pământ. Cea mai mare fărădelege este blestemarea timpului şi a lumii: căci ţimpu-i însuşi Allah, iar lumea este lucrarca lui Allah!
Filosoful strigă:
Cuvintele acestea sunt dumnezeieşti şi veşnice! Spune-mi acuma care sunt cele cinci făpturi plămădite de Allah şi care au băut şi au mâncat rară ca să fi ieşit ceva nici din trupul, nici din pântecele, nici din dindărătul lor?
Ea răspunse:
Cele cinci făpturi sunt: Adam, Simcon (Şumun), cămila lui Saleh, berbecul lui Ismail şi pasărea care l-a văzut pe sfântul Abu-Bekr în peşteră!
El îi spuse:
Desăvârşit! Mai spune-mi şi care sunt cele cinci făpturi clin grădina raiului care nu sunt nici oameni, nici ginni, nici îngeri?
Ea răspunse:
Acestea sunt: lupul Iui Iacob, câinele celor şapte adormiţi, măgarul lui El-Azir, cămila lui Saleh şi catârul sfântului nostru Proroc (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!)
El întrebă:
Poţi să-mi spui care este omul a cărui rugăciune nu se făcea nici în cer, nici pe pământ?
Ea răspunse:
Este Soleiman, care îşi făcea rugăciunea pe un chilim atârnat în văzduh, între cer şi pământ!
El spuse:
Lămureşte-mi faptul următor: un bărbat sc uită dimineaţa la o roabă, şi a şi săvârşit un lucru neîngăduit; tot el se uită la aceeaşi roabă la amiază, şi lucrul acuma este îngăduit; se uită la ea după amiază, şi lucrul iarăşi este neîngăduit; la asfinţitul soarelui îi este îngăduit să sc uite la ea; noaptea îi este oprit; iar dimineaţa poate să se apropie de ea pe deplin în toată voia! Poţi să mă lămureşti cum de sc pot urma nişte împrejurări aşa de osebite atâta de repede într-o zi şi o noapte?
Ea răspunse:
Lămurirea este uşoară! Un bărbat îşi aruncă privirile dimineaţa asupra unei roabe care nu este a sa, şi, după Sfânta Carte, faptul este neîngăduit. De la amiază o cumpără, şi atunci poate să se uite la ea cât vrea şi să se desfete cu ea; după amiaza, dintr-o pricină sau alta, îi dă slobozenia, şi pe dată nu mai are îngăduinţă să-şi arunce ochii asupra ei; da la asfinţitul soarelui sc însoară cu ca şi totul îi este îngăduit; noaptea, se hotărăşte să se despărţească de soţia lui, şi nu mai poate să sc apropie de ea; da dimineaţa o ia iarăşi de soţie, după datinele obşteşti, şi atunci poate să-şi înnoadc iarăşi legăturile cu ea!
Filosoful spuse:
Este drept! Poţi să-mi spui care este mormântul care a început să umble cu cei cc se afla în el?
Ea răspunse:
Este chitul care l-a înghiţit pe prorocul Iona în pântecele său!
El întreabă:
Care este valea pe care soarele nu a luminat-o decât numai o dată şi pe care nu o va mai lumina niciodată, până la ziua învierii?
Ea răspunse:
Este valea care s-a săpat de toiagul lui Moise când a despicat marea spre a lăsa să treacă norodul său când cu fuga!
El întrebă:
Care este cea dintâi pulpană care s-a târşâit pe pământ?
Ea răspunse:
Este pulpana rochiei mamei lui Ismael, Agar, atunci când a măturat pământul dinaintea Sarei!
El întrebă:
care este lucrul care răsuflă fară să fie însufleţit?
Ea răspunse:
Este dimineaţa! Întrucât sc spune în Sfânta Carte: „Atunci când dimineaţa răsuflă."
El spuse:
Spune-mi ceea ce poţi în privinţa unei socoteli pe care iacăt-o: un stol de porumbei se abate pe un copac; unii dintre ei se opresc pe ramurile de sus, iar ceilalţi pe ramurile de jos. Porumbeii care stau în vârful copacului le spun celor de jos: „Dacă unul dintre voi ni se alătură, stolul nostru arc să fie de două mai mare decât al vostru; dar dacă unul dintre noi coboară la voi, aveţi să ajungeţi cât şi noi ca număr." Câţi porumbei se aflau acolo?
Ha răspunse:
Erau doisprezece porumbei cu toţii. Într-adevăr, în vârful copacului erau şapte, iar pe ramurile de jos erau cinci. Dacă unul dintre porumbeii de jos s-ar fi adăugat cclor de sus, numărul acestora din urmă s-ar fi ridicat la opt, ceea cc înseamnă de două ori patru; dar dacă unul dintre cei de sus ar fi coborât la cei de jos, ar fi rămas câte şase de fiecare parte. Ci Allah este mai ştiutor!
După ce auzi toate aceste felurite răspunsuri ale copilei, filosoful, de teamă ca fetişcana să nu-l întrebe şi pe el, şi întrucât ţinea la mantia sa, grăbi a-şi lua tălpăşiţa şi a pieri.
Şi atunci se ridică omul cel mai cărturar al veacului, înţeleptul Ibrahim ben-Saiyar, care veni să ia locul filosofului şi îi spuse preafrumoasei Sympathia:
Vreau să socot că te mărturiseşti biruită dintru început şi că este de prisos să te mai cercetez!
Ea răspunse:
O, preacinstitule cărturar, te-aş povăţui să trimiţi după alte haine în locul celor pe care le porţi, întrucât peste câteva clipite va trebui să ţi le iau!
Cărturarul spuse:
Vom prea bine vedea! Care sunt cele cinci lucruri pe care lc-a plămădit Preaînaltul înainte de Adam?
Ea răspunse:
Apa, pământul, lumina, întunericul şi focul!
El întrebă:
Care sunt lucrurile făurite de chiar mâinile Atotputernicului, pe când toate celelalte lucruri au fost zămislite numai ca urmare a voinţei sale?
Ea răspunse;
Scaunul domnului, Pomul din grădina Raiului, raiul şi Adam! Da, aceste patru lucruri au fost plămădite de chiar mâinile lui Allah, pe când, ca să le făurească pe toate celelalte lucruri, a spus doar: „Să fie!" şi ele au şi fost!
El întrebă:
Cine este tatăl tău întru Islam şi cine este tatăl tatălui tău?
Ea răspune:
— Tatăl meu întru Islam este Mahomed (asupra-i fie rugăciunca şi pacea!), iar tatăl lui Mahomed este Abraham, prietenul lui Allah1!
Pe ce se întemeiază credinţa întru Islam?
Pe mărturisirea de credinţă: La ilah ill'Allah, ua Mohammad rassul Allah-\par care este lucrul care la început a fost un lemn şi pe urmă a ajuns să aibă viaţă?
Este toiagul lui Moise şi care a fost preschimbat în şarpe. Este acel toiag care putea să se facă, după împrejurări, dacă era înfipt în pământ, fie pom roditor, fie un copac marc şi des spre a-l apăra pe Moise de arşiţa soarelui, fie un câine uriaş care veghea la paza turmei pe vreme de noapte.
Poţi să-mi spui care este femeia zămislită dintr-un bărbat, fară a fi fost purtată în pântecele unei mame, şi care este bărbatul care a fost zămislit de o femeie fară de ajutorul vreunui tată?
Este Eva care s-a zămislit din Adam, şi Iisus care s-a născut din Maria3!
1 Patriarhul Abraham (în arabă: Ibrahim) din Biblic este tatăl spiritual al lui Mahomcd în temeiul celor cc sc o spun în Coran (cap. III. V. 61): „Gri cc aparţin ccl mai strâns de credinţa lui Abraham sunt cei care ii urmează. Aşa Prorocul (Mahomed) şi drcpt-credincioşii."
• In limba arabă în text: în traducere: Afu există decât un Allah (Dumnezeu), fi Mahomed este trimisul lui Allah.
} La M. A. Salic, după răspunsul accsta, urmează: „Spune-mi care ici este începutul şi care sfârşitul?" „începutul meu este un strop de umezeală ticăloasa, iar sfârşitul un noât spurcat; începutul îmi este din ţărână, iar sfârşitul îmi «te în ţărână" răspunse copila. Că a spus poetul:
Din lut sunt plămădit.
— Orice răspuns Şi orice întrebare-i Jară tăie ascuns: lărănă-am fost fi iar voi fi ţărâna – Nimic altceva nu va să rămână!
Cărturarul urmă.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu ca se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a două sute optzeci/şasea noapte spuse:
Cărturarul urmă:
Vorbeşte-mi despre osebitele feluri de foc!
Este focul care mănâncă, dar care nu bea: focul din lumea aceasta; este focul care mănâncă şi care bea: focul iadului; este focul care bea, dar care nu mănâncă: focul soarelui; într-un sfârşit, este focul care nici nu mănâncă, nici nu bea: focul lunii!
Care este tâlcul acestei cimilituri:
Când beau, îmi curge de pe buze graiu-n cuvinte bine-aduse.
Dar mersul meu şi vorba mea nu le aude nimenea.
Şi-n viaţă n-am de nici o cinste parte,
Şi nimeni nu mă plânge după moarte.
Ea răspunse:
Este pana de scris!
Da tâlcul cesteilalte cimilituri:
Sunt o pasăre, dar nu am habar Nici de puf, nici de pene, nici de carne, nici de sânge măcar. Şi mă puteţi mânca oricum: Fie prăjită, fie fiartă, fie aşa cum sunt acum. Da-i greu să se dea pe faţă Dacă am murit sau dacă mai sunt în viaţă. Iar la culoare, nu vă mint: Sunt ca de aur şi de argint!
Ea răspunse:
Chiar că sunt prea multe cuvinte spre a-mi da de înţeles că este vorba de un biet ou. Încearcă-te, aşadar, să mă întrebi ceva mai anevoios!
El întrebă:
Câte cuvinte i-a spus cu totul Allah lui Moise?
Ea răspunse:
Allah i-a spus lui Moise o mie cinci sute cincisprezece cuvinte!
El întrebă:
care este începutul plămădirii?
Ea spuse:
Allah 1-a plămădit pe Adam din humă uscată; huma a fost înmuiată cu spumă; spuma a fost scoasă din mare; marea din neguri; negurile din lumină; lumina dintr-o iasmă din mare; iasma din mare dintr-un rubin; rubinul dintr-o stâncă; stânca din apă; iar apa a fost făcută prin cuvântul atotputernic: „Să fie!"
Da tâlcul cesteilaltc cimilituri:
Mănânc – şi n-am nici pântece, nici gură; fivine-nfidec, pomi, şi-orice făptură. Bucatele mă ţin în viaţă doară, Ci orice băutură mă omoară.
Este focul!
Da tâlcul acestei cimilituri:
Fără de bucurie strâns lipiţi, Stau noaptea-ntreagă doi îndrăgostiţi De strajă-n lunga lor îmbrăţişare – Şi se despart când soarele răsare.
Sunt cele două caturi ale uşii!
Care este înţelesul acesteia:
Trag pururea cu trudă după mine O coadă lungă care-n drum mă ţine.
Măcar că am ureche, pot să jur Că nu aud nimica dimprejur. Prin truda mea pe alţii îi îmbrac, Ci eu rămân tot gol fi tot sărac.
Este acul!
care este lungimea şi lăţimea podului Sirat1?
Lungimea podului Sirat, pe care trebuie să treacă toţi oamenii în ziua învierii, este de trei mii de ani de cale, o mie spre a urca pe el, o mie spre a-i străbate întinsul, şi o mie spre a coborî de pe el. Este mai îngust decât ascuţişul unui paloş şi mai subţire decât un fir de păr!
El întrebă:
Poţi să-mi spui acum de câtc ori are îngăduinţă Prorocul (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) să mijlocească pentru un drept-credincios?
Ea răspunse:
De trei ori, nici mai mult, nici mai puţin!
Cine este cel dintâi care a îmbrăţişat crcdinţa în Islam?
Este Abubekr!
Aşadar tu nu socoţi că Aii ar fi fost musulman înaintea lui Abubekr?
Aii, din mila lui Allah, nu a fost niciodată închinător la idoli; întrucât de la vârsta de şapte ani Allah l-a îndreptat pe calea cea dreaptă şi i-a luminat inima, dăruindu-l cu credinţa lui Mahomed (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!)
Aşa-i! Ci aş vrea să ştiu limpede care dintre cci doi este ccl mai mare ca vrednicii, în ochii tăi, Aii sau Abbas?
La întrebarea aceasta tare viclenită, Sympathia pricepu că învăţatul căuta să scoată de la ea un răspuns de ' Mai corect As-Sarat (drumul) – «te podul pe care, conform mitologiei islamice, sufletele morţilor trec în lumea de dincolo.
Ocară; căci, dacă i-ar fi dat întâietate lui Aii, ginerele Prorocului, l-ar fi nemulţumit pe calif, care era coborâtor din Abbas, unchiul lui Mahomed (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!). Aşa că dintru-ntâi începu să roşească, pe urmă îngălbeni, şi, după o clipită de chibzuinţă, răspunse:
Află, bre Ibrahim, că nu este nici o întâietate între doi care îşi au fiecare vrednicii la fel de strălucite!
Când auzi răspunsul acesta, califul rămase până peste poate de încântat şi, sărind în picioare, strigă:
Pe Stăpânul Kaabei! Ce răspuns minunat, o, Sympathia!
Ci cărturarul urmă:
Poţi să-mi spui despre ce este vorba în cimilitura aceasta:
E dulce cum o alta nu-i sub cer;
Ca suliţa-i, dar fără vârfde fier;
Toţi o-ndrâgesc – sărac ori bogătan -
Şi-o-nfidecă în seri de ramaaan.
Ea răspunse:
Este trestia de zahăr!
El spuse:
Mai am să-ţi pun câteva întrebări, şi am să ţi le pun repede. Poţi să-mi spui, aşadar, fară prea multe vorbe: Ce este mai dulce ca mierea? Ce este mai ascuţit ca paloşul? Ce este mai iute ca urmări decât otrava? Care este bucuria de o clipită? Care este fericirea ce dureză trei zile? Care este ziua cea mai fericită? Care este bucuria de o săptămână? Care este datoria pe care până şi un ticălos nu poate să n-o plătească? Şi care este pacostea ce ne apasă până la mormânt? Care este bucuria inimii? Care este chinul minţii? care este amarul unei vieţi? Care este boala fară de leac? Care este ocara cc nu sc mai poate şterge? Care este jivina ce trăieşte prin locuri pustii şi sălăşluieşte departe de cetăţi, care fuge de om şi care îngemănează chipul şi firea a şapte vieţuitoare?
Ea răspunse:
Până a vorbi, vreau mai întâi să-mi dai mantia!
Atunci califul Harun Al-Raşid îi spuse Sympathiei:
De bună seamă că ai dreptate. Da poate că vei binevoi, din cinstire fată de vârsta lui, să răspunzi tu mai întâi la aceste întrcoări!
Ea spuse:
Mai dulce ca mierea este dragostea copiilor! Limba este mai ascuţită ca paloşul! Bucuria dragostei nu ţine decât o clipită. Fcricirea de trei zile este cea pe care o trăieşte soţul la vremea soroacelor soţiei sale, întrucât se mai hodineşte şi el! Ziua cea mai fericită este cea cu noroc la alişvcrişuri! Bucuria care ţine o săptămână este cea a nunţii! Datoria pe care toată făptură trebuie s-o plătească este moartea! Purtarea cea urâtă a copiilor este pacostea cc nc apasă până la mormânt! Bucuria inimii este solia supusă soţului ei! Chinul minţii este o slugă ticăloasă! Sărăcia este amarul vieţii! Firea cea urâtă este boala fară de leac! Ocara de neşters este necinstirea unei fete! Cât despre jivina care trăieşte în locuri pustii şi fuge de om, aceea este lăcusta, întrucât ea îngemănează chipul şi firea a şapte vieţuitoare: are într-adevăr cap de cal, gât de taur, aripi de vultur, picioare de cămilă, coadă de şarpe, pântece de scorpie, şi coarne de gazelă1!
Faţă de atâta deşteptăciune şi de atâta ştiinţă, califul 1 în varianta tradusă de M. A. Salic, Sympathia mai răspunde la următoarele întrebări:
Care sunt porţile gheenei?" „Sunt şapte, răspunse fata, ţi despre ele glăsuicsc versurile: Djahapiam e una. Apoi l. ază. Ţi iar: Ali-natâm, fi Sa ir, ţi mai apoi Sakar: Pe urma e Djahim, ţi-apoi e Haiya – Acesta e răspunsul la întrebarea ta."
Harun Al-Raşid rămase lămurit peste poate şi îi porunci învăţatului Ibrahim ben-Saiyar să-şi dea tinerei mantia. Cărturarul, după ce se lepădă de mantie, ridică în sus mâna dreaptă şi mărturisi de faţă cu toată lumea că fetişcana îl întrecuse la cărturărie şi că ea era minunea veacului.
Atunci califul o întrebă pe Sympathia:
Ştii să cânţi din alăute şi să le însoţeşti cu glasul tău cântarea?
Ea răspunse:
Da, de bună seamă!
Numaidecât califul puse să sc aducă o alăută într-un toc de atlaz roşu încheiat cu un ciucurc marc de mătase galbenă şi închis cu o copcă de aur.
Sympathia scoase alăuta din toc şi văzu că de jur împrejurul ei erau scrijclate aceste stihuri în litere înlănţuite şi înflorate:
Am fost o creangă verde – Şi Păsări căutătoare Mă învăţau duioase Să cânt şi eu ca ele. Acum, sub mâna dulce A gingaşei fecioare, Răsună cânt de păsări în glasul strunei mele'.
„Vorbeşte-mi, spuse an-Nazzam, despre cc glăsuieşte poetul în versurile accstca:
Ca-n două scoici rotunde stă vifiniu-i sânge;
Urechile-i sunt rofii când gura se răsfrânge;
Stăpânul ei cu pliscul lăuntru-i ciuguleşte;
Ca preş – o jumătate de dirham preţuieşte.
„Accasta este călimara', răspunse fata.
1 La M. A. Salic, pe tocul lăutei se află scrise următoarele versuri:
Allah adapă ţara în care crefte-n vânturi copacul ce se umple de cânt fi-nfiorare.
Cat timp e verde – păsări ii pun în ramuri canturi;
Când s-a uscat – el cântă la piepturi de fecioare!
Ea atunci o strânse în braţe, se plecă asupra-i ca o mamă peste sugarul ei, scoase nişte sunete pe douăsprezece glasuri osebite şi, în mijlocul încântării tuturora, cântă cu un glas ce răsună în toate inimile şi stoarse lacrimi de tulburare din toţi ochii1.
Când isprăvi, califul se sculă în picioare drept şi strigă:
Sporească-şi în tine darurile sale Allah, o, Sympathia, şi aibă-i întru mila sa pe toţi cei care ţi-au fost dascăli şi pe cei care ţi-au dat zile!
Şi, pe clipă pe dată, puse să i se socotească lui Abul-Hassan zece mii de dinari de aur într-o sută de pungi şi îi spuse Sympathiei:
Spune-mi, o, copilă minunată, vrei să intri în haremul meu şi să ai un sarai şi o nafaca de trai numai a ta, sau mai degrabă să te întorci cu tânărul acesta, stăpânul tău de mai înainte?
La vorbele acestea, Sympathia sărută pământul dintre mâinile califului.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că sc luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.
Dar cândfu cea de a două sure optzeci fi faptea noapte spuse:
Sympathia sărută pământul dintre mâinile califului şi răspunse:
La M. A. Sălie, sc dau şi versurile cantate: Dă-ncolo despărţirea Şi neagra supărare! In sufletu-mi iubirea Iţi cere alinare, îmi arde-n piept suspinul. De plânsul meu te-mbună – Prea mare îmi e chinul. Iubirea prea nebună!
Allah reverse-şi milele asupra stăpânului nostru califul! Da roaba lui ar vrea să se întoarcă în casa stăpânului ei de mai înainte!
Califul, departe de a se arăta supărat de o atare dorinţă, se înduplecă numaidecât la cererea ei, şi porunci să i sc verse în dar alţi cinci mii de dinari, şi îi spuse:
Deie Allah să fii tot pe atâta de pricepută la dragoste pe cât eşti întru ale minţii!
Pe urmă gândi să pună vârf mărinimici sale căftănindu-l pe Abul-Hassan într-o slujbă de seamă la sarai; şi îl îngădui printre ortacii săi cei mai de inimă. Pe urmă ridică divanul.
Atunci Sympathia, împovărată cu mantiile cărturarilor, şi Abul-Hassan, încărcat cu pungile cclc pline de dinari de aur, ieşiră amândoi din sală, urmaţi de toţi cei din adunare care, tot minunându-sc de cele ce văzuseră şi auziseră, ridicau mâinile spre cer şi strigau:
Unde este pe lume o mărinimie asemenea cu cea a urmaşilor lui Abbas?
Acestea sunt, o, norocitule sultan, urmă Şeherezada, vorbele pe care preaînvăţata Sympathia le-a rostit în mijlocul adunării cărturarilor şi care, trecute nouă de moştenire prin hronicele domneşti, slujesc de atunci încoace ca învăţătură pentru toate femeile musulmane.
Pe urmă Şeherezada, văzând că sultanul Şahriar îşi şi încruntase sprâncenele şi cugeta în chip înfricoşat, zori a trece la Păţaniile poetului Abu-Nowas, şi începu pe clipă pe dată povestirea, pe când micuţa Doniazada, pe jumătate picotind, se deşteptă dintr-odată, tresărind la auzul numelui de Abu-Nowas, şi se pregătea, cu ochii holbaţi de luare-aminte, să asculte cu toate urechiile ei.
E povesteşte – ci Allah este mai ştiutor – că, într-o bună noapte, califul Harun Al-Raşid, cuprins de nesomnic şi cu mintea tare frământată, ieşi singur din saraiul său şi plecă să dea o roată prin grădinile lui, spre a cerca să-şi însenineze urâtul. Ajunse aşa dinaintea unui kiosc cu uşa deschisă, da cu intrarea tăiată de trupul unui hadâmb arap adormit pe prag de-a curmezişul. Păşi peste trupul robului şi intră în încăperea care alcătuia acel kiosc, şi văzu mai întâi un pat cu perdelele lăsate, luminat la dreapta şi la stânga de două făclii mari. Lângă pat se afla o măsuţă pe care era o tabla, iar pe tabla o oală de vin acoperită cu o cană mare întoarsă cu fundul în sus.
Califul sc miră să găsească asemenea lucruri în kioscul acela de care habar nu avea şi, apropiindu-se de pat, ridică perdelele şi rămase înmărmurit de uimire faţă de frumuseţea adormită ce i se înfăţişă privirii. Era o roabă tânără, frumoasă ca luna în plinătatea sa şi pe care nu o acoperea decât vălul părului ci despletit.
La priveliştea aceea, califul, încântat până peste poate, luă cana care acoperea gura oalei, o umplu cu vin şi rosti în sinea sa: „Pentru trandafirii obrajilor tăi, copilă!" şi o bău încetişor. Pe urmă se plecă asupra chipului feciorelnic şi aşternu o sărutare pe o aluniţă neagră care surâdea în colţul din stânga al buzelor.
1 Abu-Nowas, unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii, a fost un beţiv libertin şi sodomit, căruia i sc ierta totul pentru marele său talent. A murit pe la 810-812.
