PĂŢANIA POETULUI ABU-NOWAS1

Da sărutul acela, cât fu el de uşor, o trezi pe copila care, dând cu ochii de emirul drept-credincioşilor, se ridică iute în capul oaselor, plină de spaimă. Ci califul o linişti şi îi spuse:

O, tânără roabă, iacătă o alăută lângă tine! De bună seamă că ştii să scoţi din ea nişte sunete vrăjitoare. Cum m-am hotărât să-mi petrec noaptea aceasta cu tine, măcar că habar nu am cine eşti, nu m-aş mohorî nicidecum să te văd cum o mânuieşti, însoţind-o cu glasul tău!

Atunci tânăra luă alăuta şi, după ce o struni, scoase din ea nişte sunete vrăjite, pe douăzeci şi unul de glasuri osebite1, încât califul se înflăcără până peste marginile înflăcărării, iar fetişcana, luând aminte la aceasta, nu pregetă a trage foloase. Şi aşa că îi spuse:

Sufăr, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, de răutăţile soartei!

Califul întrebă:

Da cum aşa?

Ea spuse:

Fiul tău El-Amin, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, m-a cumpărat acum câteva zile pe zece mii de dinari spre a-ţi da în dar făptură mea. Ci soţia ta Sett Zobeida, luând ştire de rostul acesta, i-a întors fiului tău banii pe care îi cheltuisc pentru cumpărarea mea şi m-a dat pe mâinile unui hadâmb arap ca să mă încuie în kioscul acesta lăturalnic!

Când auzi atare spuse, califul rămase până peste ' La M. A. Salic, se redau şi versurile pe care Ic cântă tânăra: Clasul iubirii-n sufletul meu plânge Şi toţi îmi vad aleanul ce mi frânge. Durerea grea îmi ţade mărturie Că sufletul meu se robeţte ţie. Şi nu-mi ascund nemistuitul dor, Ci-mi plâng iubirea-n ochii tuturor. Pe nimeni n-am iubit până la tine – Allah îmi ţtie lacrimile bine!

Poate de supărat şi îi făgădui copilei că are să-i dea a doua zi un sarai numai pentru ca, cu o nafaca vrednică de Frumuseţea ei. Pe urmă, după ce o luă o dată în stăpânire, ieşi cu grabă, îl trezi pe hadâmbul adormit şi îi porunci să se ducă numaidecât să-i dea de ştire poetului Abu-Nowas că trebuie să vină pe dată la sarai.

Într-adevăr, califul avea năravul să trimită după poet ori de câte ori avea vreo supărare, ca să-1 asculte cum ticluieşte cântece sau să-1 vadă cum pune în stihuri vreo întâmplare pe care i-o povestea.

Hadâmbul se duse aşadar acasă la Abu-Nowas şi, negăsindu-l acolo, porni să-1 caute prin toate locurile obşteşti din Bagdad şi, până la urmă, îl găsi într-un rateş de pomină rea din fundul mahalalei de la Poarta Verde. Sc apropie de cl şi îi spuse:

O, Abu-Nowas, te cheamă stăpânul nostru, califul!

Abu-Nowas izbucni în râs şi răspunse:

Cum vrei tu, o, taică al albeţelor, să mă mişc de aici, când sunt ţinut zălog de un flăcăiaş prieten cu mine?

Hadâmbul întrebă:

Unde este şi care este acela?

El răspunse:

Este un puştan zarif şi cu obrajii fragezi şi gingaş. I-am făgăduit o danie de o mie de drahme; da cum nu am la mine banii, nu pot să plec în chip cuviincios până nu-mi plătesc datoria!

La vorbele acestea, hadâmbul strigă:

Pe Allah! Abu-Nowas, arată-mi-I pe băiatul acela şi, dacă chiar este aşa de zarif pe cât pari a da tu de înţeles, totul ţi se va ierta, şi cu prisosinţă!

Pe când şedeau ei aşa de vorbă, puştanul îşi arătă capul cel frumos în deschizătura uşii, iar Abu-Nowas oftă întorcându-se înspre el:

— Dacă ramul s-ar clătina, cc cânt de păsări ar mai fi.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar cândfu cea de a două sute optzeci fi opta noapte spuse:

Dacă ramul s-ar clătina, ce cânt de păsări ar mai fi!

Atunci băiatul intră de-a binelea în sală. Era într-adevăr de cea mai mare frumuseţe şi era îmbrăcat cu trei tunici puse una peste alta şi de culori osebite: cca dintâi era cu totul albă, cea de a doua roşie, cea de a treia neagră.

Când Abu-Nowas îl văzu mai întâi îmbrăcat în alb, simţi cum izbucneşte în mintea lui focul stihuirii, şi ticlui în cinstea sa stihurile acestea:

El se ivi în haina-i albă Ca biptele; cu ochii vale fi Arzând sub pleoape le-i albastre; Şi cu gingafii trandafiri De pe obrajii-i dulci; fi parcă înălţând laude în cale-fi Celui ce-a zămislit atâtea A măgitoare-nchipuiri!

Iar eu îi strig cu jale multă: „Cum treci afa pe lângă mine, Când eu m-af da de bunăvoie Şi fericit pe mâna ta, Cum ceea ce-i sortit spre jertfa Stă cu privirile senine Sub lovitura celui care Urmează viaţa să i-o ia?" El îmi răspunde: „Nu mai spune o vorbă, ci priveşte, iată, Ce-a zămislit Zămislitorul'! Nimic nu-i veşted şi nici calp: Alb îmi e trupul, haina albă, Şi fată-mi albă-i, fară pată, Şi soarta mi-e la fel de albă – E alb din alb, şi alb pe alb!

Când auzi stihurile acestea, puştiul zâmbi a râde şi se dezbrăca de haina cea albă ca să se arate numai în roşu. La priveliştea aceea, Abu-Nowas simţi cum îl potopeşte cu totul tulburarea poeticească şi, pe clipă, ticlui stihurile acestea:

El se ivi în haine roşii Ca şi cruntata-i amăgire! Iar eu strigai în aiurare: „Cum poţi tu, cel strălucitor Ca luna, să-ţi aprinzi deodată Obrajii, fară şovăire, Cu-al nostru sânge să-mbraci haina însângeraţilor bujori?"

El îmi răspunde: „Zorii proaspeţi Mi-au dat veşmânt întâia oară. Acum în flăcări mă îmbracă Măreţul soare! Iată cum De flăcări mi-s obrajii, haina! Şi buzele îmi sunt de pară! Şi-i roşu vinul lor, şi roşu-i Pe roşu, totu-i roşu-acum!

Când auzi stihurile acestea, puştanul îşi aruncă dintr-o zvâcnire tunica roşie şi se ivi îmbrăcat în haina cea neagră pe care o purta de-a dreptul pe piele şi care îi închipuia şi mai bine mijlocelul cel strâns cu un brâu de mătase. Şi Abu-Nowas, la priveliştea aceea, fu cuprins până pescc măsură de aiurare şi ticlui stihurile acestea în cinstea lui:

El se ivi în haine negre Ca noaptea, neprivind la taina Din sufletu-mi. Şi-i spun: „Nu vezi Cum ard de tot fi nu mai pot? Ah, văd acum: ţi-e negru părul, Şi ochii negri, neagră haina, Ca neagra mea ursită! Negrit Pe negru, numai negru, tot!"

După ce îl văzu pe flăcău şi auzi stihurile acelea, trimisul califului îl iertă în sufletul său pe Abu-Nowas şi se întoarse pe clipă pe dată la sarai, unde îi tărăşi califului întâmplarea care i se căşunase lui Abu-Nowas şi îi istorisi cum se zălogise poetul într-un rateş, neputând să plătească banii făgăduiţi puştanului cel zarifl atunci califul, tare zădărit, da şi înveselit totodată, îi dete hadâmbului banii de trebuinţă slobozeniei de sub zălog şi îi porunci să se ducă să-1 scoată de acolo într-o clipită şi să i-l aducă dinainte, fie cu bună voie, fie cu de-a sila.

Hadâmbul dete fuga să împlinească porunca şi se întoarse curând, sprijinindu-l cu greu pe poetul care se clătina, aburit de băutură. Iar califul îl certă cu un glas pe care se străduia să-1 facă mânios; pe urmă, văzând că Abu-Nowas hohotea de râsete, se duse lângă el, îl luă de mână şi porni cu el înspre kioscul în care se afla copilandra1.

1 La M. A. Sal ic, califul îi ccrc poetului: „Procitcşte-mi stihurile în care se spune: «Ah, cinc eşti? Cc cauţi?» * Şi Abu-Nowas procitcşte: Se delungise noaptea fără de somn, târziu. Pustiu mi-era în suflet, fi-n inimă pustiu. Şi m-arn sculat să-mi scutur aleanul fiiră grai când o văzu cum şedea pe pat şi învăluită toată numai în mătase albastră şi cu chipul coperit cu un văl străveziu de mătase sinilie, pe copila cea cu ochi mari şi negri care zâmbea a râde de schimele lui, Abu-Nowas se simţi dintr-odată trezit din beţie, ba, pe deasupra, îl mai şi cuprinse pojarul minunării, încât, stârnit pe clipă, ticlui stihurile acestea în cinstea ei:

Frumoasei cea cu văl albastru-i spune: „Să-i fie milă de cel ars de chin. Spune-i: „Mă-nchin la alba ta minune, Cum nu-i nici trandafir fi nici iasmin.

Da-mi zâmbetu-ţi cum nu-s mărgăritare, Cum nu-s rubine să-l asemuiesc! Dă-mi ochii-ţifără neagra defăimare Cu care cei pizmafi mă ponegresc!"

Şi-am părăsii iatacul fi umbra din sarai. Mergeam de unul singur. Ca într-un vis. Apoi. Vădnifte plete negre pe nifte umeri goi. Erau ca hota plină în slăvile senine. Ca mlaja unei sălcii stând gata ui suspine. Sorb vinul dintr-o cupă, întârziind cuminte. Sărut apoi lumina ce-mi strălucea-nainte. Şi-atunci din somn tresare deodată fi se-ndoaie Ca ramura sub greul potopului de ploaie. Pe urmă, ridică ndu-fi privirile deodată: wAh, cine cfti? Ce cauţi?" întreabă speriată. Eu ii răspund minunii: „Un oaspete-fi sosi Şi cere-adăpostire până spre zori de zi!" Iar ea: „Stăpâne-doamnc, pofiefte! Mă supun Cu văzul, cu auzul cu tot ce am mai bun!" Şi califul îi spune poetului: „Bătu-tc-ar Allah! Parcă ai fi fost de faţă lângă noi!" ' La M. A. Sălie, aici sc intercalează următoarele: „Şi când Abu-Nowas îşi încheie poezia, roaba ii aduse vin califului, apoi luă alăuta în mâini şi, după pestref, cânră stihurile acestea: Darnic cfti numai cu alţii, iar cu mine crunt mereuî Altora le dai iubirea, mie numai chinul greu! Dacă-n dragoste pe lume s-ar afla judecător,

După ce Abu-Nowas îşi isprăvi ticluirea, copila îi aduse o tabla cu băuturi califului1, care, vrând să se veselească, îl pofti pe poet să bea singur tot vinul din pocal. Abu-Nowas se supuse cu bunăvoie şi nu trecu mult până ce să simtă asupra minţilor sale urmările ameţitoare ale băuturii. Atunci îi veni o toană califului, spre a-l speria pe Abu-Nowas, să se ridice deodată şi, cu spada în mână, să se repeadă asupra lui, prefăcându-se că dă să-i taie căpăţâna.

La priveliştea aceea, Abu-Nowas, speriat, o luă la goană prin sală ţipând cât îl ţinea gura; iar califul fugea după el prin toate colţurile, împungându-l cu vârful spadei. Apoi îi spuse într-un sfârşit:

— Gata! Întoarce-tc la locul tău să mai bei o cupă! Şi totodată îi făcu semn copilei să ascundă cupa, lucru pe care ea îl şi făcu pe dată, ascunzând cupa sub rochie. Ci Abu-Nowas, cu toată beţia lui, băgă de seamă şi ticlui pe loc stihurile acestea:

Ciudată-ncurcătură E-ncurcătura mea: O tânără cuminte Se schimbă într-o hoaţă Şi-mi fură dulcea cupă; Apoi sub fus ta-i grea O pune fa fereală – Să vezi ce boroboaţă! La locul tocmai unde Eu însumi m-af băga. Eh, locu-acela nu pot Şi n-am să-l dau pe faţă Din dragostea mea pentru Califtl de colea!

Jeluimu-i-aţ să-mi deie parte după chin fi dor! De m-alungi fi nu mi-îngâdui nici să-ţi trec pe lângă prag. Hu din depărtări sărutul tot ţi-l mai trimit cu drag. T când auzi stihurile acestea, califul sc puse pe râs şi, cu chip că şuguieşte, îi spuse lui Abu-Nowas:

Pe Allah! Din ceasul de-acum m-am hotărât să te căftănesc într-o slujbă înaltă. De-aci vei fi căpetenia evghenită peste codoşii din Bagdad!

Abu-Nowas începu să pufnească şi i-o întoarse pe clipă:

Păi dacă-i pe-aşa, o, căpetenie a drcpt-crcdincioşilor, mă pun sub poruncile tale şi mă rog ţie să-mi spui de nu carccumva ai trcbuintă de codoşlâcul meu?

La vorbele acestea, califul fu cuprins de o mânie mare şi răcni la hadâmb să se ducă numaidecât să-1 cheme pe Massrur, spătarul, împlinitorul judeţelor sale. Şi peste câteva clipite, Massrur şi sosi, iar califul îi porunci să-1 dezbrace pe Abu-Nowas de toate hainele de pe el.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfit cea de a două sute nouăzecea noapte spuse:

Şi califul îi porunci să-1 dezbrace pe Abu-Nowas de toate hainele de pe el, să-i aşeze un samar pe spinare, să-i pună un căpăstru, să-i înfigă o strămurare în fund, şi să-1 poarte dichisit aşa pe dinaintea tuturor iatacurilor cadânelor şi ale celorlalte roabe, ca să poată sluji de batjocură tuturor celor ce sălăşluiau la sarai, pe urmă să-1 mâie la poarta cetăţii şi, dinaintea întregului norod al Bagdadului, să-i taie capul şi să i-l aducă pe o tabla. Şi Massrur răspunse:

Ascult şi mă supun!

Şi numaidecât se şi apucă de treabă spre a împlini poruncile califului.

Îl luă, aşadar, pe Abu-Nowas, care socota cu totul zadarnic să înccrce a mai întoarce mânia clifului, şi, după ce îl dichisi în chipul poruncit, porni săpreumble încetişor pe dinaintea feluritelor iatacuri al căror număr era întocmai cât al zilelor dintr-un ai.

Or, Abu-Nowas, a cărui faimă de pozna era ştiută de tot saraiul, nu zăbovi a stârni mila tuturo femeilor care, spre a-şi arăta mai limpede mila lor, fiecare la rându-i, începură să-1 potopească cu aur i cu giuvaieruri, şi până la urmă se strânseră şi porniri în urma lui, spunându-i tot felul de vorbe bune; pânăce vizirul Giafar Al-Barmaki, care tocmai trecea pe acol» spre a se duce la sarai unde era chemat de o treabă ă cca mai mare însemnătate, îl zări ba cum plângea, la cum se jeluia, şi îi spuse:

Au tu eşti, Abu-Nowas? Da ce farădclegeii săvârşit de eşti pedepsit aşa?

El răspunse:

Pe Allah! Nu am săvârşit nici baremi nircasma unei nelegiuiri! Nu am făcut decât să procitsc câteva dintre stihurile mele cele mai frumoase dinainea califului, care, în chip de mulţămită, m-a blagcslovit cu hainele lui ccle mai frumoase!

Califul, care în clipita aceea sc afla aproa>e de tot, ascuns pe după o uşă de la un iatac, auzi răsjunsul lui Abu-Nowas şi nu sc mai putu ţine să nu izbucnească în râs. Îl iertă pe Abu-Nowas, îi dărui un caftar.de fală şi o grămadă de bani şi îl păstră, ca şi în trecut de soţ al său nedespărţit la ccasurile lui de urât1.

1 La M. A. Salic, anecdota sc încheie cu mult înainte de fialul acesta, exact la sfârşitul ultimelor versuri spuse de Abu-Nowas, cu rmătoareie: „Şi cârmuitorul drept-credincioşilor spuse: «Bătu-tc-ar Aah, da cum de ai dibăcit toate astea? Ci ne învoim cu cele rostite de tino Şi porunci să i sc dea haine de fală şi o mie de dinari, iar Abu-Nowas pcă voios."

După cc Şeherezada sfârşi de istorisit păţania aceasta a poetului Abu-Nowas, micuţa Doniazada, care Râsese cuprinsă de un râs înghesuit pe care şi-l tot înăbuşea degeaba în chilimul pe care şedea ghemuită, dete fuga la soră-sa şi îi spuse:

Pe Allah! Surioara mea Şeherezada, ce duhlie este povestea aceasta şi ce nostim era de privit Abu-Nowas străvestit! Tare ai fi dulce de ne-ai mai istorisi câte ceva despre el!

Ci sultanul Şahriar pufni:

Nu îmi place chiar deloc Abu-Nowas ăla! Dacă ţii numaidecât să-ţi vezi capul retezat într-o clipită, nu ai decât să urmezi a-i istorisi năzbâtiile. De nu, şi ca să izbutim să trecem şi noaptea asta, grăbeşte să-mi spui vreo poveste cu călătoriri; întrucât, din ziua când împreună cu fratele meu Şahzaman, sultanul de la Samarkand Al-Ajam, am drumeţit prin ţările cele depărtate, în urma păţaniei cu soţia mea cea afurisită căreia am pus să i se taie capul, m-a prins cheful de tot ceea ce are vreo legătură cu călătoriile cele pline de învăţăminte. Dacă dar vei şti vreo poveste cu adevărat plăcută de ascultat, nu zăbovi s-o începi; căci în noaptea aceasta nesomnia mea este mai amarnică decât oricând!

La vorbele acestea ale sultanului Şahriar, vorbăreaţa de Şeherezada strigă:

Chiar că aceste poveşti de călătorie sunt cele mai uluitoare şi mai desfătătoare dintre toate câte le-am povestit! Va să judeci numaidecât, o, norocitule sultan; întrucât chiar că nu se află în nici o carte vreo poveste de asemuit cu cea a călătorului pe care îl cheamă Sindbad Marinarul1. Şi tocmai cu povestea aceasta aş vrea să te desfăţ, o, norocitule sultan, de vreme ce binevoieşti a-mi îngădui!

Şi pe dată Şeherezada istorisi: 1 Pronunţia arabă a numelui vestitului personaj este Sindabad. Păstrăm însă termenul consacrat la noi, adică cel de Sindbad.