Împărţeala1

Într-o noapte, califul Harun Al-Raşid se plângea de nesomnia lui faţă de vizirul Giafar şi de spătarul Massrur, când deodată Massrur izbucni într-un hohot de râs. Califul îl privi încruntând din sprâncene şi îi zise:

Şi de ce râzi aşa? De nebunie sau de batjocură?

Massrur răspunse:

Nu, pe Allah! O, emire al drept-credincioşilor, jur pe nemoştenia ta cu Profetul! Dacă râd, nu râd nicidecum ca urmare a vreuneia din acele pricini, ci numai pentru că mi-am adus aminte de nişte vorbe de duh ale unuia, Ibn Al-Karabi, în jurul căruia se strânsese lumea roată, ieri, pe malul Tigrului, ca să-1 asculte.

Califul spuse:

Dacă-i aşa, dă fuga iute şi caută-mi-l pe Ibn AlKarabi ăsta. Poate-o izbuti el să-mi mai uşureze oleacă inima.

1 La M. A. Salie: Povestea cu Masrur şi ibn ali-Karibi.

Numaidecât Massrur alergă pe urmele duhliului de Ibn Al-Karabi şi, dacă-1 găsi, îi spuse:

I-am vorbit de tine califului, care m-a trimis să te caut şi să te duc la el, ca să-1 faci să râdă.

Ibn Al-Karabi răspunse:

Ascult şi mă supun.

Massrur adăugă:

Da, de bună seamă că vreau să te duc la calif, ci, bineînţeles, te duc numai dacă ai să-mi dai trei părţi din ceea ce o să-ţi dăruiască el drept răsplată.

Ibn Al-Karabi spuse:

E prea mult. Îţi dau două treimi pentru osteneala ta. Atâta-i de-ajuns.

Massrur, după ce se codi, chipurile, oleacă, până la urmă lăsă cum spusese Al-Karabi şi îl duse la calif. Al-Raşid, când îl văzu în prag, îi spuse:

Zice-se că ştii să spui vorbe tare de duh. Ia deapă-nă-le, ca să le vedem. Ci să ştii bine că, de nu izbuteşti să mă faci să râd, tc-aşteaptă o gârbăceală straşnică.

Primejdia aceea avu ca urmare că-i îngheţă cu totul isteţia lui Ibn Al-Karabi, care nu mai ştiu să născocească decât nişte fleacuri nevoinice; iar Al-Raşid, în loc să râdă, simţi cum îi sporeşte veninul şi, până la urmă, strigă:

Să i sc dea o sută de lovituri la tălpile picioarelor, ca să i se mute în picioare sângele care i-a astupat creierii!

Numaidecât Ibn Al-Karabi fu întins pe jos şi începură să i se care lovituri numărate la tălpile picioarelor. Deodată, când numărul loviturilor ajunse la treizeci, Ibn-Al-Karabi strigă:

Acum să i se numere lui Massrur, după înţelegerea dintre noi, celelalte două treimi care au mai rămas!

Străjerii, atunci, la un semn al califului, îl înhăţară pe Massrur, îl aştcrnură pe jos şi începură să-1 facă să simtă pe tălpile picioarelor usturimea loviturilor. Ci, de la cele dintâi lovituri, Massrur strigă:

— Pe Allah! Mă mulţumesc numai cu o treime, ba chiar şi numai cu un sfert, şi-i las lui restul.

La cuvintele acestea, califul se porni pe un râs de se răsturnă pe spate, şi porunci să li se dea câte o mie de dinari fiecăruia dintre cei doi pedepsiţi.

Pe urmă, Şeherezada nu vroi să lase noaptea să treacă fară a mai povesti şi snoava următoare: