POVESTEA CU SINDBAD MARINARUL.

JV/Jl i s-a povestit şi miic, pe vremea califului Harun fei^is Al-Raşid, în cetatea Bagdadului trăia un ins pe care îl chema Sindbad Fanalu. Era un biet om sărac şi se deprinsese, spre a-și dobândi pâinea cea de toate zilele, să care poveri pe apă. Într-o bună zi se brodi să care o povară tare grea; şitanan: iuă aceea fa o zi peste fire de caldă; încât hanaul s chinuia marnic cu povara şi asuda cumplit Aşiţa e făcuse dneândurat, când, într-un sfârşit, hanalil tocnai trecea >c dinaintea unei case care pesemne a ca a veunui negistor bogat, judecând după pământu ere, c jur împrqur, era măturat bine şi stropit cu a>ăde tnndafiri. Sifla o adiere tare plăcută; iar lângă pară se iâa o laviţănare şi albă pe care să tot stai. Încât lanalulSindbad, a să se odihnească şi să mai soarbăoeacăde aer cuat, îşi puse sarcina pe laviţa cu priciia,? I sir. Ţi numaidcât o adiere cc răzbătea pe poarta aceapână a el, curau şi plină de o mireasmă dulce; aşa c s desftă de toae acestea, şi şezu şi el jos la un capă a lavipi. Atunciâi ajunse la urechi un zvon de strumşiic alăite care înoţeau nişte glasuri răpitoare ce cânai nişte cântece ntr-o limbă aleasă; şi-i mai ajunser; 1. Urecie şi nişe glasuri de păsări cântăreţe care îl prolăveai pe AJlafPreaânaltul în graiuri vrăjite; şi osb, priitre altele glasuri de turturele, de privighetoi, de merle, de bulbiulii, de guguştiuci şi de hulubi îători. Atunci st minună în sunetul său şi, de desfatxa mar pe care (trăia, îşi iţi capul prin: ripătura prţii şi vău, în fund, o ditamai grădină prii: arc foiauslujitori ineri, şi robi, şi slugi, şi inşi de tae cinurile şi se aflu lucruri cc nu s-ar fi putut găsi (cât pe la asele de căimi şi de sultani.

După aea, răbufn înspre e o pală de miresme de bucate mimate şi isptite, pal; în care se amestecau tot soiul denuri îmbieori de la el de fel de bunătăţuri şi de băutuide neam des. Aturri hamalul nu se mai putu ţine s; iu ofteze; i îşi întoa-se ochii înspre cer şi strigă:

— Slavă ţc DoamncAtoatefadtor şi Atoatedătător! Că tu îi da >unurile ale cui it place, fară de nici o socotinţă! O. Dumnezul meu! Dcă strig către tine, nu o fac spre A cere sooteală de faptele tale, întrucât făptură nuie a-l iscoc cu nimia pe Domnul său ccl Atotputemc Da iau şhu aşa seana! Mărire ţie! Tu dai şi bogăţia ş ărăcia, tuinalţi şi t<t tu cobori, cum ţi-s voile, şi eşipururea crept, mă «ar că noi nu putem pricepe! Aş, ia uite la rapănul aestei case bogate. E norocit pâripeste maşinile feriării! Trăieşte în desfătarea miresrelor acesta vrăjitoa-e, a aburilor aceştia îmbietori, ibucateloi acestea spirite, a băuturilor acestea alcsfară de şaman! E ericit şi voios şi tare mulţumit, jtcând alţii cu de pillă, sunt la capătul ccl mai de pe irnă al oste. Elii şi al sirăciei!

Pe urmălimalul îşi; prijini obazul în palmă şi, din toate bercgile lui, căita stihurle acestea, pe care le ticluia tot atnci:

Vreun bie sărac farăde casă S-a mai nzut ca, im-o zi, într-un s<rai al lui aodată Să-i fie dt a se trezi. Mie yni-edată doar cezirea Tot mai frac, şi zi a zi.

Iar sărăcia mea sporeşte Pe cât i-i dat mai greu să poarte Poveri sporite pe grumazul Trudit şi-ncovoiat de moarte – Pe când voioşi şi-n tihnă alţii Petrec la sânul bunei soarte!

Schimba-se-vă vreodată oare Şi-ntoarce-mi-seva spre bine Ursita care fară preget Sub grelele-i poveri mă ţine? Ah, oare ghiftuiţii vieţii Nu sunt tot oameni ca şi mine?

Ca mine sunt şi ei, aşa el Ci tot nu mi se curmă chinul: Ca ei degeaba sunt, se vede! Ni se asemuie preaplinul Aidoma precum oţetul E asemuitor cu vinul!

O, Doamne, dacă pentru mine Nu ai nimic din câte toate, Nu socoti că-ţifac vreo vină Sau că vreau să te judec, poate. Eşti darnic, bun, atotputernic! Şi ce faci tu – faci cu dreptate!

Când sfârşi de cântat stihurile acestea, Sindbad Hamalul se sculă şi dete să-şi pună iarăşi povara pe cap şi să-şi vadă de drum, când iacătă că pe poarta de la sarai ieşi venind înspre el un rob mititel, cu chip zarif, nurliu la înfăţişare, cu haine tare mândre, care îl luă gingaş de mână spunându-i:

— Hai să vorbeşti cu stăpânul meu, întrucât doreşte să te vadă!

Hamalul, tare fâstâcit, se tot căzni să născocească vreo pricină care să-1 poată scăpa de a-l urma pe robul cel tinerel, da degeaba. Aşa că îşi lăsă povara la portar în tindă şi intră împreună cu copilul în curte.

Văzu o casă strălucită, plină de slugi alese şi cuviincioase, iar în mijlocul casei se deschidea o sală largă în care fu poftit. Dete acolo peste o adunare mare de oameni, alcătuită din nişte inşi cu înfăţişare falnică şi din nişte oaspeţi tare simandicoşi. Băgă de seamă că erau şi flori de toate neamurile, mirosne de toate felurile, bunătăţuri de toate soiurile, zaharicale, peltea de migdale, poame minunate, şi un potop uluitor de tablale pline cu miei rumeniţi şi cu bucate scumpe, şi alte tablale pline cu băuturi făcute din zeamă de struguri. Mai luă seama şi la nişte scule de cântat pe care le ţineau pe genunchi nişte roabe frumoase ce şedeau jos rânduite cum sc cere, fiecare după rostul care îi era menit.

În mijlocul sălii, printre ceilalţi meseni, hamalul zări un bărbat cu chip falnic şi luminat, cu o barbă albită de ani, cu trăsături tare alese şi tare plăcutc de privit, şi cu o înfăţişare care era întru totul plină numai de cuviinţă, de bunătate, de evghenie şi de măreţie.

Dacă văzu acestea toate, hamalul Sindbad.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a două sute nouăzeci ţi una noapte spuse:

Dacă văzu acestea toate, hamalul Sindbad rămase năuc şi îşi zise în sineşi: „Pe Allah! Locuinţa aceasta este vreun sarai de pe tărâmul ginnilor cci atotputernici, ori palatul vreunui împărat, ori al vreunui sultan!" Apoi răbi să ia înfăţişarea pe care o cereau buna-creştere şi una-cuviinţă, făcu temenelile de bună pace dinaintea tuturor celor de acolo, rosti urările ce li se cădeau, sărută pământul dintre mâinile lor, şi la urmă rămase în picioare, cu capul plecat a cinstire şi sfială.

Atunci stăpânul casei îi spuse să se apropie şi îl pofti să stea jos lângă el, apoi, după ce îi ură bun venit cu un glas tare prietenos, îi dădu să mănânce, îmbiindu-l cu tot cc avea mai acătării, şi mai ispititor, şi mai cu iscusinţă gătit din toate bucatele câte umpleau tablalele. Iar Sindbad Hamalul nu pregetă a face cinste îmbierilor, da numai după ce rosti vorbele de preamărire a Celui Preaînalt. Mâncă dară pe săturatele; apoi îi mulţumi lui Allah, spunând:

Preamărit fie El în toată împrejurarea!

După care se spălă pe mâini şi mulţumi tuturor mesenilor pentru bunăvoinţă.

Numai atunci stăpânul, urmând datinele care nu îngăduie să-1 întrebi nimica pe un oaspete decât după cc i-ai dat să mănânce şi să bea, îi spuse hamalului:

Fii binevenit aici! Poartă-te întocmai precum ţi-e placul! Fie-ţi ziua binecuvântată! Ci, o, oaspete al meu, poţi să-mi spui cum te cheamă şi ce meserie ai?

El îi răspunse:

O, stăpâne al meu, mă cheamă Sindbad Hamalul, iar meseria mea stă în aceea de a purta pe cap poveri, în schimbul unei plăţi.

Stăpânul locului zâmbi a râde şi îi spuse:

Află, o, hamalule, că numele tău este la fel cu numele meu, întrucât pe mine mă cheamă Sindbad Marinarul!

Apoi urmă:

Mai află, o, hamalule, că dacă te-am rugat să vii aici, am făcu ţ-o ca să-ţi mai aud o dată stihurile cele frumoase pe care le-ai cântat când şedeai afară pe laviţă!

La vorbele acestea, hamalul rămase tare încurcat şi spuse:

Allah fie asupră-ţi! Nu mă dojeni prea tare pentru fapta aceea necugetată; că nevoile, truda şi sărăcia, care nu îţi mai lasă nimica în mână, îl învaţă pe om necuviinţa, prostia şi neobrăzarea!

Ci Sindbad Marinarul îi spuse lui Sindbad Hamalul:

Să nu-ţi fie deloc ruşine de ceea cc ai cântat şi să nu fii stânjenit nicidecum aici, întrucât de astăzi înainte eşti fratele meu. Numai grăbeşte, rogu-te, de-mi cântă stihurile acelea pe care le-am auzit şi care tare m-au mai încântat!

Atunci hamalul cântă stihurile cu pricina, care îl bucurară până peste poate pe Sindbad Marinarul.

Încât, când stihurile se încheiară, Sindbad Marinarul sc întoarse înspre Sindbad Hamalul şi îi spuse:

O, hamalule, află că şi eu am o poveste care este uluitoare şi pe care o ţin ca să ţi-o istorisesc la rându-mi. Aşa că am să-ţi spun toate păţaniile câte mi s-au întâmplat şi toate încercările câte le-am pătimit până să răzbat la fericirea de acum şi să locuiesc în palatul acesta. Şi ai să vezi atunci cu preţul câtor cumplite şi ciudatc cazne, cu preţul câtor belele, al câtor necazuri şi al câtor prăpăduri la început am dobândit bogăţiile acestea în mijlocul cărora mă vezi că trăiesc la bătrâneţele mele. Că tu de bună seamă că habar nu ai de cele şapte călătorii nemaipomenite pe care le-am făcut eu şi că fiecare dintre aceste călătorii în parte este un lucru atâta de peste fire, încât, numai de cugeţi la ele, şi rămâi năuc şi uluit până peste poate. Da tot ceea ce va să vă povestesc, ţie şi tuturor preacinstiţilor mei oaspeţi, nu mi s-a întâmplat la urma urmei decât pentru că aşa fusese hotărât dintru început de cătrc ursită şi pentru că tot ceea ce este scris trebuie să se împlinească, fară a fi chip să ocoleşti ori să scapi!