Povestea cu sultana Yamlika, domniţa de sub pământ ⁶

Foi în una singură, câre şi aceea era de cinci ori mai mică decât cele dintâi. Şi când isprăvi această muncă sânţi că sfârşitul său era aproape.

Atunci bătrânul învăţat, de teamă ca nu cimva cărţilc şi scrierile lui să ajungă în stăpânirea altcu^a, le aruncă pe toate în mare şi nu mai păstră decât baia aceea micuţă. O chemă pe soţia lui cea însărcinaţi şi îi spuse:

— Vremea mea s-a isprăvit, o, femeie, şi nu mie dat să-1 cresc eu însumi pe copilul pe care Ccl-Darnic ii 1-a dăruit şi pe care eu n-am să apuc să-1 văd. Îi las însălrept moştenire această micuţă foaie de hârtie, pe care ă i-o dai numai în ziua când îţi va cere partea lui din buiurile tatălui său. Şi de va izbuti s-o descifreze şi să-i înţteagă tâlcul, va fi omul cel mai învăţat din veacul său. A vrea să se numească Hassib!

Şi, spunând aceste cuvinte, înţeleptul Danial îşidădu sufletul întru tihna lui Allah.

I se făcu o înmormântare la care veniră toţi învşăccii săi şi toţi locuitorii cetăţii. Şi toţi îl plânseră şi îşi pseră haine de jale pentru moartea lui.

Or, peste câteva zile, soţia lui Danial aduse pelume un băieţel mândru ca luna, şi care, după dorinţa râosatului, fu numit Hassib. Şi femeia trimise totodatăsă fie după ce-şi făcură sootelile tat stelele, întocmiră bros

        ; ă trăiască ani mulţi, dcă va scăpa dintr-o primejdie ce atârnă asupra tinereţi lui. Dacă va ocoli primejdia accea, are să ajungă la o teaptă înaltă şi ca ştiinţă şi ca bogăţie.

Şi se duseră în drumul lor.

Când copilul împlini vârsta de cinci ani, mam; lui îl trimise la şcoală, ca să înveţe şi el câte ceva; ci el iu învăţă chiar nimic. Aşa că ca îl luă de la şcoală şi sejândi să-1 dea la vreo meserie; ci el petrecu ani în şir fară să facă vreo ispravă şi ajunse la vârsta de cincisprezece ani fară a fi învăţat o buche şi fară a fi izbutit să deprindă ceva cu care să-şi câştige pâinea şi s-o ajute şi pe maică-sa cât de cât. Atunci maică-sa se puse pe plâns, iar vecinele îi spuseră:

Numai însurătoarea ar putea să-1 îndemne să se apuce de vreo treabă; pentru că atunci ar vedea şi el că, având o soţie, trebuie să munceşti ca s-o ţii.

Cuvintele lor o hotărâră pe mamă să se scoale şi să caute printre cunoştinţele ei o fată; şi, găsind una ce i se păru potrivită, i-o aduse de soţie. Iar tânărul Hassib se potrivi de minune cu soţia sa; ci şi acum tot nu se apucă să facă ceva şi nu simţi nici un îndemn pentru nici un fel de muncă.

Or, printre vecini, erau şi nişte tăietori de lemne, care, într-o zi, îi spuseră mamei:

Cumpără-i fiului tău un măgar, nişte frânghii şi o secure, şi lasă-l să meargă cu noi la munte să taie lemne. Pe urmă o să vindem lemnele şi o să împărţim câştigul cu el. Aşa va putea să-ţi mai uşureze cheltuielile şi să-şi ţină mai bine nevasta.

La cuvintele acestea, mama lui Hassib, plină de bucurie, îi cumpără pe dată un măgar, nişte frânghii şi o secure, şi îl dădu pe seama tăietorilor de lemne, stăruind pe lângă ei să-1 ajute.

Să n-ai nici o grijă în privinţa lui. Este fiul lui Danial, stăpânul nostru, şi vom şti să-1 ocrotim şi să-1 veghem!

Şi îl luară cu ei în munte, unde îl învăţară să taie lemnele şi să le aşeze pe spatele măgarului, ca să le vândă apoi la piaţă. Şi Hassib căpătă mare dragoste pentru meseria aceea, care îi îngăduia să hoinărească şi totodată să şi vină în ajutorul mamei şi al soţiei sale.

Or, într-una din zile, pe când tăiau lemne în munte, fură prinşi de o furtună, însoţită de ploaie şi de tunete, care îi sili să dea fuga şi să se adăpostească într-o peşteră ce sc afla nu departe de acolo, şi unde aprinseră un foc ca să se încălzească. Totodată îl însărcinară pe tânărul Hassib, fiul lui Danial, să frângă vreascuri şi să aibă grijă de foc.

Şi pe când Hassib, în fundul peşterii, se apucă să crape lemnele, auzi deodată securea, când izbea în pământ, răsunând, cu un sunet prelung, de parcă în locul acela ar fi fost un gol dedesubt. Începu atunci să scobească sub picioarele lui şi dezveli astfel o piatră veche de marmură, cu un belciug de aramă.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a trei sute cincizeci §i şasea noapte spuse:

Cu un belciug de aramă. La priveliştea aceea, îşi strigă tovarăşii, care veniră în fugă şi izbutiră să ridice lespedea de marmură. Găsiră astfel o groapă tare largă şi tare adâncă, în care se aflau înşiruite o mulţime nenumărată de chiupuri ce păreau foarte vechi şi care aveau gâtul pecetluit cu mare grijă. II coborâră atunci pe Hassib în adâncul gropii, legat cu funii, ca să vadă cc se află în chiupuri şi ca să le lege cu funii spre a le scoate afară.

Tânărul Hassib, de cum coborî în groapă, dintru-ntâi sparse cu securea gâtul unuia din chiupurile de pământ ars; şi văzu îndată cum se scurge din el o miere galbenă de cel mai bun soi. Îi înştiinţă numaidecât pe tăietorii de lemne, cârc, măcar că oleacă dezamăgiţi că nu găseau dccât nişte miere acolo unde nădăjduiseră să dea de vreo comoară din vremurile de demult, nu se arătară nemulţumiţi la gândul câştigului pe care aveau să-1 dobândească din vânzarea acelor nenumărate chiupuri pline ochi. Traseră aşadar afară toate chiupurile, unul după altul, pe măsură ce tânărul Hassib le lega cu funiile şi, fară a mai vroi să-1 scoată şi pe tovarăşul lor din adâncul gropii, plecară cu toţii către cetate, spunându-şi:

Dacă-1 scoatem din groapă, o să fim nevoiţi să mai împărţim şi cu el ceea ce vom dobândi la vânzare. Şi de altminteri e o haimana care-i mai bine să moară decât să-şi mai târască zilele pe pământ.

Se duseră, aşadar, la târg cu măgarii lor; şi numai pe unul dintre tăietorii de lemne îl trimiseră la mama lui Hassib ca să-i spună:

Aflându-ne în munte, măgarul fiului tău, atunci când a izbucnit furtuna asupra noastră, a luat-o la goană şi 1-a silit pe fiul tău să alerge după el, ca să-1 prindă, în vreme ce noi ne-am adăpostit într-o peşteră. Nenorocirea a vroit ca deodată un lup să se repeadă din pădure, să-1 ucidă pe fiul tău şi să-i mănânce, şi pe el şi pe măgar. Iar noi n-am mai găsit alte urme din ei dccât oleacă de sânge şi câteva oase.

La ştirea aceasta, necăjita de mamă a lui Hassib şi sărmana de soţie se plesniră cu palmele peste obraji şi îşi puseră ţărână în cap, plângând toate lacrimile deznădejdii lor. Şi-atâta cu ele!

În ceea ce-i priveşte pe tăietorii de lemne, aceştia vândură chiupurile cu miere pe un preţ cum nu se poate mai bun şi dobândiră un câştig atât de marc, încât fiecare dintre ei putu să-şi deschidă o prăvălie de negustor, ca să vândă şi să cumpere. Şi nu se lipsiră de nici o desfătare, mâncând şi bând cele mai minunate bunătăţuri în fiece zi. Şi-atâta cu ci!

Ci în ceea ce priveşte pe tânărul Hassib, iată. După cc văzu că nimeni nu-l mai scoate din groapă, începu să ţipe şi să se roage, dar degeaba, de vreme ce tăietorii de lemne plecaseră şi hotărâseră să-1 lase să moară acolo, fară a-l ajuta. El, atunci, încercă să-şi sape nişte trepte în peretele gropii şi să se caţere pe ele cu mâinile şi cu picioarele; văzu însă că pereţii erau de piatră şi nici nu simţeau oţelul securii. Atunci deznădejdea lui nu mai avu margini şi îi venea să se trântească jos în groapă ca să moară acolo, când deodată zări un scorpion mare care ieşea printr-o crăpătură din peretele de stâncă şi se apropia de el ca să-1 înţepe. Îl zdrobi cu o izbitură de secure şi cercetă apoi crăpătura aceea, prin care răzbătea o geană de lumină. Îi veni atunci gândul să înfigă tăişul securii în crăpătură şi să apese cu toată puterea; şi, spre uluirea lui, izbuti astfel să dea de o uşă ce se ridică încct-încetişor, până cc lăsă o deschizătură îndeajuns de largă cât să se poată strecura prin ea un trup de om.

Văzând aşa, Hassib nu mai şovăi o clipită, se strecură prin deschizătură şi ajunse într-o hrubă lungă, dinspre capătul căreia venea lumina. Merse prin hrubă vreme de un ceas şi ajunse la o uşă peste măsură de mare, făcută din oţel negru şi având o închizătoare de argint şi o cheie de aur. Descuie uşa şi se pomeni deodată sub cer afară, pe un ţărm de lac, la poalele unei coline de smarald. Pe malul lacului zări un jeţ de aur sclipind de nestemate, iar de jur împrejur, oglindindu-sc în apă, alte jeţuri de aur, de argint, de smarald, de oţel, de lemn de abanos şi de santal alb. După ce se satură de privit frumuseţea lor şi a priveliştii, şi apa în care se oglindeau, se duse şi se aşeză în jeţul de la mijloc, ca să se bucure şi mai din plin de vraja lacului şi a muntelui.

Nici nu se aşezase bine tânărul Hassib în jeţul de aur, că şi auzi nişte sunete de ţimbalc şi de darabukuri, şi văzu că se iveşte de după laturile colinei de smarald, venind înspre lac, un şir de făpturi care mai degrabă lunecau decât umblau; şi nu izbuti să-şi dea scama ce sunt, din pricina depărtării. Când ajunseră mai aproape, văzu că erauiişte femei de o frumuseţe vrăjioar, dar care avea trioul, spre jumătatea lui de jos, aun; it, şi care se târauasemcnca şerpilor. Glasurile lor: rai tare dulci şi cântai pe limba ioniană nişte slăviri în «împărătiţe pe cae el n-o vedea. Ci nu peste mult s ivră de după colină alte patru femei cu trupuri ce arpe, purtând pe nâinile lor ridicate deasupra cap>tel «r un talger mare c aur, pe care sta.

— Zâmbitoare şi srălicind de frumuseţe, mpărătiţa. Cele patru femei venin I; jeţul de aur de pe are Hassib grăbi să se ridice, şi c aezară acolo pe împăătiţă, îi orânduiră cutele văluriloi a>oi se înşiruiră în sptele ei, pe când toate celelalte feneiţarpe lunecară fiecas înspre vreunul din jeţurile cele>ampe aşezate împrejurul lacului. Atunci împărăteasa, ci urglas îmbătător, roşi câteva cuvinte pe greceşte către ele: e se aflau în preajna ei; şi numaidecât se sună din ţinble şi toate femeilc-arpe înălţară o cântare de preamrirdmpărătiţei, dupicare se aşezară în jeţuri.

Apoi împăătiţă, care îl zărise pe Hassib d< labun început, întorsc galeş capul spre el şi îi fac» smn, încurajându-l, >ă sc apropie. Şi Hassib, măcar că ar< tulburat, se aprope, iar împărătiţa îl pofti să stea jos sai sjuse:

— Fii bine xsnit în împărăţia mea subpămâneaii, o, flăcăule frumc, pe care ursita cea bună tc-a călătiit >ână aici. Alungă dparte de la tine orice teamă şi s [un-mi care îţi este mmele; eu sunt sultana Yamlika, conniţa subpământulii. Vorbeşte, dar, şi spune-mi cin eţi şi cum ai izbutitsă ajungi până la acest lac, care ere bcul meu de şeden pe vreme de iarnă, şi unde vii s-mi petrec câteva lini în flecare an, părăsindu-mi ceata de scaun din vrenea de vară, de pe muntele Cocaz la aceste -uvinte, tânărul Hassib, după o ss'ută pământul dindntea sultanei Yamlika, se aşeză lairupta ci pe un jeţ dcsmarald şi spuse:

Mă numesc Hassib şi sunt fiul răposatului Danial, învăţatul. De meserie sunt tăietor de lemne, măcar că aş fi putut să ajung a fi neguţător printre fiii oamenilor, sau chiar un marc învăţat. Ci mi-a plăcut mai mult să mă bucur de mireasma pădurilor şi a munţilor, zicându-mi că oricând este vreme să te închizi, după moarte, între cei patru pereţi ai mormântului.

Pe urmă povesti cu de-amănuntul tot ce se petrecuse cu tăietorii de lemne şi cum, dintr-o întâmplare, izbutise să se strecoare până în împărăţia aceea de sub pământ.

Povestea tânărului Hassib îi plăcu tare mult domniţei Yamlika, cea de sub pământ, care îi spuse:

Hassib, pesemne că, de-atâta timp de când ai fost părăsit în hrubă, trebuie să-ţi fie şi foame şi sete.

Şi făcu semn către una dintre însoţitoarele sale, care numaidecât lunecă până la tânărul Hassib, ducând pe creştetul capului o tavă de aur plină cu struguri, şi rodii, şi mere, şi fisticuri, şi alune, şi nuci, şi smochine proaspete, şi banane. Pe urmă, după ce mâncă şi îşi poto i foamea, Hassib bău un sorbet minunat dintr-o cupă tăiată numai dintr-un rubin. Atunci fata care adusese bunătăţurilc se îndepărtă cu tablaua, iar sultana Yamlika, întorcându-sc către Hassib, îi grăi:

Acum, Hassib, poţi să nu te mai îndoieşti că, atâta cât va dura şederea ta în împărăţia mea, nu are să ţi se întâmple decât lucruri plăcute. Aşa că, dacă ai de gând să-ţi petreci o săptămână sau două printre noi, pe ţărmul acestui lac şi la umbra acestor munţi, am să-ţi povestesc, ca să te fac să-ţi treci cât mai vesel timpul, o poveste cc-ţi va sluji de învăţătură atunci când te vei întoarce pe pământul oamenilor!

Şi domniţa cea de sub pământ, înconjurată de luareaaminte a celor douăsprezece mii de femei-şarpe aşezate pe jeţurile lor de smarald şi de aur, îi povesti în limba grecilor, cele ce urmează tânărului Hassib, fiul învăţatului Danial:

Află, o, Hassib, că a fost odată în împărăţia celor din neamul lui Bani-Israil un domnitor foarte înţelept care, pe patul de moarte, 1-a chemat pe fiul său, urmaşul lui la domnie, şi i-a spus:

O, Belukia, fiul meu, te sfătuiesc ca, după ce ai să ajungi la domnie, să scrii tu însuţi pe o hârtie toate lucrurile ce se află în acest palat, şi să nu laşi nimic ncccrcctat cu cea mai mare luare-aminte!

Încât cea dintâi grijă a tânărului Belukia, când ajunse domn, fu aceca de a cerceta toate tainele şi toate comorile tatălui său, şi de a străbate feluritele încăperi ce slujeau pentru păstrarea tuturor lucrurilor de preţ îngrămădite în palat. Ajunse astfel într-o sală mai lăturalnică, unde zări un sipeţel lucrat din lemn de abanos, aşezat pe un stâlpişor ae marmură albă, ce se afla chiar în mijlocul încăperii. Belukia nu pregetă să deschidă sipetul de abanos şi găsi în el o cutiuţă de aur. Deschise cutiuţa de aur şi văzu în ca un sul de pergament pe care îl desfăşură îndată. Pe el sc afla scris în limba clinească: „Acela care vrea să ajungă stăpân şi domn peste oameni şi duhuri, peste păsări şi jivine, nu va avea decât să găsească inelul pe care îl poartă pe deget profetttl Soleiman, în insula celor Şapte Mări, care este locul mormântului său. Inelul acela este inelul fermecat pe care Adam, părintele oamenilor, îlpurta pe deget în rai, şi care i-a fost luat de îngerul Gebrail, care l-a dăruit mai apoi înţeleptului Soleiman. Ci nu se va găsi naie care să cuteze a străbate apele şi să ajungă la ţărmul acelei insule de dincolo de cele Şapte Mări. Nu va izbuti într-o asemenea încercare decât acela care va găsi buruiana cu zeama căreia să se fiece pe tălpi spre a putea să meargă pe faţa apelor. Buruiana se afla în împărăţia de sub pământ a împărătiţei Yamlika. Şi numai împărătiţa ştie locul unde creşte acea buruiană; căci domniţa Yamlika ştie limba tuturor florilor şi a tuturor buruienilor, şi le cunoaşte puterile. Cine vrea să găsească inelul trebuie să meargă mai întâi în împărăţia de sub pământ a împărătiţei Yamlika. Şi clacă are să fie atâta de norocos încât să izbutească a lua inelul, va putea nu doar să stăpânească toate făpturile văzute şi nevăzute, ci şi să pătrundă pe Tărâmul Negurilor şi să bea din Izvorul Vieţii, cel care dă frumuseţe, tinereţe, ştiinţă, înţelepciune şi nemurire. "

După cc citi pergamentul, Belukia îi adună numaidecât pe toţi preoţii, pe toţi magii şi pe toţi învăţaţii din Bani-Israil.

În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a trei sute cincizeci şi opta noapte spuse:

Îi adună numaidecât pe toţi preoţii, pe toţi magii şi pe toţi învăţaţii din Bani-Israil şi îi întrebă de nu cumva se află printre ei vreunul în stare să-i arate drumul cc duce spre împărăţia de sub pământ a domniţei Yamlika. Atunci toţi cei de faţă i-l arătară cu degetul pe înţeleptul Offan, care se afla printre ei. Or, înţeleptul Offan era un preacinstit moşneag care cercetase toate ştiinţele cunoscute şi stăpânea toate tainele magiei, toate cheile astronomiei şi ale geometriei, şi toate dedesubturile alchimiei şi ale vrăjitoriei. El veni şi se temeni, aşadar, dinaintea tânărului domn Belukia, care îl întrebă:

— Poţi tu, într-adevăr, o, înţeleptule Offan, să mă duci la împărăţia domniţei de sub pământ?

El răspunse:

— Pot!

Atunci tânărul Belukia îl numi pe vizirul său caimacam în scaunul de domnie pe tot timpul cât va lipsi el, se dezbrăcă de hainele împărăteşti, îşi puse mantia de hagiu şi se încălţă cu încălţări de drumeţie. După care, urmat de înţeleptul Offan, ieşi din palatul şi din oraşul său şi se afundă în pustie.

Numai atunci înţeleptul Offan îi spuse:

Aici e locul prielnic spre a face vrăjile ce trebuie să ne arate calea!

Se opriră, aşadar, acolo, şi Offan trase împrejurul lui cercul magic, făcu vrăjile cele de cuviinţă, şi nu zăbovi mult până să găsească locul unde se afla, pe meleagul acela, intrarea spre împărăţia mea subpământeană. El atunci mai făcu nişte vrăji, şi pământul se întredeschise şi le lăsă drum slobod amândurora până la lacul ce se întinde sub ochii tăi, o, Hassib!

Îi primii pe amândoi cu toate cinstirile cu care întâmpin pe oricine vine ca oaspete în împărăţia mea. Iar ei îmi arătară pricina sosirii lor, şi eu îndată poruncii să fiu ridicată în talgerul meu de aur, pe capetele celor ce mă poartă, şi îi dusei pe vârful acestei coline de smarald unde, la trecerea mea, ierburile şi florile începură să vorbească fiecare pe limba ei, care din dreapta, care din stânga, lăudându-şi, cu glas marc sau cu glas şoptit, însuşirile şi puterile ce le au. Şi, în sunetele zarvei ce se ridica astfel împrejurul nostru, ajunserăm dinaintea unor tufe care, din toate buchetele lor de flori roşii, cântau sub adierea de vânt cc le unduia: „Eu sunt floarea cea minunată care îi dă celui ce-şi freacă picioarele cu zeama mea puterea de a merge fară a se scufunda pe faţa tuturor apelor izvodite de Allah cel Preaînalt!"

Eu le spusei atunci oaspeţilor mei:

Iată dinaintea voastră floarea pe care o căutaţi!

Iar OfFan culese numaidecât atâta cât dori din acea floare, zdrobi lujerii şi strânse zeama lor într-un borcan pe care i-l dărui.

Mă gândii atunci să-1 descos pe OfFan şi îl întrebai:

O, înţeleptule OfFan, poţi acuma să-mi spui pricina care vă mână pe voi doi să străbateţi mările?

El îmi răspunse:

O, Măria Ta, vrem să mergem în Insula cclor Şapte Mări, să căutăm inelul cel vrăjit al lui Soleiman, stăpânul ginnilor, al oamenilor, al jivinelor şi al păsărilor!

Eu îi spusei:

Dar cum de nu ştii tu, o, înţeleptule, că nimeni după Soleiman nu va putea, oricc-ar face, să ajungă stăpân pe acel inel? Crede-mă, Offan, şi tot aşa şi tu, o, tinere doamne Belukia, ascultaţi-mă pe mine! Părăsiţi gândul acesta nesăbuit de a colinda mările zămislirii spre a vă duce să căutaţi un inel pe care nimeni nu-l va putea dobândi. Mai degrabă culegeţi de aici iarba care îi dă celui ce o mănâncă o tinereţe fară bătrâneţe.

Ci ei nu vroiră nicidecum să mă asculte şi, luându-şi bun-rămas de la mine, se duseră pe unde veniseră.

Domniţa Yamlika se opri aici din povestit, curăţă o banană pe care i-o întinse tânărului Hassib, mâncă şi ea o smochină, şi zise: înainte de a-ţi spune mai departe povestea lui Belukia, şi de a-ţi povesti călătoria lui pe cele Şapte Mări şi toate câte i s-au mai întâmplat, nu cumva ai vrea să afli cum arată întocmai împărăţia mea de la poalele muntelui Cocaz1, care înconjură pământul ca o cingătoare, şi să-i ştii întinderea, împrejurimile, ierburile însufleţite 1 Muntele Cocaz (mai corect Kaf) era. În imaginaţia cosmografilor arabi medievali, un şir de munţi care înconjurau pământul din toate părţile şi în care sălăşiuiau duhurile.

Şi grăitoare, giunii şi femeile-şarpe, supusele noastre, al căror număr numai Allah îl cunoaşte? Nu cumva vrei să-ţi spun cum se sprijină tot muntele Cocaz pe o stâncă de smarald minunată, care cu strălucirea ei dă cerurilor culoarea cea de azur? Cu care prilej aş putea să-ţi povestesc despre locul anume din Cocaz unde se află Ginnistan, cetatea de scaun a ginnilor supuşi sultanului lor Jan ben-Jan, şi să-ţi dezvăluiesc locul unde sălăşluieşte pasărea rokh, în Valea Diamantelor; şi, în trecere, ţi-aş arăta câmpiile de bătălie care au răsunat de vuietele vitejilor de faimă.

Ci tânărul Hassib răspunse:

O, domniţă Yamlika, mi-ar plăcea mai mult să aflu urmarea întâmplărilor tânărului Belukia!

Atunci domniţa cea de sub pământ povesti mai departe aşa:

După ce tânărul Belukia şi înţeleptul Offan mă părăsiră spre a se duce la insula ce se ridică dincolo de cele Şapte Mări, unde se află trupul lui Soleiman, ajunseră la ţărmurile întâiei Mări, şi acolo se aşezară pe pământ şi începură să-şi frece de zor talpa picioarelor şi gleznele cu zeama pe care o strânseseră în borcan. Pe urmă se ridicară şi porniră, la început cu multă sfială, pe mare. Dar, după ce văzură că, fară teamă de a se îneca, puteau să meargă pe apă încă mai bine decât pe pământul tare, prinseră curaj şi se aşternură la drum cu pas spornic, ca să nu piardă vremea. Merseră aşa pe acea mare vreme de trei zile şi trei nopţi, şi, în dimineaţa celei de-a patra zile, ajunseră la un ostrov pe care-l socotiră a fi chiar raiul, atâta de fermecaţi se simţiră de frumuseţea lui.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar cândfit cea de a trei sute cincizeci şi noua noapte spuse:

Un ostrov pe care îl socotiră a fi chiar raiul, atâta de fermecaţi se simţiră de frumuseţea lui.

Pământul pe care păşeau era de şofran auriu; pietrele erau de jad şi de rubin; pajiştile se aşterneau în straturi de flori unduinde sub adierea zefirului. Zâmbetele trandafirilor se îngemănau cu ocheadele galeşe ale iasomiilor; peste tot horeau crinii, macii, violetele, romaniţele şi dediţeii, iar printre crângurile albe de iasomie zburdau, uşoare, neastâmpăratele gazele. Dumbrăvile de aloe şi de pomi potopiţi de flori strălucitoare zvoneau din toate ramurile lor, printre care gungureau turturelele, răspunzând la murmurul izvoarelor; privighetorile cu glas duios povesteau trandafirilor despre iubirile lor, în vreme ce trandafirii lc ascultau cu luare-aminte; izvoarele se ascundeau pe sub gingaşele stufişuri ale trestiei de zahăr, iar pământul îşi arăta în voie proaspetele străluciri şi răsufla din toată primăvara lui.

Aşa că Belukia şi Offan se preumblară cu desfătare până seara prin umbra dumbrăvilor, minunându-se de acele minunăţii ce le umpleau sufletele de mulţumire. pe urmă, întrucât se lăsa noaptea, se urcară într-un copac ca să sc culcc acolo, şi tocmai sc pregăteau să închidă ochii când deodată insula vui de un muget năprasnic care-i cutremură; şi zăriră ieşind din valurile mării o dihanie ce ţinea în gură o piatră ce strălucea ca o flacără şi, numaidecât pe urmele ei, o sumedenie de alte dihănii de mare, fiecare ţinând la fel în gură câtc o piatră luminătoare, încât insula fu în curând luminată ca ziua de toate acele pietre. Totodată, şi din toate părţile, veniră lei, şi tigri, şi leoparzi, într-o asemenea năvală, că numai Allah ar Pi putut să-i numere. Şi jivinele de pe pământ se întâlniră pe ţărm cu jivinele din ape, şi toate începură să tăifăsuiască între ele până dimineaţa. Atunci, dihăniile din ape se întoarseră în marc, iar fiarele se împrăştiară prin păduri. Iar Belukia şi Offan, care nu putuseră închide ochii toată noaptea, atâta de tare îi cuprinscsc spaima, se grăbiră să coboarc din copac şi să alerge pe ţărm, unde îşi frecară picioarele cu zeama de iarbă, spre a-şi vedea mai departe de drumul lor pe ape.

Călătoriră aşa pe cea de a Doua Mare, zile şi nopţi în şir, până cc ajunseră la poalele unui lanţ de munţi printre care se deschidea o vale minunată unde toate pietrele şi toate stâncilc erau de magnet, dar unde nu era nici o urmă de fiară ori de alte dihănii crunte. Aşa că se preumblară toată ziua, cam la întâmplare, hrănindu-se cu peşte uscat. Şi, pe scară, sc aşezară la marginea mării, ca să privească asfinţitul soarelui, când deodată auziră un mieunat înfricoşător şi, la câţiva paşi în spatele lor, văzură un tigru ce sta gata să se repeadă asupră-le. De-abia avură răgaz să-şi frece picioarclc ai zeama ierbii şi să fugă pe mare, dincolo de primejdie.

Or aceasta era cca de a Treia Mare. Şi noaptea aceea fu o noapte tare întunecată, iar marea, sub un vânt ce sufla amarnic, se învolbură cu totul, lucru cc făcea mersul obositor peste măsură, mai ales pentru nişte călători sfârşiţi de nesomn. Din fericire, spre zori, ajunseră la un ostrov unde, mai întâi, se culcară pe pământ ca să se hodinească. După care sc ridicară să cerceteze ostrovul şi il găsiră plin de pomi roditori. Ci pomii aceia aveau minunata ciudăţenie de a rodi pe ramurile lor poame gata zaharisite. Aşa încât cei doi călători se simţiră peste măsură de mulţumiţi pe acel ostrov, mai ales Belukia, căruia grozav îi plăceau poamele zaharisite şi care îşi petrecu ziua întreagă ospătându-se. Ba îl sili şi pe înţeleptul Offan să stea cu cl acolo încă zece zile în şir, spre a avea putinţa să se sature de poamele cele gustoase. Ci, la sfârşitul celei de-a zecea zile, atâta se lăcomise la poame, că începu să-1 doară pântecele şi, scârbit, se grăbi să-şi frece talpa picioarelor şi gleznele cu zeama de iarbă, ca şi Offan, şi să pornească la drum pe cea de a Patra Mare.

Călătoriră patru zile şi patru nopţi pe cea de a Patra Mare şi poposiră pe ţărmul unui ostrov ce nu era decât o limbă de nisip mărunt şi alb, în care cuibăreau şerpi de toate soiurile, iar ouăle lor se vedeau clocind la soare. Cum nu zăreau pe acel ostrov nici un copac şi nici măcar un fir de iarbă, nu vroiră să stea acolo decât numai atâta cât să se hodinească şi să-şi frcce picioarele cu zeama din borcan.

Pe cea de a Cincea Mare călătoriră numai o zi şi o noapte, căci dimineaţa nimeriră pe o insulă micuţă cu nişte munţi de cleştar, cu vine mari de aur, şi acoperită cu nişte copaci uimitori, plini cu flori galbene sclipitoare. Florile acelea, la căderea nopţii, străluciră ca nişte stele, iar strălucirea lor, răsfrângându-se în stâncile de cleştar, luminau insula şi o făceau mai sclipitoare decât ziua-n amiaza mare. Iar Offan îi spuse Iui Belukia:

— Ai sub ochii tăi Insula Florilor de aur. Florile acestea, după ce cad din pomi şi se usucă, se fac ţărână şi, învârtoşindu-se, alcătuiesc până la urmă vinele din care se scoate aurul. Această Insulă a Florilor de aur nu este decât o bucată desprinsă din soare şi care a căzut aici odinioară.

Pctrecură pe insula aceea o noapte măreaţă, iar a doua zi îşi frecară picioarclc cu zeama cea scumpă şi intrară în cel de al şaselea tărâm de ape.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şcherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar c<md fu cea de a trei sute şaizecea noapte spuse:

Intrară în cel de al şaselea tărâm de ape. Călătoriră pe cea de a Şasea Mare vreme destul de lungă spre a se simţi cuprinşi de o mare bucurie atunci când ajunseră pe o insulă acoperită de ierburi tare frumoase şi unde putură să se odihnească oleacă. Pe urmă se ridicară şi porniră să se preumble prin insulă. Dar care nu le fu mirarea când văzură că din pomi, în loc de poame, atârnau capete de oameni agăţate de păr. Poamele acelea din capete de oameni nu arătau toate la fel: unele zâmbeau, altele plângeau ori râdeau, pe când cele ce căzuseră de pe ramuri se rostogoleau prin ţărână şi, până la urmă, se prefăceau în gogoloaie de foc ce luminau pădurea şi făceau să pălească lumina soarelui. Şi cei doi călători nu se putură opri să nu gândească; „Ce pădure ciudată!" Şi nu cutezară să se apropie de acele fructe nemaipomenite, ci se întoarseră degrabă la ţărmul apei. Or, cum se lăsa scara, se aşezară la adăpostul unei stânci şi văzură deodată ivindu-se din apă şi apropiindu-se de ţărm douăsprezece Fiice ale Mării, de o frumuseţe fară de asemuire şi cu gâtul înconjurat de un gherdan de mărgăritare, care începură să horească, să zburde şi să se zbenguiască între ele în nenumărate jocuri vreme de un ccas. După care începură să cânte sub lumina lunii şi se îndepărtară înotând prin valuri. Iar Belukia şi Offan, măcar că erau ca vrăjiţi de frumuseţea, de horele şi de cântările Fiicelor Mării, nu vroiră să-şi mai lungească şederea în acea insulă, din pricina poamclor-cap-de-om. Îşi unseră, aşadar, tălpile şi gleznele cu zeama din borcan, porniră pe cea de a Şaptea Mare.

Călătoria pe cea de a Şaptea Mare ţinu vreme tare lungă, şi merseră două luni în şir, zi şi noapte, fară să dea de nici un petec de pământ în calea lor. Şi erau nevoiţi, ca să nu moară de foame, să înhaţe cu dibăcie peştii ce veneau din când în când la faţa apei, şi să-i mănânce cruzi, cum erau. Şi-aşa începură să simtă ce înţelepte fuseseră sfaturile ce le dasem eu, şi să se căiască amarnic că nu le-au urmat. Ci până la urmă tor izbutiră să ajungă la o insulă ce presupuseră a fi Insula celor Şapte Mări, unde trebuia să se afle trupul lui Soleiman cu inelul cel magic pe unul dintre degetele sale.

Găsiră acea Insulă a celor Şapte Mări acoperită de pomi roditori nespus de frumoşi, şi udată de nenumărate izvoare, Şi cum ie era tare foame şi aveau gâtul uscat, de atâta timp de când erau siliţi să nu mai mănânce altceva, dccât peşti cruzi, se apropiară cu o bucurie fară de seamăn de un măr uriaş cu crengile îndoite sub povara ciorchinilor de mere coapte. Şi Belukia întinse mâna şi vru să culeagă câteva mere: ci deodată, din lăuntrurile copacului, se auzi un glas năprasnic ce le strigă:

Dacă vă atingeţi de aceste poame, aveţi să fiţi retezaţi în două jumătăţi!

Şi, într-o clipită, se ivi dinaintea lor un uriaş cumplit, înalt de patruzeci de braţe, după măsura acelor vremi! Şi Belukia, peste poate de înfricoşat, îl întrebă:

O, căpetenie a uriaşilor, stăm să murim de foame şi nu pricepem de ce nu ne laşi să ne atingem de poame!

Uriaşul răspunse:

Cum de puteţi să minţiţi că nu ştiţi pricina pentru care sunteţi popriţi de la aceasta? Au uitat-a-ţi oare, o, fii ai oamenilor, că părintele neamului vostru, Adam, a încălcat poruncile lui Allah şi a mâncat din roadele acestea oprite? Or, de atunci, am fost însărcinat să străjuiesc copacul şi să ucid pe oricine ar întinde mâna către poame! Plecaţi deci, şi cătaţi în altă parte cu cc să vă alinaţi foamea!

La atari cuvinte, Belukia şi Offan se grăbiră să plece de acolo şi se afundară înlăuntrul insulei. Căutară alte poame şi le mâncară; pe urmă porniră să găsească locul unde putea să se afle trupul lui Soleiman.

După ce rătăciră prin insulă vreme de o zi şi o noapte, ajunseră la o colină de stânci de ambră galbenă şi de muşc, şi pe coasta căreia se deschidea o peşteră măreaţă, cu bolta şi cu pereţii de diamant. Şi cum peştera era astfel tot atâta de luminată ca de un soare-n amiaz, se afundară tot mai adânc în peşteră, şi, pe măsură ce înaintau, vedeau că lumina sporeşte şi bolta se lărgeşte. Mergeau aşa, minunându-sc, şi începuscră să se întrebe dacă peştera va fi având vreun capăt, când deodată se pomeniră într-o sală peste fire de largă, săpată în diamant, şi care avea la mijloc o laviţă mare de aur, pe care şedea întins Soleiman ben-Daud, uşor de cunoscut după mantia-i verde împodobită cu mărgăritare şi cu nestemate, şi după inelul magic cc-i înconjura degetul de la mâna dreaptă, revărsând nişte străluciri cc faccau să pălească lumina din sala de diamant. Mâna la care se afla inelul pus pe degetul cel mic se sprijinea pe piept iar mâna cealaltă, întinsă, ţinea sceptrul cel de aur cu ochi de smarald.

— A priveliştea aceea, Belukia şi Offan, cuprinşi de o sfială adâncă, nu cutezară să mai facă un pas. Dar nu peste mult, Offan îi spuse lui Belukia:

— De-am înfruntat atâtea primejdii şi dc-am trecut prin atâtea amaruri, n-am făcut-o ca să dăm îndărăt acuma, când am izbutit să ajungem la ţel. Aşa că am să mă apropiu de jeţul în care doarme profetul, iar tu, la rându-ţi, ai să rosteşti descântecele pe care ţi le-am spus şi care sunt de trebuinţă spre a face să lunece inelul de pe degetul înţepenit.

Atunci Belukia începu să rostească vrăjile, iar Offan se apropie de jeţ şi întinse mâna ca să scoată inelul. Ci belukia, tulburat cum era, rostise pe sărite cuvintele magice, şi greşeala aceasta fu năprasna lui Offan; căci, deodată, din tavanul strălucitor căzu o piatră de diamant topit, care îl schimbă pe Offan din creştet până-n talpă într-o pară de foc şi, în câteva clipite, îl prefăcu într-un pumn de cenuşă, la picioarele jeţului lui Soleiman.

Când Belukia văzu pedeapsa cu care fu pedepsit Offan pentru încercarea lui prihănitoare, se grăbi să fugă din peşteră şi să ajungă la ieşire, spre a alerga drept la mare. Acolo vru să-şi ungă picioarele şi să plece de pe insulă, dar băgă de seamă că acuma nu mai putea.

În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fit cea de a trei sute şaizeci fi una noapte spuse:

Băgă însă de seamă că acuma nu mai putea, întrucât Offan fusese ars, iar borcanul cu zeama fermecată fusese mistuit împreună cu el.

Atunci, negru de amar, înţelese într-un sfârşit toată temeinicia şi toată dreptatea vorbelor pe care i le spusesem când îl prevestisem câte nenorociri îl aşteptau în acea încercare, şi porni să rătăcească haihui prin insulă, neştiind cc are să se întâmple cu el, rămas acum singur, fară nimeni care să-i slujească de călăuz.

Pe când mergea aşa, văzu un vârtej mare de pulbere din care ieşea un vuiet ce creştea ajungând asurzitor ca tunetul; şi auzi în acel vârtej izbindu-se lănci şi spade, şi zarva stârnită de nişte tropote şi de nişte ţipete ce n-aveau nimica omenesc; deodată văzu că din pulberea împrăştiată iese o oaste întreagă de efriţi, de ginnii, de marezi, de guli, de khotrobi, de saali, de bahari, într-un cuvânt toate neamurile de duhuri din văzduh, din mări, din pământ, din păduri, din izvoare şi din pustietăţi.

Vederea lor îi pricinui o spaimă aşa de mare de nici nu mai încercă să se clintească, şi aşteptă acolo până ce căpetenia oştimii înfricoşătoare se apropie de el şi îl întrebă:

Cine eşti tu, bre? Şi cum de ai ajuns aici pe insula aceasta pe care noi venim în fiecare an să veghem peştera în care doarme stăpânul nostru al tuturora, Soleiman hen-Daud?

Belukia răspunse:

O, căpetenie de viteji, sunt Belukia, domn peste Bani-Israil. M-am rătăcit pe mări şi iată de aceea mă aflu aici. Ci îngăduieşte-mi să te întreb şi cu Ia rându-mi cine eşti şi cine sunt toţi aceşti oşteni?

El răspunse:

Suntem ginni, din spiţa urmaşilor lui Jan ben-Jan. Acuma venim din ţara peste care domneşte stăpânul nostru, preaputernicul Sakhr, sultanul de la Pământul Alb, unde a împărăţit odinioară Şeddad, fiul lui Aad.

Belukia întrebă:

Da unde se află acel Pământ Alb peste care domneşte preaputernicul Sakhr?

El răspunse:

Se află dincolo de muntele Cocaz, care este la o depărtare de şaptezeci de luni de-aici, după măsura omenească. Ci noi putem să ajungem acolo cât ai clipi din ochi. Dacă vrei, întrucât eşti fiu de domn, putem să te luăm cu noi şi să te înfăţişăm stăpânului nostru.

Belukia nu pregetă să primească şi fu numaidecât dus de ginni în cetatea de scaun a sultanului Sakhr, domnul lor.

Acolo, Belukia văzu o câmpie minunată, brăzdată de o sumedenie de ape ce curgeau prin jgheaburi pardosite cu dale de aur şi de argint; şi toată câmpia era acoperită de muşc şi de şafran, adumbrită de copaci ispitit plăsmuiţi, cu crengi de smarald şi roade de rubin, şi plină de corturi de mătase verde sprijinite pe stâlpi de aur învrâstaţi cu nestemate. În mijlocul câmpiei sc ridica un cort mai înalt decât toate celelalte, făcut din mătase roşie şi albastră, sprijinit pe stâlpi de smarald şi de rubin, şi în cârc, pe un jeţ greu de aur, şedea sultanul Sakhr, având de-a dreapta sa alţi supuşi de-ai săi, iar de-a stânga vizirii, musaipii, dregătorii şi curtcnii.

Când ajunse dinaintea sultanului, Belukia sărută pământul dintre mâinile lui şi îi făcu urările îndătinate. Atunci sultanul Sakhr îl pofti cu multă bunăvoinţă să şadă lângă cl pe un jeţ de aur. Pe urmă îi ceru să-i spună numele şi să-i istorisească povestea lui. Şi Belukia îi spuse cine era şi îi povesti de-a fir a păr toate câte le trăise, de la început până la sfârşit.

Auzind povestea lui, sultanul Sakhr şi toţi cci cc se aflau împrejurul său rămaseră peste măsură de uimiţi. Apoi, la un semn al sultanului, se aşternu masa pentru ospăţ, iar ginni slujitori aduseră tablalele şi farfuriurile. Tablalele de aur erau pline cu cincizeci de cămile tinere fierte şi cu alte cincizeci fripte, iar tablalele de argint erau pline cu cincizeci de căpăţâni de oaie; pe când poamele, minunat de mari şi de bune, erau aşezate pe farfuriuri în rânduri meşteşugit întocmite. Şi, când totul fu gata, sc mâncă şi se bău pe săturate; iar la sfârşitul mesei nu mai rămase nici măcar o urmă pe tablale ori în farfuriuri din bucatele şi din bunătăţurile alese care le umpluseră.

Numai atunci sultanul Sakhr îi spuse lui Belukia:

— De bună seamă că tu, o, Belukia, nu ştii nimic despre istoria şi despre obârşia noastră. Or, vreau să ţi le înfăţişez în câteva cuvinte, pentru ca atunci când tc vei întoarce printre fiii oamenilor să poţi povesti lumilor adevărul despre aceste taine încă tulburi pentru ele. Află, dar, o, Belukia.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a trei sute şaizeci şi doua noapte spuse:

Află, dar, o, Belukia, că, la începutul vremilor, Allah Preaînaltul a zămislit Focul şi 1-a închis într-o sferă, cu şapte tărâmuri felurite, aşezate unele sub altele, fiecare la o depărtare de o mie de ani, după măsura oamenilor.

Întâiul tărâm al Focului 1-a numit Gehannam şi, în gândul lui, 1-a menit făpturilor răzvrătite şi nepocăite. Pe cel de al doilea tărâm 1-a numit Lăzi, căci 1-a săpat în genune, şi l-a menit tuturor acelora care, după venirea viitoare a profetului Mahomed (cu el fie rugăciunea şi pacea!), vor rămâne în păcatul şi în bezna lor şi nu vor primi să se facă drept-credincioşi! A întemeiat pe urmă cel de al treilea tărâm şi, dându-i forma unui cazan în clocot, l-a numit El-Jahim, şi acolo i-a închis pe demonii Gog şi Magog. După care, a alcătuit cel de al patrulea tărâm, l-a numit Şair şi a poruncit să locuiască acolo liblis, căpetenia îngerilor răzvrătiţi, care nu au vroit să se supună lui Adam şi să i se închine, nedând astfel ascultare poruncilor nestrămutate ale celui Prcaânalt. Pe urmă a hotărnicit cel de al cincelea tărâm, i-a dat numele Sachar şi l-a menit celor necredincioşi, celor mincinoşi şi celor mândri. După ce a isprăvit, a săpat o hrubă uriaşă, a umplut-o cu un aer fierbinte şi rău mirositor, a numit-o I iitmat şi menit-o chinuirii evreilor şi creştinilor. Iar din cel de-al şaptelea tărâm, numit Havia, a făcut o groapă gata oricând să cuprindă prisosul de evrei şi de creştini, >i pe cei ce nu se vor arăta drept-crcdincioşi decât pe dinafară. Aceste două tărâmuri din urmă sunt cele mai înfricoşătoare, pe când cel dintâi este mai lesne de îndurat. Alcătuirea lor este destul de asemănătoare. Aşa, în cel dintâi tărâm, Gehannam, nu se numără mai mult de şaptezeci de mii de munţi de foc, cc cuprind fiecare câte şaptezeci de mii de cetăţi; fiecare cetate arc şaptezeci de mii de turnuri; fiecare turn are şaptezeci de mii de casc, şi fiecare casă are şaptezeci de mii de laviţe. Or, fiecare dintre laviţele acelea, al căror număr se poate afla înmulţind toate cifrele acestea între ele, cuprinde şaptezeci de mii de feluri de chinuri şi de schingiuiri pe care numai Allah le ştie în toată felurimea, tăria şi durata lor. Şi, cum tărâmul acela este cel mai puţin arzător dintre cele şapte, poţi să pricepi, o, Belukia, cum sunt chinurile cuprinse în celelalte şase tărâmuri.

Dc ţi-am dat aceste învăţături şi aceste lămuriri despre Foc, o, Belukia, am făcut-o pentru că noi, ginnii, suntem fiii Focului.

În adevăr, cele dintâi două fiinţe pe care Allah le-a zămislit din Foc sunt doi ginni, pe care i-a făcut străjerii lui anume, şi pe care i-a numit Khallit şi Mallit; şi le-a dat unuia chip de leu, iar celuilalt chip de lup. I-a dat leului mădulare bărbăteşti, iar lupului mădulare femeieşti. Coada leului Khallit avea o lungime cât depărtarea străbătută în vreme de douăzeci de ani; iar vrana lupoaicei Mallit era ca o broască-ţestoasă a cărei mărime era pe potriva lungimii coadei lui Khallit. Leul era de culoare tărcată, albă şi neagră; iar lupoaica era roşcovană şi albă. Şi Allah i-a împerecheat pe Khallit şi pe Mallit între ei, iar din împreunarea lor s-au născut balaurii, şerpii, scorpionii şi fiarele cele urât duhnitoare, cu care a umplut cele Şapte Tărâmuri, spre pedepsirea celor osândiţi. pe urmă Allah le-a poruncit lui Khallit şi lui Mallit să se împreunc încă o dată, iar din cea de a doua împreunare a făcut să sc nască şapte bărbătuşi şi şapte femeiuşti care au crescut întru supuşenie. Când au ajuns mari, unul dintre ei, cel care da cele mai frumoase nădejdi prin purtarea lui cuminte, a fost luat în seamă de către cel Preaînalt, care l-a făcut căpetenie peste cohortele sale, alcătuite prin necurmata împerechere dintre leu şi lupoaică. Acesta-i chiar cel ce se numeşte Eblis. Ci, mai târziu, de când cu nesupunerea lui faţă de orânduielile lui Allah, care-i porunceau să se închine dinaintea lui Adam, a fost aruncat în cel de al patrulea tărâm, dimpreună cu toţi cei ce l-au sprijinit. Iar acest Eblis şi urmaşii lui au umplut iadul cu demoni, bărbaţi şi femei. Iar ceilalţi zece băieţi şi celelalte fete, rămaşi supuşi, s-au împreunat între ei şi au avut drept copii pe ginnii care suntem noi, o, Belukia. Aceasta-i, în puţine cuvinte, obârşia noastră. Nu te minuna, aşadar, că ne vezi mâncând aşa, de vreme ce viţa noastră se trage dintr-un leu şi o lupoaică. Spre a-ţi da o pildă despre puterea pântecclui nostru, am să-ţi spun că fiecare dintre noi, în fiecare zi, înfulecă zece cămile şi douăzeci de oi, şi bea patruzeci de cauce de ciorbă, fiecare cauc cuprinzând atâta cât încape într-o căldare.

Acuma, o, Belukia, pentru ca la întoarcerea ta printre fiii oamenilor învăţătura să-ţi fie desăvârşită, află că pământul pe care îl locuim noi este răcorit pururea de zăpezile de pe muntele Cocaz, care îl înconjură ca o cingătoare. Altminteri pământul nostru ar fi cu neputinţă de locuit, din pricina focului de dedesubt. Şi pământul nostru, la rându-i, este alcătuit din şapte caturi ce se sprijină pe umerii unui ginn dăruit cu o putere nemaipomenită. Ciinnul stă în picioare pe o stâncă ce se sprijină pe spinarea unui taur; taurul şade pe un peşte uriaş, iar peştele înoată în apele Mării Veşniciei.

Marea Veşniciei are ca prund catul de sus al iadului, care, cu cele şapte tărâmuri ale lui, este cuprins în gura unui şarpe cumplit de hâd, ce va rămâne nemişcat până la ziua Judecăţii. Atunci şarpele are să verse din gura lui iadul şi tot cc se află în iad, dinaintea celui Preaînalt, care şi va rosti osânda pe vecii vecilor.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar cândfn cea de a trei sute şaizeci şi treia noapte spuse:

Dinaintea celui Preaînalt, care îşi va rosti osânda pe vecii vecilor.

Iată, o, Belukia, repede şi pe scurt povestită, istoria şi obârşia noastră, precum şi zămislirea lucrurilor.

Asemenea, mai trebuie să-ţi spun, spre a încheia învăţătura ta în această privinţă, că noi rămânem pururea de aceeaşi vârstă; noi nu îmbătrânim niciodată, în vreme ce pe pământ, împrejurul nostru, şi firea, şi oamenii, şi toate fiinţele zămislite se îndreaptă neabătut către veştcjire. Virtutea aceasta a noastră o datorăm izvorului vieţii din care ne adăpăm şi cârc, în tărâmul Negurilor, este păzit destrăjerul Khizr. El, preacinstitul Khizr, potriveşte anotimpurile, îmbracă pomii în cununile lor verzi, face să şoptească apele curgătoare, aşterne covorul cel înverzit peste pajişti şi, învelit în mantia-i verde, în fiecare seară şi în fiecare răsărit de ziuă, amestecă dibaci vopselile uşoare cu care smălţuieşte cerurile în zori de zi şi în scăpătat de soare.

Şi-acum, o, Belukia, întrucât m-ai ascultat cu multă luare-aminte, ca să te răsplătesc am să poruncesc să fii luat de aici şi dus până la intrarea în ţara ta, dacă bineînţeles doreşti!

La cuvintele accstea, Belukia mulţumi fierbinte sultanului Sakhr, căpetenia ginnilor, pentru găzduirea ce-i dase, pentru învăţămintele căpătate şi pentru poftirca ce-i făcuse şi pe care o primi îndată. Îşi luă, aşadar, bunrămas de la sultan, de la vizirii lui şi de la ceilalţi ginni, şi încălccă pe umerii unui efrit voinic care, în mai puţin de-o clipită, îl făcu să străbată depărtarea şi îl lăsă jos uşurel pe pământ cunoscut, în preajma hotarelor ţării sale.

Şi Belukia, după ce cunoscu locurile şi drumul de urmat, se pregătea să pornească spre cetatea sa de scaun, când văzu, între două morminte şi plângând cu amar, un flăcău de o frumuseţe răpitoare, dar galben la chip şi părând tare trist. Belukia se apropie de el, îi dădu bineţe cu prietenie şi îi spuse:

O, tinere frumos, pentru ce stai şi plângi aşa, între două morminte? Pentru ce ai înfăţişarea accasta mâhnită? Spune-mi, ca să încerc să te mângâi!

Tânărul îşi ridică privirile trist către Belukia şi îi spuse, cu lacrimi în ochi:

O, călătorule, de ce tc opreşti din drumul tău? Lasă lacrimile melc să curgă în singurătate pe pietrele acestea ale durerii melc!

Ci Belukia îi spuse:

O, frate al meu întru nenoroc, află că am o inimă miloasă ce stă gata să te asculte. Poţi, dar, fară teamă, să-mi arăţi pricina tristeţii tale!

Şi se aşeză pe piatra de marmură, în faţa lui, îi luă mâinile în mâinile sale şi, spre a-l încuraja să vorbească, ii povesti prin câte trecuse şi el, de la început până la sfârşit. Ci nu este de folos să le mai înşirăm acum. La sfârşit, îi spuse:

Dar tu, o, frate al meu, tu ce-ai păţit? Nu pregeta, rogu-te, să-mi povesteşti tot, căci simt că trebuie să fie o poveste nespus de înduioşătoare!

Atunci tânărul cu obraz dulcc şi trist, care plângea între două morminte, îi spuse tânărului Belukia:

Povestea frumosului trist află, o, frate al meu, că şi eu sunt tot un fiu de domn; iar povestea mea este atâta de ciudată şi atâta de nemaipomenită, încât, de-ar fi scrisă cu acul în colţul dinlăuntru al ochiului, ar sluji de învăţătură mântuitoare pentru acela ce ar citi-o cu înţelegere. Nu vreau, aşadar, să mai zăbovesc a ţi-o povesti!

Tăcu apoi un scurt răstimp, îşi şterse lacrimile şi, cu fruntea sprijinită în mână, începu astfel această minunată istorisire:

— M-am născut, o, frate al meu, în ţara Kabul, unde domneşte sultanul Tigmos, tatăl meu, domn peste BaniŞalan şi peste Afganistan. Tatăl meu, care este un sultan puternic şi drept, arc ca supuşi ai lui trei sultani, fiecare domnind peste o sută de târguri şi peste o sută de cetăţi. El porunceşte peste o sută de mii de călăreţi neînfricaţi şi peste o sută de mii de războinici viteji. Iar maică-mea este fiica sultanului Bahravan, domnul Khorassanului. Numele meu este Janşaş.

De când eram mic copil, tatăl meu a orânduit să def >rând ştiinţele, meşteşugurile şi întrecerile trupeşti, aşa că a vârsta de cincisprezece ani eram socotit printre cei mai buni călăreţi din împărăţie şi stam în fruntea vânătorilor şi alergătorilor pe calul meu mai iute decât o antilopă.

Într-una din zile, la o vânătoare la care se aflau sultanul tatăl meu şi toate căpeteniile din împărăţia sa, umblam de trei zile prin păduri şi doborâsem mult vânat, când, la căderea nopţii, zării o gazelă nespus de frumoasă, ivindu-se la câţiva paşi de locul în care mă aflam împreună cu şapte mameluci dc-ai mei. Când ne văzu, se sperie şi, sărind deodată, porni în goană cu toată iuţeala ei. Eu atunci, urmat de mameluci, alergai pe urmele ei vreme de mai multe ceasuri; şi ajunserăm aşa dinaintea unui fluviu tare larg şi tare adânc, unde socotirăm că vom izbuti s-o împresurăm şi s-o prindem. Ci ea, după o scurtă şovăire, se aruncă în apă şi începu să înoate îndcpărtându-sc către malul celălalt. Iar noi coborârăm grabnic de pe cai, lăsarăm caii în scama unuia dintre mameluci, ne aruncarăm într-o luntre de pescar ce se afla acolo legată la ţărm, şi vâslirăm de zor să ajungem gazela. Ci când ajunserăm la mijlocul apei, nu mai izbutirăm să fim stăpâni pe luntrea pe care vântul şi valurile începură s-o împingă costiş, sub întunericul ce sporea, fară ca strădaniile noastre s-o mai poată îndrepta pe calea cea bună. Şi-aşa, fuserăm târâţi toată noaptea, cu o iuţeală înfricoşătoare, gândind în fiece clipă că avem să fim izbiţi de vreo stâncă ieşind dintre valuri ori de vreo altă piedică din calca noastră silită. Şi goana ţinu la fel toată ziua şi toată noaptea următoare. Şi de-abia în cealaltă zi dimineaţa izbutirăm, într-un sfârşit, să ne oprim la un mal la care nc-au aruncat valurile.

Estimp, sultanul Tigmos, tatăl meu, aflase de picirea noastră pe apă, întrcbându-l pe mamelucul care ne păzea caii. La aflarea acclei ştiri, fu atâta de deznădăjduit, încât izbucni în hohote de plâns, îşi izbi coroana de pământ, îşi muşcă mâinile şi trimise grabnic în toate părţile în căutarea mea nişte cercetaşi ce cunoştcau acele locuri neumblate. Iar maică-mea, aflând de pieirea mea, se bătu cumplit peste obraji, îşi sfâşie hainele, îşi vătăma pieptul, îşi smulse părul şi îmbrăcă haine de jale.

Noi, la rându-nc, după ce ajunserăm la ţărm, găsirăm un izvor frumos ce curgea pe sub copaci, şi un om stând liniştit şi răcorindu-şi picioarele în apă. Îi dădurăm cuviincioşi bineţe şi îl întrebarăm unde ne aflăm. Omul însă, fară a ne întoarce bineţea, ne răspunse prin câteva vorbe de neînţeles, cu un glas asemănător unui cârâit de cioară sau ca al vreunei alte păsări de pradă.

În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a trei sute şaizeci fi patra noapte spuse:

Sau ca al vreunei alte păsări de pradă. pe urmă se ridică deodată, se împărţi dintr-o zvâcni tură în două bucăţi, despicându-se pe mijloc, şi doar cu trunchiul alergă spre noi, în vreme ce jumătatea lui de jos alerga în altă parte. Şi în aceeaşi clipită, din toate părţile pădurii, se iviră alţi oameni asemănători cu cel dintâi, care alergară la izvor, se împărţiră în două părţi dintr-o zvâcnitură de dare îndărăt, şi se năpustiră asupra noastră cu trunchiul numai. Se repeziră atunci la trei dintre mamelucii ce se aflau mai aproape, şi începură numaidecât să-i sfâşie lacomi, pe când eu şi ceilalţi trei mameluci ai mei, înfricoşaţi cum nu se mai poate, sărirăm în luntre. Şi, mai degrabă vrând să fim înghiţiţi de o mic de ori de ape, decât să fim mâncaţi de acele dihănii, zorirăm să ne depărtăm de ţărm, lăsându-ne duşi iarăşi de valuri. Şi-atunci văzurăm cum alergau pe mal, străduindu-se să ne ajungă, în vreme ce trunchiurile îi mâncau pe cei trei amărâţi de mameluci ai mei, toate picioarclc şi coapsele, într-o fugă nebună, cc ne îngheţase în luntrea scăpată de altminteri din primejdia lor. Şi eram tare uluiţi de lăcomia cumplită a acelor trunchiuri cu pântecele tăiat şi ne întrebam cum de era cu putinţă asemenea lucru, plângând totodată soarta nefericiţilor noştri tovarăşi.

Valurile ne purtară aşa până a doua zi, şi-atunci ajunserăm la un pământ acoperit cu pomi roditori şi cu flori minunate, într-o grădină mare. Ci, după ce legarăm luntrea la ţărm, eu nu vrusei să cobor pe mal de data aceasta şi îi trimisei pe cei trei mameluci să meargă ei întâi să cerceteze locurile. Plecară, dar, înainte şi, după ce lipsiră o jumătate de zi, se întoarseră să-mi spună că străbătuseră o bună bucată de pământ, mergând şi la dreapta şi la stânga, fară să fl găsit nimic bănuielnic; după care văzuseră un palat de marmură albă, cu turnul de cleştar curat, iar în mijlocul palatului se întindea o grădină măreaţă luminată de un lac. Intraseră în palat şi văzuseră o sală uriaşă în care se aflau nişte jeţuri de fildeş orânduite împrejurul unui jeţ de aur împodobit cu diamante şi cu bălaşe; nu zăriseră însă pe nimenea, nici în grădină, nici în palat.

După ce îmi spuseră aceste lucruri liniştitoare, mă hotărâi să cobor din luntre şi luai împreună cu ci drumul către palat. Înccpurăm mai întâi prin a ne astâmpăra foamea mâncând poame minunate din pomii din grădină, pe urmă intrarăm în palat ca să nc odihnim. Eu mă aşezai în jeţul de aur, iar mamclucii se aşezară pe jeţurile de fildeş; şi, privind acea privelişte, îmi adusei aminte de tatăl meu, de mama mea şi de jeţul meu de domnie pierdut, şi începui să plâng; iar mamelucii plângeau şi ei amarnic.

Pe când stam aşa cufundaţi în tristeţe, auzirăm un vuiet marc, asemenea vuietului mării, şi văzurăm îndată că intră în sala în care ne aflam un alai alcătuit din viziri, şi din emiri, şi din curteni, şi din căpetenii; ci toţi erau clin neamul maimuţelor. Erau de tot soiul. Iar noi socotirăm că ne-a venit sfârşitul. Ci marele vizir al maimuţelor, care era un goril uriaş, veni, cu semne vădite de supunere, şi se temeni dinaintea mea. Şi îmi spuse, cu grai de om, că şi el şi întreg norodul lui mă primcsc de sultan al lor, şi că pe cei trei mameluci îi numesc căpetenii peste oştile lor. Pe urmă, după ce porunci să ni se aducă să mâncăm gazele fripte, mă pofti să merg să cercetez oastea de maimuţe, supuşii mei, înainte de lupta ce urma s-o avem cu vechii lor vrăjmaşi, ghulii ce sălăşluiau pe meleagurile învecinatc.

Eu atunci, cum eram amarnic de trudit, rugai pe marele vizir şi pe ceilalţi să mă lase singur, ncmaiţinând cu mine decât pe cei trei mameluci. După ce ne sfătuirăm în privinţa noii împrejurări în care ne aflam, hotărârăm să fugim cât mai iute de acel palat şi de acele locuri, şi ne îndreptarăm către luntre; dar, când ajunserăm la apă, văzurăm că luntrea pierise, şi fuscrăm nevoiţi să ne întoarcem la palat, unde dormirăm până dimineaţa.

Când ne deşteptarăm, marele vizir al noilor mei supuşi veni să mi se închine şi îmi spuse că totul era gata pentru lupta împotriva ghulilor. Şi, totodată, ceilalţi viziri aduseră Ia uşa palatului, pentru mine şi pentru mamelucii mei, patru câini mari, ce trebuiau să ne slujească de cai, şi care aveau frâie cu lanţuri de oţel. Iar eu şi mamelucii fuserăm nevoiţi să încălecăm pe câini şi să trecem înainte, pe când în urma noastră, cu urlete şi cu ţipete înfricoşătoare, venea întreaga oaste fară de număr a supuşilor mei, maimuţele, în frunte cu marele meu vizir.

După o zi şi o noapte de umblet, ajunserăm înaintea unui munte înalt şi negru, unde se aflau vizuinele ghulilor care nu zăboviră să se arate. Aveau înfăţişări osebite, ci toţi erau înfricoşători. Unii aveau cap de bou şi trup de cămilă, alţii semănau cu hienele, pe când alţii aveau o înfăţişare de o neînchipuită groază şi care nu semăna cu nimic cunoscut.

Când ne zăriră ghulii, începură să coboare din munte. Şi, oprindu-se la o mare depărtare, începură prin a ne acoperi cu o ploaie de pietre. Supuşii mei răspunseră în acelaşi fel, şi bătălia se dovedi în curând cumplită, şi dintr-o parte şi din cealaltă. Eu şi mamelucii mei, înarmaţi cu arcurile noastre, slobozirăm înspre ghuli o mulţime de săgeţi, care uciseră un mare număr dintre ei, spre bucuria supuşilor mei, pe care o privelişte ca accea ii umplea de înflăcărare. Aşa că sfârşirăm prin a dobândi biruinţa şi pornirăm goana după ghuli.

Atunci cu şi mamelucii hotărârăm să ne folosim de neorânduiala goanei şi, călări pe câini, să fugim de la supuşii mei, maimuţele, luând-o la fugă înspre cealaltă parte, fără ca ei să ne zărească. Şi, în cea mai mare goană, pierirăm din ochii lor.

După o goană lungă, ne oprirăm spre a lăsa câinii să-şi tragă sufletul, şi văzurăm în faţa noastră o stâncă mare, cioplită în chip de tablă, şi pe care o înscriere în limba ebraică spunea: „O, tu, cel prins acuma, şi pe care ursita te-a aruncat pe acest târâm spre-a te face sultan maimuţelor, de vrei să scapi de sultănie şi să fugi, două drumuri ţi se deschid înainte pentru izbăvire: unul dintre aceste drumuri se află la dreapta ta, şi acesta-i cel mai scurt ca să ajungi la ţărmul oceanului ce înconjură lumea; el străbate însă pustietăţi sălbatice, pline de dihănii şi de ginnii răufăcători. Celălalt, la stânga, este lung de patru luni de mers, şi străbate o vale mare, care este Valea Furnicilor. Luând-o pe acest drum şi ferindu-te de furnici, vei djunge la un munte de foc, la poalele căruia se află Cetatea Ovreilor. Eu, Soleiman benDaud, am scris acestea, spre mântuirea ta!"

După ce, peste măsură de uimiţi, citirăm acea inscripţie, ne grăbirăm să pornim pe drumul din stânga, cc trebuia să ne ducă la Cetatea Ovreilor, trecând prin Valea Furnicilor.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a trei sute şaizeci şi cincea noapte Spuse:

Trecând prin Valea Furnicilor. Dar nu apucarăm să străbatem nici măcar cale de-o zi, că şi auzirăm pământul tremurând sub noi şi nu peste mult văzurăm ivindu-se în urma noastră şi ajungându-ne în goana mare supuşii mei, maimuţele, cu marele vizir în frunte. Când ne ajunseră, ne înconjurară din toate părţile, scoţând urlete de bucurie că ne găsiseră, iar marele vizir se făcu tălmaciul tuturora rostind un potop de proslăviri pentru mântuirea noastră.

Întâlnirea cu el ne pricinui mare amărăciune, dar ne ferirăm să ne-o arătăm şi nc pregăteam să faccm calc întoarsă către palat împreună cu supuşii mei, când văzurăm cum iese din valea pe care o străbăteam o ordie de furnici, fiecare furnică fiind mare cât un câine. Şi, într-o clipită, se porni o încăierare înfricoşată între supuşii mei şi furnicile cele hâde. Or, furnicile le prindeau pe maimuţe între falei şi, dintr-o crănţănitură, le şi retezau în două, pe când maimuţele tăbărau câte zece pe o furnică spre a izbuti s-o ucidă.

Noi atunci gândirăm să nc folosim de încăierare şi să fugim călări pe câinii noştri; din nenorocire, numai cu izbutii să scap, căci cei trei mameluci ai mei fură zăriţi de furnici, şi înşfacaţi, şi retezaţi în două de falcilc lor amarnice. Iar eu scăpai, plângând pierderea celor de pe urmă tovarăşi, şi ajunsei la o apă pe care o trecui înot, dând drumul câinelui, pe celălalt mal, unde îmi pusei mai întâi hainele la uscat; apoi mă cufundai în somn până dimineaţa, socotind că acum nu mai sunt gonit de nimeni, de vreme ce pusesem apa între mine şi furnici şi supuşii mei, maimuţele.

Când mă deşteptai, pornii la drum şi umblai zile şi zile în şir, hrănindu-mă cu ierburi şi rădăcini, până ce ajunsei la muntele cu pricina, la poalele căruia văzui într-adevăr o cctatc mare, care era Cetatea Evreilor, întocmai precum mi se arătase în înscrierea de pe stâncă. Da un fapt, despre care înscrierea nu pomenea nimic şi pe care îl băgai de seamă mai târziu, mă minună mult în cetatea aceea: băgai de seamă că vadul unei ape mari, pe care în ziua când am intrat în cetate îl străbătusem cu piciorul, fiind secat, era plin cu apă în celelalte zile ale săptămânii; şi aşa aflai că apa aceea, îmbelşugată în celelalte zile, nu mai curgea deloc în ziua de sâmbătă, ziua de sărbătoare a evreilor. Or eu intrai în cetate chiar într-o zi de sâmbătă şi nu văzui pe nimeni pe uliţi. Atunci mă dusei la cea dintâi casă pe care o întâlnii în cale, deschisei uşa şi intrai. Mă pomenii într-o sală în care şedeau jos roată o mulţime de inşi cu chipuri preacinstite. Atunci, îndemnat de înfăţişarea lor, mă apropiai cuviincios şi le spusei, după ce mă temenii adânc:

Sunt Janşaş, fiul sultanului Tigmos, stăpânul peste Kabul şi căpetenia peste Bani-Şalan. Mă rog vouă, o, stăpânii mei, la ce depărtare mă aflu de ţara mea şi pe ce drum să apuc ca să ajung la ea? Şi-apoi mi-e tare foame!

Atunci toţi cei care se aflau acolo se uitară la mine, fară a-mi răspunde, iar cel care părea să fie şeicul lor îmi spuse prin semne, fară să rostească o vorbă:

Mănâncă şi bea, dar să nu vorbeşti nimic!

Şi îmi arătă o tavă cu bucate uluitoare, cum eu nu mai văzusem nicăierca, şi cârc, judecând după mireasma lor, trebuia să fi fost gătite cu ulei. Mâneai, băui şi păstrai tăcerea.

Când isprăvii, şeicul evreilor se apropie de mine şi mă întrebă, tot numai prin semne:

Cine? De unde? Unde?

Atunci îl întrebai şi eu, tot prin semne, dacă puteam să răspund şi, la un semn de încuviinţare urmat de un altul ce vroia să spună: „Nu rosti decât trei cuvinte!", întrebai:

Caravană Kabul când?

El îmi răspunse prin semne:

Nu ştiu!

Şi cu degetul îmi făcu semn să plec, întrucât îmi sfârşisem masa.

Mă temenii atunci dinaintea lui, mă temenii şi dinaintea celorlalţi care se aflau acolo, şi ieşii, minunându-mă peste măsură de acele obiceiuri ciudate. În uliţă, înccrcai să mă dumiresc mai bine, când auzii într-un sfârşit un pristav care striga:

Cine doreşte să capete o mic de galbeni şi o tânără roabă fară de seamăn, să vină după mine pentru o slujbă de un ceas!

Eu, lipsit cum eram de toate, mă dusei la pristav şi îi spusei:

Primesc să îndeplinesc slujba aceea, şi totodată şi mia de dinari şi pe tânăra roabă!

El atunci mă luă de mână şi mă duse la o casă tare bogată, unde, pe un jeţ de fildeş, şedea un evreu bătrân. Pristavul se temeni dinaintea lui şi spuse:

Iacătă, într-un sfârşit, un tânăr străin, singurul care a răspuns la chemarea pe care de trei zile o tot strig!

La cuvintele lui, evreul cel bătrân, stăpânul casci, mă pofti să stau jos lângă el, îmi arătă multă bunăvoinţă, porunci să mi se aducă mâncare şi băutură din belşug, iar când masa se sfârşi îmi întinse o pungă cu o mie de galbeni safî, poruncind totodată robilor lui să mă îmbrace cu o mantie de atlaz şi să mă ducă la roaba pe care mi-o dăruia de Ia bun început pentru slujba ce urma s-o săvârşesc şi despre care încă nu ştiam nimic.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a trei sute şaizeci şi şasea noapte spuse:

Şi despre care încă nu ştiam nimic.

Atunci robii, după ce mă îmbrăcară în mantia de atlaz, mă poftiră în iatacul în care mă aştepta fetişcana. Şi fata într-adevăr era o tinerică tare frumoasă, cu care mă lăsară singur, să-mi petrec noaptea. Şi-aşa că, găsind-o desăvârşită, îmi petrecui cu ea trei zile şi trei nopţi, mâncând, bând şi făcând ceea ce era de făcut. Iar în dimineaţa celei de-a patra zile, bătrânul mă pofti la el şi îmi spuse:

Eşti gata să îndeplineşti acuma slujba pentru care te-am năimit şi cu care te-ai învoit de la bun început?

Mărturisii că sunt gata să-mi îndeplinesc slujba, fară să ştiu despre ce era vorba.

Atunci bătrânul evreu le porunci robilor să pregătească şi să aducă doi catâri înşăuaţi. El încălecă pe unul dintre catâri, iar eu pe celălalt, şi îmi spuse să-1 urmez. Merserăm cu pas grăbit şi călătorirăm aşa până la ceasul de prânz, câncT ajunserăm la poalele unui munte înalt şi ascuţit, pe coastele căruia nu se zărea nici o cărare pe care să se poată cineva primejdui a merge călare. Descălecarăm atunci de pe catâri, iar bătrânul îmi întinse un cuţit şi îmi spuse:

Înfige-I în pântecele catârului tău. E vremea să te apuci de treabă!

Eu îl ascultai şi înfipsei cuţitul în pântecele catârului, care muri repede; pe urmă, la porunca evreului, jupuii catârul şi netezii pielea. Atunci el îmi spuse:

Acuma trebuie să te întinzi la pământ pe această piele, şi să te cos în ea ca într-un sac.

Iar eu îl ascultai tot aşa, şi mă întinsei pe piele, şi bătrânul mă cusu cu grijă în ea; pe urmă îmi spuse:

— Ascultă bine la vorbele mele. O pasăre marc are să vină deodată să sc repeadă la tine şi să te ia să te ducă în cuibul ei de pe vârful acestui munte prăvălatic. Fereşte-te să nu cumva să tc mişti atunci când ai să te simţi în văzduh, căci pasărea ţi-ar da drumul şi, căzând, te-ai zdrobi de pământ; dar, după cc arc să te ridice sus pe munte, taie pielea cu cuţitul pe care ţi l-am dat şi ieşi din sac. Pasărea are să se sperie şi are să fugă. Tu atunci să strângi pietrele nestemate cu care este presărat vârful muntelui şi să mi le arunci. Pe urmă, să cobori şi să vii la mine.

Or, de-abia apucă bătrânul evreu să sfârşească de spus toate astea, că mă şi simţii ridicat în văzduhuri şi, în câteva clipe, fusci dus sus pe vârful muntelui. Atunci tăiai sacul cu cuţitul şi scosei afară capul. Când mă văzu, pasărea cea înfricoşătoare sc sperie şi se avântă în zbor, bătând din aripi. Începui atunci să adun rubine, smaralde şi alte pietre scumpe presărate pe jos, şi le aruncai bătrânului evreu. Când însă vrusei să cobor, băgai de seamă că nu era acolo nici o cărare pe care să-mi pot pune piciorul. Şi îl văzui pe bătrânul evreu cum încalecă pe catârul lui şi cum o ia la drum grabnic, ca să piară din vederea mea.

Eu atunci, deznădăjduit cu desăvârşire, începui să-mi plâng soarta şi mă hotărâi să cercetez în cc parte ar Fi mai bine să mă îndrept. Până la urmă, pornii înainte, la noroc, şi rătăcii aşa vreme de două luni, până cc, la capătul şirului de munţi, ajunsei la intrarea într-o vale măreaţă, unde apele, pomii şi florile, însoţite de ciripitul dulce al păsărelelor, îl slăveau pe Atoatefăcătorul. Acolo văzui un palat uriaş ce se ridica drept în văzduh, şi o luai într-acolo. Ajunsei la uşă, şi, pe o laviţă din sala de la intrare, găsii un moşneag cu chipul strălucind de lumină. Ţinea în mână un schiptru de rubin şi avea pe cap o cunună de diamante. Mă temenii dinainte-i, iar el îmi răspunse cu bunăvoinţă şi îmi spuse:

Şezi jos lângă mine, fiule!

Şi, după ce şezui, mă întrebă:

De unde vii aşa, pe acest pământ pe care nicicând nu l-a călcat picior de adamit? Şi unde vrei să ajungi?

Eu, drept orice răspuns, izbucnii în suspine. Atunci bătrânul îmi spuse:

Contcneşte-ţi plânsul, copile al meu, căci îmi îndurerezi inima. Fă-ţi curaj, şi mai întâi ia de mănâncă şi bea, să te întăreşti.

Şi mă duse într-o sală mare, unde îmi aduse să mănânc şi să beau. Şi, după ce mă văzu mai înseninat, mă rugă să-i povestesc povestea mea; iar eu îi îndeplinii cererea şi îl rugai la rându-mi să-mi spună şi el cine era şi al cui era acel palat.

El îmi răspunse:

Află, o, fiule, că palatul acesta a fost zidit odinioară de stăpânul nostru Soleiman, al cărui locţiitor întru ocârmuirea păsărilor sunt eu. În fiecare an, toate păsările de pe pământ vin aici să mi se închine. Dacă, dar, vrei să te întorci în ţara ta, am să te dau în seama lor, de îndată cc-au să vină să capete porunci de la mine, iar ele au să te ia şi să te ducă în ţara ta. Dar, ca să-ţi trcci vremea până la venirea lor, poţi să te preumblii peste tot prin palat şi poţi să intri în toate sălile, afară numai de una ce se deschide cu cheia de aur pe care o vezi între aceste chei pe care ţi le dau.

Şi bătrânul, căpetenia păsărilor, îmi întinse cheile şi mă lăsă slobod să fac ce vreau.

Pornii să ccrcetez mai întâi sălile dinspre curtea saraiului, apoi intrai în celelalte odăi, care toate erau orânduite spre a sluji de locuinţă păsărilor, şi mă pomenii dinaintea uşii ce se deschidea cu cheia de aur.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a trei sute şaizeci fi şaptea noapte spuse:

Dinaintea uşii ce se deschidea cu cheia de aur.

Şi zăbovii acolo mult timp s-o privesc, necutezând nici măcar s-o ating cu mâna, din pricina vorbelor ce-mi spusese bătrânul; dar până la urmă nu putui să-mi înfrâng ispita de care îmi era plin sufletul, să văd ce este în acea încăpere. Vârâi cheia de aur în încuietoare, descuiai uşa şi intrai, plin de sfială, în locul oprit.

Or, departe de a da cu ochii de vreo privelişte înfricoşătoare, văzui mai întâi, în mijlocul unui chioşc cu podeaua încrustată cu nestemate de toate culorile, un havuz înconjurat de păsări de aur, iar prin ciocurile lor curgea apa cu un clipocit atât de minunat, încât mi sc părea că aud glasul fiecăreia dintre ele cum răsună în pereţii de argint. De jur împrejurul havuzului sc aflau, împărţite după feluritele şi vrăjitoarele lor soiuri, straturi de flori care îşi îngemănau culorile cu cele ale poamelor. Nisipul pe care păşeam era făcut din pulbere de smaralde, şi se aşternea până la treptele unui jeţ cc sc ridica dinaintea havuzului cel minunat. Jeţul era tot cioplit numai dintr-o piatră de rubin ale cărui feţe revărsau peste grădină strălucirea roşie a razelor lui reci şi făceau să sclipească apa printre potoapelc de nestemate.

Mă oprii vrăjit dinaintea atâtor minuni zămislite numai din îngemănarea lucrurilor firii; pe urmă mă dusei şi şezui în jeţul de rubin peste care atârna un polog de atlaz roşu, şi închisei o clipă ochii ca să las priveliştea accca proaspătă să pătrundă cât mai adânc în sufletul meu dcscântat.

Când deschisei ochii, văzui că se apropiau de havuz, scuturându-şi penele albe, trei porumbiţe zarife, ce veneau să sc scalde. Poposiră cu gingăşie pe marginea cea Iacă a havuzului de argint şi, o, priviri ale mele uluite! După un potop de îmbrăţişări şi de alintături dulci, îşi aruncară de pe ele mantiile de pene albe şi răsăriră, într-o goliciune de iasomie, sub chip de fecioare frumoase ca luna. Şi îndată sc scufundară în havuz, şi numai pletele lor strălucitoare pluteau ca un zbor de flacără pe faţa apei.

Când văzui aşa, o, frate Belukia, simţii că minţile încep să mi se ducă. Şi, nemaiputându-mi stăpâni tulburarea, alergai la havuz şi strigai:

O, fetelor, o, frumoaselor ca luna, o, domniţelor!

Când mă văzură, scoaseră un ţipăt de spaimă şi, sărind sprintene din apă, alergară la hainele de pene pe care le aruncară peste goliciunea lor. Şi zburară în copacul cel mai înalt dintre copacii care adumbreau havuzul, şi începură să chicotească uitându-se la mine.

Eu atunci mă apropiai de copac, ridicai privirile şi spusei:

O, domniţelor, mă rog vouă, spuneţi-mi cine sunteţi! Eu sunt Janşaş, fiul sultanului Tigmos, stăpânul peste Kabul şi căpctcnia peste Bani-Şalan.

Atunci, cea mai tânără dintre cele trei, chiar aceea ai cărei nuri mă tulburaseră cel mai pojarnic, îmi spuse:

Suntem fiicele sultanului Nassr, care locuieşte în palatul de diamante. Am venit aici că să ne plimbăm şi să ne veselim oleacă.

Eu spusei:

Atunci, o, stăpâna mea, fie-ţi milă şi vino de-ţi împlineşte veselia cu mine!

Ea îmi spuse:

Da de când oare pot copilele să se veselească aşa cu băieţii, o, Janşaş? Ci, dacă ţii morţiş să mă cunoşti mai bine, nu ai decât să vii după mine la saraiul tatălui meu.

Şi, rostind aceste cuvintc, îmi aruncă o privire care îmi săgeta inima1; şi plecă în zbor, împreună cu cele două surori ale ei, pierind din ochii mei.

Dacă le văzui că se duc, deznădăjduit până peste poate, scosei un ţipăt amarnic şi mă prăbuşii sub copac.

Nu ştiu cât am zăcut acolo; dar, când mi-am venit iarăşi în fire, bătrânul, căpetenia păsărilor, se afla lângă mine şi îmi stropea Faţa cu apă de flori. Când mă văzu că deschid ochii, îmi spuse:

Vezi, copile, ce păţeşti dacă nu mă asculţi? Nu ţi-am spus eu să nu deschizi uşa de la încăperea aceea?

Eu, drept orice răspuns, nu putui dccât să izbucnesc în suspine; pe urmă ticluii aceste stihuri:

Mi-e inima răpită de-o tânără fecioară, Cu trupul ca un cântec, suavă ţi uşoară, Cu mijloc cum nu-i altul pe lume mai mlădiu. Iar buzele ei roşii, cu zâmbetul nurliu, Fac să se înftoare, de ciuda lor, pizmaşe, Şi trandafirii roşii, şi pietrele bălaşe. Săgeţile ain arcul sprâncenelor ei reci Străbat până departe şi lasă răni pe veci. Frumoaso! Nu-i ca tine o alta! Stingi, zâmbind, Chiar sfânta frumuseţe slăvită, de la Ind.

Când isprăvii de rostit stihurile, bătrânul îmi spuse:

Pricep ce-ai păţit. Ai văzut copilele-porumbiţe care vin să se scalde aici.

Eu strigai: 1 în varianta tradusă de M. A. Salie, Janşaş ii spune copilei şi versuri: în grădină se ivi îmbrăcată-n verde crud. Despletindu-ţi părul lung ţi cu pieptul desfăcut. „Cine eţti?" o-ntreb. Şi ea: „Sunt poiaru-n care pier Inimi de îndrăgostiţi mistuite fară Ier. R Eu încep atunci să-mi plâng chinul dragostei amar. Fot grai: De ce te plângi pietrei fară de habar?" „Dacă inima-fi – spusei – e ca piatra ce nu crapă, Ştii că, dacă vrea. Allah fi din piatră scoate apăr le-am văzut, o, taică al meu, şi mă rog ţie să-mi spui unde se află saraiul în care sălăşluiesc ele împreună cu tatăl lor, sultanul Nassr!

El răspunse:

Nu gândi că vei izbândi să ajungi cumva acolo, o, fiule, întrucât sultanul Nassr este una dintre căpeteniile cele mai puternice ale ginnilor, iar eu tare mă îndoiesc că ţi-ar da vreuna din fetele lui de soţie. Mai bine prcgătcşte-te să te întorci în ţara ta. Am să-ţi înlesnesc eu însumi călătoria, dându-te în seama păsărilor care au să vină în curând să mi se închine şi care au să-ţi slujească de călăuze.

Eu răspunsei: îţi mulţumesc, taică, da eu nu am să mă mai întorc la părinţii mei, dacă n-am s-o mai văd pe copila care mi-a vorbit! 1

Şi, după ce rostii cuvintele acestea, mă aruncai plângând la picioarele bătrânului şi mă rugai de el să-mi spună cum le-aş mai putea vedea pe copilele străvestitc în porumbiţe.

În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfii cea de a trei sute şaizeci fi opta noapte spuse:

Cum le-aş putea vedea pe copilele străvestitc în porumbiţe.

1 La M. A. Salie, Janşaş rosteşte şi acestc versuri:

O. Dacă n-af fi văzut dulcea lor nălucă-n zbor! O. de nu-mi lăsa Allah chinul crâncenului dor! Sufietu-mi de n-arfi jar, de-af putea uitând să fug – Lacrimile-mi pe obraji n-ar mai curge din belşug! Inima-mi să rabde-acum zi fi noapte o deprind Şi de-al dragostei pojar arde trupul meu tânjind.

Pricep că ţi-c inima arsă de dragostea pentru cea mai frumoasă dintre ele, şi am să-ţi arăt mijlocul de a o mai vedea o dată. Să te piteşti, aşadar, pe după aceşti copaci şi să aştepţi răbduriu întoarcerea porumbiţelor. Să le laşi să sc dezbrace şi să coboare în havuz, şi-atunci, deodată, să te repezi la mantiile lor de pene şi să le înşfaci. Ele atunci au să-ţi vorbească tare dulce, au să se apropie de tine, au să te învăluie într-un potop de alinturi şi au să te roage fierbinte, spunându-ţi vorbe cum nu se poate mai drăgălaşe, ca să le dai îndărăt penele. Ci tu fereşte-te să nu care cumva să te laşi înduplecat, căci s-ar sfârşi atunci totul pentru totdeauna. Dimpotrivă! Să nu le dai hainele îndărăt cu nici un chip şi să le spui: „Tare aş vrea să vă dau penele, o, minunatelor, ci trebuie să aştept până ce are să vină şeicul!" Şi să aştepţi, aşa, sosirea mea, spunându-le vorbe gingaşe; iar eu am să mă pricep cumva să găsesc chip de a face lucrurile să se întoarcă spre folosul tău.

La cuvintele acestea, îi mulţumii din suflet bătrânului vătaf al păsărilor şi alergai pe dată să mă ascund pe după copaci, în vreme ce el se duse în iatacul lui spre a-şi întâmpina supuşii.

Şezui acolo multă vreme, aşteptând să se întoarcă fetele. Într-un sfârşit, auzii nişte bătăi de aripi şi nişte râsete prin văzduh, şi le văzui pe cele trei porumbiţe cum coboară pe marginea havuzului. Sc uitară în dreapta, se uitară în stânga, să vadă de nu cumva le pândeşte careva. Pe urmă, cea care îmi vorbise se întoarse către celelalte două şi le spuse:

Nu socotiţi, surorilor, că s-ar putea să fie ascuns cineva în grădină? Ce s-o fi făcut tânărul de mai înainte?

Ci surorile ei spuseră:

O, Şamsa, nu te mai îngrijora atâta şi grăbeşte-te să faci ca noi!

Şi tustrele se dezbrăcară atunci de penele lor şi se afundară în apă, albe şi goale, ca argintul străcurat. Şi erau ca trei lune oglindite în apă.

Aşteptai să înoate până la mijlocul havuzului şi sării deodată drept în picioare, repezindu-mă iute ca fulgerul şi înşfăcând mantia fetei pe care o îndrăgisem. Iar la Fapta mea de răpitor răspunseră trei ţipete de spaimă, şi le văzui pe cele trei fete, ruşinate că fuseseră prinse în zbenguielile lor, cum se cufundă în apă cu totul, nelăsând afară decât capetele şi înotând către mine cu priviri plângătoare. Ci eu, încredinţat că de data aceasta le aveam în mână, începui să râd dându-mă îndărăt de pe marginea havuzului şi fluturând mantia de pene.

Văzând aşa, copila care îmi vorbise întâia oară şi care se numea Şamsa îmi spuse:

Cum de cutezi, o, flăcăule, să pui stăpânire pe ceea ce nu este al tău?

Eu răspunsei:

O, porumbiţa mea, ieşi din havuz şi vino să stai de vorbă cu mine.

Ea spuse:

— Tare aş vrea să stau de vorbă cu tine, o, flăcău frumos, dar sunt goală cu totul şi nu pot să ies aşa din havuz. Dă-mi îndărăt mantia şi îţi făgăduiesc că ies din apă şi stau de vorbă cu tine.

Eu spusei:

O, lumină a ochilor mei, o, stăpâna mea, o, domniţă a frumuseţii, o, roadă a inimii mele, de ţi-aş da mantia îndărăt ar fi ca şi cum mi-aş pune capăt zilelor cu chiar mâna mea. Aşa că nu pot să ţi-o dau până ce nu are să vină aici prietenul meu, şeicul ocârmuitor al păsărilor.

Ea îmi spuse:

Atunci, de vreme ce nu ai luat decât mantia mea, du-te oleacă mai încolo şi întoarce capul spre partea cealaltă, ca să mă laşi să ies din havuz şi să le dai răgaz surorilor mele să se acopere; iar ele au să-mi împrumute câteva pene de-ale lor, ca să-mi ascund ceea ce trebuie numaidecât să ascund.

Eu îi spusei:

Asta pot s-o fac!

Şi mă îndepărtai şi mă aşezai în spatele jeţului de rubin.

Atunci ieşiră din apă întâi cele două surori mai mari şi se îmbrăcară repede cu penele lor; pe urmă smulseră câteva dintre penele lor ccle mai frumoase şi întocmiră în grabă un fel de şorţuleţ; o ajutară apoi pe sora lor mai mică să iasă din apă, o încinseră cu şorţuleţul şi mă strigară:

Acum poţi să vii.

Iar cu alergai dinaintea gazelelor şi căzui în genunchi la picioarele nurliei Şamsa şi îi îmbrăţişai genunchii, însă ţinând straşnic de mantie, ca nu cumva să mi-o ia şi să fugă în zbor. Ea atunci mă ridică şi începu să-mi spună o sumedenie de vorbe dulci şi să mă învăluie cu un potop de alinturi, ca să mă înduplece să-i dau mantia; ci mă ferii cu mare grijă să nu mă dau supus rugăminţilor ei; şi izbutii s-o aduc la jeţul de rubin în care mă aşezai luând-o pe genunchii mei.

Atunci, dacă văzu că nu poate să-mi scape, se hotărî într-un sfârşit să răspundă dorurilor mele. Îşi aruncă braţele împrejurul gâtului meu şi îmi întoarse sărut la sărut şi dezmierdare la dezmierdare, în vreme ce surorile ei • zâmbeau, privind în toate părţile ca să vadă de nu cumva vine cineva peste noi.

Pe când stam aşa, şeicul, ocrotitorul meu, deschise uşa şi intră. Ne ridicarăm întru cinstirea lui, îi ieşirăm în întâmpinare şi îi sărutarăm cuviincioşi mâinile. EI ne rugă să şedem jos şi, întorcându-sc cătrc gingaşa Şamsa, îi spuse:

Sunt bucuros, fiica mea, de alegerea pe care ai făcut-o cu acest flăcău. Tatăl său este sultanul Tigmos, stăpânul Afganistanului. Aşa că bine ai face să primeşti a te uni cu el şi să-1 îndupleci şi pe sultanul Nassr, tatăl tău, să-ţi dea încuviinţarea.

Ea răspunse:

Ascult şi mă supun.

Atunci şeicul îi spuse:

Dacă primeşti cu adevărat această unire, jură-mi şi făgăduieşte-mi că ai să-i fii credincioasă soţului tău şi că n-ai să te desparţi de el niciodată.

Şi frumoasa Şamsa se ridică numaidecât şi făcu jurământul cerut, dinaintea preacinstitului şeic. Atunci el ne spuse:

Să-i mulţumim celui Preaînalt pentru unirea voastră, copiii mei. Şi facă el să fiţi fericiţi. Iată, chem asupra voastră a amândurora binecuvântarea lui. Puteţi acum să vă iubiţi în voie. Iar tu, Janşaş, poţi să-i dai mantia îndărăt, căci n-are să te mai părăsească.

Şi, după cc rosti cuvintele acestea, şeicul ne duse într-o sală în care se aflau nişte saltele acoperite cu chilimuri, precum şi nişte tablale pline cu poame frumoase şi cu alte lucruri alese. Iar Şamsa, după ce le rugă pe surorile sale să se ducă înaintea ei la palatul tatălui lor, ca să-i vestească nunta şi să-1 înştiinţeze de întoarcerea ei cu mine, fu cum nu se poate mai drăgălaşă şi binevoi să cureţe cu chiar mâna ei poamele şi să le împartă cu mine.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şehcrezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar cândfii cea de a trei sute şaizeci şi noua noapte spuse:

Să le împartă cu mine.

După care ne culcarăm amândoi, unul în braţele celuilalt, peste măsură de fericiţi.

Dimineaţa, Şamsa se deşteptă înaintea mea. Se îmbrăcă strâns în penele ei, mă trezi, mă sărută între ochi şi îmi spuse:

E vremea să mergem la palatul de diamante la sultanul Nassr, tatăl meu. Grăbeşte, dar, şi îmbracă-te!

Eu o ascultai numaidecât şi, când fusei gata, ne duserăm să-i sărutăm mâinile şeicului ocârmuitor al păsărilor şi să-i mulţumim din tot sufletul.

Apoi Şamsa îmi spuse:

— Acum suie-te pe umerii mei şi ţine-te bine, căci călătoria are să fie cam lungă, măcar că eu sunt hotărâtă să merg cât pot de iute.

Şi mă luă pe grumaji şi, după cel din urmă rămas-bun de la ocrotitorul nostru, mă purtă prin văzduh cu iuţeala fulgerului şi nu peste mult mă lăsă jos la o mică depărtare de intrarea palatului de diamante. Iar de acolo pornirăm încetişor către palat, în vreme cc ginni slujitori, trimişi de sultan, alergau vestind sosirea noastră.

Sultanul Nassr, tatăl gingaşei Şamsa şi stăpânul ginnilor, arătă o bucurie până peste poate când mă văzu. Mă luă în braţe şi mă strânse la piept. Pe urmă porunci să fiu îmbrăcat cu un caftan falnic de zarafâr, îmi puse pe cap o cunună tăiată dintr-o piatră de diamant, apoi mă duse dinaintea sultanei, mama soţiei mele, care îmi mărturisi mulţumirea ei şi o lăudă pe fiica sa pentru alegerea pe care o făcuse cu mine. Îi dărui apoi fiicei sale un morman de nestemate, de care palatul era plin, şi porunci să fim duşi amândoi la hammam, unde fuserăm spălaţi şi înmiresmaţi cu apă de trandafiri, de muşc, de ambră şi de uleiuri care ne înviorară de minune. După care sc orânduiră în cinstea noastră ospeţe cc ţinură treizeci de zile şi treizeci de nopţi în şir.

Atunci îmi mărturisii dorinţa de a o înfăţişă şi eu la rându-mi pe soţia mea părinţilor mei, în ţara mea. Iar sultanul şi sultana, măcar că le părea rare rău să se despartă de fiica lor, îngăduiră dorinţa mea, dar îmi cerură să le făgăduiesc că am să mă întorc în fiecare an să petrec la ci un răstimp. Pe urmă sultanul porunci să sc facă un jeţ atâta de mare ca lăţime şi ca lungime cât să poată cuprinde pe treptele lui două sute de ginni bărbaţi şi două sute de ginni femei. Noi doi ne suirăm în jeţ, iar cele patru sute de ginni bărbaţi şi femei, ce se aflau acolo pentru a ne sluji, şedeau în picioare pe trepte, în vreme ce o oaste întreagă alcătuită din alţi ginni slujeau de purtători ai jeţului. După ce ne luarăm şi cel de pe urmă bun-rămas, purtătorii jeţului sc ridicară în văzduh cu jeţul şi porniră să lunece peste pământ atâta de iute, încât în două zile străbătură o depărtare de doi ani de umblet. Şi ajunserăm fără nici un necaz la palatul tatălui meu de la Kabul.

Când tatăl meu şi mama mea mă văzură că sosesc după o lipsă ce le răpise orice nădejde de a mă mai găsi vreodată, şi după ce se săturară s-o privească pe soţia mea şi aflară cine era şi în ce împrejurări mă însurasem cu ea, rămaseră peste măsură de fcriciţi şi plânseră din suflet, sărutându-mă şi sărutând-o şi pe mult-iubită mea Şamsa. Ba biata maică-mea fu atâta de tulburată, încât căzu la pământ fară de simţire1 şi nu-şi veni în fire decât cu ajutorul apei de trandafiri aduse de soţia mea Şamsa.

După toate ospcţele şi după toate darurile împărţite cu prilejul sosirii şi al nunţii noastre, tatăl meu o întrebă pe Şamsa:

Ce lucru aş putea face, o, copila mea, care să-ţi fie mai pe plac?

Iar Şamsa, care avea pofte cumpătate, răspunse:

O, norocitule sultan, nu râvnesc decât să avem o casă a noastră în mijlocul unei grădini scăldate de izvoare.

Şi sultanul, tatăl meu, slobozi numaidecât poruncile cuvenite, şi peste un răstimp scurt avuserăm saraiul nostru şi grădina noastră, unde trăiam peste măsură de fcriciţi.

1 La M. A. Salic, înainte de a leşina, mama rosteşte aceste versuri: Sosi-n zbor bucuria – cu-a ta tafericire încât mă-nec în lacrimi fi nu-mi mai vin în fire. Ah, ochi ai mei, deprinfi cu plânsul fără saţ. Voi plângeţi fi-n durere fi când vă bucuraţi!

După un an petrecut aşa în mijlocul unui potop de huzururi, soţia mea Şamsa vru să-i mai vadă pe tatăl şi pe mama sa la palatul de diamante şi îmi aduse aminte făgăduinţă ce-o făcusem de a merge în fiecare an să ne petrecem un timp împreună cu ei. Nu vrusei să mă împotrivesc, întrucât o iubeam tare mult; ci, vai! Nenorocirea avea să se abată asupra capetelor noastre din pricina acelei călătorii blestemate!

Ne suirăm aşadar în jeţul purtat de ginnii ce ne slujeau şi călătorirăm cu mare spor, străbătând în fiecare zi o întindere de o lună de cale, şi poposind seara în preajma vreunui izvor sau la umbra pomilor, ca să ne odihnim. Or, într-o zi, poposirăm chiar pe locul acesta de aici, să ne petrecem noaptea, şi soţia mea Şamsa dori să meargă să se scalde în apa acestui râu ce curge pe dinaintea noastră. Făcui tot cc putui ca s-o împiedic, vorbindu-i despre răceala prea mare a scrii şi de răul ce ar putea veni de aci; nu vroi să mă asculte şi luă câteva dintre roabele sale, să se scalde împreună cu ea. Se dezbrăcară pe ţărm şi intrară în apă, unde Şamsa părea că e luna răsărind împresurată de un alai de stele. Se hârjoneau acolo şi se jucau între ele, când deodată Şamsa scoasc un ţipăt de durere şi sc prăbuşi în braţele roabelor sale; iar roabele sc grăbiră s-o scoată din apă şi s-o aducă pe mal. Da când vrusei să-i vorbcsc şi s-o îngrijesc, ea era moartă. Şi roabele îmi arătară pe călcâiul ci urma muşcăturii unui şarpe de apă.

La priveliştea aceea, mă prăbuşii la pământ fară de simţire. Şi atâta de mult zăcui aşa, încât toţi mă socotiră şi pe mine mort. Ci, vai! Eu aveam să rămân în viaţă după Şamsa, ca s-o jelesc şi să-i întocmesc mormântul pe care-l vezi. Iar celălalt mormânt este chiar mormântul meu, pe care l-am zidit alături de mormântul sărmanei mele preaiubite. Şi acum îmi trec viaţa în lacrimi şi în amintiri grele, aşteptând clipa când voi adormi alături de soţia mea Şamsa, departe de împărăţia mea pe care am dat-o uitării, departe de lumea care pentru mine s-a schimbat într-o pustietate amară, în ungherul acesta singuratic al morţii.1

După cc frumosul flăcău trist sfârşi de povestit lui Belukia povestea sa, îşi ascunse faţa în mâini şi începu să suspine. Atunci Belukia îi spuse:

— Pe Allah! O, frate al meu, povestea ta este atâta de uluitoare şi de nemaipomenită, încât am uitat până şi de cele cc am păţit eu însumi, măcar că socotesc că am trecut prin nişte minunăţii de întâmplări. Sprijină-te pe Allah în durerea ta, o, fratele meu, îmbogăţcască-ţi El sufletul cu harul uitării!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă ca de obicei, tăcu.

Dar când fu cea de a trei sute şaptezecea noapte îmbogăţească-ţi El sufletul cu harul uitării! Mai rămase cu el vreme de un ceas, încercând să-1 înduplece a-l însoţi la împărăţia lui, spre a schimba aerul şi priveliştea; ci zadarnic.

Atunci chiar că fu nevoit să-1 lase, de teamă să nu-l supere; şi, după ce îl îmbrăţişă şi îi mai spuse câteva vorbe de mângâiere, porni la drum către cetatea de scaun, unde ajunse fară de nici un necaz, după ce lipsise cinci ani.

        ' I.a M. A. Salic, recită apoi aceste versuri:

Ce mi-a fost drag s-a veştejit, iar casa nu-mi mai este casa. Şi ce mi-a fost apropiat de nicăieri nu mai răsare. Iar inima ce m-a iubit şi-mi sta în preajmă fericită Nu mai e-aici, şi nici o floare acuma nu-mi mai pare floare.

Şi de-atunci nu mai am nici o ştire despre el! Şi de altminteri, acuma, ca eşti tu aici, o, Hassib, îl dau cu totul uitării pe tânărul crai Belukia, pe care am tot nădăjuit să-1 mai văd o dată, într-o zi sau alta. Tu măcar n-ai să mă părăseşti aşa de repede şi chiar gândesc să te ţin la mine ani lungi, nclăsându-te să duci lipsă de nimic, fii bine încredinţat. Şi-apoi mai am încă atâtea întâmplări minunate să-ţi povestesc, încât cea a tânărului Belukia şi a frumosului flăcău trist au să ţi se pară nişte biete întâmplări de toată ziua. Oricum, ca să-ţi dau numaidecât o dovadă de binele pe care ţi-l vreau, iată femeile mele cum sc pregătesc să ne aducă de mâncare şi de băut, şi cum stau gata să înceapă a ne cânta, ca să ne vrăjească să ne aline minţile până dimineaţă!

Când sultăniţa Yamlika, domniţa de sub pământ, isprăvi de povestit tânărului Hassib, fiul lui Danial cel învăţat, povestea lui Belukia şi a tânărului flăcău trist, după ce zaiafetul şi cântecele şi danţurile femeilor-şarpe luară sfârşit, adunarea se ridică, şi sc alcătui alaiul pentru a se întoarce la cealaltă cetate de scaun. Ci tânărul Hassib, care îşi iubea nespus de mult mama şi soţia, răspunse:

O, domniţă Yamlika, eu nu sunt decât un biet tăietor de lemne, iar tu mă îmbii aici cu o viaţă plină de desfătări; am însă acasă o mamă şi o soţie. Şi nu pot, pe Allah! Să le mai las să mă aştepte multă vreme, în deznădejdea lipsei melc. Ingăduic-mi, aşadar, să mă întorc la ele, altminterea de bună seamă că au să moară de durere. Ci fară îndoială că arc să-mi pară rău toată viaţa mea că n-am putut să ascult şi celelalte poveşti cu care ai de gând să mă fericeşti în timpul şederii mele în împărăţia ta.

La aceste cuvinte, împărăteasa Yamlika înţelese că pricina plecării lui Hassib era cum nu se poate mai întemeiată, şi îi spuse:

Vreau din tot sufletul, o, Hassib, să te las să te întorci lângă mama şi lângă soţia ta, măcar că mă întristează nespus despărţirea de un ascultător atât de cu luarc-aminte ca tine. Ci nu-ţi cer decât un jurământ, fară de care mi-ar fi cu neputinţă să te las să pleci. Trebuie să-mi făgăduieşti că n-ai să te duci să te speli la hammam niciodată de-aci înainte, toată viaţa ta. Altminteri, are să urmeze pieirea ta. Deocamdată nu pot să-ţi spun mai mult.

Tânărul Hassib, pe care cererea aceasta îl ului cu totul, nu vru s-o supere pe domniţa Yamlika şi făcu jurământul cerut, legându-sc să nu se ducă niciodată să se spele la hammam, toată viaţa lui. Atunci domniţa Yamlika, după ce îşi luă rămas-bun de la el, porunci unei femei-şarpe să-1 însoţească până la ieşirea din împărăţia ei, a cărei poartă era ascunsă într-o casă părăginită, de cealaltă parte a locului unde se afla hruba cu miere prin care Hassib izbutise să se strecoare în lăcaşul cel de sub pământ.

Soarele amurgea în zare când Hassib ajunse pe uliţa lui şi bătu la uşa casei sale. Maică-sa veni să desenidă şi, când îl cunoscu, scoase un ţipăt lung şi se aruncă în braţele lui, plângând de bucurie. Iar soţia lui, la rându-i, auzind acel ţipăt, alergă la uşă, îl cunoscu şi ea şi i sc temeni după cuviinţă, sărutându-i mâinile. Pe urmă intrară în casă şi se făsară cuprinşi în voie de cea mai vie bucurie.

După ce se mai potoliră oleacă, Hassib le ceru veşti despre tăietorii de lemne, vechii lui tovarăşi, care îl părăsiseră în hruba cu miere. Maică-sa îi povesti cum aceştia veniseră şi-i aduseseră ştirea morţii lui în colţii unui lup, cum ei ajunseseră neguţători bogaţi şi stăpâni cu multe averi şi prăvălii mari, şi cum, cu fiecare zi, văzuseră lumea sporind tot mai mult dinaintea lor.

Atunci Hassib cugetă o clipă şi îi spuse mamei sale:

— Mâine să te duci la ci în suk, să-i strângi la un loc pe toţi şi să le dai vestea că m-am întors, spunându-lc că aş fi tare mulţumit să-i văd.

A doua zi, mama lui Hassib nu pregetă să facă aşa, iar tăietorii de lemne, aflând vestea, se schimbară la chip şi răspunseră că ascultă şi că se supun în ce priveşte întâmpinarea de bun venit. Pe urmă se sfătuiră între ei şi hotărâră să orânduiască lucrurilc cât mai bine. Mai întâi îi dăruiră mamei lui Hassib mătăsuri şi ţesături frumoase, şi o însoţiră până acasă, înţelegându-se ca fiecare să-i dea lui Hassib jumătate din ceea ce stăpâneau ei ca averi, ca robi şi ca bogăţii.

Când ajunseră dinaintea lui Hassib, sc temeniră şi îi sărutară mâinile. Pe urmă îi înfăţişară darurile lor, rugându-l să le primească şi să uite greşeala pe care o săvârşiseră faţă de el. Iar Hassib nu vroi să le păstreze duşmănie, primi darurile şi spuse:

Ceea ce s-a petrecut s-a petrecut, şi nimic n-ar Pi putut opri să se întâmple ceca cc trebuia să se întâmple.

Atunci ei îşi luară rămas-bun de la el, încrcdinţându-l de recunoştinţa lor, iar Hassib ajunse din ziua aceea un bogat, şi sc aşeză în suk ca neguţător, deschizând o prăvălie care era cea mai frumoasă dintre toate prăvăliile.

Într-o zi, ducându-sc la prăvălie, ca de obicci, trccu prin faţa hammamului aşezat la intrarea sukului. Or, stăpânul hammamului tocmai sta şi se răcorea dinaintea uşii lui şi, când îl văzu pe Hassib, se temeni şi spuse:

Fă-mi cinstea şi intră în hammamul meu. Nu te-a avut nici măcar o dată ca muşteriu, nicicând. Astăzi însă vreau să te îmbăiez numai aşa, pentru cheful meu, iar masagiii au să te frece cu o mănuşă nouă de iarbă de mare şi au să te săpunească straşnic cu nişte mănunchiuri de lifa de care nimeni nu s-a slujit încă.

Hassib însă, amintindu-şi de jurământul făcut, răspunse:

Nu, pe Allah! Nu pot să primesc poftirea ta, o, şeicule! Căci m-am juruit să nu intru niciodată într-un hammam.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a trei sute şaptezeci şi una noapte spuse:

M-am juruit să nu intru niciodată într-un hammam.

La cuvintele lui, stăpânul hammamului, care nu putea să creadă într-un asemenea jurământ, din pricină că nici un bărbat, fie şi cu primejdia de a muri, nu poate să nu se spele de fiecare dată când face treaba obişnuită cu soţia lui, se minună:

De ce nu vrei să primeşti, o, stăpâne al meu? Pe Allah! Jur la rându-mi că, dacă mai stărui în hotărârea ta, am să mă dcspărţesc pe dată de cele trei soţii ale mele. Jur de trei ori pe legea despărţeniei!

Ci întrucât Hassib, în ciuda acelui jurământ atâta de greu pe care-l auzise, tot nu vroia să primească, stăpânul hammamului se aruncă la picioarele lui, rugându-l fierbinte să nu-l silească să-şi îndeplinească jurământul; şi îi săruta picioarele plângând şi îi spunea:

Iau asupra capului meu răspunderea pentru fapta şi toate urmările ci.

Şi toţi trecătorii cc se strânseseră împrejurul lor, aflând despre ce este vorba şi auzind de jurământul de despărţenie, începură şi ei să-1 roage pe Hassib să nu-i aducă pe degeaba nenorocire unui om care I-a poftit să-i facă o scaldă fară să-i ceară nici o plată. Pe urmă, văzând zădărnicia vorbelor lor, se hotărâră cu toţii să-1 ia cu de-a sila, îl înşfăcară pe Hassib şi îl duseră, cu toate urletele lui amarnice, înlăuntrul hammamului, îi turnară toţi de-a valma vreo douăzcci-treizeci de ligheanc de apă în cap, îl frecară, îl buşumară, îl săpuniră, îl şterseră şi îl învăluiră în ştergare calde, îi înfăşurară capul cu un cearceaf frumos tivit şi înflorat. Pe urmă, stăpânul hammamului, bucuros cum nu se mai poate văzându-se izbăvit de jurământul de despărţenie, îi aduse lui Hassib o ceaşcă de sorbet înmiresmat cu ambră, şi îi spuse:

Fie-ţi scalda plăcută şi binecuvântată! Iar băutura aceasta răcorească-te aşa cum m-ai răcorit tu pe mine!

Ci Hassib, pe care toată tevatura aceea îl umpluse de o spaimă tot mai mare, nu ştia de trebuie să se lepede ori să primească cinstirea de la urmă, şi tocmai da să răspundă, când deodată hammamul fu năpădit de străjerii sultanului, care se repeziră la el şi îl înşfăcară aşa cum era, în găteala lui de la hammam. Şi, în ciuda strigătelor şi a împotrivirii lui, îl cărară la saraiul sultanului şi îl puseră în mâna marelui vizir, care îl aştepta la uşă, peste măsură de nerăbdător.

Când îl văzu pe Hassib, vizirul se arătă bucuros cum nu se mai poate, îl întâmpină cu semnele de cinstire cele mai vădite şi îl rugă să-1 însoţească la sultan. Şi Hassib, hotărât acuma să-şi lase ursita să curgă, îl urmă pe marele vizir, care îl duse dinaintea sultanului, într-o sală în care se aflau, rânduiţi după treapta cinurilor, două mii de valii, două mii de musaipi dintre cci mai de frunte, şi două mii de gâzi cu spadele la brâu, neaşteptând decât un semn ca să reteze capete. Cât despre sultan, acesta şedea culcat pe un pat mare de aur şi părea că doarme, cu capul şi cu faţa acoperite de un văl de mătase.

Văzând accstea toate, înfricoşatul Hassib sc simţi că moare şi se prăbuşi la picioarele patului domnesc, mărturisind în faţa tuturor că nu este vinovat de nimic. Ci marele vizir se grăbi să-1 ridice cu toate semnele de cinstire şi îi spuse:

O, fiu al lui Danial, aşteptăm de la tine să-1 scapi pe sultanul nostru Karazdan. Faţa şi trupul lui sunt acopcrite de o lepră rămasă până acuma fară leac. Şi ne-am gândit la tine, ca să-1 lecuieşti, căci tu eşti fiul învăţatului Danial.

Şi coţi cci de faţă, valiii, curtcnii, musaipii şi gâzii strigară dc-a valma:

Numai de la cinc aşteptăm vindecarea sultanului Karazdan!

La cuvintele acestea, buimăcitul de Hassib îşi zise: „Pe Allah! Ei mă cred mare învăţat". Pe urmă îi spuse marelui vizir:

Sune, încr-adevăr, fiul lui Danial. Dar nu sune decâc un neşciucor. Am fose dat la şcoală şi n-am învăţat nimic; au vrut să mă înveţe cum se lecuiesc bolile, dar după o lună s-au lăsat păgubaşi, văzând proasta înzestrare a minţii mele. Iar maică-mea, ajunsă la capătul puterilor, mi-a cumpărat un măgar şi nişte frânghii şi m-a făcut tăietor de lemne. Şi asta-i toată meseria mea şi tot ce ştiu.

Dar vizirul îi zise:

Degeaba îţi mai ascunzi tu priceperea, o, fiu al lui Danial. Ştim prea bine că, de-am vântura noi Răsăritul şi Apusul, tot n-am găsi un doftor pe potriva ta.

Hassib, topit, spuse:

Păi cum aş putea eu, o, vizirule plin de înţelepciune, să-1 vindec, când habar nu am nici de boli, nici de leacuri?

Vizirul răspunse:

O, tinere, degeaba mai tăgăduieşti. Ştim cu toţii că vindecarea sultanului stă în mâinile tale.

Hassib ridică mâinile spre cer şi întrebă:

Cum aşa?

Vizirul spuse:

Da, de bună seamă! Poţi să izbuteşti vindecarca, căci tu o cunoşti pe domniţa de sub pământ, împărăteasa Yamlika, cea al cărei lapte de fecioară, luat pe nemâncate ori folosit ca balsam, lecuieşte bolile cclc mai de nevindecat.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a trei sute şaptezeci şi doua noapte spuse:

Lecuieşte bolile cele mai de nevindecat.

Auzind atare cuvinte, Hassib pricepu că acea dezvăluire era urmarea intrării lui la hammam. Şi încercă să tăgăduiască. Strigă, dar:

N-am văzut niciodată acel lapte şi habar n-am cine este domniţa Yamlika. Acuma aud întâia oară numele acesta.

Vizirul zâmbi şi zise:

Dacă tăgăduicşti, am să-ţi dovedesc că tăgada nu-ţi poate sluji la nimic. Eu spun că tu ai fost la împărătiţa Yamlika. Or, toţi cei care au fost la ea înainte de tine, în vremurile de demult, s-au întors de acolo cu pielea neagră pe pântece. Cartea pe care o am aici, sub ochi, ca mi-a spus taina. Sau, mai degrabă, o, fiu al lui Danial, pielea de pe pântecele acelora care au fost la domniţa Yamlika nu sc face neagră decât după ce ei intră la hammam. Or, iscoadele pe care le-am pus la hammam ca să cerceteze pântecul tuturor celor cc se scaldă au venit pe dată să-mi spună că pântecul tău s-a facur deodată negru, în vreme ce te spălau. Degeaba mai tăgăduicşti acuma.

Şi, rostind cuvintele acestea, marele vizir se apropie de el, îi trase la o parte ştergarele ce-l înfăşurau şi îi lăsă pântecul gol. Şi pântecul îi era negru ca pântecul unui bivol.

Când văzu aşa, Hassib, de spaimă, era mai-mai să cadă din picioare fară de simţire; pe urmă îi veni un gând şi spuse vizirului:

Trebuie să-ţi mărturisesc, o, stăpâne al meu, că eu m-am născut cu pântecele negru.

Vizirul zâmbi şi zise:

Nu era aşa când ai intrat în hammam. Iscoadele mi-au spus.

Hassib însă, care nu voia în ruptul capului s-o înşele pe domniţa de sub pământ dând în vileag lăcaşul ei, tăgădui mai departe că ar fi avut vreo legătură cu ea sau că ar fi văzut-o vreodată. Atunci vizirul făcu semn spre doi gâzi, care se apropiară de Hassib, îl întinseră pe jos, gol cum era, şi începură să-i tragă pe amândouă tălpile nişte lovituri atâta de amarnice şi atâta de dese, încât ar fi murit, de nu s-ar fi hotărât să strige cerând iertare şi mărturisind adevărul. Îndată vizirul porunci să fie ridicat de jos, iar ştergarele cu care era înfăşurat Hassib la sosire să fie schimbate cu un caftan falnic. După care îl duse el însuşi în curtea saraiului, unde îl puse să încalece pe un cal frumos din grajdurile domneşti, încălecă şi el pe alt cal şi, însoţiţi amândoi de un mare alai, porniră la drum spre casa părăginită pe unde ieşise Hassib de la Yamlika.

Acolo vizirul, care învăţase din cărţile de ştiinţă vrăjilc, începu să ardă nişte mirodenii şi să rostească descântecele pentru deschiderea porţilor, în vreme ce Hassib, la rându-i, urmând porunca vizirului, o ruga fierbinte pe domniţă să i se arate. Şi deodată se stârni un cutremur ce-i prăbuşi la pământ mai pe toţi cei de faţă, şi se deschise o despicătură prin care se ivi, într-un talger de aur purtat de patru balauri cu capete de om vărsând flăcări, împărăteasa Yamlika, al cărei chip strălucea ca aurul.

Se uită la Hassib cu ochii plini de mustrare şi îi spuse:

O, Hassib, aşa îţi ţii tu jurământul pe care mi l-ai făcut?

Şi Hassib strigă:

Pe Allah, o, domniţă! Păcatul este al vizirului, care era să mă omoare în bătaie!

Ea spuse:

Ştiu. Şi de aceea nici n-am să te pedepsesc. Te-au silit să vii aici şi m-au silit şi pe mine să ies din locuinţa mea, pentru lecuirea sultanului. Şi vii să-mi ceri lapte pentru a săvârşi vindecarea. Am să-ţi dăruiesc ceea ce îmi ceri, în amintirea găzduirii pe care ţi-am dat-o şi a luăriiaminte cu care m-ai ascultat, lată, dar, două borcănaşe cu laptele meu. Ca să izbândeşti vindecarea sultanului, trebuie să te învăţ cum să lc foloseşti. Vino, aşadar, mai aproape!

Hassib se apropie de domniţă, şi ea îi spuse în şoaptă, aşa ca să nu fie auzită decât de el:

— Unul dintre borcănaşe, cel însemnat cu o dungă roşie, slujeşte la vindecarea sultanului. Celălalt însă este menit vizirului care a poruncit să fii ciomăgit. Aşa că, după ce are să vadă vindecarea sultanului, vizirul o să vrea să bea şi el din laptele meu, ca să se ferească de boli, iar tu să-i dai să bea din cel de al doilea borcănaş.

Pe urmă, împărătiţa Yamlika îi dărui lui Hassib cele două borcănaşe cu lapte şi pieri pe dată, în vreme ce pământul se închise iarăşi peste ea şi peste balaurii care o purtau.

Când ajunse la sarai, Hassib făcu întocmai precum îi arătase împărătiţa. Se duse aşadar la sultan şi îl pofti să bea din borcănaşul însemnat cu dunga roşie. Şi, cum bău din acel lapte de fecioară, sultanul începu să asude din tot trupul şi, în câteva clipite, toată pielea lui vătămată de lepră începu să cadă bucăţi-bucăţi şi, pe măsură cc cădea, în locul acela creştea o piele curată şi albă ca argintul. Şi se vindecă pe dată. Ci vizirul vru şi el să bea din laptele domniţei de subpământ, luă celălalt borcănaş şi îl goli dintr-o sorbitură. Şi îndată începu să se umfle şi să se tot umfle, şi ajunse mare cât un elefant, plesni deodată din toată pielea lui şi muri pe loc. Şi grăbiră să-1 ducă şi să-1 îngroape.

Iar sultanul, dacă se văzu vindecat, îl pofti pe Hassib să stea jos lângă el, îi mulţumi din tot sufletul şi îl căftăni mare vizir, în locul celui cc murise sub ochii lui. Porunci apoi să-1 îmbrace într-un caftan de fală, împodobit cu nestemate, şi puse să fie strigată numirea lui prin tot palatul, după ce îi dărui trei sute de mameluci, şi trei sute de fecioare drept cadâne, afară de trei domniţe de sânge împărătesc, care, laolaltă cu soţia lui, făceau astfel patru soţii legiuite. Îi mai dărui apoi trei sute de mii de dinari de aur, trei sute de catâri, trei sute de cămile şi o sumedenie de vite: bivoli, boi şi oi.

După care, toţi musaipii, toţi curtenii şi toţi maimarii împărăţiei, urmând porunca sultanului, care le spuse: „Cel care mă cinsteşte pe mine, îl cinsteşte şi pe el!", se apropiară de Hassib şi îi sărutară mâna, unul după altul, mărturisindu-i supunere şi încredinţându-l de cinstirea lor. pe urmă, Hassib luă în stăpânire palatul vizirului de mai înainte şi se mută acolo cu mama, cu soţiile şi cu cadâncle lui. Şi trăi aşa în fală şi bogăţie ani mulţi, având vreme să înveţe şi a citi şi a serie.

După ce Hassib învăţă să citească şi să scrie, îşi aduse aminte că tatăl său Danial fusese un mare învăţat şi se simţi ispitit s-o întrebe pe maică-sa de nu cumva bătrânul îi lăsase ca moştenire cărţile şi scrierile sale. Mama lui Hassib răspunse:

— Fiul meu, taică-tău, înainte de a muri, a aruncat toate hârtiile şi toate scrierile, şi nu ţi-a lăsat drept moştenire decât o foaie mică de hârtie, pe care m-a însărcinat să ţi-o înmânez atunci când ai să-ţi mărturiseşti o asemenea dorinţă!

Şi Hassib spuse:

— Tare aş dori s-o am, căci vreau să învăţ acum tot ce este de trebuinţă spre a cârmui mai bine treburile împărăţiei!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfn cea de a trei sute faptezeci fi treia noapte spuse:

Spre a cârmui mai bine treburile împărăţiei.

Atunci mama lui Hassib alergă să scoată din lacra în care îşi ascunsese giuvaierurile foaia cea mică de hârtie, singura adiată a învăţatului Danial, şi veni să i-o înmâneze lui Hassib, care o luă şi o despături. Şi citi aceste simple cuvinte: „Orice ştiinţă este deşartă, căci vin vremi le când alesul lui Allah are să le arate oamenilor izvoarele înţelepciunii. Acela se va numi Mahomed. Cu el şi cu tovarăşii lui şi cu drept-credincioşii lui fie pacea şi binecuvântarea până la sfârşitul veacurilor!"

Şi-accasta-i, o, norocitule sultan, spuse mai departe Şeherezada, povestea lui Hassib, fiul lui Danial, şi a împărătesei Yamlika, domniţa de sub pământ. Ci Allah este mai ştiutor!

Când isprăvi Şeherezada de istorisit povestea aceasta vrăjitoare, sultanul Şahriar strigă deodată:

Simt că îmi năpădeşte sufletul o mohorală grea, o, Şeherezada. Încât ia bine aminte că, dacă arc să ţină tot aşa, tare mă tem că mâine dimineaţă într-o parte are să-ţi stea capul şi într-alta trupul.

L, a atare vorbe, micuţa Doniazada, speriată, se ghemui de tot pe chilim, iar Şeherezada, fară să sc tulbure, răspunse:

Dacă-i aşa, o, norocitule sultan, am să-ţi istorisesc vreo două snoave, taman atât cât să treacă noaptea. După care, Allah este Atoateştiutor!

Şi sultanul întrebă:

Păi cum vei face să găseşti o poveste şi scurtă şi înveselitoare totodată?

Şeherezada zâmbi a râde şi spuse:

Chiar acestea sunt, o, norocitule sultan, poveştile pe care le ştiu eu cel mai bine. Aşa că am să-ţi istorisesc numaidecât vreo două chisnovături scoase din Florile hazului şi din Grădina snoavelor. Şi pe urmă să mi se taie capul!

Şi numaidecât spuse: