Dascălul de şcoala1

Odată, un ins, a cărui meserie era de a tăia frunze la câini şi de a trăi pe spinarea altora, se gândi să se facă dascăl de şcoală, măcar că habar n-avea nici să citească, nici să scrie, socotind că dăscălia-i singura meserie ce-i putea îngădui să câştige bani fară să facă nimic; căci toată lumea ştie că poţi să fii dascăl de şcoală şi să n-ai habar nici de reguli, nici de cele mai de seamă cunoştinţe despre limbă; e de ajuns să fii destul de isteţ încât să-i faci pe ceilalţi să crcadă că eşti un mare grămătic; şi se ştie că un grămătic învăţat este de obicei un biet om îngust la minte, mărginit, cicălitor, neisprăvit şi neputincios. Aşa că haimanaua noastră se închipui dascăl de şcoală, şi nu trebui să-şi dea altă osteneală decât să-şi sporească numărul învârtiturilor şi al mărimii turbanului', precum şi pe accea de a deschide în afundul unei ulicioare o sală, pe care o împodobi cu table de scris şi cu alte asemenea lucruri, şi unde îşi aşteptă muşterii.

1 La M. A. Salie: Povestea cu dascălul agramat.

2 La M. A. Salie: Mărimea turbanului indica nivelul intelectual ridicat al cărturarului care îl purta.

Or, văzând un rurban atâta de măreţ, locuitorii din mahala nu se mai îndoiră de ştiinţa vecinului lor şi se grăbiră să-şi trimită copiii la el.

În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfii cea de a trei sute optzeci fi treia noapte spuse: se grăbiră să-şi trimită copiii la el.

Însă el, neştiind nici să citească, nici să scrie, găsise un mijloc grozav de dibaci spre a ieşi din încurcătură: îi punea pe copiii care mai ştiau oleacă să citească şi să scrie să-i înveţe pe cei care nu ştiau chiar nimic, în vreme ce el se prcfacca că-i supraveghează, că încuviinţează ce zic ei ori că dimpotrivă.

Şi iacă-aşa şcoala înflorea, iar negustoriile dascălului luară o înfăţişare minunată.

Într-o zi, pe când el sta cu nuiaua în mână şi îşi bulbuca ochii amarnic asupra micuţilor topiţi de spaimă, intră în sală o femeie cu o scrisoare în mână. Se îndreptă către dascăl, ca să-1 roage să i-o citească. Iar dascălul nu ştia ce să facă să scapc de-o asemenea încercare; şi se ridică zorit, dând să plece. Ci femeia îl opri, rugându-l fierbinte să-i citească scrisoarea înainte de a pleca. Dascălul răspunse:

Nu pot să mai stau: muezinul a şi vestit ceasul rugăciunii de amiază, şi trebuie să mă duc la moschee.

Femeia însă nu vroi să-1 lase şi îi spuse:

Allah fie cu tine! Scrisoarea mi-a fost trimisă de soţul meu, care c plecat de cinci ani, şi numai tu, în toată mahalaua, ştii să citeşti.

Şi îl sili să ia scrisoarea.

Dascălul fii nevoir atunci să desfacă scrisoarea; o ţinea însă pe dos şi, în marea încurcătură în care se afla, începu să-şi încrunte sprâncenele, privind literele, să-şi sucească pe cap turbanul şi să asude de trudă.

Vazându-l aşa, biata femeie gândi: „Nu mai încapc îndoială! Dacă dascălul e atâta de zdruncinat, pesemne că a citit veşti rele. O, ce nenorocire! Poate că soţul meu a murit?" pe urmă, plină de îngrijorare, îi spuse dascălului:

Fie-ţi milă! Nu-mi ascunde nimic! A murit?

Drept răspuns, dascălul ridică fruntea oarecum gânditor şi păstră tăcerea. Ea strigă atunci:

O, ce nenorocire pe capul meu! Să-mi sfâşiu oare hainele?

El răspunse:

Sfâşie-le!

Ea întrebă, peste măsură de nccăjită:

Să mă bat cu palmele în cap şi să-mi zgârâi obrajii?

El răspunse:

Dă-ţi palme şi zgârie-ţi obrajii!

La cuvintele acestea, biata femeie sc repezi afară din şcoală şi alergă la casa ei, pe care o umplu cu bocete. Iar vecinii toţi veniră în fugă şi începură s-o mângâie, dar cu totul zadarnic. Tocmai atunci, o rudă de-a nefericitei intră, văzu scrisoarea şi, după ce o ceti, îi spuse femeii:

Da cine-a putut să-ţi spună că soţul tău a murit? In scrisoare nu se află aşa ceva. Ia uite ce scrie aici: „Primeşte salamalecul şi urările mele! O, fiică a unchiului meu, află că sunt bine sănătos şi că nădăjduiesc să mă întorc la tine până-n cincisprezece zile. Ci, până atunci, îţi trimit, ca să-ţi dovedesc că nu te-am uitat, o pânză de in, înfăşurată într-o pătură. Uassalam!"

Femeia atunci luă scrisoarea şi se întoarse la şcoală, ca să-1 mustre pe dascăl că o minţise. II găsi stând în pragul uşii şi îi spuse:

Au nu ţi-e pic de ruşine s-o înşeli aşa pe o biată femeie şi să-i vesteşti că soţul ei a murit, când în scrisoare stă scris că soţul meu are să se întoarcă în curând şi că îmi trimite mai înainte o pânză de în înfăşurată într-o pătură?

La aceste cuvinte, dascălul răspunse:

De bună seamă, o, biată femeie, ai dreptate să mă cerţi. Ci iartă-mă, căci în clipa în care ţineam în mână scrisoarea eram tare grăbit şi, citind-o cam la repezeală şi pe sărite, am crezut ca pânza şi pătura erau o amintire ce ţi-o trimeteau din lucrurile soţului tău mort.

Şeherezada spuse apoi: