Povestea cu adormitul treaz

Mi s-a povestit, o, norocitule sultan, că a fost odinioară la Bagdad, pe vremea califului Harun Al-Raşid, un tânăr, holtei, pe care îl chema Abul-Hassan şi care ducea o viaţă tare ciudată şi tare anapoda. Într-adevăr, vecinii lui nu-l vedeau niciodată să primească două zile la rând acelaşi om, sau să poftească în casa lui vreun locuitor din Bagdad; căci toţi cei care veneau la el erau străini, încât oamenii din mahalaua lui, nepricepând nimica din tot ce putea să facă acesta, îl porecliseră Abul-Hassan cel Dezmăţat.

În fiecare seară, Abul-Hassan avea obiceiul să se ducă la capătul podului din Bagdad şi acolo aştepta să se ivească vreun străin şi, de cum zărea vreunul, fie bogat, fie sărac, fie tânăr ori bătrân, se îndrepta către el, zâmbitor şi plin de curtenie şi, după salamalecuri şi urări de bun venit, îl poftea să primească a fi găzduit în casa lui pentru cea dintâi noapte a aceluia la Bagdad. Şi îl ducea la el acasă şi îl ospăta cât putea mai bine; şi, cum era tare prietenos şi avea o fire plăcută, îi ţinea tovărăşie oaspetelui toată noaptea şi nu precupeţea nimic spre a-i da cea mai bună părere despre mărinimia sa. A doua zi însă îi spunea:

— O, oaspetele meu, să ştii că dacă te-am poftit la mine, atunci când în cetatea aceasta numai Allah te

1 Povestea aceasta, repovestită de I. L. Caragiale, a apărut în volumul postum Abu-Hasan (Bucureşti, 1915), al marelui scriitor.

Cunoştea, am făcut-o pentru că aveam pricinile mele să mă port aşa. Ci m-am juruit să nu găzduiesc niciodată două zile la rând acelaşi străin, de-ar fâ el cel mai minunat şi cel mai plăcut dintre fiii oamenilor. Încât, aşadar, iată-mă nevoit să mă despart de tine; şi chiar te rog, dacă mă întâlneşti vreodată pe uliţele Bagdadului, să te faci că nu mă cunoşti, ca să nu mă sileşti cumva să te ocolesc!

Şi, vorbindu-i astfel, Abul-Hassan îşi ducea oaspetele la vreun han din cetate, îi da toate sfaturile de care acela s-ar fi putut să aibă trebuinţă, îşi lua bun-rămas de la el şi nu-l mai vedea. Şi dacă, din întâmplare, se nimerea să întâlnească prin sukuri pe vreunul dintre străinii pe care îi găzduise, se prefăcea a nu-l cunoaşte, spre a nu fi nevoit cumva să se oprească şi să-i dea bineţe. Şi tot aşa se purta mai departe, fără a pregeta nici măcar o seară să aducă în casa lui un alt străin.

Or, într-o seară, pe la scăpătatul soarelui, cum sta el aşa, după obiceiul său, la capul podului de la Bagdad, aştepând sosirea vreunui străin, văzu că venea către el un negustor bogat, îmbrăcat în felul negustorilor de la Mossul şi urmat de un rob înalt şi cu înfăţişare falnică.

Or, era însuşi califul Harun Al-Raşid, îmbrăcat teptil, cum avea el obiceiul să facă în fiecare lună, ca să vadă şi să cerceteze cu chiar ochii lui cele ce se petreceau prin Bagdad. Şi Abul-Hassan, când îl văzu, fu departe de a ghici cine era; şi se ridică din locul unde şedea şi se îndreptă înspre el, şi, după salamalecul cel mai gingaş şi după urarea de bun venit, îi spuse:

— O, stăpâne al meu, binecuvântată să fie sosirea ta printre noi! Fă-mi hatârul de a primi în noaptea aceasta găzduirea mea, în loc să te duci să dormi la han. Şi mâine dimineaţă o să fie vreme să-ţi cauţi în tihnă o i locuinţă după placul tău!

A şase sute douăzeci şi patra noapte şi, spre a-l hotărî să primească, îi povesti în câteva cuvinte că de multă vreme avea obiceiul să dea găzduire, numai pentru o noapte, celui dintâi străin pe care îl vedea trecând pe pod. Pe urmă adăugă:

— Allah este darnic, o, stăpâne al meu! În casa mea ai să găseşti o găzduire deplină, pâine caldă şi vin limpede!

Când auzi vorbele lui Abul-Hassan, califului i se păru întâmplarea atâta de ciudată şi Abul-Hassan atâta de fistichiu, încât nu şovăi o clipă să-şi urmeze ispita de a-l cunoaşte. Încât, după ce se lăsă rugat oleacă, numai aşa, de ochii lumii şi ca să nu pară a fi un om prost crescut, primi rugămintea, zicând:

— Pe capul şi pe ochii mei! Allah să-şi sporească binefacerile asupra ta, o, stăpâne al meu! Iată-mă gata să te urmez!

Şi Abul-Hassan îi arătă oaspetelui drumul şi îl duse la casa lui, tăinuind cu el întruna foarte plăcut.

Or, mama lui Hassan, în seara aceea, gătise o masă minunată. Le aduse mai întâi nişte gogoşi prăjite în unt şi umplute cu carne tocată şi cu sâmburi de pin, pe urmă un clapon tare gras, împresurat de patru pui mari de găină, pe urmă o gâscă umplută cu stafide şi cu fistic şi la sfârşit o tocăniţă de porumbei. Şi toate astea, într-adevăr, erau alese la gust şi plăcute la vedere.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a şase sute douăzeci şi patra noapte spuse:

Şi toate astea, într-adevăr, erau alese la gust şi plăcute la vedere. aşa că amândoi, aşezându-se dinaintea tablalelor, mâncară cu mare poftă; şi Abul-Hassan alegea, ca să le dea oaspetelui său, bucăţile cele mai bune. Pe urmă, când sfârşiră de mâncat, robul le aduse ibricul şi ligheanul; şi se spălară pe mâini, în vreme ce mama lui Hassan strângea tăvile de mâncăruri, spre a servi castroanele cu fructe, pline de struguri şi curmale şi pere, precum şi alte tablale pe care se aflau tăvile pline cu prăjituri, cu magiun şi migdale şi cu tot felul de zumaricale. Şi mâncară pe săturate, după care începură să bea.

Atunci Abul-Hassan umplu cu vin cupa de ospăţ şi, ţinând-o în mână, se întoarse înspre oaspetele său şi îi spuse:

— O, oaspete al meu, tu ştii că niciodată cocoşul nu bea mai înainte de a fi chemat şi găinile, cu cotcodăceli dulci, să vină să bea cu el. Or eu, dacă ar trebui să duc cupa aceasta la buze ca să beau de unul singur, băutura mi s-ar opri în gât şi de bună seamă că aş muri. Te rog, dar, pentru noaptea aceasta, să laşi cumpătarea pe seama inşilor cu inima rea şi să cauţi bucuria împreună cu mine în fundul cupei. Căci, cu adevărat, o, oaspete al meu, fericirea mi-e peste poate să am în casa mea un om atâta de strălucit ca tine!

Şi califul, care nu vroia nicidecum să-l supere şi care pe deasupra dorea să-l facă să vorbească, nu depărtă cupa, ci începu să bea laolaltă cu el. Şi când vinul începu să le uşureze sufletele, califul îi spuse lui Abul-Hassan:

— O, stăpâne al meu, acuma, când ne-am împărtăşit cu pâinea şi cu sarea, nu vrei să-mi spui care este pricina de te porţi aşa faţă de străinii pe care nu-i cunoşti şi nu vrei să-mi povesteşti, ca s-o ştiu şi eu, povestea ta, care trebuie să fie uimitoare?

Şi Abul-Hassan răspunse:

— Află, o, oaspete al meu, că povestea mea nu este a şase sute douăzeci şi patra noapte deloc uimitoare, ci numai plină de învăţăminte. Mă numesc Abul-Hassan şi sunt fiul unui negustor care, la moartea lui, mi-a lăsat cu ce să trăiesc din belşug în Bagdad, cetatea noastră. Or, întrucât fusesem ţinut tare din scurt pe când trăia taică-meu, mă grăbii să fac tot ce-mi sta în putere pentru ca, în puţină vreme, să ajung din urmă timpul pierdut în tinereţele mele. Ci, întrucât am fost dăruit din fire cu înţelepciune, am avut grijă să-mi împart moştenirea în două părţi, una pe care am schimbat-o în aur şi alta pe care am păstrat-o în bunuri. Şi luai aurul pe care îl dobândisem de la partea dintâi şi mă apucai să-l cheltuiesc, cu mână spartă, în tovărăşia unor tineri de vârsta mea, pe care îi ospătam şi îi ţineam pe seama mea şi pentru plăcerea mea, cu o dărnicie şi o mărinimie de emir. Şi nu precupeţii nimic pentru ca viaţa noastră să fie plină de plăceri şi de bucurie. Or, făcând aşa, mă pomenii că după un an nu-mi mai rămăsese nici măcar un singur dinar pe fundul bisactelei mele şi mă întorsei către prietenii mei, ci ei pieriseră. Atunci mă apucai să-i caut şi să le cer la rândul meu să mă ajute în împrejurarea în care mă vedeam. Ci toţi, unul după altul, îmi ticluiră vreo pricină care nu le îngăduia să-mi dea cu ce să trăiesc măcar pentru o zi. Eu, atunci, mă întorsei în mine şi pricepui câtă dreptate avusese tătâne-meu, răposatul, să mă crească aspru. Şi mă întorsei acasă la mine şi începui să cuget la ce îmi mai rămânea de făcut. Şi atunci mă oprii la o hotărâre pe care din ziua aceea o ţin neabătut. M-am jurat, într-adevăr, dinaintea lui Allah, să nu mai am de-a face cu nici un om din ţara mea şi să nu mai găzduiesc în casa mea decât străini; şi, pe deasupra, necazul m-a învăţat că prietenia scurtă şi caldă este cu mult mai de dorit decât prietenia lungă şi care se sfârşeşte rău şi mă legai să nu stau două zile la rând cu acelaşi străin poftit în casa mea, de-ar fi el cel mai minunat şi cel mai plăcut dintre fiii oamenilor! Căci simţisem amarnic cât de crude sunt legăturile sufletului şi cum te opresc ele să guşti pe deplin bucuriile prieteniei. Aşa că, o, oaspete al meu, să nu te minunezi cumva mâine de dimineaţă, după noaptea aceasta în care prietenia ni se arată sub înfăţişarea ei cea mai îndatoritoare, dacă am să fiu nevoit să-mi iau rămas-bun de la tine. Şi chiar dacă mai târziu ai să mă întâlneşti pe uliţele Bagdadului, să nu ţi se pară urât din partea mea că nu am să te mai cunosc!

Când auzi povestea aceasta a lui Abul-Hassan, califul îi spuse:

— Pe Allah! Purtarea ta este o purtare minunată şi în viaţa mea nu am văzut un petrecăreţ purtându-se cu atâta înţelepciune ca tine! Încât preţuirea mea faţă de tine este până peste poate; tu ai ştiut, cu bunurile pe care le-ai păstrat din cea de a doua parte a moştenirii tale, să duci o viaţă cuminte, care îţi îngăduie să ai în fiecare noapte tovărăşia unui alt om cu care poţi totdeauna să-ţi înnoieşti plăcerile şi taifasurile şi de care nu ai nici cum să te sastiseşti, nici cum să suferi vreo dezamăgire.

Pe urmă adăugă:

— Ci, o, stăpâne al meu, ceea ce mi-ai spus în privinţa despărţirii noastre de mâine îmi pricinuieşte o supărare până peste poate. Întrucât aş fi vrut să-ţi răsplătesc în vreun fel facerea de bine faţă de mine şi găzduirea din noaptea aceasta. Te rog, dar, să-mi spui acum o dorinţă şi, îţi jur pe Kaaba cea sfântă, că mă leg să ţi-o îndeplinesc. Rosteşte-te, aşadar, deschis şi să nu te sfieşti cumva să-mi ceri cât de mult, căci bunurile lui Allah se află cu prisosinţă asupra negustorului care sunt şi nimic nu are să-mi fie greu de îndeplinit, cu voia lui Allah.

A şase sute douăzeci şi cincea noapte în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a şase sute douăzeci şi cincea noapte spuse: şi nimic nu are să-mi fie greu de îndeplinit, cu voia lui Allah.

La vorbele acestea ale califului străvestit în neguţător, Abul-Hassan, fără a se tulbura ori a arăta nici cea mai mică uimire, răspunse:

— Pe Allah! O, oaspete al meu, ochiul meu este răsplătit din plin cu vederea ta, iar binefacerile tale ar fi pe deasupra. Îţi mulţumesc, dar, pentru grija ta faţă de mine; ci, cum nu am nici o dorinţă de jinduit şi nici o râvnă de împlinit, sunt tare încurcat cum să răspund la gândurile tale! Întrucât soarta mea îmi ajunge şi nu mai doresc nimic alta decât să trăiesc aşa cum trăiesc, fără a avea vreodată nevoie de cineva! Ci califul spuse iar:

— Allah fie cu tine, o, stăpâne al meu, nu-mi strica bucuria şi lasă-ţi sufletul să-mi spună o dorinţă, ca să ţi-o îndeplinesc! Altminteri aş pleca de aici cu inima tare chinuită şi tare umilită! Întrucât o facere de bine pe care ai primit-o este mai grea de purtat decât o răutate, iar omul cu suflet ales trebuie să plătească totdeauna îndoit binele! aşa că vorbeşte şi nu te teme că m-ai sili cumva!

Atunci Abul-Hassan, văzând că nu poate să facă altfel, lăsă capu-n jos şi începu să cugete adânc la dorinţa pe care se vedea silit s-o aibă; pe urmă, deodată, ridică fruntea şi grăi:

— Ei bine, am găsit! Da asta-i dorinţa unui nebun, fără de nici o îndoială. Şi tare socotesc că nu ar fi să ţi-o spun, ca să nu ne despărţim lăsându-ţi un gând aşa de urât despre mine! Califul spuse:

— Pe viaţa capului meu! Da cine poate să spună dintru început dacă un gând este nebun ori cuminte? Eu, ce-i drept, nu sunt decât un negustor, însă pot să fac cu mult mai mult decât ar lăsa de crezut despre puterea mea lefteria pe care o am! Grăbeşte, dar şi spune!

Abul-Hassan răspunse:

— Am să spun, o, stăpâne al meu, ci îţi jur pe virtuţile Profetului nostru (cu el fie pacea şi rugăciunea!) că numai califul ar putea să împlinească ceea ce vreau eu! Ori ar trebui să fiu eu calif, măcar pe-o zi, în locul stăpânului nostru emirul drept-credincioşilor, Harun Al-Rasid!

I califul întrebă:

— Da la urma urmei, a Abul-Hassan, ce ai face tu dacă ai fi calif măcar o zi?

El răspunse:

— Iacătă!

Şi Abul-Hassan se opri o clipă, pe urmă spuse:

— Află, o, stăpâne al meu, că cetatea Bagdadului este împărţită în mahalale şi că fiecare mahala are în fruntea ei câte un şeic care se numeşte şeicul al-balad. Or, spre pacostea mahalalei în care locuiesc eu, şeicul al-balad de aici este un om atâta de balcâz şi de plin de silă, încât pesemne că s-o fi născut, fără de nici o îndoială, din împreunarea vreunei hiene cu vreun mascur. Apropierea lui duhneşte, căci gura-i nu este nicidecum o gură ca oricare, ci un găoz îngălat, ca o gaură de umblătoare; ochii lui, de culoarea peştelui, bat în lături şi stau gata să-i cadă la picioare; buzele-i umflate seamănă cu o bubă rea, iar când vorbeşte aruncă fleoaşte de scuipat;

A şase sute douăzeci şi cincea noapte urechile-i sunt ca nişte urechi de porc; obrajii fleşcăiţi şi puhavi seamănă cu fundul unei maimuţe bătrâne; falcile-i au rămas fără dinţi, de câte scârne au mestecat; trupu-i este ros de toate beteşugurile; în ce-i priveşte dedesubtul, n-a mai rămas nimica din el: atâta a slujit de cloacă năsărâmbelor de măgărari, de haznalagii şi de măturători; încât a ajuns o putreziciune, şi-acum în locul lui nu mai sunt decât nişte ghemotoace de lână care-i ţin măruntaiele să nu se povârne.

Or, tocmai ticălosul acela dezmăţat, ajutat de alţi doi dezmăţaţi, pe care am să ţi-i zugrăvesc, îşi îngăduie să stârnească tulburare în toată mahalaua. Că nu este mârşăvie pe care să n-o săvârşească şi nu este clevetire pe care să n-o vânture; şi, cum are un suflet scârnav, îşi varsă răutăţile de muiere bătrână tocmai împotriva oamenilor de treabă, liniştiţi şi curaţi. Ci, întrucât nu poate să umble singur peste tot ca să împută mahalaua cu duhorile lui, are în slujba sa doi ciraci, tot atâta de misei ca şi el. Cel dintâi dintre aceşti misei este un rob spân la chip ca un hadâmb, cu ochii galbeni şi cu un glas la fel de greţos ca sunetele scăpate din fundurile măgarilor. Şi robul acela, fiu de târfoştină şi plod de câine, se dă drept arab sadea, măcar că nu este decât un rum dintre cei mai ticăloşi şi din cel mai nevoinic soi. Meseria lui este de a se duce să se încârduie cu bucătarii, cu slugile şi cu hadâmbii de pe la casele vizirilor şi ale mai-marilor împărăţiei, ca să dibuiască tainele stăpânilor şi să le ducă dascălului său, şeicul albalad şi să le împrăştie pe la cârciumi şi prin tot felul de locuri păcătoase. Nu-i e silă de nici o murdărie şi linge orice fund, dacă pe fundul pe care îl linge poate să găsească un dinar de aur. În ce-l priveşte pe cel de al doilea ticălos, apoi acela este un fel de râsul-lumii, cu nişte ochi bulbucaţi, a cărui îndeletnicire este să spună tot soiul de măscări şi de blestemăţii prin sukuri, unde-i sunt vestite şi ţeasta capului chel ca o coajă de ceapă şi behăiturile-i atâta de urâte încât, la fiecare vorbă pe care o scoate, ai zice că stă să-şi sloboadă maţele. De altminteri, nici un neguţător nu îl pofteşte să vină şi să şadă în prăvălia lui, din pricină că-i atâta de greoi şi de mare încât, dacă se aşază pe un scaun, scaunul numaidecât se face ţăndări sub greutatea lui! Or, acesta nu este chiar la fel de ticălos cum este cel dintâi, da este mult mai nărod! Dacă, dar, o, stăpâne al meu, aş ajunge numai pe-o zi emir al drept-credincioşilor, nu aş căuta nici să mă îmbogăţesc pe mine, nici să-mi îmbogăţesc neamurile, ci nu as zăbovi să izbăvesc mahalaua noastră de nemernicii aceştia trei şi i-aş mătura la groapa cu murdării, după ce l-aş pedepsi pe fiecare după măsura spurcăciunii lui. Şi, în felul acesta, aş da îndărăt liniştea locuitorilor din mahalaua noastră. Şi-asta-i tot ceea ce doresc.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a şase sute douăzeci şi şaptea noapte spuse:

Şi, în felul acesta, as da îndărăt liniştea locuitorilor din mahalaua noastră. Şi-asta-i tot ceea ce doresc.

Când auzi vorbele acestea ale lui Abul-Hassan, califul îi zise:

— Într-adevăr, a Abul-Hassan, dorinţa ta este dorinţa unui om care se află pe calea cea dreaptă şi a unei inimi care este o inimă minunată, căci numai oamenii cei drepţi şi inimile minunate nu pot să îndure ca nepedeapsa să fie a şase sute douăzeci şi şaptea noapte norocul celor răi. Ci să nu socoti că dorinţa ta ar fi atâta de anevoioasă pe cât îmi dădeai tu de gândit; întrucât tare sunt încredinţat că dacă emirul drept-credincioşi-lor ar auzi de ea, el, care nu îndrăgeşte nimic mai mult decât întâmplările cele ciudate, s-ar bucura să-şi lase puterea în mâinile tale pe o zi şi-o noapte! Ci Abul-Hassan se puse pe râs şi zise:

— Pe Allah! Văd bine acuma că tot ce vorbirăm noi nu fu alta decât o glumă. Şi sunt încredinţat la rându-mi că dacă ar auzi de năzdrăvănia mea, califul ar da poruncă să fiu închis la casa de nebuni! Aşa că, mă rog ţie, dacă întâmplarea te-o duce prin preajma oamenilor de la sărai, să nu care cumva să pomeneşti vreodată despre cele ce tăinuirăm noi colea, în aburii băuturii!

Şi califul, ca să nu-şi supere gazda, îi spuse:

— Mă jur că n-am să pomenesc despre asta nimănuia!

Ci, în sinea lui, se jură că nu are să lase să-i scape prilejul de a se veseli aşa cum niciodată nu se mai veselise de când îşi străbătea cetatea îmbrăcat străvestit în tot felul de teptiluri. Şi îi spuse lui Abul-Hassan:

— O, gazdă a mea, acuma se cade să-ţi torn şi eu să bei, căci până acuma numai tu te-ai ostenit să-mi torni mie!

Şi luă bărdaca şi cupa, turnă vin în cupă, strecurând în ea şi un strop de bang cretan curat şi îi întinse cupa lui Abul-Hassan, spunându-i:

— Să-ţi fie cu noroc şi cu sănătate! Iar Abul-Hassan răspunse:

— Se poate oare să nu primesc băutura pe care ne-o dă musafirul nostru? Ci, Allah fie cu tine, o, stăpâne al meu! Întrucât mâine de dimineaţă nu am să pot să mă scol ca să te însoţesc la plecarea din casa mea, te rog să nu uiţi, când pleci, să închizi uşa bine în urma ta!

Şi califul îi făgădui că aşa are să facă. Iar Abul-Hassan, liniştit în privinţa aceasta, luă cupa şi o goli dintr-o înghiţitură. Ci pe dată bangul îşi îndeplini rostul şi Abul-Hassan se prăvăli pe jos, cu capul dinaintea picioarelor, într-un chip atâta de fulgerător, încât califul începu să râdă. După care îl chemă pe robul ce rămăsese la poruncile sale şi îi spuse:

— Ia-l în spinare şi vino după mine!

Iar robul se supuse şi, luându-l pe Abul-Hassan în spinare, porni, după calif, care îi zise:

— Ia seama bine unde se află casa aceasta, încât să poţi s-o găseşti atunci când am să-ţi poruncesc!

Şi ieşiră în uliţă, uitând să închidă uşa după ei, în ciuda rugăminţii lui Abul-Hassan.

Când ajunseră la sărai, intrară înlăuntru pe uşa cea tainică şi se duseră în iatacul califului, unde se afla odaia de culcare. Iar califul îi spuse robului:

— Scoate-i hainele, îmbracă-l cu hainele mele de noapte şi întinde-l în patul meu!

Şi, după ce robul îndeplini porunca, califul îl trimise să-i aducă acolo pe toţi dregătorii de la palat, pe viziri, pe musaipi şi pe hadâmbi, precum şi pe toate femeile din harem; şi când toţi se aflară dinaintea lui le spune:

— Mâine de dimineaţă să fiţi cu toţii în odaia aceasta şi fiecare dintre voi să staţi zornici la poruncile omului acesta care se află culcat aci în patul meu, îmbrăcat cu hainele mele. Şi să nu pregetaţi să-i arătaţi aceleaşi cinstiri pe care le aveţi faţă de mine şi să vă purtaţi faţă de el, la orice-ar fi, întocmai ca şi cum el aş fi chiar eu. Şi, când aveţi să răspundeţi la întrebările lui, să-l numiţi emir al drept-credincioşilor şi să luaţi seama să nu care cumva să vă împotriviţi la vreuna dintre dorinţele lui. Întrucât dacă vreunul dintre voi, de-ar fi el chiar şi fiul meu, s-ar cugeta să nu ia în seamă poruncile pe care vi le dau, are să fie spânzurat pe clipă pe dată la poarta cea mare a palatului!

A şase sute douăzeci şi şaptea noapte la vorbele acestea ale califului, toţi cei de faţă răspunseră:

— A auzi înseamnă a ne supune!

Şi, la un semn al vizirului, ieşiră toţi, în tăcere, pricepând că emirul drept-credincioşilor, dacă le dăduse acele porunci, avea de gând să se veselească într-un chip fără de pereche.

După ce plecară, Al-Raşid se întoarse înspre Giafar şi înspre spătarul Massrur, care rămăseseră în sală şi le zise:

— Aţi auzit ce-am spus. Ei bine! Mâine trebuie ca voi să vă sculaţi cei dintâi şi să veniţi cei dintâi în odaia aceasta, ca să staţi la poruncile acestuia care îmi va ţine locul! Şi să nu vă arătaţi nedumeriţi de niciuna din poruncile pe care vi le-o da; şi să vă prefaceţi că îl luaţi drept însuşi califul, orice v-ar spune el spre a vă scoate din greşeala voastră prefăcută. Şi să faceţi orice cheltuială pe care v-ar pune s-o faceţi, de-ar fi să vântuiţi toată haznaua împărăţiei; şi să răsplătiţi şi să pedepsiţi şi să spânzuraţi şi să omorâţi şi să căftăniţi şi să maziliţi, întocmai cum are să vă ceară el. Şi să nu vă îngrijiţi cumva să veniţi mai întâi să mă întrebaţi pe mine. De altminteri am să fiu şi eu ascuns pe undeva pe-aproape şi am să văd şi să aud tot ce are să se petreacă! Şi mai cu seamă să faceţi în aşa fel încât să nu-i dea nicicum prin cap nici o clipă că tot ce i se întâmplă ar fi vreo petrecere ticluită la poruncile mele! Asta-i tot! Şi-aşa să fie! Pe urmă adăugă:

— Nu cumva să uitaţi, când vă treziţi, să veniţi să mă ' J sculaţi şi pe mine, la ceasul rugăciunii de dimineaţă!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a şase sute douăzeci şi noua noapte Spuse:

— Nu cumva să uitaţi, când vă treziţi, să veniţi să mă sculaţi şi pe mine, la ceasul rugăciunii de dimineaţă!

Or, a doua zi, la ceasul hotărât, Giafar şi Massrur nu zăboviră să vină şi să-l scoale pe calif, care îndată dădu fuga să se ascundă pe după o perdea din odaia în care dormea Abul-Hassan. Şi de acolo putea să audă şi să vadă tot ce avea să se întâmple, fără a fi în primejdie de a-l băga de seamă nici Abul Hassan, nici ceilalţi care se aflau de fată.

Atunci Giafar şi Massrur intrară, dimpreună cu toţi dregătorii, cu toate femeile şi cu toţi robii; şi toţi se aşezară, după cinuri, la locurile lor obişnuite. Şi domnea în odaie o rânduială şi o tăcere, întocmai de parcă ar fi fost vorba de scularea emirului drept-cre-dincioşilor. Şi când toţi se aşezară aşa după rânduială, robul ce fusese hotărât de mai înainte se apropie de Abul-Hassan, încă adormit şi îi puse sub nas un ghe-motoc îmbibat cu oţet. Şi numaidecât Abul-Hassan strănută o dată, a doua oară şi a treia oară, zvârlind pe nas nişte murdării lungi, pricinuite de bang. Iar robul culese acele murdării pe o tavă de aur, ca să nu cadă pe pat ori pe covor; pe urmă şterse nasul şi faţa lui Abul-Hassan şi îl stropi cu apă de trandafiri. Iar Abul-Hassan se dezmetici până la urmă din toropeala lui şi, trezindu-se, deschise ochii.

Şi se văzu mai întâi într-un crivat falnic, cu un polog de atlaz roşu dauriu, înstelat cu mărgăritare şi cu nestemate! Şi îşi ridică ochii şi se văzu într-o sală mare şi cu tavanul îmbrăcat cu mătăsuri de zarafir, cu uşile perdeluite cu zarpale, iar în colţuri cu nişte oluri mari a şase sute douăzeci şi noua noapte de aur şi de cleştar! Şi îşi aruncă ochii împrejur şi se văzu înconjurat de nişte fetişcane şi de nişte roabe tinere stând plecate, de o frumuseţe răpitoare; şi, în spatele lor, zări mulţimea de viziri, de emiri, de musaipi, de arapi hadâmbi şi de lăutărese gata să atingă strunele cele vuitoare şi să cânte laolaltă cu cântăreţele care şedeau roată pe podină. Şi, lângă el, pe un scăunaş, cunoscu, după culoarea lor, hainele, caftanul şi turbanul emirului drept-credincioşilor.

După ce văzu toate astea, Abul-Hassan închise ochii la loc, ca să adoarmă iar, atâta de încredinţat fu că se afla în vraja vreunui vis. Ci tot atunci vizirul cel mare Giafar se apropie de el şi, după ce sărută de trei ori pământul, îi spuse cu un glas supus:

— O, emire al drept-credincioşilor, îngăduie robului tău să te îmbrace, întrucât este ceasul rugăciunii de dimineaţă!

La vorbele acestea ale lui Giafar, Abul-Hassan se frecă la ochi de mai multe ori, pe urmă îşi ciupi braţul cu atâta mânie, încât scoase un ţipăt de durere şi îşi zise: „Nu, pe Allah! Nu visez! Iacătă că am ajuns calif!" Da tot mai şovăia şi spuse cu glas tare:

— Pe, Allah! Toate astea-s o închipuire a minţilor mele ameţite de băuturile pe care le-am băut az-noapte cu negustorul de la Mossul, şi-s şi urmarea celor ce am vorbit cu el ca un nebun!

Şi se întoarse cu faţa înspre perete, ca să adoarmă iar. Şi, întrucât nu se mai clinti deloc, Giafar se apropie şi mai mult de el şi îi zise:

— O, emire al drept-credincioşilor, îngăduie-i robului tău să se minuneze că îl vede pe domnul lui cum se abate de la datina de a se scula pentru rugăciune!

Şi tot atunci, la un semn al lui Giafar, lăutăresele începură un cântec de harpe, de lăute şi de ţimbale şi glasurile cântăreţelor răsunară dulce. Şi Abul-Hassan se întoarse înspre cântăreţe, zicându-şi cu glas tare:

— Da de când, a Abul-Hassan, cei care dorm aud ceea ce auzi şi văd ceea ce vezi?

Şi se ridică de mijloc, până peste poate de uluit şi de minunat, ci tot îndoindu-se că ar fi aievea toate acelea. Şi îşi puse mâinile deasupra ochilor, ca să poată vedea mai bine şi ca să-şi dovedească mai bine cele ce trăia, şi îşi zise: „Uallah! Au nu-i ciudat? Au nu-i de-a mirările? Unde eşti, dară, Abul-Hassan, o, fiu al maicii tale? Visezi ori nu visezi? De când palatul acesta, patul acesta, dregătorii aceştia, hadâmbii aceştia, femeile acestea minunate, lăutăresele acestea, cântăreţele acestea fermecătoare şi toate astea şi toate alea?" Ci, în clipa acea, muzica se opri şi Massrur spătarul se apropie de pat, sărută pământul de trei ori la rând şi, ridicându-se, îi spuse lui Abul-Hassan:

— O, emire al drept-credincioşilor, îngăduie-i robului tău cel mai de pe urmă să-ţi spună că a şi trecut ceasul rugăciunii şi că este vremea să vii la divan pentru treburile împărăţiei!

Iar Abul-Hassan, tot mai năuc şi nemaiştiind, în buimăceala lui, ce hotărâre să ia, îl privi până la urmă pe Massrur între cei doi ochi şi îi spuse cu mânie:

— Cine eşti, mă, tu? Şi eu cine sunt, mă? Massrur răspunse cu glas supus:

— Tu eşti stăpânul nostru, emirul drept-credincioşilor, califul Harun Al-Raşid, al cincilea din neamul lui Bani-Abbas, coborâtorul din moşul Profetului (cu el fie rugăciunea şi pacea!). Iar robul care îţi vorbeşte este bietul, săracul, umilitul, nimicul-nimicului, Massrur, cel cinstit cu slujba împărătească de a purta spada voinţei domnului nostru.

A şase sute treizecea noapte în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a şase sute treizecea noapte spuse:

Iar robul care îţi vorbeşte este bietul, săracul, umilitul, nimicul-nimicului, Massrur, cel cinstit cu slujba împărătească de a purta spada voinţei domnului nostru.

Auzind vorbele acestea ale lui Massrur, Abul-Hassan strigă:

— Minţi, fecior dintr-o mie de încornoraţi! Ci Massrur, fără a se tulbura, răspunse:

— O, stăpâne al meu, hotărât! Altul în locul meu, dacă l-ar auzi pe calif că-i vorbeşte aşa, ar muri de durere! Ci eu, bătrânul tău rob, care sunt de atâţia ani în slujba ta şi care trăiesc în umbra binefacerilor tale şi a bunătăţii tale, eu stiu că locţiitorul Profetului nu îmi vorbeşte aşa decât ca să-mi pună credinţa la încercare! Fie-ţi, dar, milă, o, stăpâne al meu, şi, mă rog ţie, nu mă pune prea îndelung la încercare! Sau, mai degrabă, dacă vreun vis urât ţi-a frământat somnul, scutură-te de el şi dă-i linişte robului tău cel îngrijat!

La cuvântarea aceasta a lui Massrur, Abul-Hassan nu putu să se stăpânească mai mult şi, pufnind într-un hohot năprasnic de râs, se răsturnă în pat şi începu să se rostogolească zvârcolindu-se printre pături şi aruncân-du-şi picioarele peste cap. Şi, de după perdea, Harun Al-Raşid, care auzea şi vedea tot, îşi umfla bucile obrajilor ca să-şi înăbuşe râsul ce-l scutura.

După ce râse aşa vreme de un ceas, Abul-Hassan, într-un sfârşit, se mai potoli oleacă şi, ridicându-se de mijloc, îi făcu semn unui rob micuţ şi negru să se apropie şi îi zise:

— Ia spune-mi, ţâcă, mă cunoşti?

Micuţul lăsă ochii în jos cu supuşenie şi cu sfială şi răspunse:

— Eşti stăpânul nostru, emirul drept-credincioşilor, Harun Al-Raşid, califul Profetului (binecuvântat fie el!) şi locţiitorul pe pământ al Domnului Pământului şi al Cerului.

Abul-Hassan îi strigă însă:

— Minţi, o, chip de catran, o, plod dintr-o mie de codoşi!

Se întoarse apoi înspre una dintre roabele cele tinere care se aflau de faţă şi, făcându-i semn să se apropie, îi întinse un deget spunându-i:

— Muşcă-mă de degetul ăsta! Am să mă dumiresc mai bine dacă dorm sau dacă sunt treaz!

Şi fetişcana, care ştia că şi califul vede şi aude tot ce se petrece, îşi zise în sine: „Iacătă prilejul pentru mine să-i arăt emirului drept-credincioşilor ce ştiu să fac eu spre a-l veseli!" Şi, strângând din dinţi cu toate puterile ei, muşcă până la os. Şi Abul-Hassan, scoţând un urlet de durere, strigă:

— Au! Ah! Văd bine că nu dorm! Hotărât! Nu dorm! Şi o întrebă tot pe tinerica aceea:

— Poţi tu să-mi spui dacă mă cunoşti şi dacă sunt cu adevărat acela care se spune?

Şi roaba răspunse, întinzând mâinile:

— Numele lui Allah fie asupra califului şi împrejurul lui! Eşti, o, stăpâne al meu, emirul drept-credincioşilor, Harun Al-Rasid, locţiitorul lui Allah!

La vorbele acestea, Abul-Hassan strigă:

— Iată-te că ai aj uns într-o noapte locţiitorul lui Allah, o, Abul-Hassan, o, fiule al maicii tale!

A şase sute treizecea noapte pe urmă, scuturându-se, strigă la tânăra roabă:

— Minţi, o, tearfo ce eşti! Au nu stiu eu cel mai bine cine sunt?

Ci tot atunci căpetenia hadâmbilor se apropie de pat şi, după ce sărută de trei ori pământul, se ridică şi, frânt în două, îi spuse lui Abul-Hassan:

— Să mă ierte stăpânul nostru! Da este ceasul la care stăpânul nostru merge la umblătoare să-şi uşureze trupul!

Şi îşi petrecu braţele pe sub subţiorile lui şi îl ajută să se dea jos din pat. Şi, de îndată ce se ridică, drept pe picioare, sala şi saraiul răsunară de strigătul cu care toţi cei de faţă îl întâmpinară:

— Allah să dea biruinţă califului!

Şi Abul-Hassan gândi: „Pe Allah! Au nu-i ăsta un lucru de-a minunelea! Ieri eram Abul-Hassan! Şi astăzi sunt Harun Al-Raşid!" Pe urmă îşi zise: „De vreme ce este ceasul să mă duc să mă uşurez, hai să mă uşurez! Ci nu sunt tocmai lămurit acuma dacă acesta este ceasul pentru amândouă felurile de uşurare!" Ci fu smuls din aceste cugetări de către căpetenia hadâmbilor, care îi întinse o pereche de iminei chindisiţi cu aur şi cu mărgăritare, iminei care, fiind înalţi la călcâi, erau meniţi anume spre a fi încălţaţi la umblătoare. Ci Abul-Hassan, care în viaţa lui nu mai văzuse asemenea iminei, îi luă şi, socotind că sunt niscaiva lucruri scumpe ce i se aduceau în dar, îi puse în una din mânecile cele largi ale caftanului de pe el!

Când văzură şi asta, cei de faţă, care până aci izbutiseră să-şi stăpânească râsul, nu putură să-şi înnăbuşe veselia mai mult. Şi unii întoarseră capul, pe când alţii, prefăcându-se că sărută pământul dinaintea strălucirii califului, se prăbuşiră pe covoare, icnind. Şi, de după perdea, califul fusese cuprins de un râs înfundat atâta de amarnic, încât căzuse într-un peş, întins pe jos.

Estimp, căpetenia hadâmbilor, ţinându-l pe Abul-Hassan pe după umeri, îl duse la o umblătoare pardosită cu marmură albă, pe când toate celelalte odăi din sărai erau coperite cu chilimuri bogate. După care îl aduse îndărăt în odaia de culcare, între dregători şi femei, toţi aşezaţi în două şiruri. Şi numaidecât alti robi se >) j) > apropiará, anume însărcinaţi cu îmbrăcarea şi scoaseră de pe el hainele de noapte şi îi aduseră ligheanul de aur, umplut cu apă de trandafiri, pentru spălările cele de datină. Şi, după ce se spălă, trăgând cu poftă pe nas apa înmiresmată, îl îmbrăcară cu hainele împărăteşti, îi puseră cununa şi îi înmânară schiptrul de aur.

Dacă văzu aşa, Abul-Hassan gândi: „Să vedem! Sunt eu sau nu sunt Abul-Hassan?" Şi cugetă o clipă şi, cu un glas hotărât, strigă tare, în aşa fel ca să fie auzit de toţi cei de fată:

— Nu sunt Abul-Hassan! Cel care are să spună că sunt Abul-Hassan are să fie tras în ţeapă! Sunt însuşi Harun Al-Raşid!

Şi, după ce rosti aceste cuvinte, Abul-Hassan, cu un glas poruncitor şi stăpân pe sine de parcă s-ar fi născut în scaunul de domnie, porunci:

— Porniţi!

Şi numaidecât alaiul se alcătui; şi Abul-Hassan, trecând la urmă, porni după alaiul care îl duse la sala împărătească. Şi Massrur îl ajută să se urce pe tron, unde se aşeză, în uralele tuturor celor de faţă. Şi îşi puse schiptrul pe genunchi şi privi împrejur. Şi văzu că toată lumea era aşezată în bună rânduială în sala cea cu patruzeci de uşi; şi văzu străjile cu spade strălucitoare şi vizirii şi emirii şi navabii, mai-marii tuturor neamurilor din împărăţie, şi alţii încă, fără de număr. Şi cunoscu, în mulţimea j 7 ' tăcută, chipuri pe care le ştia bine: vizirul Giafar, Abu-Nuwas, Al-ljli, Al-Racaşi, Ibdan, Al-Farazdac, Al-Loz, A şase sute treizecea noapte al-Sacar, Omar Al-Tartis, Abu-lsac, Al-Calia şi Jadim.

Or, pe când îşi plimba el în felul acesta privirile peste fiecare chip, Giafar înainta, urmat de dregătorii cei mai de seamă, toţi îmbrăcaţi în haine strălucite; şi, ajungând dinaintea tronului, se ploconiră cu faţa la pământ şi rămaseră aşa până ce le porunci el să se ridice. Giafar atunci trase de sub mantie un sul mare pe care îl desfăşură şi din care scoase un teanc de hârtii, pe care începu să le citească una câte una şi care erau judecăţile din ziua aceea. Şi Abul-Hassan, măcar că nu mai avusese niciodată până atunci prilejul nici barem să audă despre asemenea treburi, nu fu nici o clipă încurcat; şi se rosti asupra fiecăreia dintre pricinile ce i se înfăţişară cu atâta iscusinţă şi dreptate, încât califul, care venise de se ascunsese după o perdea din sala tronului, rămase cu totul minunat.

Când Giafar sfârşi de citit, Abul-Hassan îl întrebă:

— Unde este căpetenia agiei?

Şi Giafar i-l arătă cu degetul pe Ahmad-cel-Hoţoman, căpetenia agiei şi îi zise:

— Acela-i, o, emire al drept-credincioşilor!

Iar căpetenia agiei, dacă se văzu arătat, ieşi numaidecât de la locul unde se afla şi se apropie falnic de tron şi se ploconi la picioarele lui, cu faţa la pământ. Şi Abul-Hassan, după ce îi îngădui să se ridice, îi spuse:

— O, căpetenie a agiei, ia cu tine zece străjeri şi du-te pe dată în cutare mahala, pe cutare uliţă, la cutare casă! Acolo ai să găseşti un porc greţos care este şeicul albalad al mahalalei, şi ai să-l vezi stând între cei doi ciraci ai lui, doi nemernici nu mai puţin ticăloşi decât el. Zebereşte-i numaidecât şi începe, ca să-i deprinzi cu ceea ce au să îndure, prin a le trage câte patru sute de lovituri de vargă la tălpi la fiecare.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a şase sute treizeci şi doua noapte spuse:

Zebereşte-i numaidecât şi începe, casa-i deprinzi cu ceea ce au să îndure, prin a le trage câte patru sute de lovituri de vargă la tălpi la fiecare. După care să-i sui pe o cămilă râioasă, îmbrăcaţi în zdrenţe şi cu fata întoarsă înspre coada cămilei şi să-i plimbi prin toate mahalalele cetăţii, punând pristavul să strige: „Iată începutul osândei clevetitorilor, al spurcătorilor de femei, al celor care tulbură vecinii şi îşi varsă balele asupra oamenilor cumsecade!" După care să pui să fie tras şeicul al-balad în ţeapă prin gură, întrucât pe acolo a păcătuit şi întrucât fund nici nu mai are; şi să-i arunci hoitul putred drept hrană câinilor. Pe urmă să-l iei pe cel spân şi cu ochii galbeni, cel mai ticălos dintre cei doi ciraci care îl ajutau pe şeicul al-balad la treaba lui cea spurcată şi să pui să fie înecat în groapa cu scârne a casei lui Abul-Hassan, vecinul său. Pe urmă are să vie rândul celuilalt cirac! Aceluia, care e un măscărici şi un nărod de râsul lumii, să nu-i dai altă pedeapsă decât aceasta: să-l pui pe un tâmplar dibaci să facă un scaun durat în aşa fel încât să se sfarme cu trosnet de fiecare dată când insul cu pricina are să vrea să se aşeze pe el şi să-l osândeşti pe măscăros să se aşeze toată viaţa lui pe scaunul acela! Du-te! Şi îndeplineşte poruncile mele!

Dacă auzi cuvintele acestea, căpetenia de agie Ahmad-cel-Hoţoman, care primise de la Giafar porunca să îndeplinească toate câte îi va cere Abul-Hassan, îşi puse mâna în cap, ca să arate limpede că e gata să-şi dea el însuşi a şase sute treizeci şi doua noapte capul dacă nu are să îndeplinească întocmai poruncile primite. Pe urmă sărută încă o dată pământul dintre mâinile lui Abul-Hassan şi ieşi din sala tronului.

Şi-aşa! Iar califul, când îl văzu pe Abul-Hassan îndeplinindu-şi cu atâta măreţie sarcinile împărăteşti, se simţi cuprins de o mare desfătare. Iar Abul-Hassan îşi văzu mai departe de judecăţi, de căftăniri, de maziliri şi de încheierea treburilor domneşti, până ce căpetenia agiei se întoarse la picioarele tronului. Şi Abul-Hassan îl întrebă:

— Ai îndeplinit poruncile mele?

Iar căpetenia agiei, după ce se temeni ca de obicei, scoase o hârtie din sân şi i-o întinse lui Abul-Hassan, care o despături şi o citi în întregime. Or, hârtia era chiar senetul în care se arăta osânda dobândită de cei trei cumetri, iscălit de martori domneşti şi de oameni binecunoscuţi din mahala. Şi Abul-Hassan spuse:

— E bine! Sunt mulţumit! Aşa să fie pedepsiţi totdeauna clevetitorii, spurcătorii de femei şi toţi cei care se bagă în treburile altuia!

După care Abul-Hassan făcu semn căpeteniei vistieriei să se apropie şi îi spuse:

— Ia numaidecât din vistierie o pungă cu o mie de dinari de aur, du-te în mahalaua în care am trimis-o pe căpetenia agiei, întreabă unde se află casa lui Abul-Hassan, acela care este poreclit Dezmăţatul. Şi întrucât acel Abul-Hassan, departe de a fi dezmăţat, este mai degrabă un om minunat şi un tovarăş de inimă şi, cum este bine cunoscut în mahalaua sa, toată lumea are să se grăbească să-ţi arate casa lui. Atunci să intri în casă şi să ceri să vorbeşti cu bătrâna şi vrednica lui mamă; şi, după salamalecurile şi cinstirile datorate acelei bătrâne minunate, să-i spui: „O, mamă a lui Abul-Hassan, iată o pungă cu o mie de dinari de aur pe care ţi-i trimite stăpânul nostru califul. Iar acest dar nu este nimic faţă de vredniciiile tale. Ci vistieria, la vremea aceasta este goală şi califului îi pare rău că nu poate astăzi să facă mai mult pentru tine." Şi, fără să mai aştepţi, să-i întinzi punga şi să te întorci să-mi dai seamă ce-ai făcut.

Şi căpetenia vistieriei răspunse că ascultă şi că se supune şi zori să ducă la îndeplinire porunca.

După asta, Abul-Hassan arătă, cu un semn, că marele vizir Giafar trebuie să închidă divanul. Şi Giafar trecu semnul mai departe vizirilor, emirilor, dregătorilor şi tuturor celor de faţă şi toţi, după ce se temeniră la picioarele scaunului domnesc, ieşiră în aceeaşi rânduială în care veniseră. Şi nu mai rămaseră lângă Abul-Hassan decât marele vizir Giafar şi spătarul Massrur, care se apropiară de el şi îl ajutară să se ridice, luându-l unul de sub braţul drept, iar celălalt de sub braţul stâng. Şi îl duseră în sărai, la iatacurile cele dinăuntru ale femeilor, unde era pregătit ospăţul acelei zile. Şi femeile de slujbă veniră numaidecât să ia pe lângă el locul lui Giafar şi a lui Massrur şi îl duseră în sufragerie.

Pe dată se auzi un zvon de alăute, de cobze, de ţimbale, de fluiere, de clarenete şi de cávale, care însoţeau glasurile proaspete de fetişcane, cu atâta farmec, cu atâta dulceaţă şi cu atâta limpezime, încât Abul-Hassan, vrăjit până peste marginile vrăjirii, nu mai ştia ce să creadă. Şi, într-un sfârşit, îşi zise: „Acuma nu am cum să mă mai îndoiesc! Sunt cum nu se poate mai aievea emirul drept-credincioşilor, Harun AI-Raşid. Căci toate astea nu pot fi vis! Întrucât altminteri cum aş putea să văd, să aud, să simt şi să umblu aşa cum fac? Hârtia asta, cu senetul de osândire al celor trei ticăloşi, o tin în mână; cântecele acestea, glasurile acestea, le aud; şi toate celelalte şi cinstirile acestea sunt pentru mine! Sunt califul, ce mai!"

A şase sute treizeci şi patra noapte în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a şase sute treizeci şi patra noapte spuse:

Sunt califul, ce mai!

Şi se uită la dreapta şi se uită la stânga şi ceea ce văzu îl întări şi mai mult în credinţa fălniciei sale. Era în mijlocul unei săli minunate în care aurul ardea pe toţi pereţii, în care culorile cele mai vrăjitoare străluceau în felurite chipuri pe perdele şi pe chilimuri şi în care, spânzurând din tavanul de azur, şapte policandre de aur, cu şapte braţe, aşterneau o strălucire fără seamăn. Şi în mijlocul sălii, pe nişte sofrăţele, se aflau şapte ta-blale mari, de aur greu, pline cu mâncăruri minunate, al căror abur îmbălsăma aerul cu ambră şi cu mirodenii. Iar împrejurul acelor sofrale stăteau în picioare, aşteptând un semn, şapte fetişcane, de o frumuseţe fără de pereche, înveşmântate în haine de culori şi de croieli felurite. Şi fiecare ţinea în mână câte un evantai, gata să învioreze aerul în jurul lui Abul-Hassan.

Atunci Abul-Hassan, care din ajun nu mai mâncase nimic, se aşeză dinaintea tablalelor; şi numaidecât cele şapte fetişcane începură toate deodată să vânture evantaiele, ca să facă răcoare în preajma lui. Ci, cum nu era încă deprins să se bucure de atâta vânturătură în vreme ce mânca, le privi pe cele şapte fetişcane pe rând, cu un zâmbet dulce şi le spuse:

— Pe Allah, o, fetelor, socot că una singură ar fi de-ajuns să-mi facă vânt. Veniţi, dar, toate şi aşezaţi-vă împrejurul meu, ca să-mi ţineţi tovărăşie. Şi spuneţi-i arăpoaicei de colo să vină să ne facă ea vânt!

Şi le sili să vină şi să se aşeze la dreapta, la stânga şi dinaintea lui, în aşa fel încât, înspre orice parte s-ar fi întors, să aibă dinaintea ochilor o privelişte ispititoare.

Atunci începu să mănânce; ci, peste câteva clipite, băgă de seamă că fetele nu cutezau să se atingă de mâncare, din supuşenie faţă de el; şi le îmbie de mai multe daţi să mănânce fără sfială, şi le dădu cu chiar mâna lui câteva bucăţi alese. Pe urmă le iscodi pe fiecare în parte cum le cheamă; şi ele îi răspunseră:

— Ne cheamă Boabă-de-Mosc, Gât-de-Alabastru, Foaie-de-Trandafâr, Inimă-de-Rodie, Gură-de-Mărgean, Nucşoară-lnmiresmată şi Trestie-de-Zahăr!

Când auzi numele cele atâta de gingaşe, Abul-Hassan strigă:

— Pe Allah! Numele acestea vi se potrivesc, o, fetelor! Căci nici moscul, nici alabastrul, nici trandafirul, nici mărgeanul, nici nucşoara cea înmiresmată, nici trestia-de-zahăr nu-şi pierd harurile trecând în gingăşia voastră!

Şi, cât ţinu masa, le spuse aşa mai departe cuvinte atâta de frumoase, încât califul, ascuns pe după perdea şi care îl veghea cu mare luare-aminte, se firitisea tot mai tare că pusese la cale o petrecere ca aceea. Când masa se sfârşi, fetele îi vestiră pe hadâmbi, care numaidecât aduseră cele de trebuinţă pentru spălarea mâinilor. Şi fetişcanele se repeziră şi luară din mâinile lor ligheanul de aur, ibricul şi ştergarele şi, îngenunchind dinaintea lui Abul-Hassan, îi turnară apă în mâini. Pe urmă îl ajutară să se spele; şi hadâmbii, dând în lături o perdea mare, îl poftiră în altă sală, în care erau orânduite poame pe nişte tablale de aur. Şi fetele îl însoţiră până la usa acelei săli, de unde se traseră îndărăt.

Atunci Abul-Hassan, sprijinit de doi hadâmbi, intră în sala aceea, care era încă şi mai frumoasă şi mai falnic împodobită decât cea dintâi. Şi, de îndată ce şezu jos, A şase sute treizeci şi şasea noapte alte cântece, cântate de un taraf de lăutărese şi de cântăreţe din gură, se auziră răsunând minunat. Şi Abul-Hassan, răpit cu totul, zări pe tablale zece rânduri de poame dintre cele mai rare şi mai alese; şi erau acolo şapte tablale; şi fiecare tabla se afla sub un policandru spânzurat în tavan; şi dinaintea fiecărei tablale şedea câte o fetişcană, încă mai frumoasă şi mai împodobită decât cele de dinainte; şi fiecare avea, tot aşa, câte un evantai. Şi Abul-Hassan le cercetă rând pe rând şi fu vrăjit de frumuseţea lor. Şi le pofti să şadă jos împrejurul lui; şi, spre a le face curaj să mănânce, nu pregetă să le dea cu chiar mâna lui, în loc să le lase pe ele să-l slujească. Şi le întrebă cum le cheamă şi spuse fiecăreia câte o drăgălăşenie potrivită, îmbiindu-le fie cu o smochină, fie cu un ciorchin de strugure, fie cu o felie de lubeniţă, fie cu o banană. Şi califul, care îl auzea, se veselea până peste poate şi era tot mai mulţumit să vadă de fiecare dată măsura pe care Abul-Hassan putea s-o dea.

După ce Abul-Hassan gustă din toate poamele ce se aflau pe tablale şi după ce le dădu şi fetelor să guste, se ridică, ajutat de hadâmbi, care îl duseră în a treia sală, încă şi mai frumoasă decât cele două de mai înainte.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a şase sute treizeci şi şasea noapte spuse: se ridică, ajutat de hadâmbi, care îl duseră în a treia sală, încă şi mai frumoasă decât cele două de mai înainte. Or, aceea era sala pentru dulciuri. Se aflau acolo, într-adevăr, şapte sofrale, fiecare sub câte un a şase sute treizeci şi şasea noapte policandru şi dinaintea fiecărei sofrale sta o fetişcană în picioare; şi pe sofralele acelea se aflau tăvi cu vase de cleştar şi castroane zmălţuite pline cu prăjituri minunate. Şi erau de toate culorile şi de toate felurile. Erau prăjituri moi şi prăjituri uscate şi plăcinte de foi şi de toate! Şi Abul-Hassan, împresurat de alte cântece şi de zvoana altor lăute, gustă câte oleacă din toate dulciurile acelea înmiresmate şi le puse să guste şi pe fete, pe care le pofti, în acelaşi chip, să-i ţină tovărăşie. Şi ştiu să spună fiecăreia câte o vorbă dulce, întrebând-o cum o cheamă.

După care fu dus într-a patra sală, care era sala băuturilor şi care era de departe cea mai uluitoare şi cea mai minunată. Sub cele şapte policandre de aur din tavan se aflau şapte tablale şi pe fiecare tabla se aflau oluri de toate soiurile şi de toate mărimile, rânduite frumos; şi se auzeau nişte lăute şi nişte glasuri de cântăreţe, nevăzute pentru ochiul care se afla acolo şi dinaintea tablalelor şedeau în picioare şapte fetişcane, ce nu mai erau îmbrăcate în haine grele, ca surorile lor din sălile celelalte, ci acoperite numai cu o cămaşă de mătasă, şi erau de neamuri osebite şi de înfăţişări osebite: cea dintâi era smeadă, cea de a doua neagră, cea de a treia albă, cea de a patra bălaie, cea de a cincea grasă, cea de a şasea slabă şi cea de a şaptea roşcovană. Şi Abul-Hassan le cercetă cu atât mai multă plăcere şi luare-aminte cu cât putea să judece în voie şi asupra formelor şi asupra nurilor lor, prin străvezimea mătăsurilor subţiri. Şi le pofti cu o plăcere până peste poate să şadă jos împrejurul lui şi să-i toarne de băut. Şi începu să le întrebe pe rând cum le cheamă, pe măsură ce îi dădeau cupa să bea. Şi de fiecare dată când golea o cupă, fura de la fetişcană ba un sărut, ba o muşcătură, ba o ciupitură de bucă. Şi se jucă aşa cu ele mai departe, până ce copilul cel moştenit începu să ţipe. Atunci, ca să-l potolească, le întrebă pe cele şapte fetişcane:

— Pe viaţa mea! Care dintre voi vrea să aibă grijă de copilul ăsta afurisit?

Şi cele şapte fetişcane, la întrebarea aceea, drept orice răspuns, se repeziră la sugar şi vrură să-l alăpteze. Şi fiecare îl trăgea spre ea dintr-o parte şi din cealaltă, râzând şi chicotind, până ce tatăl copilului, nemaiştiind nici să aştepte, nici ce să dorească, îl ghemui la sânu-i, spunând:

— A adormit iar! Şi-aşa!

Iar califul, care se ţinea peste tot după Abul-Hassan, ascunzându-se de după perdele, se bucura în tăcere de ceea ce vedea şi auzea, şi binecuvânta soarta care îi sco ' şese în cale un om ca acela.

Ci, estimp, una dintre fetişcane, care primise de la Giafar poruncile de cuviinţă, luă o cupă şi aruncă în ea cu dibăcie un strop de faină adormitoare din aceea de care califul se folosise în noaptea dinainte ca să-l adoarmă pe Abul-Hassan şi îi zise:

— O, emire al drept-credincioşilor, mă rog ţie, mai bea şi cupa aceasta, care poate că are să trezească iar băiatul cel drag!

Şi Abul-Hassan, izbucnind în râs, răspunse:

— He, uallah!

Şi luă cupa pe care i-o întindea fetişcana şi o bău dintr-o sorbitură. Pe urmă se întoarse înspre fata care îl îmbiase şi vru să-i vorbească, ci nu mai izbuti să deschidă gura, bâigui ceva şi se rostogoli deodată cu capu-înaintea picioarelor.

Atunci califul, care se veselise de toate astea până peste marginile veseliei şi care nu mai aştepta decât somnul acela al lui Abul-Hassan, ieşi de după perdea, A şase sute treizeci şi şaptea noapte nemaiputând să se ţină pe picioare de cât râsese. Şi se întoarse înspre robii ce veniseră în fugă şi le porunci să-l dezbrace pe Abul-Hassan de hainele împărăteşti cu care îl îmbrăcaseră dimineaţa şi să-l îmbrace cu hainele lui obişnuite. Şi după ce porunca fu îndeplinită, îl chemă pe robul care îl cărase pe Abul-Hassan şi îi porunci să-l aburce iarăşi în spinare, să-l ducă acasă şi să-l culce în patul lui. Căci califul îşi zise în sinea sa: „Dacă asta ţine mai mult, ori mor eu de râs, ori înnebuneşte el!" Şi robul îl luă în cârcă pe Abul-Hassan, îl scoase din sărai pe uşa cea tainică şi îl duse degrabă de-l culcă în patul lui, în casa lui, având grijă de data aceasta să încuie uşa la plecare. In ceea ce îl priveşte pe Abul-Hassan.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a şase sute treizeci şi şaptea noapte spuse: în ceea ce îl priveşte pe Abul-Hassan, apoi acesta rămase cufundat într-un somn adânc până a doua zi la amiază şi nu se deşteptă decât atunci când puterea hangului asupra creierilor lui se risipi cu totul. Şi, înainte de a izbuti să deschidă ochii, gândi: „Cea care îmi place cel mai mult, dacă mă gândesc bine, dintre toate fetişcanele, este fără nici o îndoială tânăra Trestie-de-Zahăr; şi după ea Gură-de-Mărgean; şi numai în al treilea rând Mănunchi-de-Mărgăritare, bălăioara, cea care mi-a dat cupa de pe urmă aseară!" Şi strigă cu putere:

— Hai, veniţi, o, fetelor! Trestie-de-Zahăr, Gură-de-Mărgean, Mănunchi-de-Mărgăritare, Zori-de-Ziuă, Steaua-Dimineţii, Boabă-de-Mosc, Gât-de-Alabastru, Faţă-de-Lună, Inimă-de-Rodie, Floare-de-Măr, Foaie-de-Trandafir! Hai! Veniţi degrabă! Ieri am fost oleacă ostenit! Astăzi însă copilul are să se poarte cuminte!

Şi aşteptă o clipă. Ci întrucât nimeni nu răspundea şi nimeni nu da fuga la glasul său, se mânie şi, deschizând ochii, se ridică de mijloc. Şi se văzu atunci în odaia lui, şi nicidecum în saraiul cel falnic în care locuise în ajun şi unde poruncise ca un stăpân peste tot pământul. Şi se gândi că se află sub puterea vreunui vis şi, ca să se scuture de acel vis, începu să strige din toate puterile lui:

— Hei, Giafar, o, fiu de căţea şi tu, Massrur, codo-sule, unde sunteţi?

La strigătele acestea, maică-sa cea bătrână veni în fugă şi îi spuse:

— Ce ai, copile al meu? Numele lui Allah fie asupra ta şi împrejurul tău! Ce-ai visat, o, fiul meu, o, Abul-Hassan?

Şi Abul-Hassan, mâniat că o vedea pe bătrână la capul patului lui, strigă:

— Cine eşti, bătrâno? Şi cine-i Abul-Hassan acela? Ea zise:

— Pe Allah! Sunt mama ta! Şi tu eşti fiul meu, tu eşti Abul-Hassan, o, copile al meu! Ce vorbe anapoda mi-e dat să aud din gura ta? Parcă nu m-ai cunoaşte!

Ci Abul-Hassan îi strigă:

— Îndărăt, o, bătrână blestemată! Vorbeşti cu emirul drept-credincioşilor, califul Harun Al-Raşid! Piei din faţa locţiitorului lui Allah pe pământ!

La vorbele acelea, biata femeie începu să se bată amarnic peste obraji, strigând:

— Numele lui Allah fie cu tine, o, copile al meu! Fie-ţi milă, nu ridica glasul să rosteşti asemenea sminteală! Te aud vecinii, şi-atunci avem să fim pierduţi fără a şase sute treizeci şi şaptea noapte de scăpare! Deie Allah să coboare asupra minţii tale judecata şi tihna! Abul-Hassan strigă:

— Iţi spun să ieşi de aici pe dată, o, bătrână ticăloasă! Tu eşti smintită, când mă iei drept fiu-tău! Eu sunt Harun Al-Raşid, emirul drept-credincioşilor, stăpânul Răsăritului şi al Apusului!

Ea se bătu iar peste faţă şi spuse, văicărindu-se:

— Prăpădi-l-ar Allah pe Cel-Rău! Şi mila Celui-Prea-înalt să te slobozească din stăpânia lui, o, copilul meu! Cum de-a putut să-ţi intre în cap un gând aşa de smintit? Au tu nu vezi că odaia în care te afli este departe de a fi saraiul califului şi că de când te-ai născut tot aici ai trăit şi niciodată nu ai locuit altundeva decât aici, niciodată cu altcineva decât cu maica ta cea bătrână care te iubeşte, fiul meu, a Abul-Hassan! Ascultă-mă şi alungă de la tine din minte visurile acestea zadarnice şi cu primejdie care te-au zbuciumat în noaptea asta şi bea, ca să te linişteşti, oleacă de apă din ulciorul acesta!

Atunci Abul-Hassan luă ulciorul din mâinile mamei sale, bău un gât de apă şi spuse, oleacă mai liniştit:

— S-ar putea, într-adevăr, să fiu şi Abul-Hassan!

Şi îşi lăsă capu-n jos şi, cu mâna sprijinită în obraz, cugetă vreme de un ceas şi, fără a ridica fruntea, spuse, vorbindu-şi sie, ca unul care se trezeşte dintr-un somn adânc:

— Da, pe Allah! Se cam prea poate să fiu Abul-Hassan! Sunt Abul-Hassan, fără de nici o îndoială! Odaia asta este odaia mea, uallah! Acuma o cunosc! Iar tu eşti mama mea! Şi eu sunt fiul tău! Aşa-i, sunt Abul-Hassan!

Şi adăugă:

— Da prin ce fermecătorie mi-au putut năpădi minţile nişte zăticneli ca acelea?

Auzind vorbele acestea, biata bătrână plânse de bucurie, încredinţată că fiu-său s-a potolit întru totul. Şi după ce îşi şterse lacrimile, tocmai se pregătea să-i aducă de mâncare şi să-l iscodească pe fiul ei mai cu de-amănun-tul despre visul cel ciudat pe care îl avusese, când Abul-Hassan, care vreme de o clipă privise ţintă dinaintea lui, sări deodată ca un nebun şi, înşfăcând-o pe biata femeie de haine, începu s-o zgâlţâie şi să-i strige:

— A, ticăloasă de bătrână! Dacă nu vrei să te strâng de gât, să-mi spui numaidecât cine sunt vrăjmaşii care m-au dat jos din scaunul de domnie şi cine-i acela care m-a închis în temniţa aceasta şi cine eşti şi tu, cea care mă veghezi în cocioaba aceasta păcătoasă! A! Teme-te de urmările mâniei mele, când am să mă întorc la scaunul domnesc! Gândeşte-te la răzbunarea preaînaltului tău stăpân, califul care rămân eu, Harun Al-Raşid!

Şi, zgâlţâind-o aşa, până la urmă o scăpă din mâni. Iar ea se duse şi se ghemui pe rogojină, suspinând şi bocind. Şi Abul-Hassan, mânios până peste poate, se aruncă îndărăt în pat şi rămase cu capu-n mâini, pradă unei vâlvore de gânduri.

Ci, după o bucată de vreme, bătrâna se ridică iar şi, cum inima ei era plină de dragoste faţă de fiul său, nu pregetă să-i aducă, măcar că tremura, oleacă de sorbet cu apă de trandafiri şi să-l îndemne să ia o înghiţitură; şi îi spuse, ca să-l facă să-şi schimbe gândurile:

— Ascultă, fiul meu, ceea ce am să-ţi povestesc este un lucru care, sunt încredinţată, are să-ţi facă o tare mare bucurie. Află că a venit ieri căpetenia agiei să-i zeberească din partea califului pe şeicul al-balad şi pe cei doi ciraci ai lui; şi, după ce a pus să li se tragă la fiecare câte patru sute de vergi la talpa picioarelor, a poruncit să fie plimbaţi, aşezaţi de-a-ndoaselea pe o cămilă râ-ioasă, prin toate mahalalele oraşului, în huiduielile şi a şase sute treizeci şi noua noapte scuipiturile femeilor şi copiilor. Pe urmă a pus să fie tras în ţeapă prin gură şeicul al-balad, pe urmă cel dintâi dintre ciracii lui să fie aruncat în haznaua cu scârne a casei noastre şi l-a osândit pe cel de-al treilea la un chin tare ciudat şi anume de a-l pune să şadă toată viaţa lui pe un scaun care se sfărâmă sub el.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a şase sute treizeci şi noua noapte spuse: la un chin tare ciudat şi anume de a-l pune să şadă toată viaţa lui pe un scaun care se sfărâmă sub el.

După ce Abul-Hassan auzi povestea aceea care, aşa cum gândea bătrâna cea bună, ar fi trebuit să ajute la împrăştierea tulburării din sufletul lui întunecat, fu mai încredinţat decât oricând de măreţia lui domnească şi de cinul moştenit, de emir al drept-credincioşilor. Şi îi spuse maică-sii:

— O, bătrână a nenorocirilor, vorbele tale, departe de a mă tulbura, nu fac decât să mă întărească în gândul, pe care de altminteri nu mi l-am schimbat niciodată, că sunt Harun Al-Raşid. Şi, ca să-ţi dovedesc şi ţie lucrul acesta, află că chiar eu am poruncit căpeteniei agiei, lui Ahmad-cel-Hoţoman, să-i pedepsească pe cei trei mişei din mahalaua aceasta! Conteneşte, dar, să-mi mai spui că sunt stăpânit de duhul lui Şeitan. Temeneşte-te în faţa mea, sărută pământul dinainte-mi şi cere-ţi iertare de la mine pentru vorbele tale cele necugetate şi pentru îndoielile pe care le-ai arătat în privinţa mea!

La vorbele acestea ale fiului ei, mama nu mai avu nici o îndoială în privinţa nebuniei lui Abul-Hassan şi îi spuse:

— Allah Milosârdnicul facă să coboare asupra capului tău roua binecuvântării sale, o, Abul-Hassan şi să te ierte şi să-şi facă milă de tine, ajutându-te să fii iarăşi un om cu minte şi cu judecată! Ci, mă rog ţie, o, fiul meu, conteneşte să mai rosteşti numele califului şi să ci-l dai ţie, căci pot să te audă vecinii şi-i spun vorbele tale valiului, care are să te zeberească şi are să te spânzure la poarta palatului!

Pe urmă, nemaiputând să-şi stăpânească tulburarea, începu să se văicărească şi să se bată peste piept cu deznădejde.

Or, această privelişte, în loc să-l potolească pe Abul-Hassan, nu făcu decât să-l întărâte şi mai tare; şi se ridică în picioare drept, apucă un ciomag şi, repezin-du-se la maică-sa, în turbarea mâniei lui, ţipă la ea cu glas înfricoşător:

— Nu îţi îngăduiesc, o, blestemato, să-mi mai zici Abul-Hassan! Sunt Harun Al-Rasid însuşi şi, dacă te mai îndoieşti, am să-ţi bag în cap adevărul cu lovituri de ciomag!

Şi bătrâna, la vorbele acelea, măcar că tremurând toată de spaimă şi de tulburare, nu uită că Abul-Hassan este fiul ei şi, privindu-l aşa cum îşi priveşte o mamă copilul, îi spuse cu glas dulce:

— O, fiul meu, nu socot că legea lui Allah şi a Profetului său ţi s-a vânturat din minte până într-atâta cât să ajungi a uita cuviinţa pe care un fiu o datorează faţă de mama lui care l-a purtat nouă luni în pântecele ei şi l-a hrănit cu laptele şi cu dragostea ei! Lasă-mă mai bine să-ţi spun, pentru cea de pe urmă dată, că nu faci bine când îţi laşi minţile să se cufunde într-o visătorie ciudată ca aceea şi când te împăunezi cu numele a şase sute treizeci şi noua noapte împărătesc de calif, care nu este dat decât stăpânului şi domnului nostru, emirul drept-credincioşilor, Harun Al-Rasid. Şi mai cu seamă nu te face vinovat de o nere-cunoştinţă atâta de mare faţă de calif, chiar a doua zi după ce el ne-a coperit cu binefacerile sale. Află, într-adevăr, că a venit ieri în casa noastră căpetenia vistieriei palatului, trimis de chiar emirul drept-credincioşilor şi mi-a dat, din porunca lui, o pungă cu o mie de dinari de aur, însoţind-o cu cereri de iertăciune că n-a putut să trimită mai mulţi bani şi făgăduindu-mi că acesta nu are să fie cel de pe urmă dar al mărinimiei sale.

Când auzi vorbele acestea ale mamei sale, Abul-Hassan îşi pierdu şi cele mai de pe urmă îndoieli în ceea ce priveşte starea lui de dinainte şi fu încredinţat că a fost totdeauna califul, de vreme ce el însuşi trimisese punga cu cei o mie de dinari mamei lui Abul-Hassan. Se uită aşadar la biata femeie, cu nişte ochi mari şi ame ' > ninţători şi ţipă:

— Mărturiseşti tu, spre nenorocirea ta, o, bătrână păcătoasă, că nu chiar eu ţi-am trimis punga cu aur şi că nu chiar din porunca mea căpetenia vistieriei mele a venit ieri să ţi-o aducă? Şi mai cutezi tu, după toate astea, să mă numeşti fiul tău şi să-mi spui că sunt Abul-Hassan Dezmăţatul?

Şi întrucât maică-sa îşi astupase urechile ca să nu mai audă asemenea înfricoşate vorbe, Abul-Hassan, aţâţat până peste marginile aţâţării, nu mai putu să se stăpânească şi se repezi la ea, cu ciomagul în mână şi porni s-o stâlcească în bătăi.

Atunci biata femeie, nemaiputând să tacă de dureri şi de mânie faţă de o purtare ca aceea, începu să ţipe şi să cheme vecinii în ajutor, strigând:

— O, vai de păcatele mele! Săriţi, o, musulmanilor! Şi Abul-Hassan, pe care strigătele ei nu făceau decât să-l îndârjească şi mai mult, îi da mai departe cu lovituri de ciomag asupra bătrânei, ţipând la ea din când în când:

— Sunt ori nu sunt eu emirul drept-credincioşilor? Şi maică-sa răspundea, în ciuda loviturilor:

— Tu eşti fiul meu! Eşti Abul-Hassan Dezmăţatul! Estimp, vecinii veniră fuga la ţipetele şi la zarva.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a şase sute patruzecea noapte spuse:

Estimp, vecinii veniră fuga la ţipetele şi la zarva aceea, năvăliră în odaie şi se repeziră între mamă şi fiu, ca să-i despartă, smulseră ciomagul din mâinile lui Abul-Hassan şi, mânioşi pe purtarea unui astfel de fiu, îl înhăţară vârtos, ca să nu-i mai lase putinţa să se mişte, şi îl întrebară:

— Ai înnebunit oare, Abul-Hassan, de ridici aşa mâna asupra mamei tale, această biată bătrână? Şi-ai uitat cu totul învăţăturile Cărţii celei Sfinte?

Ci Abul-Hassan, cu ochii arzând de mânie, strigă:

— Care Abul-Hassan? Cui îi spuneţi voi Abul-Hassan? Şi vecinii, la întrebarea aceasta, rămaseră până peste poate de năuci, şi, într-un sfârşit, îl întrebară:

— Ce? Nu eşti tu Abul-Hassan Dezmăţatul? Şi bătrâna aceasta de treabă nu este mama ta, care te-a crescut şi te-a hrănit cu laptele şi cu dragostea ei?

El răspunse:

— A, fii de câini, lipsiţi din faţa mea! Eu sunt stăpânul a şase sute patruzecea noapte vostru, califul Harun Al-Raşid, emirul drept-credin-cioşilor!

Când auziră vorbele acestea ale lui Abul-Hassan, vecinii se încredinţară pe deplin de nebunia lui; şi, nevrând să-l lase slobod pe un om pe care îl văzuseră în orbia turbării sale, îl legară de mâini şi de picioare şi îl trimiseră pe unul dintre ei să-l cheme pe portarul de la bolniţa de nebuni. Şi, peste un ceas, portarul de la bolniţa de nebuni, urmat de doi paznici voinici, veni cu tot tacâmul de lanţuri şi de cătuşe şi ţinând în mână o vască din vână de bou. Şi întrucât Abul-Hassan, la vederea acestuia, se zvârcolea amarnic să scape din legături şi îi înjura cu foc pe cei ce se aflau acolo, portarul îi arse peste umeri vreo două-trei lovituri cu vâna de bou. După care, fără a mai lua seama la ţipetele lui şi la numele pe care şi-l da, îl legară în fiare şi îl duseră la bolniţa de nebuni, împresurat de o mare înghesuială de trecători, care îi dau unii câte o lovitură de pumn, alţii câte o lovitură de picior, socotindu-l nebun.

Când ajunse la bolniţă, fu închis într-o cuşcă de fier, ca o fiară sălbatică şi preacinstit cu o mamă de bătaie de cincizeci de lovituri, cu vâna de bou, drept leacul cel dintâi. Şi, din ziua aceea, căpătă, o dată dimineaţa şi o dată seara, câte o chelfăneală de cincizeci de vine de bou, încât după zece zile de doftoriceală de-aceasta căzu pielea de pe el şi năpârli ca un şarpe. Atunci se întoarse în sineşi şi cugetă: „Iacătă la ce stare am ajuns acuma! De bună seamă că m-am înşelat, de vreme ce toată lumea mă ia de nebun! Ci nu este cu putinţă ca tot ce mi s-a întâmplat la sărai să fie numai urmarea unui vis! Ce mai! Nu vreau să adâncesc mai mult treaba, ori să mai încerc să pricep ceva, întrucât as înnebuni de-a binelea! De altminteri, nu este acesta singurul lucru pe care mintea omului nu poate dovedi să-l priceapă şi mă las în seama lui Allah să dezlege el cum stă taina!"

Or, pe când se cufundase în astfel de cugetări noi, veni maică-sa să vadă în ce stare se mai află şi dacă îşi venise la rosturi mai cuminţi. Şi, când îl văzu aşa j > J de vitruit şi aşa de sfârşit, izbucni în suspine; ci izbuti să-şi stăpânească durerea şi, până la urmă, putu să-i dea bineţe cu dragoste; şi Abul-Hassan îi răspunse la salamalec, cu glas liniştit, ca un om cu mintea întreagă, rostind:

— Asupra ta să fie izbăvirea şi mila lui Allah, o, maică a mea!

Iar bătrâna simţi o mare bucurie când auzi că este numită astfel, cu numele de mamă şi îi zise:

— Numele lui Allah fie asupra ta, o, copilul meu! Binecuvântat fie Allah care ţi-a dat îndărăt judecata şi care ţi-a întors la locul lui sănătos creierul cel zăticnit!

Şi Abul-Hassan, cu un glas tare pocăit, răspunse:

— Îmi cer iertare de la Allah şi de la tine, o, maică a mea! Chiar că nu pricep cum de am putut să spun toate smintelile pe care le-am spus şi să mă port aşa de anapoda cum numai un smintit e în stare să se poarte! De bună seamă că am fost stăpânit de Şeitan, care m-a împins la nişte trăsnăi ca acelea! Şi nu încape nici o îndoială că altul în locul meu ar fi ajuns la smuceli şi mai mari! Da bine că s-a sfârşit tot şi că iată-mă scăpat de nebuneala mea!

La vorbele acestea, mama îşi simţi lacrimile de durere cum i se schimbă în lacrimi de bucurie şi strigă:

— Mi-e inima atât de bucurată, o, copile al meu, de parcă te-aş fi adus pe lume a doua oară. Binecuvântat fie Allah în veci!

Pe urmă adăugă.

A şase sute patruzeci şi una noapte în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a şase sute patruzeci şi una noapte spuse:

Binecuvântat fie Allah în veci! Pe urmă adăugă:

— Hotărât că tu nu ai să-ţi bagi nici o vină, o, copile al meu, căci tot răul pe care l-am păţit nu ne-a venit decât de la negustorul acela străin pe care l-ai poftit în ultima noapte să mănânce şi să bea cu tine şi care a plecat dimineaţa fără să aibă grijă să închidă uşa în urma lui. Or, ştii şi tu că ori de câte ori usa unei case rămâne deschisă înainte de răsăritul soarelui, Şeitan intră în casa aceea şi pune stăpânire pe minţile celor ce locuiesc în ea! Şi atunci se întâmplă ceea ce se întâmplă! Să-i mulţumim aşadar lui Allah, care nu a îngăduit rele şi mai mari asupra capetelor noastre!

Iar Abul-Hassan răspunse:

— Ai dreptate, o, maică! A fost lucrarea stăpâniei lui Şeitan! În ce mă priveşte, eu m-am rugat de negustorul de la Mossul să nu care cumva să uite a închide uşa după el, ca să nu poată Şeitan să intre în casa noastră; ci negustorul n-a făcut aşa şi astfel ne-a pricinuit toate necazurile!

Pe urmă adăugă:

— Acuma, când simt limpede că minţile nu îmi mai sunt tulburate şi că smintelile s-au sfârşit, mă rog ţie, o, dulce maică a mea, să vorbeşti cu portarul de la bolniţa de nebuni să mă slobozească din cuşca aceasta şi din chinurile pe care le îndur aici în fiecare zi!

Şi mama lui Abul-Hassan alergă, fără a mai sta pe gânduri, să-l vestească pe portar că fiul ei îşi venise în minţi. Şi portarul se duse împreună cu ea să-l cerceteze şi să-l iscodească pe Abul-Hassan. Şi întrucât răspunsurile erau cuminţi şi Abul-Hassan mărturisea că el este Abul-Hassan şi nu Harun Al-Raşid, portarul îl scoase afară din cuşcă şi îl slobozi din lanţuri. Şi Abul-Hassan, abia putând să se mai ţină pe picioare, se întoarse încetişor acasă, ajutat de maică-sa şi zăcu acolo mai multe zile, până ce se întremă iarăşi şi până ce urmările bătăilor primite se mai zviduiră oleacă.

Atunci, întrucât începuse să se cam mohorască de atâta singurătate, se hotărî să înceapă iarăşi viaţa lui de mai înainte şi să se ducă, pe la scăpătat de soare, să stea la capul podului şi să aştepte sosirea oaspetelui străin pe care i-l putea trimite ursita.

Or, seara aceea era tocmai cea dintâi a lunii; iar califul Harun Al-Raşid, care, după obiceiul lui, se îmbrăca asemenea unui neguţător la fiecare început de lună, ieşise şi el tainic din palatul său, în căutarea vreunei întâmplări şi totodată ca să vadă el însuşi dacă în cetate domneşte buna orânduială aşa cum dorea el. Şi, în felul acesta, ajunse pe podul la capul căruia şedea Abul-Hassan. Şi lui Abul-Hassan, care pândea ivirea vreunui străin, nu-i trebui mult până ce să-l zărească pe negustorul de la Mossul pe care îl găzduise şi care se îndrepta înspre el, urmat, ca şi întâia oară, de un rob voinic.

Când îl văzu, Abul-Hassan, fie pentru că îl socotea pe negustor pricina dintâi a necazurilor sale, fie pentru că avea obiceiul să se facă a nu-i cunoaşte pe cei pe care îi poftise o dată în casa lui, întoarse capul degrabă înspre apa râului, ca să nu fie nevoit să dea bineţe musafirului său de odinioară. Califul însă, care prin iscoadele sale aflase tot ce i se întâmplase lui Abul-Hassan, precum a şase sute patruzeci şi una noapte şi doftoriceala pe care o îndurase la bolniţa de nebuni, nu vroi să lase cumva să-i scape prilejul de a se mai veseli oleacă pe seama unui om atâta de ciudat. Şi de altminteri califul, care avea o inimă bună şi darnică, se hotărâse tot aşa ca, într-o zi, să îndrepte, pe cât îi sta în putere s-o facă, paguba suferită de Abul-Hassan şi să răsplătească, într-un fel ori altul, cu faceri de bine, veselia pe care o gustase în tovărăşia lui. Încât de cum îl zări pe Abul-Hassan se apropie de el şi, aplecându-şi capul pe sub umărul său, din pricină că Abul-Hassan sta dârz cu capu-ntors înspre apă şi îi zise privindu-l în ochi:

— Salamalecul fie asupra ta, o, prietene al meu, Abul-Hassan! Sufletul meu doreşte să te îmbrăţişeze!

Ci Abul-Hassan, fără a se uita la el şi fără a se clinti, îi răspunse:

— Nu încape nici un fel de salamalec între mine şi tine! Du-te! Nu te cunosc!

Şi califul se minună:

— Cum, Abul-Hassan? Nu-l cunoşti pe oaspetele pe care l-ai găzduit o noapte întreagă la tine în casă?

El răspunse:

— Nu, pe Allah! Nu te cunosc! Cată-ţi de cale! Ci Al-Raşid stărui pe lângă el şi îi zise:

— Da eu te cunosc prea bine şi nu pot să cred că m-ai uitat chiar de tot, câtă vreme nu s-a scurs decât abia o lună de când ne-am întâlnit cea din urmă oară şi de la seara aceea plăcută pe care am petrecut-o între patru ochi cu tine, în casa ta!

Şi întrucât Abul-Hassan tot nu vroia să răspundă nimic, califul îi aruncă braţele împrejurul gâtului, începu să-l sărute şi îi spuse:

— O, Abul-Hassan, fratele meu, tare-i urât din partea ta să-mi faci o glumă ca aceasta! În ce mă priveşte, apoi eu sunt foarte hotărât să nu te las până ce n-ai să mă mai duci o dată în casa ta şi până ce nu ai să-mi povesteşti pricina supărării tale pe mine. Căci văd limpede, din felul cum îmi răspunzi, că ai să mă mustri de ceva! Abul-Hassan, cu glas stârnit, strigă:

— Eu să te mai duc o dată în casa mea, o, chip aducător de belele, după tot răul pe care l-am tras de pe urma venirii tale la mine? Hai, întoarce dosul şi arată-mi lă-timea umerilor tăi!

Califul însă îl mai sărută o dată şi îi spuse:

— Ah! Prietene al meu, Abul-Hassan, tare aspru te porţi cu mine! Dacă este adevărat că venirea mea în casa ta ţi-a fost pricină de necazuri, fii pe deplin încredinţat că iacătă-mă-s gata să îndrept tot răul pe care rară voia mea l-am pricinuit! Povesteşte-mi, dar, ce s-a întâmplat şi răul pe care l-ai pătimit, ca să pot să aduc un leac la el!

Şi, în ciuda supărării lui Abul-Hassan, se lăsă pe vine lângă el şi îi înlănţui gâtul cu braţele, aşa cum face un frate cu fratele său şi aşteptă răspunsul.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a şase sute patruzeci şi treia noapte spuse:

Şi, în ciuda supărării lui Abul-Hassan, se lăsă pe vine lângă el şi îi înlănţui gâtul cu braţele, aşa cum face un frate cu fratele său şi aşteptă răspunsul.

Atunci Abul-Hassan, îmbunat de acele mângâieri, sfârşi cu a spune:

A şase sute patruzeci şi treia noapte

— Fie, am să-ţi povestesc lucrurile tare ciudate care mi s-au întâmplat din seara aceea a noastră şi sataralele care au urmat. Şi toate astea din pricină că ai uitat să închizi uşa după tine şi aşa a intrat Stăpânia în casa mea!

Şi îi povesti tot ceea ce i se păruse că văzuse aievea şi ceea ce presupunea el, fără de nici o îndoială, că n-a fost decât o amăgire stârnită de Şeitan şi toate nenorocirile şi doftoriceala cea amarnică pe care o îndurase la bolniţa de nebuni, şi zarva căşunată în mahala de toată tevatura aceea şi faima cea proastă pe care o dobândise pentru totdeauna faţă de toţi vecinii săi! Şi nu sări peste nici un amănunt şi puse în povestea lui atâta foc şi înşiră cu atâta încredinţare istoria cu închipuita lui stăpânire de către Şeitan, încât califul nu se putu opri să nu izbucnească într-un hohot lung de râs! Şi Abul-Hassan, neputând pricepe nicicum ce pricină stârnea râsul acela, îl întrebă:

— Au nu ţi-e milă defel de năpasta care s-a abătut asupra mea, de-ţi râzi aşa de mine? Ori poate gândeşti că mi-aş râde eu de tine, povestindu-ţi o poveste născocită? Dacă-i aşa, am să-ţi spulber îndoielile şi am să-ţi aduc toate dovezile despre cele ce-ţi înşirai!

Şi, spunând acestea, îşi scoase mâinile din mânecile caftanului şi îşi dezgoli umerii, spinarea şi fundul şi îi arătă califului, în felul acesta, rănile şi vânătăile de pe pielea lui cea dubăcită de bătăile cu vâna de bou.

La priveliştea aceea, califul nu se putu opri să nu se înduioşeze de soarta amărâtului de Abul-Hassan. Şi din clipita aceea îşi curmă orice gând de a mai face vreo soţie cu el, şi îl îmbrăţişă de data aceasta cu mult mai multă dragoste adevărată şi îi zise:

— Allah fie cu tine, o, Abul-Hassan, fratele meu! Mă rog ţie fierbinte să mă iei în casa ta şi în noaptea aceasta, căci doresc să-mi bucur sufletul cu bună-primirea ta.

Şi ai să vezi că mâine Allah are să-ţi întoarcă însutit binefacerea!

Şi îi spuse mai departe vorbe atâta de dulci şi îl sărută atâta de drăgăstos, încât îl înduioşă că, în ciuda hotărârii sale de a nu primi niciodată de două ori acelaşi ins, să-l ducă în casa lui. Ci, pe drum, îi zise:

— Mă las biruit de stăruinţele tale, da numai cu mare părere de rău! Şi în schimb nu vreau să-ţi cer decât numai un lucru, şi anume de a nu mai uita şi de data aceasta uşa deschisă, când ai să pleci mâine de dimineaţă din casa mea!

Şi califul, înăbuşind înlăuntrul său râsul care îl zguduia la credinţa pe care Abul-Hassan tot o mai avea că intrase Şeitan în casa lui pe uşa deschisă, îi făgădui cu jurământ că are să aibă grijă s-o închidă. Şi ajunseră în felul acesta acasă.

Când se văzură în casă şi după ce se mai hodiniră oleacă, robul le aşternu masa, iar după ce mâncară le aduse băuturile. Şi, cu pocalul în mână, începură să tăifăsuiască veseli, ba despre una, ba despre alta, până ce băutura începu să fiarbă în minţile lor. Atunci califul aduse cu dibăcie vorba despre dragoste şi o întrebă pe gazda sa dacă i se întâmplase vreodată să se aprindă năprasnic de vreo femeie, ori dacă nu cumva se şi însurase, sau dacă se păstrase totdeauna becher. Şi Abul-Hassan răspunse:

— Se cade să-ţi spun, o, stăpâne al meu, că până astăzi nu am îndrăgit cu adevărat decât tovarăşii cei veseli, bucatele alese şi parfumurile; şi nu am găsit în viaţă nimica mai presus de un taifas, cu pocalul în mână, dimpreună cu prietenii. Ci aceasta nu vrea să însemne că la un prilej nu m-aş pricepe să preţuiesc nurii unei femei, mai ales dacă s-ar asemui cu vreuna dintre acele fetişcane minunate pe care Şeitan m-a lăsat să le văd în visele de a şase sute patruzeci şi patra noapte pomină care m-au înnebunit; una dintre acele fetişcane pururea voioase care ştiu să cânte din gură ori din lăută, să dănţuiască şi să potolească pruncul pe care îl avem de moştenire; care îşi hărăzesc viaţa întru desfătarea noastră şi se străduiesc să ne bucure şi să ne veselească. Hotărât! Dacă as întâlni vreodată o fată ca aceea, n-aş pregeta s-o cumpăr de la tatăl ei şi să mă însor cu ea şi să-i dovedesc o dragoste adâncă. Ci asemenea soi nu se află decât la emirul drept-credincioşilor şi poate la Giafar, vizirul cel mare! Drept care, o, stăpâne al meu, în loc să mă leg cu o muiere cu care m-aş primejdui să-mi amărăsc viaţa din pricina sufletului ei acru şi a beteşugurilor ei, îmi place cu mult mai mult tovărăşia unor prieteni trecători şi a bătrânelor butelci de colea. In felul acesta, viaţa mi-e liniştită şi, dacă as rămâne sărac, mi-aş mânca singur pâinea cea neagră a sărăciei!

Şi, rostind vorbele acestea, Abul-Hassan goli dintr-o sorbitură pocalul pe care i-l întindea califul şi se rostogoli numaidecât pe covor, cu capu-naintea picioarelor. Pentru că emirul drept-credincioşilor avusese grijă şi de data aceasta, să-i amestece în vin oleacă de făină de bang cretan. Şi pe dată robul, la un semn al stăpânului său, îl aburcă în spinare pe Abul-Hassan şi ieşi din casă, urmat de califul care, de data aceasta, nemaiavând de gând să-l trimită pe Abul-Hassan îndărăt la casa lui, nu mai uită să încuie cu grijă uşa în urma sa. Şi ajunseră la sărai şi, fără zgomot, se strecurară înlăuntru, prin poarta cea tainică şi intrară în iatacurile.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a şase sute patruzeci şi patra noapte spuse:

Şi ajunseră la sărai şi, fără zgomot, se strecurară în-lăuntru, prin poarta cea tainică şi intrară în iatacurile domneşti. Acolo califul porunci ca Abul-Hassan să fie întins chiar în patul Măriei Sale, ca şi întâia oară şi puse să fie îmbrăcat ca şi atunci. Şi porunci la fel şi îi ceru lui Massrur să vie să-l scoale de cu ziuă, înainte de ceasul de rugăciune. Şi se duse să se culce într-o odaie de alături.

Or, a doua zi de dimineaţă, la ceasul hotărât, califul, trezit de Massrur, se duse în odaia în care se afla încă aţipit Abul-Hassan şi porunci să vină dinaintea sa toate fetişcanele care, întâia oară, se aflaseră în sălile prin care trecuse Abul-Hassan, precum şi toate cântăreţele din gură şi din alăute. Şi le puse să se aşeze frumos, în bună rânduială şi le spuse ce au de făcut. Pe urmă, după ce porunci să i se dea să răsufle oleacă de oţet lui Abul-Hassan, care strănutând scoase pe nas un muculeţ, se ascunse pe după o perdea şi făcu semnul hotărât.

Numaidecât cântăreţele îşi îmbinară laolaltă glasurile cele dulci cu zvoana de harpe, de flaute şi de chimvale, şi făcură să răsune nişte cântece asemănătoare cu cân î tecele îngerilor din rai. Şi Abul-Hassan, tot atunci, ieşi din starea lui de somnie şi, înainte de a deschide ochii, auzi cântecele acelea pline de farmec, care îl treziră cu totul. Şi deschise ochii şi se văzu înconjurat de cele douăzeci şi opt de fetişcane pe care le întâlnise, şapte câte şapte, prin cele patru săli; şi le cunoscu dintr-o clipire şi tot aşa cunoscu şi patul şi odaia şi zugrăvelile şi podoabele. Şi cunoscu, la fel şi glasurile care îl fermecaseră întâia oară. Şi se ridică de mijloc, cu ochii zgâiţi şi îşi petrecu de mai multe ori mâna peste faţă, ca să se încredinţeze şi mai bine de starea sa de trezie.

A şase sute patruzeci şi patra noapte în clipita aceea, aşa cum fusese hotărât de mai înainte, cântecele conteniră, iar în odaie se aşternu o tăcere mare şi toate femeile îşi lăsară ochii în jos, sfioase, dinaintea ochilor împărăteşti care le priveau. Atunci Abul-Hassan, uluit până peste poate, îşi muşcă degetele şi strigă în tăcerea aceea:

— Vai de păcatele tale, a Abul-Hassan, o, fiu al maicii tale! Acuma-i amăgirea; ci mâine vin vâna de bou şi lanţurile, şi bolniţa de nebuni, şi cuşca de fier!

Pe urmă strigă iar:

— Ah! Ticăloase neguţător de la Mossul, dare-ar Allah să te înăbuşi în braţele lui Şeitan, stăpânul tău, în fundul iadului. Tot tu şi-acuma, fără de îndoială, n-ai încuiat uşa şi l-ai lăsat pe Şeitan să intre în casa mea şi să pună stăpânire pe mine. Şi iacătă cum Cel-Rău îmi întoarce pe dos minţile şi mă face să văd lucruri anapoda. Allah să te prăpădească, o, Şeitane, pe tine şi pe toţi cei care s-au vândut ţie şi pe toţi neguţătorii de la Mossul! Şi prăbuşi-s-ar toată cetatea Mossulului peste locuitorii ei şi îngropa-i-ar sub dărâmături!

Pe urmă închise ochii iar, şi îi deschise, şi iar îi în ' chise şi iar îi deschise şi tot aşa, de mai multe ori şi strigă:

— O, sărmane Abul-Hassan, tot ceea ce ai mai bun de făcut este să te culci liniştit la loc şi să nu te mai scoli i decât atunci când ai să simţi limpede că a ieşit Cel-Rău din trupul tău şi că minţile ţi s-au aşezat la locul lor obişnuit! De nu, ştii ce te aşteaptă mâine!

Şi spunând vorbele acestea, se aruncă îndărăt în pat, îşi trase pătura peste cap şi, ca să-şi dea singur închipuirea că doarme, începu să sforăie ca o cămilă în călduri ori ca o turmă de bivoli în apă.

Or califul, de după perdea, văzând şi auzind toate astea, fu zguduit de un râs de mai-mai să se înăbuşe.

În ceea ce îl priveşte pe Abul-Hassan, apoi acesta nu izbuti să adoarmă, întrucât Trestie-de-Zahăr, cea îndrăgită, se apropie, urmând poruncile pe care le primise, de patul în care acesta sforăia fără a dormi şi, cu glas dulce, îi spuse lui Abul-Hassan:

— O, emire al drept-credincioşilor, dau de ştire înălţimii Tale că este ceasul de a te scula pentru rugăciunea de dimineaţă!

Ci Abul-Hassan, cu glas înfundat, strigă de sub pătură:

— Blestemat fie Cel-Rău! Piei, o, Şeitane! Trestie-de-Zahăr, fără a se tulbura, spuse iar:

— Fără de îndoială emirul drept-credincioşilor se află în prada vreunui vis urât! Nu Şeitan îţi vorbeşte, o, stăpâne al meu, ci Trestie-de-Zahăr cea mărunţică! Alungat fie Cel-Rău! Eu sunt Trestie-de-Zahăr cea mărunţică, o, emire al drept-credincioşilor!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a şase sute patruzeci şi cincea noapte spuse:

Eu sunt Trestie-de-Zahăr cea mărunţică, o, emire al drept-credincioşilor!

La vorbele acestea, Abul-Hassan aruncă pătura de pe el, deschizând ochii, o văzu, într-adevăr, stând pe marginea patului, pe micuţa Trestie-de-Zahăr, cea dragă lui şi, în picioare, dinainte-i, în trei rânduri, pe celelalte fetişcane, pe care le cunoscu, una câte una: Foaie-de-Trandafir, Gât-de-Alabastru, Mănunchi-de-Margăritare, Steaua-Dimineţii, Zori-de-Ziuă, Boabă-de-Mosc, Inimă-de-Rodie, Gură-de-Margean, Nucşoară-înmiresmată, A şase sute patruzeci şi cincea noapte vraja-lnimilor şi celelalte! Şi, dacă le văzu, îşi frecă ochii, de mai să şi-i bage în fundul capului şi strigă:

— Cine sunteţi voi? Şi cine sunt eu?

Şi ele răspunseră cu toate deodată, pe glasuri felurite:

— Slavă stăpânului nostru, califul Harun Al-Raşid, emirul drept-credincioşilor, domnul lumii!

Şi Abul-Hassan, până peste poate de uluit, întrebă:

— Au nu sunt eu Abul-Hassan cel Dezmăţat?

Ele răspunseră toate laolaltă, pe glasuri felurite:

— Izgonit fie Cel-Rău! Nu eşti Abul-Hassan, ci Abul Hossn! Tu eşti domnul nostru şi cununa de pe capetele noastre!

Şi Abul-Hassan îşi zise: „De data aceasta am să văd eu limpede dacă dorm ori sunt treaz!" Şi, întorcându-se înspre Trestie-de-Zahăr, îi zise:

— Micuţo, ia vino colea!

Şi Trestie-de-Zahăr îşi întinse capul, iar Abul-Hassan îi zise:

— Muşcă-mă de ureche!

Şi Trestie-de-Zahăr îşi înfipse dinţii ei micuţi în ciucurele urechii lui Abul-Hassan, atâta de straşnic, încât bietul de el începu să ţipe ascuţit şi într-un chin înfricoşător. Pe urmă răcni:

— Hotărât! Sunt emirul drept-credincioşilor, Harun Al-Rasid însuşi!

Numaidecât alăutele începură să cânte toate deodată, în pas îmbietor la dănţuială şi cântăreţele începură toate deodată un cântec vesel. Şi toate fetişcanele, luându-se de mână, întinseră în odaie o horă mare şi, săltând sprintene din picior, începură să dănţuiască împrejurul patului, dând răspuns cântecului cu liu-liu-nlor, şi cu atâta voioşie şi cu atâta zurbă, încât Abul- ' i) 3

Hassan, stârnit deodată şi cuprins de înflăcărare, zvârli şi pături şi perne, îşi aruncă tichia de noapte în sus, sări din pat, se dezbrăcă de tot, smulgându-şi hainele de pe el şi, cu năsărâmba înainte şi cu fundul gol, se repezi între fetişcane şi se încinse la danţ cu ele, răsucindu-se în toate chipurile, scuturându-şi pântecele, dănănaia şi fundul, în toiul hohotelor de râs şi al zarvei care sporea. Şi făcu atâtea caraghiozlâcuri şi săvârşi atâtea scălâm-băieli ghiduşe, încât califul, de după perdea, nu-şi mai putu stăpâni năvala veseliei şi se porni să sloboade un şir de hohote de râs atâta de năprasnice, încât răsunau mai tare decât tot vuietul danţului, şi al cântecelor, şi al dairalelor, al strunelor şi al clarenetelor! Şi, prins de sughiţuri, se prăbuşi pe spate şi era mai-mai să leşine. Ci izbuti să se ridice şi, dând perdeaua la o parte, scoase capul şi strigă:

— Abul-Hassan, a Abul-Hassan, au tu te-ai jurat să mă faci să mor de râs?

La vederea califului şi la sunetul glasului său, dan-ţul conteni dintr-odată, fetişcanele încremeniră care pe unde se aflau şi larma se potoli atâta de desăvârşit, încât s-ar fi auzit până şi căderea unui ac pe jos. Şi Abul-Hassan, înmărmurit, se opri şi el ca toţi ceilalţi şi înV toarse capul înspre locul dincotro venea glasul. Şi îl zări pe calif şi, tot din acea privire, îl cunoscu pe neguţătorul de la Mossul. Atunci, cu iuţeala unui fulger, înţelegerea pricinei tuturor necazurilor câte i se întâmplaseră îi străbătu mintea. Şi dintr-odată ghici tot tighilul. Încât, departe de a se fâstâci ori de a se tulbura, se prefăcu a nu-l cunoaşte pe calif; şi vrând să se veselească şi el la rându-i, se duse spre calif şi îi zise:

— He! He! Iacătă-mi-te, o, neguţător al fundului meu! Stai oleacă! Ai să vezi tu acuma cum am să te învăţ să mai laşi deschise uşile oamenilor de treabă!

Iar califul începu să râdă din toate beregăţile lui şi răspunse:

A şase sute patruzeci şi cincea noapte

— Pe volniciile preasfinţilor mei strămoşi, o, Abul-Hassan, fratele meu, fac jurământ că, spre a te despăgubi de toate necazurile pe care ţi le-am pricinuit, am să-ţi dăruiesc tot ce îţi va dori sufletul! Şi ai să fii socotit j de aici înainte, în palatul acesta, ca un frate al meu!

Şi îl sărută cu voioşie, ţinându-l strâns la piept.

După care se întoarse înspre fetişcane şi le porunci să-l îmbrace pe Abul-Hassan, fratele lui, cu nişte haine scoase din dulapul său şi să-i aleagă tot ceea ce este acolo mai bogat şi mai falnic. Şi fetele zoriră să îndeplinească porunca. Iar când Abul-Hassan fu îmbrăcat cu totul, califul îi spuse:

— Acum, Abul-Hassane, vorbeşte! Tot ce ai să-mi ceri are să ţi se dea pe dată!

Iar Abul-Hassan sărută pământul dintre mâinile califului şi răspunse:

— Nu vreau să cer decât numai un lucru de la prea-darnicul nostru stăpân şi anume de a-mi face hatârul să mă lase să trăiesc toată viaţa mea la umbra lui!

Şi califul, mişcat până peste poate de frumuseţea sim-tămintelor lui Abul-Hassan, îi zise:

— Scumpă mi-e lipsa ta de lăcomie, a Abul-Hassan! Încât nu numai că te aleg chiar din clipa de-acum, ca tovarăş al meu de pahar şi ca frate al meu, dar îţi mai dau şi intrare slobodă la sărai şi plecare slobodă, la orice ceas din zi ori din noapte, fără a avea trebuinţă să ceri învoirea de-a veni ori de-a pleca. Mai mult! Vreau chiar ca iatacurile soţiei mele Sett Zobeida, fiica moşu ' lui meu, să nu-ţi fie oprite niciodată, ca altora. Iar când am să intru la ea, tu ai să mergi cu mine, la orice ceas va fi să fie din zi ori din noapte!

Totodată califul îi dărui lui Abul-Hassan un iatac minunat în sărai şi, de început, îi hotărî o simbrie de zece mii de dinari de aur. Şi îi făgădui că are să vegheze chiar el ca nu cumva să ducă lipsă de ceva vreodată. După care îl lăsă şi se duse la divan să vadă de trebile împărăţiei.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a şase sute patruzeci şi şasea noapte spuse:

După care îl lăsă şi se duse la divan să vadă de trebile împărăţiei. Atunci Abul-Hassan nu vroi să zăbovească mai mult şi se duse şi el să vestească pe maică-sa despre toate câte i se întâmplaseră. Şi alergă la ea şi îi istorisi de-a fir a păr toate năzdrăvăniile care se petrecuseră, de la început până la sfârşit. Ci nu ar fi de nici un folos să le mai spunem o dată. Şi nu pregetă să i le lămurească de rost, dat fiind că mintea ei singură nu izbutea să ajungă a pricepe că însuşi califul fusese cel care îi jucase toate acele renghiuri, numai aşa, ca să se veselească. Şi adăugă:

— Ci dacă totul, până la urmă, s-a întors întru folosul meu, fie preamărit Allah cel Făcător-de-bine!

Pe urmă Abul-Hassan o lăsă degrabă, făgăduindu-i că are să vină s-o vadă în fiecare zi, în vreme ce zvonul despre întâmplarea lui cu califul şi despre starea lui cea nouă se împrăştia în toată mahalaua şi de acolo în tot Bagdadul, pentru ca mai apoi să ajungă şi în părţile mai apropiate şi mai depărtate ale împărăţiei.

Iar lui Abul-Hassan, în loc ca trecerea de care se bucura pe lângă calif să-l facă îngâmfat ori greţos, nu făcu decât să-i stârnească şi mai mult voioşia, firea cea zâmbitoare şi hazul. Şi nu trecea o zi fără ca el să nu înveselească pe calif şi pe toţi cei ce trăiau la sărai, mari a şase sute patruzeci şi şasea noapte şi mici, cu giumbuşlucurile lui pline de naz şi cu snoavele lui. Şi califul, care nu mai putea să trăiască fără el, îl lua peste tot, până şi în iatacurile domneşti, ori la soţia sa, Sett Zobeida: un hatâr pe care nu-l făcuse vreodată nici măcar lui Giafar, vizirul său cel mare.

Or Sett Zobeida băgă de seamă în curând că Abul-Hassan, ori de câte ori se afla împreună cu califul în iatacurile femeilor, rămânea cu ochii aţintiţi la una dintre însoţitoarele ei, şi anume chiar la aceea care se numea Trestie-de-Zahăr; şi copilandra, sub privirile lui Abul-Hassan, se înroşea toată de plăcere. Drept aceea Sett Zobeida îi zise într-o zi soţului ei:

— O, emire al drept-credincioşilor, de bună seamă că ai băgat de seamă şi tu, ca şi mine, semnele de dragoste neîndoielnice pe care le schimbă Abul-Hassan şi micuţa Trestie-de-Zahăr. Ce gândeşti tu, aşadar, despre o împreunare între ei doi?

El răspunse:

— Se poate! Şi nu văd nimica împotrivă. De altminteri, ar fi trebuit să mă gândesc şi eu la lucrul acesta mai de mult. Ci treburile împărăţiei m-au făcut să uit de o asemenea grijă. Şi mă simt tare stânjenit, întrucât îi făgăduisem lui Abul-Hassan, încă de când am fost pentru a doua oară în casa lui, că am să-i găsesc o soţie de soi. Or văd că Trestie-de-Zahăr i s-ar cam potrivi. Şi nouă nu ne mai rămâne decât să-i întrebăm pe amândoi şi să vedem dacă le-ar fi pe plac să se împreune.

Numaidecât îi chemară la ei pe Abul-Hassan şi pe Trestie-de-Zahăr şi îi întrebară dacă primesc să se unească amândoi. Şi Trestie-de-Zahăr, drept orice răspuns, se mulţumi să se înroşească până peste poate şi se aruncă la picioarele falnicei Sett Zobeida, sărutându-i poala rochiei, în semn de mulţumire. Ci Abul-Hassan răspunse:

— De bună seamă, o, emire al drept-credincioşilor, robul tău Abul-Hassan este înecat de mărinimia ta. Ci, până a o lua la el acasă, ca soţie, pe această fată desfătătoare, al cărei nume singur este de ajuns spre a-i zugrăvi alesele însuşiri, aş vroi, cu îngăduinţa ta, ca stăpâna noastră Sett Zobeida să-i pună o întrebare.

Iar Sett Zobeida zâmbi şi spuse:

— Şi care-i întrebarea aceea, o, Abul-Hassan? El răspunse:

— O, stăpână a mea, aş vroi să ştiu dacă soaţei mele îi este drag ceea ce îmi este drag mie. Or, trebuie să-ţi mărturisesc, o, stăpână a mea, că singurele lucruri pe care le preţuiesc sunt voioşia vinului, degustarea bucatelor şi desfătarea cântecului şi a stihurilor frumoase! Dacă, dar, Trestie-de-Zahăr îndrăgeşte şi ea lucrurile acestea şi dacă, pe deasupra, mai este şi simţitoare şi nu zice niciodată ba la ceea ce ştii şi tu, stăpână a mea, sunt gata s-o îndrăgesc cu o dragoste mare. Dacă nu, pe Allah! Rămân holtei!

Şi Sett Zobeida, la vorbele acestea, se întoarse râzând înspre Trestie-de-Zahăr şi o întrebă:

— Ai auzit. Ce ai de răspuns?

Şi Trestie-de-Zahăr răspunse făcând un semn cu capul, care însemna da.

Atunci califul porunci să vină fără de zăbavă cadiul şi martorii, care scriseră senetul de căsătorie. Şi, cu prilejul acela, se dădură la palat ospeţe şi petreceri mari, vreme de treizeci de zile şi de treizeci de nopţi, după care cei doi soţi putură să se bucure unul de altul în toată voia.

Şi îşi petreceau viaţa mâncând, bând, râzând în hohote şi cheltuind fără de socoteală! Şi tablalele cu bucate, cu poame, cu dulciuri şi cu băuturi nu se aflau niciodată goale în casa lor şi bucuria şi desfătările le a şase sute patruzeci şi şasea noapte luminau toate clipele. Încât, după o bucată de vreme, tot risipindu-şi banii în ospeţe şi petreceri, nu le mai rămase nimica în mână. Şi întrucât califul, luat cu treburile împărăţiei, uitase să-i hotărască lui Abul-Hassan o leafa statornică, se treziră într-o dimineaţă fără de para chioară şi nu putură în ziua aceea să-i plătească pe negustorii ce le dădeau de toate pe veresie. Şi se văzură tare amărâţi, şi nu cutezară, din mândrie, să se ducă şi să ceară, fie ce-ar fi fost, de la calif ori de la Sett Zobeida. Atunci lăsară capu-n pământ şi începură să cugete la starea în care se aflau. Ci Abul-Hassan ridică cel dintâi capul şi zise:

— Hotărât! Am fost tare risipitori! Şi nu vreau să mă fac de ruşine şi să mă duc să cer bani ca un cerşetor.

Şi nu vreau nici ca tu să te duci şi să ceri de la Sett zobeida! Încât am chibzuit la ce ne mai rămâne de făcut, o, Trestie-de-Zahăr!

Şi Trestie-de-Zahăr răspunse, suspinând:

— Spune! Sunt gata să te ajut în gândurile tale, căci nu putem să ne ducem să ne milogim şi pe de altă parte nu putem nici să ne schimbăm felul de a trăi de până acum şi să îngrădim cheltuielile, întrucât atunci i-am vedea pe ceilalţi cum ne privesc de sus!

Şi Abul-Hassan spuse:

— Ştiam bine, o, Trestie-de-Zaăr, că niciodată nu ai să te dai în lături şi să nu mă ajuţi în multele împrejurări în care ne-am afla aduşi de hotărârile sorţii! Ei bine, află că pentru noi nu mai este decât o singură cale ca să ieşim din încurcătură, o, Trestie-de-Zahăr! Ea răspunse:

— Spune-o degrabă! El zise:

— Este aceea de a ne hotărî să murim.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a şase sute patruzeci şi şaptea noapte spuse:

— Este aceea de a ne hotărî să murim.

La vorbele acestea, tânăra Trestie-deZahăr, înspăimântată, strigă:

— Nu, pe Allah! Nu vreau să mor! Şi poţi să te slujeşti singur, numai pentru tine, de calea aceasta!

Abul-Hassan, fără a se tulbura ori a se supăra, răspunse:

— A, fiică de muiere, ştiam eu bine, încă de pe când eram holtei, că nimica nu este mai scump decât singurătatea! Şi nevolnicia răspunsului tău mă încredinţează mai mult decât oricând! Dacă în loc să-mi fi răspuns cu acea repezeală cu care mi-ai răspuns, te-ai fi ostenit să-mi ceri lămuriri, atunci te-ai fi veselit până peste poate de moartea cu care te-am îmbiat şi cu care încă te mai îmbiu! Au tu nu pricepi, ca să avem bani pentru toate zilele câte ne-au mai rămas, că e vorba să murim de o moarte prefăcută şi nicidecum de o moarte adevărată?

La vorbele acestea, Trestie-de-Zahăr începu să râdă şi întrebă:

— Păi cum aşa? El spuse:

— Ascultă, dar! Şi să nu uiţi nimica din câte am să te învăţ. Iacătă! De îndată ce eu am să fiu mort, ori mai degrabă de îndată ce am să mă prefac că sunt mort, căci cel dintâi am să mor eu, tu să iei un giulgiu şi să mă înveleşti cu el. După ce ai să faci asta, să mă aşezi în mijlocul odăii acesteia în care ne aflăm acuma, în a şase sute patruzeci şi şaptea noapte chipul cerur de datină, cu turbanul aşezat peste faţă şi cu picioarele întoarse înspre sfânta Kaaba de la Mecca. Pe urmă să începi să scoţi nişte ţipete ascuţite, să verşi lacrimile cele de datină, precum şi pe cele de nedatină, să-ţi sfâşii hainele şi să te prefaci că-ţi smulgi părul! Şi, după ce ai să te orânduieşti cum se cade în starea aceasta, să te duci, plângând necontenit şi cu părul despletit, la stăpâna ta Sett Zobeida şi, cu vorbe tăiate de suspine şi de felurite leşinuri, să-i povesteşti cu mare înduioşare de moartea mea, pe urmă să te laşi jos pe pământ şi să stai asa, vreme de un ceas, şi să nu-ţi vii în simţiri decât după ce ai să fii scăldată în apă de trandafiri, cu care nu au să pregete să te stropească. Şi-atunci ai să vezi, o, Trestie-de-Zahăr, cum are să intre aurul în casa noastră!

La vorbele acelea, Trestie-de-Zahăr răspunse:

— Hotărât! O moarte ca asta e cu putinţă. Şi mă în-voiesc a te ajuta s-o izbândeşti!

Pe urmă adăugă:

— Da eu când are să trebuiască să mor şi în ce fel? El spuse:

— Deocamdată fă ce-ţi spusei eu să faci. Şi, mai departe, are să aibă grijă Allah!

Şi adăugă:

— Iacătă! Eu sunt mort.

Şi se întinse în mijlocul odăii şi se făcu mort.

Atunci Trestie-de-Zahăr îl dezbrăcă, îl înveli în giulgiu, îl întoarse cu picioarele înspre Mecca şi îi aşeză turbanul peste faţă. După care începu să îndeplinească tot ce îi spusese Abul-Hassan să facă, adică să ţipe jalnic, să bocească amarnic, să plângă cu lacrimi obişnuite şi neobişnuite, să-şi rupă hainele, să-şi smulgă părul şi să se zgârie pe obraji. Şi, după ce ajunse în starea hotărâtă, plecă galbenă la chip cum e şofranul şi cu părul despletit să se înfăţişeze dinaintea măreţei Sett Zobeida şi, de-nceput, se lăsă să cadă de-a lungişul la picioarele stăpânei sale, scoţând un geamăt de să topească şi inima pietrelor.

Dacă o văzu aşa, Sett Zobeida, care auzise de la bun început din iatacul ei ţipetele de jale şi bocetele de moarte pe care le scotea Trestie-de-Zahăr de departe, nu mai avu nici o îndoială, văzând-o pe iubita sa Trestie-de-Zahăr în starea aceea, că moartea nu şi-ar fi îndeplinit rosturile asupra soţului ei Abul-Hassan. Încât, întristată până peste marginile întristării, îi dete cu chiar mâna sa toate îngrijirile pe care le cerea starea ei şi o luă pe genunchi şi izbuti s-o aducă îndărăt la viaţă. Ci Trestie-de-Zahăr, deznădăjduită şi cu ochii scăldaţi în lacrimi, gemea mai departe şi se zgâria cu unghiile şi îşi smulgea părul şi se bătea peste faţă şi peste piept şi, printre hohote, suspina numele lui Abul-Hassan. Şi, într-un sfârşit, povesti, în vorbe rupte, că Abul-Hassan murise, în timpul nopţii, de o tulburare de pântece. Şi adăugă, mai dându-şi o lovitură peste piept:

— Nu-mi mai rămâne decât să mor şi eu la rân-du-mi. Ci Allah să alungească tot cu atâta viaţa stăpânei noastre!

Şi se mai lăsă o dată să cadă la picioarele bunei Sett Zobeida; şi leşină de durere.

Când văzură toate astea, femeile începură să se je-luiascâ împrejurul ei şi să căineze moartea acelui Abul-Hassan care atâta le veselise, pe când trăia, cu ghiduşiile şi cu inima lui voioasă. Şi, cu lacrimile şi cu suspinele lor, îi dovediră Trestiei-de-Zahăr, trezite din leşin cu ajutorul apei de trandafiri cu care fusese stropită, că luau parte la jalea şi la durerea ei.

Iar Sett Zobeida, care şi ea, împreună cu soaţele sale, plângea moartea lui Abul-Hassan, într-un sfârşit, după a şase sute patruzeci şi opta noapte toate vorbele de părere de rău care se spun în asemenea împrejurări, o chemă pe vistieriţa sa şi îi spuse:

— Du-te degrabă şi ia din vistieria mea un sac cu zece mii de dinari de aur şi adu-i-l sărmanei acesteia, amărâtei de Trestie-de-Zahăr, ca să aibă cu ce să rânduiască aşa cum se cuvine înmormântarea soţului ei Abul-Hassan!

Şi vistieriţa zori să îndeplinească porunca şi hotărî ca sacul cu galbeni să fie încărcat în spinarea unui ha-dâmb, care îl duse la usa casei lui Abul-Hassan.

Pe urmă Sett Zobeida o sărută pe iubita ei şi îi mai spuse un şir de vorbe dulci, ca s-o aline şi o însoţi până la ieşire, zicându-i:

— Ajute-ţi Allah să-ţi uiţi necazul, o, Trestie-de-Zahăr şi tămăduiască-ţi rănile şi lungească-ţi viaţa cu toţi anii pe care i-a pierdut răposatul.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a şase sute patruzeci şi opta noapte spuse:

— Ajute-ţi Allah să-ţi uiţi necazul, o, Trestie-de-Zahăr, ş tămăduiască-ţi rănile şi lungească-ţi viaţa cu toţi anii pe care i-a pierdut răposatul.

Iar cernita Trestie-de-Zahăr sărută plângând mâna stăpânei sale şi se întoarse singurică acasă.

Şi intră în odaia în care Abul-Hassan o aştepta, întins neclintit ca un mort şi învăluit în giulgiu şi închise uşa după ea şi începu cu un hohot de râs de bună-vestire. Şi îi spuse lui Abul-Hassan:

— Scoală-te din morţi, o, taică al iscusintii, şi vino să cari cu mine sacul acesta cu aur, rodul şireteniei tale! Pe Allah! Astăzi încă n-avem să murim de foame!

Şi Abul-Hassan, ajutat de soaţa sa, zori să se descotorosească de giulgiu şi, sărind în picioare, se repezi la sacul cu aur şi îl târî în mijlocul odăii şi începu să ţopăiască într-un picior împrejurul lui. După care se întoarse înspre Trestie-de-Zahăr şi o firitisi pentru acea ispravă şi îi spuse:

— Ci asta nu este tot, o, nevastă! Acuma este rândul tău să mori, şi este rândul meu să-mi dobândesc sacul!

Şi-o să vedem, în felul acesta, dacă am să fiu şi eu tot atât de dibaci pe lângă calif cum ai fost tu pe lângă Sett Zobeida. Căci se cam cade ca emirul drept-credincioşi-lor, care atâta s-a veselit pe seama mea odinioară, să afle că nu numai el se pricepe să izbândească la pozne! Ci nu are nici un rost acuma să pierdem vremea cu vorbe de clacă! Gata! Ai murit!

Şi Abul-Hassan o potrivi pe nevastă-sa în giulgiul în care fusese învelit el, o aşeză în mijlocul odăii în care zăcuse el întins, o întoarse cu picioarele înspre Mecca şi o sfătui să nu mai dea nici un semn de viaţă, orice-ar fi să se mai întâmple! Când sfârşi, se îmbrăcă anapoda de cum se îmbrăca de obicei, îşi desfăşă turbanul pe jumătate, îşi frecă ochii cu ceapă ca să plângă cu belşug de lacrimi şi, sfâşiindu-şi hainele şi smulgându-şi barba şi bătându-se în piept cu lovituri amarnice de pumn, dădu fuga să-l caute pe calif, care în clipa aceea sta cu marele vizir Giafar şi cu Massrur şi cu o sumedenie de curteni în mijlocul divanului. Şi califul, dacă îl văzu în starea aceea de mâhnire şi de deznădejde pe acel Abul-Hassan pe care îl ştia de obicei atât de hâtru şi de chisnovat, fu până peste poate de uimit şi de tulburat şi, curmând sfatul divanului, se ridică de la locul său şi alergă la Abul-Hassan, pe care îl zori să-i spună pricina a şase sute patruzeci şi opta noapte durerii sale. Ci Abul-Hassan, cu o năframă la ochi, nu răspunse decât cu nişte plânsete şi cu nişte suspine îndoite, ca să lase să-i scape, într-un sfârşit, printre un potop de oftaturi şi un potop de leşinuri prefăcute, numele Trestiei-de-Zahăr, zicând:

— Vai! O, biata Trestie-de-Zahăr! Vai, o, tu, cea fără de noroc! Ce-am să mă fac eu fără tine?

La vorbele şi la suspinele acelea, califul pricepu că Abul-Hassan venea să-i vestească moartea Trestiei-de-Zahăr, soţia sa şi fu peste poate de tulburat. Şi îi năpădiră lacrimile în ochi şi îi spuse lui Abul-Hassan, punându-i mâna pe umăr:

— Aibă-o Allah întru mila sa! Şi lungească-ţi el zilele cu toate cele câte i le-a luat acelei roabe dulci şi minunate! Noi ţi-o dăruisem spre a-ţi fi prilej de bucurie şi iacătă că ţi-a ajuns pricină de jale! Biata de ea!

Şi califul nu se putu opri să nu plângă cu lacrimi fierbinţi. Şi îşi şterse ochii cu năframa. Şi Giafar şi cei > > j > lalti viziri şi toţi cei ce se aflau de fată plânseră la fel, > r ' cu lacrimi fierbinţi, şi îşi şterseră şi ei ochii, aşa cum j ') ') făcuse califul.

Pe urmă califul avu acelaşi gând ca şi Sett Zobeida; şi porunci să vină vistiernicul şi îi spuse:

— Numără-i numaidecât lui Abul-Hassan zece mii de dinari, ca să aibă cu ce plăti cheltuielile de înmormântare ale răposatei lui soţii! Şi ai grijă să-i fie duşi la usa casei sale!

Şi vistiernicul răspunse că ascultă şi că se supune şi alergă să îndeplinească porunca! Iar Abul-Hassan, mai deznădăjduit decât oricând, sărută mâna califului şi plecă suspinând.

Când ajunse în odaia unde îl aştepta Trestie-de-Zahăr, stând tot învelită în giulgiu, strigă:

— Hei, socoteai că numai tu eşti în stare să dobândeşti atâţia galbeni câte lacrimi ai vărsat? Na! Iacătă şi sacul meu!

Şi trase sacul până în mijlocul odăii; şi după ce o ajută pe Trestie-de-Zahăr să iasă din giulgiu, spuse:

— Da! Ci asta nu este încă totul, o, nevastă! Acuma trebuie să facem aşa fel încât, atunci când s-o da în vileag matrapazlâcul nostru, să nu care cumva să tragem asupra noastră mânia califului şi a miloasei Sett Zobeida. Iacătă, aşadar, ce avem să facem.

Şi se apucă s-o înveţe pe Trestie-de-Zahăr ce gânduri are în privinţa aceasta. Şi-atâta cu ei doi.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a şase sute patruzeci şi noua noapte spuse:

Şi-atâta cu ei doi!

În ceea ce îl priveşte însă pe calif, apoi acesta, după ce sfârşi sfatul de la divan, pe care de altminteri îl scurtă în ziua aceea, nu mai zăbovi să-l ia pe Massrur şi să se ducă la sărai, la Sett Zobeida, ca să-i spună şi ei părerile lui de rău pentru moartea roabei sale dragi. Şi întredeschise uşa de la iatacul soţiei şi o zări, întinsă pe patul ei şi înconjurată de slujnicele care îi ştergeau ochii şi o alinau. Şi califul se apropie de ea şi îi spuse:

— O, fiică a moşului meu, deie Allah să trăieşti tu anii pe care i-a pierdut sărmana ta roabă Trestie-de-Zahăr!

La vorbele acelea de părere de rău, Sett Zobeida, care aştepta venirea califului spre a-i spune ea vorbe de părere de rău pentru moartea lui Abuâ-Hassan, rămase a şase sute patruzeci şi noua noapte uimită până peste poate şi, crezând că emirul drept-credincioşilor căpătase o veste greşită, rosti:

— Ocrotească Allah viaţa scumpei mele Trestie-de-Zahăr, o, emire al drept-credincioşilor! Mai degrabă eu se cuvine a lua parte la jalea ta! Deie Allah să trăieşti şi să răstrăieşti tu cu mult mai mult decât prietenul tău, răposatul Abul-Hassan! Căci, dacă mă vezi atâta de mâhnită, nu sunt aşa decât din pricina morţii prietenului tău şi nicidecum din pricina morţii Trestiei-de-Zahăr, care, slavă lui Allah, este bine sănătoasă!

La vorbele acelea, califul, care avea toate temeiurile să creadă că i se spusese adevărul cel mai adevărat, nu se putu opri să nu zâmbească; şi, întorcându-se înspre Massrur, îi spuse:

— Pe Allah! O, Massrur, ce crezi tu de vorbele acestea ale stăpânei tale? Ea, cea atâta de cuminte şi de înţeleaptă de obicei, ia uite ce lipsită de judecată se dovedeşte, întocmai ca toate femeile! Aşa de adevărat este că toate sunt ca una, până la urmă! Eu vin s-o alin şi ea încearcă să-mi facă în ciudă şi să mă amăgească, dându-mi o veste care ştiu că nu este adevărată! Mă rog ţie, ia spune-i chiar tu! Şi povesteşte-i ce ai văzut şi ce ai auzit întocmai ca şi mine! Poate că atunci are să-şi schimbe gândul şi nu are să mai vrea a ne vinde altele! Şi Massrur, ca să se supună califului, îi spuse sultanei:

— O, stăpână a mea, stăpânul nostru, emirul drept-credincioşilor, are dreptate! Abul-Hassan este bine sănătos şi într-o stare minunată, da plânge şi se jeleşte de pierderea soţiei sale Trestie-de-Zahăr, cea scumpă ţie, moartă în noaptea aceasta din pricina unei tulburări de pântece! Află că într-adevăr Abul-Hassan a plecat adineaori de la divan, unde a venit să ne vestească el însuşi moartea soţiei sale. Şi s-a întors acasă la el, tare amărât, şi dăruit de mila mult-darnică a califului nostru cu un sac cu zece mii de dinari de aur, pentru cheltuielile de înmormântare!

Vorbele lui Massrur, departe de a o tulbura pe Sett Zobeida, nu făcură decât s-o întărească în credinţa că emirul drept-credincioşilor vroia să glumească şi strigă:

— Pe Allah, o, emire al drept-credincioşilor, astăzi nu este deloc vremea potrivită să te ţii de şotii, cum ai obiceiul! Ştiu eu bine ce spun; iar vistieriţa mea are să-ţi spună cât mă ţine înmormântarea lui Abul-Hassan. S-ar fi căzut mai degrabă să luăm şi noi mai mult parte la durerea roabei noastre, şi nu să râdem, aşa cum facem, fără de cuviinţă şi fără de măsură!

Şi califul, la vorbele acestea, simţi cum îl năpădeşte mânia şi strigă:

— Ce tot spui tu, o, fiică a moşului meu? Pe Allah, nu cumva ai înnebunit de rosteşti asemenea lucruri? Îţi spun că Trestie-de-Zahăr este cea care a murit! Şi-apoi degeaba ne mai certăm asupra acestui lucru! Am să-ţi dau dovada despre cele ce ţi-am împărtăşit!

Şi şezu jos pe chilim şi se întoarse înspre Massrur şi îi spuse:

— Dă fuga acasă la Abul-Hassan şi vezi, măcar de n-aş mai avea trebuinţă de altă dovadă afară de aceea pe care o stiu, care dintre cei doi soti a murit! Şi întoarce-te repede să ne spui!

Şi pe când Massrur da fuga să îndeplinească porunca emirului drept-credincioşilor, califul se întoarse înspre Sett Zobeida şi îi spuse:

— O, fiică a moşului meu, avem să vedem noi acuma limpede care dintre noi doi are dreptate! Ci, de vreme ce stăruieşti atâta într-un lucru care este destul de limpede, vreau să pun rămăşag împotriva ta orice-ai vrea tu să zălogesc!

Ea răspunse:

A şase sute cincizecea noapte

— Primesc! Şi vreau să pun zălog împotriva ta lucrul care îmi este cel mai drag pe lume, adică chioşcul meu cu zugrăvituri, împotriva a orice vei vrea tu să pui, oricât de mic ar fi preţul acelui lucru!

El spuse:

— Pun ca zălog, împotriva zălogului tău, tot ce am mai drag pe lume, adică saraiul meu de zaiafeturi! Socot că în felul acesta nu mă prilejuiesc de slăbiciunea ta! Căci saraiul meu de desfătări este cu mult mai presus ca preţ şi ca frumuseţe decât chioşcul tău de zugrăvituri!

Set* Zobeida, până peste poate de îmbufnată, răspunse:

— Nu este vorba acuma să ştim, ca să ne certăm şi mai j ' rău, dacă saraiul tău este mai presus decât chioşcul meu! In privinţa aceasta, nu ai decât să asculţi ce se spune în spatele tău! Da este vorba mai degrabă să dăm o chezăşie rămăşagului nostru. Aşa încât să ne legăm pe fatihaIar califul spuse:

— Bine, să ne legăm pe fatihaua din Coranl şi rostiră împreună suraua de început a Cărţii celei Sfinte, ca să pecetluiască rămăşagul dintre ei.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a şase sute cincizecea noapte spuse:

Şi rostiră împreună suraua de început a Cărţii celei Sfinte, ca să pecetluiască rămăşagul dintre ei. Şi, într-o tăcere vrăjmaşă, aşteptară întoarcerea spătarului Massrur. Şi-atâta cu ei!

A în ceea ce îl priveşte pe Abul-Hassan, apoi acesta sta la pândă ca să vegheze toate câte s-ar fi putut întâmpla şi îl sări de departe pe Massrur venind şi pricepu scopul pentru care îl căuta. Şi îi spuse Trestiei-de-Zahăr:

— O, Trestie-de-Zahăr, ia uite că Massrur vine drept la casa noastră! Şi, fără de nici o îndoială, trebuie să fi fost trimis la noi din pricina gâlcevii care de bună seamă că a izbucnit, în privinţa morţii noastre, între calif şi Sett Zobeida. Acuma se cade a începe cu a-i da dreptate califului împotriva darnicei Sett Zobeida. Grăbeşte-te, dar şi mai fă o dată pe moarta, ca să te învăluiesc fără de zăbavă!

Şi Trestie-de-Zahăr se prefăcu numaidecât moartă, iar Abul-Hassan o învălui în giulgiu şi o aşeză ca şi întâia dată; şi pe urmă şezu jos repede lângă ea, cu turbanul desfăşat, cu chipul lungit şi cu năframa la ochi.

Or, tot atunci, intră şi Massrur. Şi dacă o văzu pe Trestie-de-Zahăr înzovonită, în mijlocul odăii şi pe Abul-Hassan cufundat în deznădejde, nu se putu opri să nu se întristeze şi rosti:

— Nu este alt dumnezeu decât numai unul Allah! Mâhnirea mea după tine este nespus de mare, o, sărmană Trestie-de-Zahăr, sora noastră, o, tu cea odinioară atâta de gingaşă şi de dulce! Ce jalnică este soarta ta pentru noi toţi! Şi ce grabnică a fost pentru tine porunca de a te întoarce la Acela carele te-a zămislit! Măcar aibă-te Atoaterăsplătitorul întru mila şi întru tihna lui!

Pe urmă îl sărută pe Abul-Hassan şi, tare trist, se grăbi să-şi ia rămas-bun de la el şi să se ducă să-i dea seama califului despre cele cercetate. Şi nu se simţea întru nimic stânjenit să-i arate astfel dârzei Sett Zobeida cât este de îndărătnică şi de greşită atunci când îl înfruntă pe calif.

Intră, aşadar, la Sett Zobeida şi, după ce sărută pământul dintre mâinile ei, îi spuse:

— Allah să lungească viaţa stăpânei noastre! Răposata a şase sute cincizecea noapte zace înzovonită, în mijlocul odăii, iar lutul său a şi început să se umfle sub giulgiu şi să miroasă! In ce-l priveşte pe bietul Abul-Hassan, tare mă tem că nu are să mai vieţuiască mult după soţia lui!

La vorbele acestea ale lui Massrur, califul se umflă de plăcere şi se înfiora de mulţumire; pe urmă, întor-cându-se înspre Sett Zobeida, îngălbenită de tot la faţă, îi spuse:

— O, fiică a moşului meu, ce mai aştepţi de nu trimiţi după calemgiu ca să scrie pe numele meu chioşcul cu zugrăveli?

Ci Sett Zobeida începu să-l ticăloşească pe Massrur şi, până peste poate de mâniată, îi spuse califului:

— Cum de poţi să crezi vorbele hadâmbului ăsta mincinos şi plod de mincinoşi? Ce, n-am văzut-o eu cu ochii mei, şi roabele mele nu au văzut-o şi ele odată cu mine, aici, acum un ceas, pe mult-iubită meaTrestie-de-Zahăr, amărâtă şi plângând moartea lui Abul-Hassan?

Şi îndârjindu-se de chiar vorbele ei, zvârli papucul în capul lui Massrur şi ţipă:

— Ieşi de-aici, o, fecior de câine!

Şi Massrur, încă şi mai uluit decât califul, nu vroi s-o stârnească mai mult pe stăpâna sa şi, frângându-se în două, nu mai zăbovi să se cărăbănească, cu capu-n pământ.

Atunci Sett Zobeida, plină de mânie, se întoarse înspre calif şi îi spuse:

— O, emire al drept-credincioşilor, n-aş fi gândit vreodată că într-o zi ai să te învoieşti cu hadâmbul ăsta ca să-mi stârneşti o durere atâta de mare şi să mă faci să cred ceea ce nu este! Căci nu mai am de ce să nu socot că vorbele lui Massrur n-ar fi fost ticluite de mai înainte spre a mă necăji pe mine! Oricum, ca să-ţi dovedesc limpede că dreptatea este de partea mea, vreau să trimit şi eu la rându-mi pe cineva să vadă care dintre noi doi a pierdut rămăşagul. Şi dacă tu vei fi cel care a spus adevărul, înseamnă că eu sunt o smintită şi că toate însoţitoarele mele sunt smintite ca şi stăpâna lor! Iar dacă, dimpotrivă, am dreptate eu, atunci vreau să-mi dai, peste zălogul rămăşagului nostru şi capul neobrăzatului ăsta de hadâmb de păcură!

Şi califul, care ştia, din alte păţanii, cât de ţâfnoasă este verişoara lui, se învoi numaidecât cu tot ceea ce Sett Zobeida îi ceruse. Şi Sett Zobeida porunci să vină pe dată la ea bătrâna-i doică, în care avea toată încrederea şi îi spuse:

— O, doică, du-te fără de zăbavă acasă la Abul-Hassan, prietenul stăpânului nostru califul şi vezi numai cine a murit în casa aceea, dacă a murit Abul-Hassan, ori soţia lui, Trestie-de-Zahăr. Şi întoarce-te degrabă să-mi spui ce ai văzut şi ce ai aflat!

Şi doica răspunse că ascultă şi că se supune şi, în pofida picioarelor ei bătrâne, porni zornic la drum înspre casa lui Abul-Hassan.

Or Abul-Hassan, care veghea cu ochii grijuliu toate mişcările din faţa casei sale, o zări de departe pe bătrână cum venea cu mers trudnic; şi pricepu numaidecât pricina pentru care fusese trimisă şi, întorcându-se înspre soţia lui, spuse râzând:

— O, Trestie-de-Zahăr, am murit.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a şase sute cincizeci şi una noapte o, Trestie-de-Zahăr, am murit!

Şi cum nu mai avea vreme de pierdut, se înveli a şase sute cincizeci şi una noapte singur în giulgiu şi se întinse pe jos, cu picioarele înspre Mecca. Şi Trestie-de-Zahăr îi puse turbanul pe faţă şi, cu părul despletit, începu să se bată peste obraji şi peste piept, scoţând ţipete de jale. Şi, în clipa aceea, intră în odaie bătrâna doică. Şi văzu ceea ce văzu! Şi, tare tristă, se duse la deznădăjduita Trestie-de-Zahăr şi îi spuse:

— Allah să reverse asupra capului tău anii pierduţi de răposatul! Vai, fata mea, Trestie-de-Zahăr, iacătă-te singurică, în văduvie, în toiul tinereţii tale! Ce-ai să te faci tu acuma fără Abul-Hassan, o, Trestie-de-Zahăr?

Şi se porni să plângă laolaltă cu ea o bucată de vreme. Pe urmă îi spuse:

— Vai, fata mea, sunt nevoită să te las, măcar că-mi pare tare rău! Ci trebuie să mă întorc în mare grabă la stăpâna mea Sett Zobeida, ca s-o scot din amarnica tulburare în care a cufundat-o mincinosul acela sfruntat de Massrur, care i-a spus că te-a lovit moartea pe tine, în locul soţului tău Abul-Hassan!

Şi Trestie-de-Zahăr, gemând, zise:

— De-ar fi dat Allah, o, maică a mea, ca hadâm-bul acela să fi spus adevărul! N-aş mai fi eu aici ca să plâng aşa cum plâng acuma! Da de altminteri nu are să zăbovească prea mult nici moartea mea! Mâine de dimineaţă, cel târziu, au să mă îngroape şi pe mine, răpusă de jale.

Şi, spunând vorbele acestea, îşi îndoi plânsetele, suspinele şi bocetele. Şi doica, mai mohorâtă ca oricând, o mai sărută o dată şi ieşi binişor, ca să n-o tulbure, şi închise uşa după ea. Şi se duse să dea seamă stăpâne-sii despre cele ce văzuse şi auzise. Şi, când sfârşi de povestit, şezu jos, cu sufletul la gură, de câte făcuse la vârsta ei înaintată.

Când auzi cele spuse de doică, Sett Zobeida se întoarse mândră înspre calif şi îi zise:

— Înainte de toate, trebuie să-l spânzuri pe robul tău Massrur, hadâmbul neobrăzat!

Şi califul, până peste poate de năucit, porunci să vină numaidecât Massrur dinaintea sa şi îl privi cu mânie şi vru să-l certe pentru minciuna lui. Ci Sett Zobeida nu-i lăsă răgaz. Întărâtată de vederea hadâmbului, se întoarse înspre doică şi îi spuse:

— Mai povesteşte o dată, o, doică, de faţă cu plodul ăsta de câine, ceea ce ne-ai spus adineauri!

Şi doica, fără a fi apucat măcar să-şi tragă sufletul, fu nevoită să mai povestească o dată, de faţă cu Massrur. Şi Massur, întărâtat de vorbele ei, cu toate că se aflau de faţă şi califul şi Sett Zobeida, nu se putu opri să nu strige la ea:

— A, babă ştirbă ce eşti, cum de cutezi să minţi cu atâta neruşinare şi să-ţi îngălezi aşa părul cel alb? Vrei să mă faci să cred că n-am văzut-o eu cu ochii mei pe Trestie-de-Zahăr, moartă şi învăluită în giulgiu?

Şi doica atunci, cu toată răsuflarea tăiată, întinse gâtul mânioasă şi ţipă la el:

— Nu este alt mincinos în afară de tine, o, arap negru! Nu în spânzurătoare ar trebui să pieri, ci tăiat bucăţele şi să fii pus să-ţi mănânci singur carnea ruptă din tine!

Iar Massrur îi răspunse:

— Să taci, babă farfara! Du-te şi povesteşte-ţi gogo-sile la muierile din harem!

Ci Sett Zobeida, scoasă din fire de obrăznicia lui Massrur, se porni dintr-odată pe nişte hohote cu suspine, zvârlindu-i în cap pernele, vasele, ibricele şi scău-eşele şi îl scuipă în ochi şi, într-un sfârşit, zdrobită, se prăbuşi pe pat plângând.

Dacă văzu şi auzi toate astea, califul rămase până peste poate de buimăcit, îşi plesni mâinile una de alta şi spuse:

A şase sute cincizeci şi una noapte

— Pe Allah! Massur nu este numai el mincinos! Şi eu sunt un mincinos şi doica este la fel de mincinoasă şi tu tot aşa eşti o mincinoasă, o, fiică a moşului meu!

Pe urmă îşi lăsă capu-n jos şi nu mai zise nimic. Ci, după un ceas de vreme, ridică iar capul şi spuse:

— Pe Allah! Trebuie să aflăm numaidecât adevărul. Nu ne mai rămâne, aşadar, decât să ne ducem cu toţii la casa lui Abul-Hassan şi să vedem singuri care dintre noi este mincinos şi care spune adevărul.

Şi se ridică şi o pofti pe Sett Zobeida să-l însoţească; şi, urmat de Massrur, de doică şi de liota de femei, porni înspre casa lui Abul-Hassan.

Or, când zări alaiul care venea la ei, Trestie-de-Zahăr, măcar că fusese dăscălită dintru bun început că treaba s-ar cam putea dovedi tare încurcată şi tulbure, nu se putu opri să nu strige:

— Pe Allah! Nu de fiecare dată când este aruncat, rămâne ulciorul nevătămaţi ci Abul-Hassan începu să râdă şi zise:

— Acuma avem să murim amândoi, o, Trestie-de-Zahăr!

Şi o culcă pe nevastă-sa pe jos, o învălui în giulgiu, se băgă şi el într-un cearceaf de mătasă pe care îl scoase dintr-o ladă şi se întinse lângă ea, fără a uita să-şi pună turbanul peste faţă, cumu-i datina. Şi de-abia sfârşi pregătirile acelea, că alaiul şi intră în casă.

Când califul şi Sett Zobeida văzură priveliştea de moarte ce li se înfăţişa dinaintea ochilor, rămaseră înmărmuriţi şi muţi. Pe urmă, deodată, Sett Zobeida, pe care atâta zbucium în atâta de scurtă vreme o vlăguise de tot, se îngălbeni de-a binelea, se schimbă la faţă şi căzu leşinată în braţele femeilor. Şi, când se deşteptă din leşinul ei, vărsă un potop de lacrimi şi strigă:

— Vai de tine, o, Trestie-de-Zahăr! N-ai mai putut să trăieşti după soţul tău, şi-ai murit de durere!

Califul însă, care nu vroia nicicum să înţeleagă lucrurile în felul acesta şi care de altminteri plângea şi el moartea prietenului său Abul-Hassan, se întoarse înspre Sett Zobeida şi îi spuse:

— Nu, pe Allah! Nu Trestie-de-Zahăr a murit de durere, ci sărmanul acesta de Abul-Hassan, care nu a putut să mai trăiască după moartea soaţei sale! Asta-i neîndoielnic!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a şase sute cincizeci şi treia noapte spuse:

Califul însă, care nu vroia să înţeleagă lucrurile în felul acesta şi care, de altminteri plângea şi el de moartea prietenului său Abul-Hassan, se întoarse înspre Sett Zobeida şi îi spuse:

— Nu, pe Allah! Nu Trestie-de-Zahăr a murit de durere, ci sărmanul acesta de Abul-Hassan, care nu a putut să mai trăiască după moartea soaţei sale! Asta-i neîndoielnic!

Şi adăugă:

— Aşa! Ci tu plângi şi leşini şi socoţi că în felul acesta ai avea dreptate!

Iar Sett Zobeida răspunse:

— Şi tu crezi că ai avea dreptate împotriva mea, numai pentru că te-a minţit robul acesta blestemat!

Şi adăugă:

— Aşa! Ci unde sunt slugile lui Abul-Hassan? Daţi fuga degrabă şi căutaţi-mi-le! Şi-au să ştie ele să ne spună a şase sute cincizeci şi treia noapte întocmai, pentru că ele i-au învelit pe stăpânii lor, care dintre cei doi soti a murit cel dintâi şi care-i acela care a murit de durere! Iar califul spuse:

— Ai dreptate, o, fiică a moşului meu! Iar eu, pe Allah! Făgăduiesc zece mii de dinari de aur aceluia care are să-mi aducă încredinţarea!

Or, nici nu isprăvi bine de rostit vorbele acestea, că se şi auzi un glas de sub giulgiu, care spunea:

— Să mi se numere cei zece mii de dinari! Îi dau încredinţare califului nostru că eu, Abul-Hassan, am murit la urmă, numai de durere, de bună seamă!

La glasul acela, Sett Zobeida şi femeile, cuprinse de spaimă, scoaseră un ţipăt mare, îmbulzindu-se către uşă, pe când, dimpotrivă, califul, care pricepu pe dată pozna ticluită de Abul-Hassan, fu năpădit de un râs atâta de năprasnic, încât căzu pe spate, în mijlocul odăii şi strigă:

— Pe Allah, a Abul-Hassan, acum am să mor eu, de-atâta râs!

Pe urmă, după ce califul se potoli din râs, iar Sett Zobeida se scutură de spaima ei, Abul-Hassan şi Trestie-de-Zahăr ieşiră de sub giulgii şi în toiul hohotelor tuturora se apucară să povestească pricina ce-i îndemnase să facă acea poznă. Şi Abul-Hassan se aruncă la picioarele califului; iarTrestie-de-Zahăr sărută picioarele stăpânei sale; şi amândoi, cu o înfăţişare tare spăşită, îşi cerură iertare. Iar Abul-Hassan adăugă:

— Câtă vreme am fost holtei, o, emire al drept-cre-dincioşilor, n-am avut nici o grijă din pricina banilor! Ci Trestie-de-Zahăr aceasta, pe care am dobândit-o de la mila ta, e atâta de fometoasă, încât ar mânca pungile cu tot ce se află în ele, şi, pe Allah! Ar fi în stare să mistuie toată vistieria împărăţiei tale, cu vistier cu tot!

Iar califul şi Sett Zobeida se puseră iar pe râs în hohote. Şi îi iertară pe amândoi şi, pe deasupra, porunciră să li se numere, acolo pe loc, cei zece mii de dinari dobândiţi în urma răspunsului lui Abul-Hassan şi încă zece mii pentru iertarea de moarte.

După care, califul, pe care această mică înşelătorie îl lămurise în legătură cu cheltuielile şi nevoile lui Abul-Hassan, nu vroi să-l mai lase de aci înainte pe prietenul său să ducă lipsă de o simbrie statornică. Şi porunci vistiernicului să-i numere în fiecare lună o danie tot atâta cât şi cea a vizirului său cel mare. Şi binevoi, mai mult încă decât odinioară, ca Abul-Hassan să rămână prietenul său credincer şi tovarăşul său de pahar. Şi trăiră cu toţii viaţa cea mai huzurită, până ce veni Despărţitoarea celor ce se au dragi, Doborâtoarea palatelor şi Ziditoarea de morminte, Cea-de-neabătut şi Cea-de-neînlăturat!

Iar Şeherezada, în noaptea aceea, sfârşind astfel de povestit povestea aceasta, îi spuse sultanului Şahriar:

— Asta-i tot ceea ce ştiu eu, o, Măria Ta, în privinţa Adormitului treaz. Ci, dacă îmi îngăduieşti, am să-ţi povestesc o altă poveste, care-i cu mult mai presus şi în toate privinţele, decât aceea pe care ai ascultat-o acuma!

Şi sultanul Şahriar spuse:

— Vreau mai întâi, până a-ţi da îngăduinţa, să-mi spui, o, Şeherezada, cum se cheamă povestea aceea!

Ea spuse:

— Este povestea Dragostelor frumoasei Zein Al-Mawassif. El spuse:

— Şi care-i povestea aceea, de care eu habar n-am? Şeherezada zâmbi şi spuse:

DRAGOSTELE LUI ZEIN AL-MAWASSIF i s-a povestit, o, norocitule sultan, că a fost odată, în vremile şi în anii tare de demult, un flăcău frumos întru totul, pe care îl chema Anis şi care, fără de nici o îndoială, era cel mai bogat, cel mai darnic, cel mai gingaş, cel mai minunat şi cel mai ispititor flăcău de pe vremea lui. Şi cum, pe deasupra, mai şi iubea tot ceea ce este de iubit pe pământ, femeile, prietenii, mâncarea bună, poezia, muzica, parfumurile, florile, izvoarele cele frumoase, plimbările şi toate desfătările, trăia în huzurul unei vieţi fericite.

Or, într-o după-amiază, frumosul Anis dormea în tihnă, după tabietul lui, sub un roşcov din grădină. Şi visă un vis în care se făcea că parcă se juca şi se veselea cu patru păsări frumoase şi cu o porumbiţă strălucitor de albă. Şi parcă se făcea că tot mai mult îi plăcea să le alinte, să le mângâie pe pene şi să le sărute, când deodată un corb mare şi hâd se repezi cu pliscul ameninţător la porumbiţă şi o răpi, vântuindu-le pe celelalte patru păsări gingaşe, tovarăşele porumbiţei. Şi Anis se deşteptă tare mohorât şi se ridică şi plecă să caute pe careva care ar fi putut să-i tălmăcească visul. Ci rătăci multă vreme fără să găsească pe nimeni. Şi tocmai începuse a se gândi să se întoarcă acasă, când, trecând pe lângă o locuinţă tare frumoasă ca înfăţişare, auzi dinlăuntru, la apropierea sa, un glas de femeie,

1 La M. A. Salie, titlul este Povestea cu Massrur şi Zein-ali-Mavasif.

Minunat şi duios, care cânta stihurile acestea:

Mireasma dulce-a dimineţii, Cu prospeţimea-i strălucind, Pe-ndrăgostiţi îi răcoreşte Şi le revarsă-n piept alint. Ci pieptul meu robit mai poate Să guste-al liniştilor jind?

O, prospeţime-a dimineţii, Mai stins-ai oare vreun alean ca dragostea ce-n mine arde după un căprior-sultan, Mai mândru, mai mlădiu, mai gingaş ca ramul arborelui ban?

Şi Anis îşi simţi sufletul pătruns de duioşia glasului acela; şi, mânat de dorinţa de a o vedea pe cea care cânta, se apropie de poartă, pe care o găsi deschisă pe jumătate şi privi înlăuntru. Şi văzu o grădină minunată în care, departe până unde răzbăteau privirile, nu erau decât straturi de flori frumoase, umbrare înverzite şi tufişuri de trandafiri, de iasomii, de vineţele, de narcise şi de nenumărate alte flori, printre care vieţuia, sub cerul lui Allah, un neam întreg de cântăreţi.

Încât, îmbiat de limpezimea acelor locuri, Anis nu mai şovăi să treacă pragul porţii şi să intre în grădină. Şi zări în afundul verdeţii, la capătul unei cărări adumbrite de trei bolţi, o roată albă de fetişcane singure.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a şase sute cincizeci şi cincea noapte a şase sute cincizeci şi cincea noapte spuse:

Şi zări în afundul verdeţii, la capătul unei cărări adumbrite de trei bolti, o roată albă de fetişcane sin 3 i gure. Şi porni înspre ele şi ajunse în dreptul celei dintâi bolţi, pe care se putea citi înscrisul acesta, săpat în litere de culoarea chinovarului:

O, casă, fie ca nicicând Tristeţea să nu-ţi calce pragul, Nicicând al vremii greu comand N-apese pe cei din ogeagul Căruia-i eşti coperământ!

Şi fie să durezi în veci, Iar poarta pururea adaste-ţi cu bucurie oşti întregi de musafiri şi vechi şi proaspeţi şi gata oricând să petreci cu dragi prieteni şi cu oaspeţi!

Şi ajunse la cea de a doua boltă şi putu să citească pe ea înscrisul acesta, săpat în litere de aur:

O, casă-a fericirii, fie să dăinuieşti Atât timp cât aceste tufişuri de poveşti S-or bucura de cântec şoptit de păsărele!

Prietenia toarne-şi mireasma peste tine Atât timp cât aceste flori sta-vor să suspine De-ntreaga frumuseţe pe care-o strâng în ele!

Stăpânii să-ţi trăiască în tihnă şi plăcere Atât timp cât în fructe vor strânge pomii miere Şi cât a lumii boltă va străluci de stele!

A şase sute cincizeci şi cincea noapte ajunse astfel sub cea de a treia boltă, unde putu să citească aceste stihuri săpate în litere albastre ca apele mării:

O, casă, numai vis şi slavă, Fie să străluceşti de-a pururi Cu frumuseţea ta suavă, Şi-ntr-ale soarelui azururi Şi-n dulcea nopţilor otavă, Neîncercată de cusururi Sub greaua timpului zăbavă Ori ale trecerii huzururi!

Or, după ce trecu de această cea de a treia boltă, ajunse la capătul cărării; şi dinaintea lui, în josul treptelor de marmură spălată care suiau la intrarea casei, văzu o fetişcană ce trebuie să fi avut mai bine de paisprezece ani, dar care, fără de nici o îndoială, nu atinsese cincisprezece ani. Şi sta tolănită pe un covor de catifea, sprijinită pe nişte perne. Şi alte patru fetişcane şedeau lângă ea, la poruncile sale. Şi era frumoasă şi albă ca luna, cu nişte sprâncene izbăvite, tot atâta de gingaşe ca un arc făcut din mosc scump, cu nişte ochi mari şi negri plini de măceluri şi de tâlhării, cu o gură de corai tot atâta de micuţă cât o nucşoară, şi cu o bărbiţă ce şoptea cu desăvârşire: „Iacătă-mă!" Şi neîndoielnic că ar fi pârjolit de dor, cu atâtea farmece, până şi inimile cele mai îngheţate şi mai neîndurate.

Încât frumosul Anis merse drept la fetişcana cea frumoasă, se temeni până la pământ, îşi duse mâna la inimă, la buze şi la frunte şi spuse:

— Salamalecul fie asupra ta, o, sultană a neprihănirii! Ci ea îi răspunse:

— Cum de ai cutezat, o, tinere neobrăzat, să intri într-un loc oprit şi care nu este al tău? El răspunse:

— O, stăpână a mea, vina nu este a mea, ci a ta şi a acestei grădini! De la poarta deschisă pe jumătate am văzut grădina aceasta, cu straturile ei de flori, cu iasomiile, cu mirţii şi cu vineţelele ei şi am văzut grădina întreagă, cu tufişurile şi cu florile sale, cum se ploconea dinaintea lunii frumuseţii care şedea chiar aici unde stai tu! Şi sufletul meu n-a putut să mai îndure dorul care-i da ghies să vină şi să se plece şi să-ţi aducă laude dimpreună cu florile şi cu păsările!

Şi fetişcana începu să râdă şi îi spuse:

— Cum te cheamă? El spuse:

— Robul tău Anis, o, stăpână a mea! Ea spuse:

— Îmi place de tine până peste poate, a Anis! Vino şi şezi lângă mine!

Îl pofti, aşadar, să stea lângă ea şi îi spuse:

— Ya Anis, tare am chef să mă veselesc oleacă! Ştii să joci şah?

El spuse:

— Da, fireşte!

Iar ea făcu semn uneia dintre tinerele dimprejur, care numaidecât le aduse cutia de şatrange făcută din abanos şi din fildeş, cu colţuri de aur şi cu pionii roşii şi albi, pionii roşii fiind ciopliţi din rubin, iar pionii albi fiind ciopliţi din cleştar. Şi fata îl întrebă:

— Vrei să le iei pe cele roşii ori pe cele albe? El răspunse:

— Pe Allah, o, stăpână a mea, am să le iau pe cele albe, căci cele roşii sunt de culoarea gazelelor şi, din această privinţă, ca şi din multe altele încă, ţi se potrivesc ca desăvârşire!

A şase sute cincizeci şi cincea noapte ea spuse:

— Se poate!

Şi porni să aşeze pionii. Şi jocul începu.

Ci Anis, care lua seama mai mult la nurii potrivnicei sale decât la pionii de şah, era pierdut de minunare faţă de frumuseţea mâinilor ei, care i se păreau asemenea cu o plămadă de migdale şi faţă de minunăţia şi de gingăşia degetelor ei, asemenea camforei celei albe. Şi, într-un sfârşit, Anis strigă:

— Cum aş putea să joc fără de primejdie, o, stăpână a mea, împotriva unor degete atâta de frumoase?

Ci ea, cu luare-aminte la joc, îi răspunse:

— Şah! Şah, a Anis! Ai pierdut!

Pe urmă, întrucât îl vedea pe Anis că nu lua deloc seama la joc, îi spuse:

— Anis, ca să iei seama mai cu grijă la joc, hai să jucăm pe o sută de dinari de fiecare joc!

El răspunse:

— De bună seamă!

Şi aşeză pionii. Şi la rându-i fetişcana, care se numea Zein Al-Mawassif, tot atunci ridică vălul de mătasă ce-i coperea pletele şi se arăta ca un stâlp strălucit de lumină. Şi Anis, care nu izbutea să-şi mai desprindă privirile de pe potrivnicia sa, jucă mai departe tot fără să ştie ce face: ba lua pionii cei roşii drept pionii albi, ba muta anapoda, şi-aşa că pierdu cinci jocuri la rând, de câte o sută de dinari fiecare. Şi Zein Al-Mawassif îi spuse:

— Bag de seamă că nu eşti mai cu luare-aminte nici acuma! Hai să jucăm pe mai mult! O mie de dinari de joc!

Ci Anis, în ciuda sumei pe care jucau, nu se dovedi mai grijuliu şi pierdu iar. Atunci ea îi spuse:

— Hai să jucăm pe tot aurul tău şi al meu!

El primi şi pierdu. Atunci Anis jucă pe prăvăliile, pe grădinile şi pe robii lui şi pierdu tot, rând pe rând. Şi nu îi mai rămase nimica în mâini.

Atunci Zein Al-Mawassif se întoarse înspre el şi îi spuse:

— Anis, eşti un smintit. Şi nu vreau să te căieşti că ai intrat în grădina mea şi că m-ai cunoscut. aşa că îţi dau îndărăt tot ce ai pierdut! Ridică-te şi pleacă liniştit pe unde ai venit!

Ci Anis răspunse:

— Nu, pe Allah, o, sultană a mea, nu îmi pare deloc rău după cele ce am pierdut! Iar dacă ai să-mi ceri şi viaţa, are să fie a ta pe dată. Ci, fie-ţi milă! Nu mă sili să plec!

Ea spuse:

— De vreme ce nu vrei să iei îndărăt ceea ce ai pierdut, du-te măcar şi caută cadiul şi martorii, ca să scrie o danie în toată legea cu bunurile acestea pe care le-am câştigat!

Iar Anis plecă numaidecât să-i aducă pe cadiu şi pe martori. Şi cadiul, măcar că era să scape calamul din mână când văzu frumuseţea dulcii Zein Al-Mawassif, întocmai senetul de danie şi îi puse pe cei doi martori să-l pecetluiască cu pecetea lor. Pe urmă se duse.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a şase sute cincizeci şi şasea noapte spuse:

Şi cadiul, măcar că era să scape calamul din mână când văzu frumuseţea dulcii Zein Al-Mawassif, întocmi senetul de danie şi îi puse pe cei doi martori să-l pecetluiască cu pecetea lor. Pe urmă se duse. Atunci Zein a şase sute cincizeci şi şasea noapte al-Mawassif se întoarse înspre Anis şi îi spuse râzând: -Acuma, Anis, poţi să pleci şi tu. Nu ne mai cunoaştem!

El spuse:

— O, sultană a mea, mă laşi, aşadar, să plec fără a-mi îndeplini dorinţa?

Ea spuse:

— Tare aş vrea, Anis, să-ţi împlinesc ceea ce zici, dar mi-au mai rămas câteva lucruri pe care să ţi le cer! Are să trebuiască să-mi mai aduci patru burdufuri cu mosc curat, patru uncii de chihlimbar cenuşiu, patru mii de viguri de atlazuri de aur de cea mai frumoasă lucrătură şi patru catâri cu tot tacâmul lor!

El spuse:

— Pe capul meu, o, stăpână a mea! Ea întrebă:

— Cum ai să faci ca să mi le dai? Că nu mai ai nimic! El spuse:

— Are să aibă grijă Allah! Am destui prieteni care să-mi împrumute banii de care duc lipsă.

Ea spuse:

— Atunci dă fuga să-mi aduci cele ce ţi-am cerut.

Şi Anis, fără a se îndoi că prietenii săi nu i-ar veni în ajutor, ieşi şi se duse să-i caute.

Atunci Zein Al-Mawassif îi spuse uneia dintre însoţitoarele sale, pe care o chema Hubub:

— Du-te după el, o, Hubub şi iscodeşte-i drumurile. Şi când ai să vezi că toţi prietenii despre care vorbeşte n-au binevoit să-i vină în ajutor şi că pentru o pricină ori alta s-au descotorosit de el, să te duci şi să-i spui: „O, stăpâne al meu Anis, stăpâna mea Zein Al-Mawassif m-a trimis la tine ca să-ţi spun că vrea să te vadă numaidecât!" Şi să-l aduci cu tine şi să-l pofteşti în odaia de oaspeţi. Şi atunci are să se întâmple ce s-o întâmpla!

Iar Hubub răspunse că ascultă şi că se supune şi zori să plece după Anis şi să-l urmeze peste tot pe unde umbla.

În ce o priveşte pe Zein Al-Mawassif, apoi aceasta intră în casă şi se duse la hammam să se scalde. Iar însoţitoarele sale îi dădură după scaldă toate îngrijirile de trebuinţă unei găteli fără de seamăn, pe urmă smulseră jos părul care era de smuls, neteziră ceea ce aveau de netezit, parfumară ceea ce aveau de parfumat, alungiră ceea ce aveau de alungit şi subţiară ceea ce aveau de subţiat. Pe urmă o îmbrăcară cu o rochie chindisită cu zarafir şi îi puseră pe cap o cunună de argint pe care se sprijinea un diadem bogat de mărgăritare, având la spate un nod cu două capete, fiecare împodobit cu câte o piatră de rubin mare cât un ou de porumbel şi care îi spânzurau pe umerii strălucitori ca argintul străcurat. Pe urmă se apucară să-i împletească părul cel frumos şi negru, înmiresmat cu mosc şi cu ambră, în douăzeci şi cinci de cosiţe care îi atârnau până la călcâie. Şi, când isprăviră s-o gătească şi când se arătă asemenea unei mirese, se aruncară la picioarele ei şi îi spuseră, cu un glas tremurând de minunare:

— Păstreze-te Allah întru strălucirea ta, o, stăpână a noastră şi depărteze pururea de la tine privirile pizmaşilor, şi ferească-te de deochi!

Şi în vreme ce ea începu să se preumble cu paşi cât mai ispititori, prin sală, ele nu mai conteneau să-i spună, din adâncul inimii lor, fel şi fel de laude. Estimp, tânăra Hubub se întoarse cu frumosul Anis, pe care îl poftise acasă la Zein Al-Mawassif de îndată ce prietenii acestuia se descotorosiseră de el fără a binevoi să-i vină în ajutor. Şi îl duse în sala în care se afla stăpâna sa Zein Al-Mawassif.

Când frumosul Anis o zări pe Zein Al-Mawassif în a şase sute cincizeci şi şasea noapte toată strălucirea frumuseţii ei, se opri înmărmurit şi se întrebă: „Oare ea să fie, sau mai degrabă-i una dintre tinerele mirese care nu se văd decât în rai?" Ci Zein Al-Mawassif, bucuroasă de uimirea pe care i-o stârnise lui Anis, se duse la el zâmbind, îl luă de mână, îl călăuzi până la divanul cel larg şi scund, pe care se aşeză şi îl pofti şi pe el să stea jos lângă ea. Pe urmă făcu un semn înspre slujitoarele ei, care numaidecât aduseră o tabla întinsă, lucrată dintr-o bucată de argint, pe care se aflau săpate stihurile acestea despre mâncăruri: întinge-n farfuriile bogate Cu dumicatul tău şi ia cu zel şi bucură-ţi privirile de toate şi bucură-ţi şi inima la fel Cu-aceste fără seamăn dulci bucate, Gustoase, felurite, miresmate:

Şi sosuri şi tocănuri şi fripturi, Fie la tavă, fie la grătar şi colărezi mustoşi şi prăjituri, Dulceţuri şi sorbeturi şi lictar, Magiunuri, chisăliţe, uscături -Spre desfătarea fericitei guri!

O, prepeliţe, o, clapon voinic, O, voi, puiandri – haideţi, să mă bucur! Voi, miei gingaşi, hrăniţi doar cu fistic Şi-acuma împănaţi vârtos cu struguri, Măcar că n-aveţi pene nici un pic, Eu vă iubesc şi n-am să vă dezic!

Cât despre tine, fragede chebap, Allah cel mare bine-te-cuvânte! De dăurita-ţi carne la proţap mi-s poftele de-a pururea flămândei Nici un prilej pe lume n-am să scap Cu tine orişicând să-mi fac de cap!

Iar tu, cea care în castronul plin, Salată, tu, de portulacă verde, Te scalzi pare că-n suflet de măslin – Simt sufletu-mi de dragu-ţi cum se pierde! Al tău sunt şi la tine mă închin, Iubita mea, cu care mă alin!

Te zbaţi în piept, de drag şi chiuieşti, Oh, inimă, când vezi dormind pe tavă Perechea ceea proaspătă de peşti, Culcaţi acolo-n frageda otavă De izmă-nmiresmată – şi râvneşti Să guşti minunea lor ca din poveşti.

Acum nici un cuvânt să nu mai scoată Preafericita-mi gură! Tacă doar! Să tacă şi, cu mult dichis, să vadă Cum să deguste acest praznic rar, Pe care n-o să-l ştie seri vreodată Calamul nice unui hronicar, Nici un izvod din lumea asta toată!

Atunci slujnicele puseră dinaintea lor bucatele înmiresmate. Şi mâncară laolaltă pe săturatele şi îşi îndulciră gurile. Şi li se aduseră pocalele cu vin şi băură din aceeaşi cupă. Şi Zein Al-Mawassif se plecă înspre Anis şi îi zise:

— Iacătă că am mâncat împreună pâinea şi sarea, iar tu, în felul acesta, eşti oaspetele meu! Aşa că acuma nu ai cum să poţi gândi că aş putea să mai păstrez nici cel mai mărunt lucru care a fost al tău. Încât, fie că vrei, fie a şase sute cincizeci şi opta noapte că nu vrei, îţi dau îndărăt tot ce am câştigat!

Iar Anis fu nevoit, vrând-nevrând, să primească în dar bunurile care fuseseră ale lui. Şi se aruncă la picioarele codanei şi îi mulţumi îndelung. Ci ea îl ridică şi spuse:

— Dacă vrei cu adevărat, o, Anis, să-mi mulţumeşti pentru darul acesta, nu ai decât să vii cu mine în patul meu. Şi acolo, de data aceasta fără şagă, ai să-mi dovedeşti dacă ştii să joci bine şah.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a şase sute cincizeci şi opta noapte spuse: nu ai decât să vii cu mine în patul meu. Şi acolo, de data aceasta fără şagă, ai să-mi dovedeşti dacă ştii să joci bine şah.

Şi Anis, sărind în picioare, răspunse:

— Pe Allah, o, stăpână a mea, ai să vezi în pat cum craiul cel alb are să-i dovedească pe toţi potrivnicii!

Spunând vorbele acestea, o luă în braţe şi, împovărat cu luna aceea, se repezi înspre odaia de culcare, unde tânăra Hubub îi deschise uşa. Şi acolo jucă o partidă de şatrange cu fetişcana, după toate datinele unei măiestrii desăvârşite; şi pe urmă jucă a doua partidă şi a treia partidă şi tot aşa mai departe, până la cea de a cincisprezecea partidă, făcându-l pe împărat, la fiecare atac, să se poarte atâta de vitejeşte încât codana, minunân-du-se şi totodată rămasă fără de răsuflare, se mărturisi învinsă şi strigă:

— Eşti desăvârşit, o, taică al lăncierilor şi al călăreţilor!

Pe urmă adăugă:

— Allah fie cu tine, o, stăpâne al meu! Spune-i împăratului să se odihnească!

Şi râzând, se sculă şi puse capăt, pentru seara aceea, partidelor de şah.

Atunci, cu sufletul şi cu trupul cufundat în oceanul desfătărilor, se odihniră o clipă unul în braţele celuilalt. Şi Zein Al-Mawassif îi spuse lui Anis:

— Acesta-i un ceas de tihnă dobândit pe drept, o, ne-învinsule Anis! Ci, ca să-ţi pot judeca mai bine virtuţile, as vrea să aflu de la tine dacă eşti şi la stihuri la fel de desăvârşit ca la şah! Ai putea, dar, să orânduieşti pe ritm feluritele clipe ale întâlnirii noastre şi ale jocului nostru, aşa ca să ni le putem săpa mai temeinic în amintire?

Şi Anis răspunse:

— Lucrul mi-i uşor, o, stăpână a mea!

Şi şezu jos pe patul înmiresmat şi, în vreme ce Zein Al-Mawassif sta cu braţul în jurul gâtului lui şi îl mângâia cu drag, el ticlui lauda aceasta cerească:

Hai şi-ascultaţi povestea vrăjitoare A unei fetişcane ca din vis, De paisprezece ani şi-un sfert, pe care Am întâlnit-o într-un paradis!

Ca ea frumoasă nu-i nici luna plină Pe cerul lui Allah! Se legăna Ca o gazelă zveltă prin grădină şi totulfremăta în preajma sa.

Se temeneau din ramuri, mlădioase, Nainte-i, pomii; păsările, sus, O preamăreau în cântece voioase Când m-am oprit în faţa ei şi-am spus:

A şase sute cincizeci şi opta noapte „O, chip strălucitor, cu tine fie Senina pace-a lui Allah, mereu! Sultană mândră, rogu-mă-adânc ţie Să-mi spui, ca să-l cunosc de-acum şi eu, Ce nume poartă-aceea ce-mi aprinde Numai cu o privire-a ei de jar Vârtejul nebuniilor în minte Şi-al dragostei nepotolit pojar?"

Cu sunet dulce de mărgăritare Jucate într-o cupă de argint, Aşa-mi răspunse-atunci la întrebare Suavul glas al ei ca un alint: „Nu poţi ghici şi singur acel nume? E oare chipul meu atât de-ascuns Că nici un har nu-l oglindeşte cum e Şi-lface-n ochii tăi de nepătruns?"

Eu răspunsei: „Nu! Nu! Fără-ndoială: Tu eşti Podoaba Harurilor1, eşti Cea căreia mă rog cerându-i: Ia-mă! Podoabă-a Lumii, să nu mă goneşti!

Şi-n schimb, o, preafrumoaso, am să-ţi măsur Mărgăritare, ambră, aur, mosc, Nard, gemme, giuvaieruri şi mătăsuri, Podoabe-n valuri, câte se cunosc!"

Lucind, lumina zâmbetului, caldă, Pe dinţii-i tineri fulgeră atunci: „Ia-mă, dar, ochi iubit! Şi laolaltă Să ne supunem dulcilor porunci!" ' Zein Al-Mawassif înseamnă Podoabă a Harurilor.

O, suflete-al meu, salţi de bucurie! O, cingătoarea desfăcut-a ei! Pe urmă, ah, cămaşa-i străvezie! Şi trupu-i gol apoi, zvârlind scântei!

O, alinare-a dorurilor mele! Sărut al ei, de miere şi parfum! Miresmele de flacără din piele, Gropiţele-i din care foc băum!

Zavistncilor care tot îngaimă Scorniri prosteşti cu limba lor cea rea, Am să le-o zugrăvesc cu-ntreaga-i faimă, Doar vor pricepe-atunci beţia mea:

Bogatu-i păr, ca noaptea la culoare, Pe spatele-i alb curge la pământ; Ci trandafirii care dau în floare Ii sunt pe faţă ca un iad arzând.

Sprâncenele-i subţiri sunt arcuri crunte, Iar pleoapele-i, cu-o ploaie de săgeţi, Ucid pe cel ce stă să le înfrunte! Privirea-i e hanger de mare preţ!

Pocal cu tămâios i-i gura! Fagur Sărutul ei! Sau apă de izvor! Mărgăritare-s dinţii albi – şiraguri Culese din adâncul mărilor!

Ca gâtul de gazelă-i gâtu-i, iată, Subţire şi înmiresmat cu nard; Iar pieptu-i e-o tablă de smalţ curată Pe care două cupe-ntoarse ard.

A şase sute cincizeci şi opta noapte gropiţa-i miresmată de pe pântec E o beţie de parfum ceresc; Iar dedesubt, al vieţii mele cântec, E dorul după care jinduiesc!

Stă falnic, ca un jilţ măreţ de rege, Cu cei doi stâlpi de slavă nalţi şi drepţi In stare nebunia s-o dezlege Şi-n minţile celor mai înţelepţi.

Învăluit în şuba lui vrăjită, Nesfiicios şi tânăr şi ghidici – Când i-o atingi, se zbate vălurită, Ca pielea pe-un catâr lovit de bici.

Ah, ochiu-i abia poate să se lase Privit în roşul său mistuitor; Iar buzele îi sunt dulci şi cărnoase, Cu vârful mândru şi strălucitor.

De te apropii dârz şi vitejeşte, Te-aşteaptă cald, voios şi hotărât; De trudă, de loviri nu se sfieşte şi nici de bătălii, nu, cât de cât!

O, Zein Al-Mawassif, aşa eşti – mreajă Şi patimă! In veci nu voi uita Nici nopţile de dragoste şi vrajă, Nici luminoasa frumuseţe-a ta!

Auzind lauda aceasta ticluită atunci în cinstea sa, Zein Al-Mawasiif fu cuprinsă de un val de bucurie şi se lumină de o strălucire până peste marginile strălucirii.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a şase sute cincizeci şi noua noapte Spuse:

Când auzi lauda aceasta ticluită în cinstea ei, Zein Al-Mawassif fu cuprinsă de un val de bucurie şi se lumină de o strălucire până peste marginile strălucirii. Şi îl îmbrăţişă pe Anis şi îi spuse:

— O, Anis, ce desăvârşire! Nu vreau să mai trăiesc decât cu tine!

Şi îşi petrecură împreună noaptea toată, cu fel de fel de zbeguri, cu giugiuleli şi cu alte lucruri asemenea, până dimineaţa. Şi îşi petrecură ziua unul lângă altul, ba mai hodinindu-se, ba mai mâncând şi bând, ba mai veselindu-se, până seara. Şi trăiră aşa mai departe, vreme de o lună, în dârdora bucuriilor şi a desfătării.

Or, când se încheie luna, tânăra Zein Al-Mawassif, care era măritată, primi o scrisoare de la soţul său, prin care i se vestea grabnica sosire a acestuia. Şi, după ce citi scrisoarea, strigă:

— Fire-ar să-şi rupă picioarele! Fire-ar depărtată slu-tenia! Iacătă că desfătătoarea noastră viaţa de-acum are să fie tulburată de sosirea chipului acela de rea-vestire! Şi îi arătă iubitului său scrisoarea şi îi spuse:

— Ce să facem noi acuma, o, Anis? El răspunse:

— Mă las întru totul pe seama ta, o, Zein! Pentru că, în ceea ce priveşte vicleniile şi şiretlicurile, femeile au fost totdeauna mai presus decât bărbaţii!

Ea spuse:

— Da! Însă bărbatul meu este tare amarnic, şi nu are margini de zuliar ce e! Şi are să ne fie tare anevoie să nu-i stârnim bănuielile!

Şi cugetă vreme de un ceas, apoi spuse:

A şase sute cincizeci şi noua noapte

— Nu văd altă cale ca să te aduc în casă, după afurisita lui de venire, decât aceea de a te înfăţişa drept un neguţător de parfumuri şi de mirodenii! Cugetă, dar, la meseria asta şi mai cu seamă ia bine aminte, când o fi la tocmeală, să nu-l superi întru nimic!

Şi se înţeleseră amândoi în ce chip să-l învăluiască pe soţ.

Şi iacătă că soţul se întoarse de pe drumurile lui şi rămase peste poate de uimit când o văzu pe nevastă-sa gălbejită toată, din creştet până-n talpă. Or, vicleana se adusese ea însăşi în acea stare frecându-se singură cu şofran. Iar bărbatu-său o întrebă, tare speriat, de ce boală se bolnăvise; şi ea îi răspunse:

— Dacă mă vezi aşa de gălbejită, vai, nu este din pricina vreunei boli, ci din pricina jalei şi a îngrijorării care m-au năpădit câtă vreme ai fost plecat! Tare mă rog ţie să nu mai pleci de-acuma încolo la drum fără a lua cu tine un soţ care să te poată apăra ori să te îngrijească! Şi-atunci am să fiu mai liniştită în privinţa ta!

El răspunse:

— Din toată inima, aşa am să fac! Pe viaţa mea, gândul tău este întemeiat! Linişteşte-ţi, aşadar, sufletul, şi caută să te întorci la culoarea strălucitoare de altădată a feţei tale!

Pe urmă o sărută şi plecă la prăvălia sa, întrucât era un mare neguţător, evreu de credinţa lui. Iar soţia, fetişcana, tot aşa, era evreică, întocmai ca şi el.

Or Anis, care luase toate învăţăturile în privinţa meseriei celei noi pe care urma s-o îmbrăţişeze, îl aştepta pe soţ în pragul prăvăliei. Şi, ca să lege cât mai grabnic prietenie cu el, îl îmbie cu parfumuri şi cu mirodenii la un preţ cu mult mai mic decât preţul obişnuit. Iar soţul lui Zein Al-Mawassif, care avea un suflet hapsân, fu atâta de mulţumit de afacerea aceea şi de felul de a neguţători şi de a se purta al lui Anis, încât ajunse muşteriul său statornic. Şi nu peste multe zile ajunse să-l îmbie a se întovărăşi cu el, dacă ar fi putut să aducă o sumă de bani mulţumitoare. Iar Anis nu pregetă să primească o atare îmbiere care, fără de nici o îndoială, avea să-l apropie de preaiubita sa Zein Al-Mawassif; şi îi răspunse că şi el avea aceeaşi dorinţă şi că râvnea să fie r i tovarăş cu un neguţător atâta de preţuit. Şi întocmiră fără de zăbavă senetul lor de întovărăşire şi îl pecetluiră cu peceţile lor, de faţă cu doi martori dintre mai-marii din suk.

Or, în seara acelei zile chiar, soţul frumoasei Zein Al-Mawassif, spre a cinsti senetul de întovărăşire, îl pofti în casa lui pe noul său tovarăş, să împartă cina cu el. Şi îl duse acasă; şi, cum era evreu, şi cum evreii nu le ţin pe femeile lor ascunse de privirile străinilor, vroi să-l arate neveste-sii. Şi se duse s-o vestească de sosirea tovarăşului său Anis şi îi spuse:

— Este un tânăr bogat şi cu purtări frumoase. Şi doresc să vii să-l vezi!

Iar Zein Al-Mawassif, bucuroasă până peste poate de ştirea aceea, nu vroi totuşi să lase nicidecum să i se vadă simţămintele şi, preiacându-se a fi amarnic de supărată, strigă:

— Pe Allah! Cum de cutezi tu, o, taică al bărbii, să aduci străini înlăuntrul casei tale? Şi cu ce fel de ochi socoti tu să mă supui la greaua nevoinţă de a mă arăta lor, fie cu faţa descoperită, fie cu ea acoperită? Numele lui Allah să fie cu mine şi împrejurul meu! Trebuie să-mi uit acum sfiala ce se cade s-o aibă orice femeie tânără, numai pentru că ţi-ai găsit un tovarăş? Mai degrabă mă las tăiată în bucăţi!

Ci el răspunse:

— Ce vorbe necugetate mai spui şi tu, o, femeie! Şi a şase sute şaizeci şi una noapte oare de când am hotărât noi să facem ca musulmanii, care au în credinţa lor să-şi ascundă femeile? Şi ce mai ruşine anapoda la tine şi ce mai sfială aiurea! Noi suntem mozaici, iar fandoseala asta a ta este chiar cu totul din cale afară pentru o mozaică!

Aşa îi vorbi. Ci, în cugetul său, gândea: „Ce binecuvântare a lui Allah asupra casei mele să am o soţie atâta de cuminte, de cumpătată, de înţeleaptă şi de plină de măsură!" Pe urmă începu să-i vorbească cu atâta râvnă, încât, până la sfârşit, o hotărî să vină şi să îndeplinească chiar ea datoriile de gazdă faţă de tovarăşul lui cel nou.

Or, Anis şi Zein Al-Mawassif, când se văzură, se feriră să lase a ieşi în vileag că se cunoşteau. Şi Anis, cât ţinu cina, şezu cu ochii în jos, tare ruşinos; şi se făcea plin de o mare sfiiciune şi nu se uita decât la soţ. Iar evreul gândea în sinea lui: „Ce tânăr minunat!" încât, la sfârşitul cinei, nu pregetă să-l poftească pe Anis şi a doua zi să-i fie musafir la masă. Şi Anis veni a doua zi şi în ziua cealaltă; şi, de fiecare dată, se purtă întru totul cu o iscusinţă şi cu o cumpătare desăvârşite.

Ci evreul tot fusese tulburat de un lucru ciudat, care se petrecea de fiecare dată când se afla Anis în casă. Căci, cu adevărat, neguţătorul avea în casă o pasăre îmblânzită.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a şase sute şaizeci şi una noapte spuse: cu adevărat, neguţătorul avea în casă o pasăre îmblânzită, care fusese crescută de evreu şi care îl cunoştea şi îl îndrăgea pe stăpânul ei. Ci, în vremea cât evreul lipsise de acasă, pasărea îşi mutase dragostea asupra lui Anis şi se deprinsese să vină şi să se aşeze pe capul şi pe umerii lui şi să se alinte în fel şi chip, până într-atâta că, atunci când stăpânul ei, evreul, se întoarse din călătorie, pasărea nu mai vroi să-l cunoască, privindu-l ca pe un străin. Şi nu mai avea nici ţipete de bucurie, nici bătăi din aripi şi nici alinturi decât pentru tânărul Anis, tovarăşul stăpânului ei. Şi evreul cugetă în sineşi: „Pe Mussa şi Aarun! Pasărea aceasta m-a uitat! Iar purtarea ei faţă de mine îmi face şi mai de preţ simţămintele soţiei mele, care s-a îmbolnăvit de durere când am lipsit!" Aşa gândea el! Ci un alt lucru ciudat îl tulbură nu peste mult şi îi stârni o sumedenie de prepuneri chinuitoare.

Într-adevăr, băgă de seamă că soţia sa, cea atâta de cumpănită şi de aşezată de faţă cu Anis, îndată ce adormea avea nişte vise tare ciudate. Îşi întindea mâinile, gâfâia, suspina şi se răsucea în fel şi chip, rostind numele lui Anis şi vorbindu-i aşa cum vorbesc îndrăgostiţii cei mai pătimaşi. Iar evreul fu până peste poate de uimit să vadă că lucrul acesta se petrecu mai multe nopţi în şir şi gândi: „Pe Pentateuc! Asta-i ca să mi se dovedească anume că femeile sunt toate la fel şi că atunci când vreuna dintre ele este cuminte şi curată şi cumpătată, aşa cum este soţia mea, tot trebuie ca într-un fel ori în altul să-şi îndeplinească dorurile cele spurcate, fie chiar şi numai în vis! Departe de noi fie Cel-Rău! Ce blestemate mai sunt şi făpturile astea zămislite din para iadului!" Pe urmă îşi zise: „Trebuie numaidecât s-o pun la încercare pe nevastă-mea! Dacă s-o lepăda de ispită şi dacă are să rămână curată şi cuminte, înseamnă că şi purtarea păsării şi zvârcolelile din vise nu sunt decât nişte întâmplări ca toate întâmplările, fără de nici o însemnătate!"

A şase sute şaizeci şi una noapte or, când veni ceasul de masă obişnuit, evreul spuse soţiei sale şi tovarăşului său că este poftit la valiu pentru o vânzare mare de mărfuri; şi îi rugă să-l aştepte cu masa până ce s-o întoarce şi el. Pe urmă îi lăsă singuri şi ieşi prin grădină. Ci, în loc să se ducă la valiu, se întoarse degrabă pe unde plecase şi se sui la catul de deasupra al casei; de acolo, dintr-o odaie care avea o bageaca ce da înspre sala de oaspeţi, putea să iscodească tot ce urma să se petreacă.

Or, nu avu de aşteptat multă vreme urmarea, care se arătă din partea lor în chip de sărutări şi de giugiuleli de o tărie şi de o patimă năprasnice. Şi întrucât nu vroia să se dea în vileag că se află acolo şi nici să le dea de bănuit că nu plecase la valiu, fu nevoit să privească, vreme de un ceas, la toate desfătările vajnice ale celor doi îndrăgostiţi. Ci după acea aşteptare chinuită, coborî la ei şi intră în sală, cu un chip zâmbitor, întocmai ca şi cum habar nu ar fi avut de nimic. Şi cât ţinu masa se feri cu grijă să-i lase să ghicească simţămintele ce-l munceau şi se purtă cu mai multă cinstire şi cu mai multă drăgălăşenie fată de tânărul Anis, care, de altminteri, se arătă încă şi mai aşezat şi mai sfios ca de obicei.

Dar când masa se sfârşi şi tânărul Anis plecă, evreul îşi zise: „Pe coarnele Domnului nostru Mussa! Am să le ard inimile despărţindu-i!" Şi scoase de la piept o scrisoare pe care o deschise şi o citi; pe urmă strigă:

— Iacătă că iar am să fiu silit să plec într-o călătorie lungă. Căci scrisoarea aceasta îmi vine de la nişte prieteni ai mei din străinătăţi şi trebuie să mă duc la ei ca să punem împreună la cale o mare afacere neguţătorească!

Iar Zein Al-Mawassif ştiu cum să-şi ascundă în chip desăvârşit bucuria pe care i-o aducea ştirea aceea şi spuse:

— O, soţul meu mult-iubit, ai să mă laşi, aşadar, să mor de lipsa ta? Spune-mi măcar câtă vreme ai să rămâi departe de mine! El spuse:

— Vreme de vreo trei-patru ani, nici mai mult, nici mai puţin!

Iar ea strigă:

— Ah, sărmană Zein Al-Mawassif! Ce soartă mai ai şi tu, să nu te bucuri niciodată de şederea cu tine a soţului tău! O, deznădejde a sufletului meu!

Ci el îi spuse:

— Nu te mai necăji! Căci de data aceasta, ca să nu te mai las singură şi să te primejduiască boala şi mâhnirea, vreau să mergi şi tu cu mine! Ridică-te, dară şi cheamă-le pe slujnicele tale Hubub, Khutub, Sukub şi Rukub să te ajute să-ţi strângi calabalâcurile de plecare!

La vorbele acelea, Zein Al-Mawassif, zdrobită, îngălbeni de tot la chip şi ochii i se umplură de lacrimi şi nu mai putu să rostească nici măcar un cuvânt. Iar soţul ei, care înlăuntrul său se simţea gâlgâind de mulţumire, o întrebă cu un glas plin de duioşie:

— Ce ai, Zein? Ea răspunse:

— Nimic, pe Allah! Sunt numai oleacă tulburată de ştirea aceasta plăcută, ştiind că n-am să mai rămân singură fără tine!

Pe urmă se sculă şi începu să se pregătească de plecare, ajutată de slujnicele sale, sub ochiul evreului, soţul ei. Şi Zein nu ştia cum să facă să afle şi Anis trista veste. Într-un sfârşit, izbuti să se folosească de o clipă prielnică spre a însemna pe poartă stihurile acestea de despărţire pentru iubitul ei:

Anis, îţi las tristeţea mea, s-o plângi! Acuma, iată, singur vei rămâne, A şase sute şaizeci şi doua noapte cu suflet sfâşiat de răni adâncii Sunt pradă unei crunte anasâne. Numai un suflet rău şi zuliar, Mai mult decât nevoia, ne desparte, îşi face bucuria hâd cuibar In inima pizmaşului de moarte, Când vede cât nealinat amar Mă macină pe mine şi mă arde. Cipe Allah cel Neclintit mă jur, Anis, c-a nimănui, afar' de tine, N-am să mai fiu, de-ar năpădi pe mine Mijlocitori cât frunza din păduri!

După care se sui pe cămila ce fusese pregătită pentru ea şi, ştiind că avea să nu-l mai vadă niciodată pe Anis, se afundă în palanchinul ei, spunând versuri de rămas-bun casei şi grădinii. Şi caravana toată porni la drum, cu evreul în frunte, cu Zein Al-Mawassif la mijloc şi cu slujnicele la coadă. Şi-atâta cu Zein şi cu evreul, soţul ei.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a şase sute şaizeci şi doua noapte spuse:

Şi-atâta cu Zein şi cu soţul ei, evreul.

Iar în ceea ce îl priveşte pe tânărul Anis, iacătă! A doua zi, când nu-l mai văzu venind la suk, după obiceiul său, pe negustorul evreu, tovarăşul lui, fu peste poate de nedumerit şi îl aşteptă să sosească până seara. Ci degeaba. Atunci se hotărî să se ducă şi să vadă el însuşi pricina unei lipse ca aceea. Şi aşa ajunse dinaintea porţii de la intrare şi citi însemnarea pe care Zein Al-Mawassif o săpase cu mâna ei acolo. Şi îi pricepu înţelesul şi, năucit, se lăsă să cadă jos la pământ, pradă deznădejdii. Iar când îşi mai veni oleacă în sine din tulburarea pe care i-o pricinuia plecarea iubitei lui, începu să-i întrebe pe vecini despre ea. Şi aşa află că evreul, soţul ei, o dusese dimpreună cu slujnicele şi cu o mulţime de calabalâc, pe două cămile şi cu zaherea pentru o călătorie tare lungă.

La ştirea aceea, Anis începu să se învârtească întocmai ca un smintit prin singurătăţile grădinii; şi ticlui versurile acestea:

Să ne oprim să plângem La dulcea amintire A mult-iubitei noastre, Aici, unde foşnesc Copacii din grădina-i Privită cu iubire şi unde casa-i doarme In somnul nefiresc, Iar urmele-i rămase, Ca-n inimă-mi, cu şoapte Nu pot să le mai şteargă, Oricât s-ar vânzoli, Nici vânturile crunte Ce bat din miazănoapte, Nici vânturile blânde Ce bat din miazăzi!

S-a dus! Dar bietu-mi suflet E lângă ea oriunde, Legat de strămurarea Ce dă îndemn la drum a şase sute şaizeci şi doua noapte cămilelor! Ah, vino, Tu, noapte, din afunde Nemărginiri, ah, vino şi răcoreşte-acum Obrajii mei în flăcări şi potoleşte jarul Ce inima mi-o arde Şi mi-o preface-n scrum. O, vânt dinspre deserturi, Tu, cel ce în suflare Aduci mireasma scumpă A răsuflării ei, Nu ţi-a spus oare leacul Care-ar maifi în stare Să curme-aceste lacrimi Ce curg din ochii mei? Nu ţi-a spus oare leacul Ah, leacul sfânt cu care Să-ntorc al vieţii licăr In trupul meu de stei?

Vai mie! Mokademmul A dat semnal de ducă, Şi-n toi adânc de noapte Cernita chervanea Stă gata de plecare – Când zorii nici n-apucă Pe văi să-şi pună vălul Luminii pentru ea! Cămilele-ngenunche! Calabalâcu-i gata! Iar ea se suie tristă In palanchin. S-a dus! S-a dus, vai! Şi mă lasă Pe urmele ei, biata, Pierdut fără nădejde, Cu sufletul răpus.

Şi o urmez departe Pe drumurile rele Stropind ţărâna zării Cu lacrimile mele!

Pe urmă, cum se lăsase să lunece astfel pe calea gândurilor şi a amintirilor, auzi croncănind un corb ce-şi avea cuibul într-unui din palmierii din preajmă. Şi ticlui stihurile acestea:

O, corbule, ce cauţi tu-n grădina iubitei mele? Oare plângi aşa, Cu glasul tău de jale, jalea mea şi dragostea-mi ce şi-a pierdut lumina?

Vai! Vai! Ţipi tu în tristu-ţi grai şi toate ţipă-n jurul tău: Vai! Vai!

Pe urmă Anis nu mai putu să îndure atâtea chinuri şi amaruri şi se întinse pe pământ şi îl fură somnul. Şi iată că i se arătă în vis iubita lui; şi se simţea fericit lângă ea; şi o strângea în braţele lui şi ea tot aşa pe el. Ci deodată se trezi şi nălucile pieiră. Şi nu mai putu decât să ticluiască stihurile acestea:

Icoană sfântă a iubitei mele! In toi de noapte-adâncă îmi apari şi vii, povara dorurilor grele O clipă s-o alini, atât măcar!

Ah, visele sunt trista fericire Ce le rămâne celor despărţiţi! Dar cât de grele-s ele la trezire, Nălucile din ochii veştejiţi!

A şase sute şaizeci şi treia noapte ea îmi vorbeşte, râde, mă mângâie; Eu fericirea lumii-o ţin la piept; Din toate însă nu-i dat să rămâie Decât suspinu-atunci când mă deştepţi aşa se jeluia tânărul Anis. Şi trăia aşa mai departe, la umbra casei părăsite, neîndepărtându-se decât ca să mănânce şi el cât de cât acasă la el. Şi-atâta cu Anis.

Estimp, caravana, când ajunse la depărtare de o lună de la cetatea cu pricina, aşeză conac. Iar evreul puse să se ridice corturile nu departe de cetatea ce se afla lângă mare. Acolo, o dezbrăcă pe nevastă-sa de hainele cele bogate, luă o nuia lungă şi mlădioasă şi spuse:

— A, stricato şi destrăbălato, pielea ta cea prihănită nu mai poate fi curăţată decât cu asta! Să vină acuma să te scape din mâinile mele tânărul acela Anis, dezmăţatul!

Şi, cu toate ţipetele şi împotrivirile ei, o şfichiui amarnic, când cu dreapta, când cu stânga. Pe urmă aruncă peste ea o mantie aspră din păr de capră şi se duse cu ea în cetate să caute un potcovar şi îi zise potcovarului.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fit cea de a şase sute şaizeci şi treia noapte spuse: şi se duse cu ea în cetate să caute un potcovar şi îi zise potcovarului:

— Să fereci cât mai vârtos picioarele acestei roabe; după care să-i fereci şi mâinile. Şi-aşa are să-mi slujească de vită de călărit!

Iar potcovarul, înmărmurit, îl privi pe bătrân şi îi zise:

— Pe Allah! Este întâia oară când sunt chemat să ferec o făptură omenească! Au ce-a săvârşit roaba aceasta tânără ca să i se cadă o atare osândă?

Bătrânul spuse:

— Pe Pentateuc! Aceasta este osânda cu care noi, evreii, îi pedepsim pe robii noştri, atunci când avem a ne plânge de purtarea lor.

Ci potcovarul, uluit de frumuseţea strălucitei Zein Al-Mawassif şi tulburat până peste poate de farmecele ei, îl sfruntă pe evreu cu silă şi cu mânie şi îl scuipă în ochi; şi, în loc de a se atinge de tânăra fetişcană, ticlui acolo pe loc stihurile acestea:

Tu, mai degrabă, o, catâr smintit, Să fii pe toată pielea potcovit, Mai înainte de a fi sluţite picioarele ei preablagoslovite!

Că de-ai avea un pic de minte-n glavă, Ai fi văzut şi tu că nu potcoavă se cade-acestor gingaşe picioare, Ci aur, în inele lucitoare!

Şi să fii bine-ncredinţat aşa:

Că o făptură mândră cum e ea, De-o fi s-ajungă poate că vreodată naintea Celui-Sfânt, la judecată, Judecătoru-o scoate-ntr-o clipită nevinovată şi neprihănită.

Pe urmă potcovarul alergă la valiul cetăţii şi îi povesti tot ce văzuse, zugrăvindu-i frumuseţea cea minunată a strălucitei Zein Al-Mawassif şi osânda la care vrea s-o supună evreul, soţul ei. Iar valiul porunci cavazilor să se ducă pe dată la corturi şi să aducă dinaintea lui pe roaba a şase sute şaizeci şi treia noapte cea frumoasă, pe evreu şi pe celelalte femei din caravană. Şi străjerii zoriră să îndeplinească porunca. Şi, peste un ceas, se întoarseră şi împinseră în sala de judecată, dinaintea valiului, pe evreu, pe Zein Al-Mawassif şi pe cele patru slujnice, Hubub, Khutub, Sukub şi Rukub. Şi valiul, uluit de frumuseţea mândrei Zein Al-Mawassif, o întrebă:

— Cum te cheamă, fiica mea?

Ea spuse, scuturându-şi şoldurile:

— Roaba ta Zein Al-Mawassif, o, stăpâne al nostru! Şi el o întrebă:

— Da insul ăsta atâta de urât, cine este? Ea răspunse:

— Este un evreu, o, stăpâne al meu, care m-a luat de la mama şi de la tatăl meu şi m-a necinstit şi a vroit, cu tot soiul de chinuri amarnice, să mă silească să mă leapăd de sfânta lege musulmană a părinţilor mei! Şi în fiecare zi mă pune să îndur schingiuri grele şi încearcă în acest chip să-mi frângă dârzenia! Şi, ca dovadă pentru cele ce mărturisesc eu aici, o, stăpâne al meu, ia uite urmele loviturilor cu care mă zobeşte necurmat!

Şi îşi dezvălui cu multă sfiiciune partea de sus a braţului şi arătă dungile cu care era învrâstată. Pe urmă adăugă:

— Şi-apoi, o, stăpâne al nostru, preacinstitul potcovar are să mărturisească la ce schingiuire păgânească a vrut să mă supună! Iar slujnicele mele au să adeverească şi ele cele spuse de mine! În ce mă priveşte, eu sunt o musulmană, o drept-credincioasă şi mărturisesc că nu este alt dumnezeu afară de Allah, şi că Mahomed este trimisul lui Allah!

La vorbele acestea, valiul se întoarse înspre slujnicele Hubub, Khutub, Sukub şi Rukub şi le întrebă:

— Este adevărat ce spune stăpâna voastră? Ele răspunseră:

— Este adevărat!

Atunci valiul se întoarse înspre bătrân şi, cu ochii scăpărând, îi strigă:

— Afurisit să fii tu, vrăjmaş al lui Allah! De ce ai rupt-o pe tinerica aceasta de la tatăl şi de la mama ei, de la casa şi de la tara ei, şi ai schineiuit-o, şi ai încercat ' D ' t s-o faci să-şi lepede sfânta noastră credinţă şi s-o arunci în ticăloasele de blestemăţii ale păcătoşiei tale? Şi el răspunse:

— O, stăpâne al nostru, pe viaţa capului lui Yacub, al lui Mussa şi al lui Aarun! Mă jur ţie că tânăra aceasta este soţia mea legiuită!

Atunci valiul strigă:

— Să fie ciomăgit!

Iar străjerii îl întinseră la pământ şi îi traseră la talpa picioarelor o sută de lovituri de ciomag şi pe spinare tot o sută de lovituri de ciomag. Şi, cum acela ţipa şi răcnea rară contenire, împotrivindu-se şi urlând că Zein Al-Mawassif era a lui după lege, valiul spuse:

— De vreme ce nu vrea să mărturisească, să i se reteze mâinile şi picioarele şi să fie biciuit!

Când auzi osânda aceea năprasnică, bătrânul strigă:

— Pe coarnele cele sfinte ale lui Mussa! Dacă numai atâta trebuie ca să scap, ei bine! Mărturisesc că femeia aceasta nu este soţia mea şi că am răpit-o de la ai ei!

Atunci valiul grăi:

— De vreme ce mărturiseşte, să fie aruncat în tem-nită! Şi acolo să rămâie câte zile o mai avea de trăit!

Şi cavazii îndepliniră pe dată porunca. Şi îl târâră în temniţă. Şi de bună seamă că acolo avea să se sfâr-sească, întru necredinţa şi urâţenia lui. Nu l-ar mai a şase sute şaizeci şi treia noapte avea Allah în veci întru mila sa! Şi zvârli-i-ar sufletul în pojarul din catul cel mai de la urmă al iadului! Ci noi suntem drept-credincioşi! Şi noi mărturisim că nu este alt dumnezeu decât numai unul Allah, şi că Mahomed este trimisul lui Allah!

În ce o priveşte pe Zein Al-Mawassif, apoi aceasta sărută mâna valiului şi, însoţită de cele patru slujnice, Hubub, Khutub, Sukub şi Rukub, se întoarse la corturi şi porunci cămilarilor să ridice tabăra şi să pornească la drum înspre ţara iubitului ei Anis.

Or, caravana călători fără de necaz şi, în seara celei de-a treia zile, ajunse la o mănăstire creştinească, locuită de patruzeci de călugări şi de patriarhul lor. Şi patriarhul acela, pe care îl chema Danis, tocmai sta jos înaintea porţii mănăstirii, să se bucure de reveneală, când fetişcana cea frumoasă trecu călare pe cămila ei, cu capul scos afară din palanchin. Şi patriarhul, la vederea acelui chip de lună, simţi cum i se înviorează bătrâna carne moartă; şi se cutremură şi în picioare şi în spinare şi în inimă şi în capul său. Şi se ridică din jilţul lui şi, ploconindu-se până la pământ dinaintea palanchinului frumoasei Zein Al-Mawassif, o pofti pe fetişcană să coboare şi să se odihnească acolo cu toată liota ei. Şi stărui pe lângă ea să-şi petreacă noaptea la mănăstire, încredinţând-o că la vreme de noapte mişună peste tot tâlharii de drumul mare. Şi Zein Al-Mawassif, nevrând să se încăpăţâneze a nu primi acea găzduire, măcar că era din partea unor creştini şi călugări, coborî din palanchin şi intră în mănăstire, urmată de cele patru slujnice ale sale.

Or, patriarhul Danis, aprins de dragoste după frumuseţea şi farmecele strălucitei Zein Al-Mawassif.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a şase sute şaizeci şi cincea noapte spuse:

Or, patriarhul Danis, aprins de dragoste după frumuseţea şi farmecele strălucitei Zein Al-Mawassif, nu ştia cum să facă să-i mărturisească patima lui. Căci lucrul acesta era, într-adevăr, tare anevoios. Într-un sfârşit, socoti că a găsit calea cea mai bună şi anume de a trimite la fetişcană pe călugărul cel mai bun de gură dintre cei patruzeci de călugări ai mănăstirii. Şi călugărul acela se duse la codană, cu gândul de a-i vorbi în folosul patriarhului său. Ci, la vederea acelei lune de frumuseţe, îşi simţi limba înnodată în gură cu o mie de noduri şi, dimpotrivă, degetul lui cel de sub brăcinar începu să vorbească tare lămurit de sub mantia lui, ridicându-se ca un nas de elefant. Şi, la priveliştea aceea, Zein Al-Mawassif, începu să râdă din tot gâtul ei, împreună cu Hubub, Khutub, Sukub şi Rukub. Pe urmă, când îl văzu pe călugăr că stă mut, cu nasul în sus, Zein făcu un semn înspre slujnice, care săriră numaidecât şi îl împinseră afară din odaie.

Atunci patriarhul Danis, dacă îl văzu pe călugăr că se întoarce cu o înfăţişase tare amărâtă, îşi zise: „Fără îndoială, n-a izbutit s-o înduplece!" Şi mână alt călugăr la ea. Şi cel de al doilea călugăr se duse la Zein Al-Mawassif; ci i se întâmplă şi lui întocmai cum i se întâmplase şi celui dintâi. Şi fu izgonit şi se întoarse cu capul plecat la patriarh; iar patriarhul, atunci, trimise pe al treilea şi pe al patrulea şi pe al cincilea şi tot aşa mai departe, până la al patruzecilea. Şi, de fiecare dată, călugărul a şase sute şaizeci şi cincea noapte trimis cu votria se întorcea mofluz, fără a fi izbutit să înfăţişeze solia patriarhului său şi fără a-şi fi arătat altceva în fata fetişcanei decât tulburarea moştenirii ce i-o lăsase tătâne-său.

Când văzu toate astea, patriarhul îşi aduse aminte de zicala care spune: „Cel mai bine este să te scarpini cu unghiile tale şi să mergi pe picioarele tale!" Şi se hotărî să facă singur ceea ce era de făcut.

Atunci se ridică şi intră cu pas falnic şi măsurat în odaia în care se afla Zein Al-Mawassif. Şi iacătă! Întocmai ca şi celorlalţi călugări, i se întâmplă tot ce li se întâmplase şi lor, adicătelea rămase cu limba înnodată cu o mie de noduri şi cu graiul numai al sculei. Şi fată

        ) O de râsul şi de zeflemelile codanei şi ale tovarăşelor ei, ieşi din odaie cu nasul atârnându-i până la pământ.

Or, de îndată ce plecă el, Zein Al-Mawassif se ridică şi le spuse soaţelor:

— Pe Allah! Trebuie să fugim din mănăstirea aceasta cât mai iute, căci tare mi-e teamă că aceşti călugări amarnici şi cu patriarhul lor cel duhnos să nu vină şi să ne siluiască la noapte şi să ne spurce cu atingerea lor pângăritoare!

Şi prilejindu-se de negurile nopţii, se furişară toate cinci afară din mănăstire şi, încălecând iarăşi pe cămile, porniră la drum mai departe, înspre ţara lor. Şi-atâta cu ele.

În ce-i priveşte pe patriah şi pe cei patruzeci de călugări, apoi aceştia, când se treziră dimineaţa şi când băgară de seamă fuga strălucitei Zein Al-Mawassif, îşi simţiră măruntaiele cum se zvârcolesc de ciudă. Şi se strânseră în biserică, să cânte ca asinii, după năravul lor. Ci în loc să-şi cânte antifoanele şi să-şi îngaime rugăciunile obişnuite, ia uite ce ticluiau:

Călugărul cel dintâi cânta:

Strângeţi-vă, fraţii mei, laolaltă, Până ce nu v-o părăsi sufletul meu, Căci mi-a bătut ceasul cel de pe urmă!

Pojarul dragostei îmi arde oasele, Patima îmi sfâşie inima şi mă mistui de-o frumuseţe rară care-a venit la noi să ne ucidă cu săgeţile ucigaşe zvârlite de genele pleoapelor ei.

Iar cel de al doilea călugăr răspunse cu această cântare:

O, tu, cea care acuma Drumeţeşti departe de mine, De ce, dacă mi-ai răpit inima, Nu m-ai luat de tot când ai plecat? Te-ai dus şi duci şi tihna mea cu tine! Ah, dare-ar Domnul să te-ntorci curând, Ca să mă vezi cum îmi dau sufletul In braţele tale!

Cel de al treilea călugăr cântă:

O, tu, cea al cărei chip străluceşte în ochii mei, Şi-mi umple sufletul, Şi-mi năpădeşte inima, Pentru duhul meu amintirea ta este mai dulce decât este mierea pentru buzele de copil!

Iar dinţii tăi care zâmbesc viselor mele sunt mai strălucitori ca sabia lui Azrael.

A şase sute şaizeci şi cincea noapte ca o umbră-ai trecut şi ai turnat în lăuntrurile mele o flacără mistuitoare.

Dacă vreodată în vreun vis ai veni lângă patul meu, L-ai găsi scăldat de lacrimile mele.

Cel de al patrulea călugăr răspunse:

Să punem strajă gurii noastre, O, fraţii mei şi să nu lăsăm slobode Vorbele cele zadarnice Care mohorăsc Inimile noastre chinuite, O, tu, lună plină a frumuseţii, Dragostea ta şi-a cernut Strălucitele-i raze Peste capul meu neguros Şi m-a aprins de-o patimă Fără de sfârşit.

Cel de al cincelea călugăr, suspinând, cântă:

Eu nu mai am decât un dor —

Dorul după iubita mea!

Frumuseţea ei întunecă strălucirea lunii!

Şoldurile ei falnice îl preamăresc pe-Acela carele le-a zămislit!

Şi iată că inima mea e mistuită de dragostea pe care mi-a deşteptat-o frumuseţea ei!

Şi lacrimile curg din ochii mei ca nişte picături de onix.

Cel de al şaselea călugăr, atunci, duse mai departe:

O, tufişuri pline de trandafiri, O, stele de pe ceruri, Unde-i aceea care s-a ivit Pe zarea noastră, Şi-a căreia putere ucigaşă, Fără de sprijinul niciunei arme, Ii biruieşte pe bărbaţi Numai cu privirile sale?

Pe urmă, cel de al şaptelea călugăr cântă cântarea aceasta:

Ochii mei care au pierdut-o Se umplu de lacrimi; Patima se-aprinde, Iar nădejdea se stinge. O, vrăjitoare dulce, Ivită în căile noastre – Patima se-aprinde, Iar nădejdea se stinge.

Şi, la fel, mai departe, toţi călugării dădură glas, unul după altul, câte unei cântări ticluite atunci, până ce veni şi rândul patriarhului lor care, cu glas plângăreţ, behăi:

Sufletul mi-e plin de tulburare şi nădejdile m-au părăsit.

O frumuseţe răpitoare a trecut pe cerul nostru şi mi-a dus tihna cu ea.

Acuma somnul a pierit de pe pleoapele mele, A şase sute şaizeci şi şasea noapte şi jalea mi le mistuie. Doamne, mă jeluiesc ţie De chinurile mele! Doamne, Fă ca sufletul meu să se ducă Şi făptura-mi să piară Ca o umbră!

Când îşi sfârşiră de lălăit cântecele, călugării se aruncară cu faţa pe podelele bisericii şi bociră îndelung. După care hotărâră să zugrăvească din minte chipul celei fugite şi să-l aşeze pe altarul păgâniei lor. Ci nu putură să-şi împlinească gândul, întrucât îi ajunse moartea şi puse capăt chinurilor lor, după ce îşi săpară singuri mormintele, în mănăstire.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a şase sute şaizeci şi şasea noapte spuse: după ce îşi săpară singuri mormintele, în mănăstire.

Şi-aşa cu cei patruzeci de călugări şi cu patriarhul lor!

Estimp, veghea lui Allah îi meni caravanei bună tihnă şi, după o călătorie fără supărări, sosi cu bine în ţara de obârşie. Şi Zein Al-Mawassif, ajutată de soaţele sale, se coborî din palanchin şi puse piciorul la pământ în grădina ei. Şi intră în casă şi numaidecât porunci să se gătească totul şi să se parfumeze patul cu ambră scumpă, până a nu o trimite pe Hubub să-l vestească de întoarcerea sa pe mult-iubitul Anis.

Or, Ia ceasul acela, Anis, care îşi trecea zilele şi nopţile numai într-un plâns, sta şi somnolea, întins pe patul lui şi avea un vis în care o vedea limpede pe iubita sa cum se întorsese acasă. Şi, întrucât credea în vise, se ridică tare tulburat şi plecă numaidecât la casa iubitei Zein Al-Mawassif ca să se încredinţeze dacă visul era adevărat. Şi intră pe poarta de la grădină. Şi îndată simţi în văzduh mireasma de ambră şi de mosc a mult-iubitei sale. Şi zbură către casă şi intră în odaia în care, gata de mult, Zein Al-Mawassif îl aştepta să vină. Şi căzură unul în braţele celuilalt şi şezură mult timp înlănţuiţi aşa, vădindu-şi semnele pătimaşei lor iubiri. Şi, ca să nu leşine de bucurie şi de tulburare, băură dintr-un ulcior plin cu o băutură răcoritoare de zahăr cu lămâie şi cu apă de flori. După care îşi descărcară sufletele, poves-tindu-şi tot ce li se întâmplase în vremea despărţirii lor; şi nu tăceau decât ca să se alinte şi să se sărute cu drag. Şi numai Allah ştie socoata şi dârzia dovezilor lor de dragoste din noaptea aceea. Şi, a doua zi, o trimiseră pe tânăra Hubub după cadiu şi după martori, care scriseră pe loc senetul lor de căsătorie. Şi trăiră amândoi o viaţă preafericită, până ce veni Secerătoarea flăcăilor şi a fetişcanelor! Ci slavă şi mărire Aceluia carele, întru dreptatea sa, împarte frumuseţea şi desfăturile! Şi rugăciunea şi pacea fie cu sultanul trimişilor, Mahomed, care a menit raiul pentru drept-credincioşii săi!

După ce Şeherezada povesti astfel povestea lui Anis şi a frumoasei Zein Al-Mawassif, micuţa Doniazada strigă:

— O, surioara mea, câtă dulceaţă, câtă desfătare, câtă curăţie şi câtă desăvârşire în vorbele tale!

Iar Şeherezada spuse:

— Dar ce este toată această poveste pe lângă aceea pe care a şase sute şaizeci şi şasea noapte vreau s-o mai povestesc, dacă, bineînţeles, vrea să-mi îngăduie sultanul, despre Tânărul cel Leneş? Şi sultanul Şahriar spuse:

— De bună seamă, Şeherezada! Am să-ţi mai îngădui şi noaptea aceasta, căci vorbele tale m-au mulţumit, iar eu nu cunosc Povestea cu Tânărul Leneşi şi Şeherezada spuse:

POVESTEA CU TÂNĂRUL LENEŞ1 e povesteşte – printre multe altele – că într-o zi, pe când califul Harun Al-Rasid şedea în scaunul lui de domnie, a intrat în sală un băietei hadâmb care ţinea în mâini o cunună de aur roşu, încrustată cu mărgăritare şi rubine şi tot soiul de gemme şi de nestemate dintre cele mai scumpe. Şi hadâmbuţul a sărutat pământul dintre mâinile califului şi a spus:

— O, emire al drept-credincioşilor, stăpâna noastră Sett Zobeida m-a trimis să-ţi aduc salamalecurile şi supunerea ei şi totodată să-ţi spun că acestei cunune minunate, pe care o ştii bine, îi lipseşte din vârf o gemmă mare şi nu s-a putut găsi niciodată una destul de frumoasă spre a fi pusă în locul gol. Şi a poruncit să se caute pe la toţi negustorii şi a scotocit prin toată vistieria sa, dar până acuma încă nu a izbutit să găsească o piatră vrednică să stea în vârful cununei acesteia! Drept care doreşte să porunceşti tu să se facă cercetările de cuviinţă, spre a-şi împlini plăcerea.

Atunci califul s-a întors înspre vizirii, emirii, curtenii şi musaipii săi şi le-a spus:

— Căutaţi cu toţii gemma aceea, cât de mare şi de frumoasă o doreşte Sett Zobeida!

Or, au căutat cu toţii gemma printre nestematele soţiilor lor; ci nu au găsit nimic pe potriva dorinţei a şase sute şaizeci şi şaptea noapte stăpânei Sett Zobeida. Şi au dat seamă califului de zădărnicia căutărilor lor. Iar califul şi-a simţit inima tare strânsă la vestea aceea şi le-a spus:

— Cum se poate să fiu calif şi domnul domnilor de pe pământ şi să nu se poată să am un lucru atâta de nevolnic cum este o piatră? Vai de căpăţânile voastre! Duceţi-vă şi cercetaţi pe la negustori!

Iar ei au cercetat pe la toţi negustorii, care au răspuns la fel:

— Nu mai căutaţi degeaba! Stăpânul nostru califul nu va putea să găsească o gemmă ca aceea decât la un tânăr din Bassra, care se numeşte Abu-Mohammad-Oase-Moi!

Iar ei s-au dus să-i dea seamă califului despre cele ce aflaseră, spunându-i:

— Stăpânul nostru califul nu va putea să găsească gemma decât la un tânăr din Bassra, care se numeşte Abu-Mohammad-Oase-Moi!

Atunci califul i-a poruncit lui Giafar, vizirul său, să-i dea de ştire emirului de la Bassra să se ducă să-l caute numaidecât pe Abu-Mohammad-Oase-Moi şi să-l aducă cu mare zor la Bagdad, dinaintea sa.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a şase sute şaizeci şi şaptea noapte spuse: să-l caute numaidecât pe Abu-Mohammad-Oase-Moi şi să-l aducă cu mare zor la Bagdad, dinaintea sa. Şi Giafar a scris pe dată o scrisoare şi l-a însărcinat pe spătarul Massrur să plece cu mare grabă la Bassra şi s-o ducă chiar el emirului El-Zobeidi, cârmuitorul cetăţii. Şi Massrur a plecat, fără a mai zăbovi, să-şi îndeplinească solia.

Când cârmuitorul Bassrei, emirul El-Zobeidi, aprimit scrisoarea califului, a răspuns că ascultă şi că se supune; şi, după ce i-a dat trimisului califului toate cinstirile şi supunerile datorate, i-a pus la îndemână nişte străji care să-l ducă acasă la Abu-Mohammad-Oase-Moi. Şi massrur a ajuns îndată la palatul în care locuia tânărul acela şi a fost întâmpinat la poartă de o ceată de robi îmbrăcaţi bogat, cărora le-a spus:

— Daţi de ştire stăpânului vostru că emirul drept-credincioşilor îl cheamă la Bagdad!

Şi robii au intrat să ducă stăpânului lor ştirea.

Într-o clipită, tânărul Abu-Mohammad s-a şi ivit în pragul casei sale şi l-a văzut pe trimisul califului cu stră-jile emirului de la Bassra; şi s-a plecat până la pământ dinaintea lui şi a spus:

— Mă supun poruncilor emirului drept-credincioşilor! Pe urmă a adăugat:

— Ci mă rog măriilor voastre, o, prealuminaţilor, să intraţi pe-o clipă ca să-mi cinstiţi casa!

Massrur a răspuns:

— Nu prea putem să zăbovim pe-aici, din pricina poruncilor grabnice ale califului, care nu aşteaptă decât sosirea ta la Bagdad!

El a spus:

— Ci tot trebuie să-mi daţi răgazul de trebuinţă ca să-mi fac pregătirile de drum. Intraţi, dară şi hodiniţi-vă!

Massrur şi însoţitorii săi au mai făcut, chipurile, oleacă de nazuri, dar până la urmă au intrat după tânăr.

Şi au văzut, încă din odaia de la intrare, nişte perdele falnice de catifea albastră ţesute cu zarafâr subţire, şi marmure scumpe şi lucruri de lemn cioplit şi tot felul a şase sute şaizeci şi şaptea noapte de minunăţii şi peste tot şi pe chilimuri şi pe lucruri şi pe pereţi ori pe tavane, numai aurării şi argintării şi nestemate strălucitoare. Şi gazda i-a dus la o sală de scaldă, sclipind de curăţenie şi înmiresmată ca un boboc de trandafir, atâta de minunată cum nici saraiul califului nu avea una asemenea. Iar după scaldă robii i-au îmbrăcat în nişte mantii scumpe de atlaz verde, împodobite cu flori făcute din mărgăritare, din aur subţire şi din nestemate de toate culorile. Şi, spunându-le urările de după scaldă, robii le-au adus pe două tăvi de smalţ aurit cupele cu sorbeturi şi răcoritoare. După care au intrat cinci tineri, frumoşi ca îngerul Harut, care au înmânat fiecăruia, din partea stăpânului lor, după urările de scaldă, câte o pungă cu cinci mii de dinari, ca dar. Şi atunci au intrat robii dintâi, aceia care îi duseseră la hammam; şi i-au poftit să vină după ei şi i-au dus în sala de oaspeţi, unde îi aştepta Abu-Mohammad, stând pe un divan de mătase şi cu coatele sprijinite pe nişte perne tivite cu mărgăritare. Şi s-a ridicat în cinstea lor şi i-a poftit să şadă jos lângă el şi a mâncat şi a băut, laolaltă cu ei tot felul de mâncăruri minunate şi de băuturi cum nu se află decât la palatele kaizerilor. Atunci tânărul s-a ridicat şi le-a spus:

— Sunt robul emirului drept-credincioşilor! Pregătirile de drum au fost făcute şi putem să plecăm la Bagdad!

Şi au ieşit din Bassra şi au luat calea către Bagdad. Şi, după o călătorie fericită, au ajuns în Cetatea Păcii şi au intrat în palatul emirului drept-credincioşilor.

Când s-a văzut în fata califului, Abu-Mohammad a sărutat pământul dintre mâinile lui şi a luat o înfăţişare plină de cuviinţă şi de cumpătare. Şi califul l-a poftit să şadă jos. Şi el a şezut sfios pe marginea scaunului şi, cu o vorbire foarte aleasă, a rostit:

— O, emire al drept-credincioşilor, robul tău cel supus a aflat, fără să-i fi spus cineva, pricina pentru care este chemat dinaintea domnului său. Drept care, în loc de numai o gemmă, a socotit de datoria lui de nevrednic supus să-i aducă emirului drept-credincioşilor tot ceea ce i-a hărăzit soarta!

Şi după ce a rostit vorbele acestea, a adăugat:

— Dacă stăpânul nostru îmi îngăduie, am să pun să se deschidă lăzile pe care le-am adus cu mine, ca dar al unei slugi pentru domnul său!

Şi califul i-a spus:

— Nu văd nimica împotrivă!

Atunci Abu-Mohammad a poruncit să fie adusă cea dintâi ladă şi a scos din ea, printre alte minunăţii ce răpeau minţile, trei pomi de aur, cu tulpinile de aur, cu crengile şi cu frunzele de smarald şi de berii ver-de-albastru şi cu poamele de rubine, de mărgăritare şi de topaze, în loc de portocale, de mere şi de granate. Pe urmă, în vreme ce califul se minuna de frumuseţea acelor pomi, a deschis cea de a doua ladă.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a şase sute şaizeci şi opta noapte spuse:

Pe urmă, în vreme ce califul se minuna de frumuseţea acelor pomi, a deschis cea de a doua ladă şi, printre alte bogăţii, a scos un chioşc de mătase şi de aur, încrustat cu mărgăritare, hiacinte, rubine, safire şi multe alte gemme cu nume necunoscute; şi stâlpul din mijloc al acelui chioşc era făcut din lemn de aloe indian; şi toţi pereţii chioşcului erau tigheliţi cu gemme de toate culorile, iar pe dinlăuntru era împodobit cu desene de un meşteşug minunat, înfăţişând zbeguri de animale şi zboruri de păsări; şi toate acele animale şi acele păsări erau făcute din aur, din crisolite, din granate, din smaralde şi din multe alte soiuri de gemme şi de mademuri scumpe.

Şi după ce a scos din ladă acele felurite lucruri, pe care le-a aşternut pe chilimuri una peste alta, la nimereală, Abu-Mohammad s-a ridicat în picioare lângă ele şi, fără a-şi mişca nici măcar capul, şi-a săltat şi şi-a coborât pleoapele. Şi pe dată chioşcul întreg s-a orânduit singur în mijlocul sălii, cu atâta iuţeală, rânduială şi potriveală de parcă ar fi fost întocmit de douăzeci de inşi pricepuţi; şi cei trei pomi minunaţi s-au dus şi s-au aşezat singuri la intrarea chioşcului, adăpostindu-l cu umbra lor.

Atunci Abu-Mohammad s-a mai uitat o dată la chioşc şi a dat un şuierat foarte slab. Şi numaidecât păsările-gemme dinlăuntru au început să cânte şi jivinele de aur au început să le răspundă cu dulceaţă şi cu gingăşie. Şi Abu-Mohammad, peste o clipită, a scos alt şuierat şi corul întreg a tăcut numaidecât pe nota începută.

Când şi-a mai venit oleacă în fire din uluirea în care îl cufundase vederea acelor lucruri cum altele asemenea nu mai văzuse niciodată, califul i-a spus tânărului:

— Poţi tu să-mi spui, o, tinere, de unde ai dobândit toate lucrurile acestea, câtă vreme nu eşti decât un supus dintre supuşii mei! Toată lumea te cunoaşte pe numele de Abu-Mohammad-Oase-Moi, şi stiu că tatăl tău nu era decât un biet zbanţagiu2 la hammam, care a a şase sute şaizeci şi opta noapte murit fără să-ţi fi lăsat nici un fel de moştenire! Cum se face, dar, de-ai ajuns, în atâta de puţină vreme şi atâta de tânăr încă, la treapta aceasta de bogăţie, de fală şi de putere?

Şi Abu-Mohammad a răspuns:

— Am să-ţi spun povestea mea, o, emire al drept-credincioşilor, care este o poveste atâta de minunată şi de plină de întâmplări nemaipomenit de vrăjite, încât dacă ar fi scrisă cu acul pe colţul dinlăuntru al ochiului, ar fi o învăţătură de mari foloase pentru acela care ar vroi să se bucure de ea!

Şi Al-Raşid, până peste poate de zădărit, a spus:

— Grăbeşte-te şi ne deapănă ceea ce ai să ne spui, a Abu-Mohammad!

Şi tânărul a spus:

— Află, dar, o, stăpâne al drept-credincioşilor (Allah înalţe-te întru putere şi slavă!) că, într-adevăr sunt cunoscut îndeobşte pe numele de Abu-Mohammad-Oase-Moi şi că sunt fiul unui biet zbanţagiu de pe vremuri de la hammam, care a murit fără să ne lase, mie şi maică-mii, nici cele de trebuinţă ca să facem fată nevoilor. Încât aceia care ţi-au povestit amănuntele acestea ţi-au spus adevărat; ci ei nu ţi-au spus nicipentru ce şi nici cum am dobândit eu porecla! Or, iacătă! Încă din copilăria mea, o, emire al drept-credincioşilor, eu am fost copilul cel mai leneş şi mai molâu din câţi se pot găsi pe faţa pământului. Şi, într-adevăr, aşa de mare erau netruda şi lenevia mea, încât, dacă mă aflam culcat pe pământ şi dacă soarele cădea cu toate flăcările lui pe căpăţâna mea goală, în toiul amiezii, eu nu aveam inimă să-mi schimb locul ca să mă mut la umbră şi mă lăsam copt ca o colocasă3, mai degrabă decât să mişc un picior sau o mână.

Or, la moartea răposatului meu tată (aibă-l Allah întru mila sa!), eram un copilandru de cincisprezece ani; da parcă n-aş fi avut decât doi ani ca vârstă, căci nu vroiam nici să muncesc, nici să mă mişc din locul meu; iar biata maică-mea era nevoită să slugărească pe la oamenii din mahala, ca să nu murim de foame, pe când eu îmi petreceam zilele întins pe-o latură şi nu aveam nici măcar putere să-mi ridic mâna ca să gonesc muştele care îşi aşezaseră sat în toate găurile de pe chipul meu.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a şase sute şaizeci şi noua noapte spuse: muştele care îşi aşezaseră sat în toate găurile de pe chipul meu.

Or, într-o zi, dintr-o întâmplare destul de rară printre întâmplări, maică-mea, care ostenise o lună întreagă slugărind pe la cine-i da de muncă, intră în odaia mea, ţinând în mână cinci bănuţi de argint, rodul trudei ei întregi. Şi îmi spuse: „O, copile al meu, tocmai am auzit că vecinul nostru, şeicul Muzaffar, pleacă spre ţara Chinei! Or, ştii şi tu, copile al meu, că acest preacinstit şeic este un om minunat, un om de bine care nu-şi râde de nişte sărăcani ca noi şi nu-i alungă niciodată. Ia, dar, aceste cinci drahme de argint şi scoală-te să mergi cu mine la şeic; şi să-i dai aceste cinci drahme şi să-l rogi să-ţi cumpere din China niscaiva mărfuri pe care să le vinzi apoi aici şi cu care (de-ar da Allah, întru mila lui faţă de noi!) să dobândeşti, fără de nici o îndoială, un câştig frumos. Iată, aşadar, pentru noi, prilejul să a şase sute şaizeci şi noua noapte ne îmbogăţim! Iar acela care nu vrea să primească pâinea lui Allah este un păgân!" Or, eu, la predica aceea a mamei mele, îmi sporii şi mai mult trândăvia şi mă prefăcui mort de-a binelea. Iar maică-mea mă rugă şi mă răsrugă în toate chipurile, în numele lui Allah şi pe mormântul tatălui meu şi pe toate! Da degeaba! Căci mă făceam că sforăi! Atunci îmi zise: „Pe harurile răposatului! Mă juruiesc, o, Abu-Mohammad-Oase-Moi, dacă nu vrei să mă asculţi şi să mergi cu mine la şeic, că n-am să-ţi mai dau nici să bei, nici să mănânci, şi-am să te las să mori de foame!" Şi rosti vorbele acestea cu un glas atâta de hotărât, o, emire al drept-credincioşilor, încât pricepui că de data aceasta are să se ţie de cele ce spunea; şi scosei atunci un grohăit surd, care vroia să zică: „Ajută-mă să mă scol!" Şi ea mă luă de mână şi mă ajută să mă ridic şi să şed pe scaun. Eu atunci, sfârşit de trudă, începui să plâng şi, printre geamăte, suspinai: „Dă-mi târlicii!" Şi ea mi-i aduse, iar eu îi zisei: „Pune-mi-i în picioare!" Şi ea mi-i puse în picioare. Şi eu îi zisei: „Ajută-mă să mă ridic!" Şi ea mă ridică şi mă sprijini să stau drept. Iar eu, gemând de să-mi dau sufletul, îi zisei: „Sprijină-mă să merg!" Iar ea veni în spatele meu şi mă sprijini împingându-mă încetişor spre a mă face să calc. Iar eu începui să merg cu paşi rari, oprindu-mă Ia fiecare pas să răsuflu şi plecându-mi capul pe umeri de parcă mi-aş fi dat sufletul. Şi într-un sfârşit ajunsei, în felul acela, la malul mării, la şeicul Muzaffar care, împresurat de oamenii şi de prietenii lui, se pregătea să se suie pe corabie pentru plecare. Iar sosirea mea fu întâmpinată cu mare uimire de toţi cei de faţă, care strigau uitându-se la mine: „O, ce, minune! E întâia dată când îl vedem pe Abu-Mohammad-Oase-Moi umblând! Şi este întâia dată când iese din casa lui!" Or eu, când ajunsei lângă şeic, îi spusei: „O, unchiule al meu, tu eşti şeicul Muzaffar?" El îmi spuse: „La poruncile tale, o, Abu-Mohammad, o, fiu al prietenului meu, răposatul zbanţagiu (Allah aibă-l întru bunăvoia şi mila sa!) ". Eu îi zisei, întinzându-i cele cinci drahme de argint: „Ia aceste cinci drahme, o, şeicule şi cumpără-mi pe ele niscaiva mărfuri de la China! Şi poate că aşa, prin mijlocirea ta, are să fie un prilej să ne îmbogăţim şi noi!" Iar şeicul Muzaffar nu vroi să nu primească cele cinci drahme; şi le vârî la chimirul său, zicând: „In numele lui Allah!" Şi îmi spuse: „Binecuvântarea lui Allah!" Şi îşi luă rămas-bun de la mine şi de la mama mea; şi, însoţit de o mulţime de neguţători care se întovărăşiseră cu el pentru acea călătorie, se sui pe corabia care să-l ducă în China. Or, Allah meni bună pace şeicului Muzaffar, care ajunse fără de supărare în ţările Chinei. Şi cumpără şi tot aşa făcură şi ceilalţi negustori care erau cu el, ce era de cumpărat şi vându ce avea de vândut şi târgui şi făcu tot ce avea de târguit şi de făcut. După care se sui, ca să se întoarcă în ţara noastră, tot pe corabia pe care o închinase de la Bassra, împreună cu soţii săi. Şi ridicară pânzele şi lăsară China în urmă. După zece zile de plutire, şeicul Muzaffar se sculă deodată, într-o dimineaţă, îşi plesni cu deznădejde palmele una de alta şi strigă: „Să se strângă pânzele!" Şi negustorii, tare nedumeriţi, îl întrebară: „Care-i treaba, o, şeicule Muzaffar?" El spuse: „Trebuie să ne întoarcem îndărăt în China!" Şi ei, până peste poate de uluiţi, îl întrebară: „Da de ce aşa, o, şeicule Muzaffar?" El spuse: „Aflaţi că am uitat să cumpăr mărfurile pentru care Abu-Mohammad-Oase-Moi mi-a dat cele cinci drahme de argint!" Şi negustorii îi spuseră: „Allah fie cu tine, o, şeicule al nostru! Nu ne sili, după toate ostenelile îndurate şi după toate primejdiile înfruntate şi după o lipsă atâta de lungă din ţara noastră, să ne întoarcem în China pentru un a şase sute şaizeci şi noua noapte fleac ca acesta!" El spuse: „Trebuie numaidecât să ne întoarcem în China! Căci m-am juruit pe credinţa mea cu făgăduiala faţă de Abu-Mohammad şi de biata maică-sa, soţia prietenului meu, răposatul zbanţagiu!" Ei spuseră: „Asta să nu te apese întru nimic, o, şeicule! Căci suntem gata să-ţi plătim fiecare câte cinci dinari de aur ca dobândă la cele cinci drahme de argint pe care ţi le-a înmânat Abu-Mohammad-Oase-Moi! Şi ai să-i dai tot aurul acesta la sosirea noastră acasă!" El spuse: „Primesc darul vostru, în numele lui!" Atunci negustorii îi plătiră fiecare câte cinci dinari de aur, în numele meu, şeicului Muzaffar, şi îşi văzură de drum mai departe. Or, de-a lungul drumului, corabia se opri, ca să ia merinde, la o insulă de printre cele multe insule. Şi negustorii şi şeicul coborâră să se preumble pe uscat. Iar şeicul, după ce se preumblă şi se bucură de reveneala de pe insula aceea, se întoarse să se urce pe corabie, când văzu pe ţărmul mării un neguţător de maimuţe care avea de vânzare vreo douăzeci de asemenea rapturi. Ci printre toate acele maimuţe, avea şi una care era tare prăpădită la înfăţişare, cheală, tremurând întruna şi cu ochii urduroşi. Iar maimuţele celelalte, de fiecare dată când stăpânul lor întorcea capul ca să stea de vorbă cu muşteriii, nu pregetau să se repeadă la tovarăşa lor cea ticăloasă şi s-o muşte şi s-o zgârâie şi să i se ude pe cap. Iar şeicul Muzaffar, care avea o inimă miloasă, tare fu mişcat de starea acelei sărmane maimuţe şi îl întrebă pe neguţător: „Cu cât dai maimuţa aceea?" El spuse: „Aceea, o, stăpâne al meu, nu este scumpă. Ţi-o las, ca să scap de ea, cu cinci drahme numai!" Iar şeicul îşi zise: „Este taman cât mi-a dat orfanul! Şi am să-i cumpăr jivina aceasta, că doar o putea să se slujească de ea, arătând-o prin sukuri şi să-şi câştige pâinea lui şi a mamei sale!" Şi plăti neguţătorului cele cinci drahme şi puse pe unul dintre corăbierii de pe corabie să prindă maimuţa. După care se sui pe corabie, împreună cu soţii săi negustori, gata de plecare. Or, până să se desfăşoare pânzele, văzură nişte pescari care se cufundau în adâncurile mării şi, de fiecare dată când ieşeau din apă, ţineau în mâini nişte scoici pline cu mărgăritare. Şi maimuţa văzu şi ea.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a şase sute şaptezecea noapte spuse:

Şi maimuţa văzu şi ea lucrul acela. Şi numaidecât făcu >) j o săritură şi se cufundă în apă. Şi se băgă până la fundul mării şi ieşi peste o bucată de vreme ţinând în mâini şi în gură nişte scoici pline cu mărgăritare de o mărime şi de o frumuseţe uluitoare. Şi se caţăra pe corabie şi l > veni să-i dea şeicului tot ce pescuise. Pe urmă îi făcu din mână mai multe semne care vroiau să spună: „Leagă-mi ceva la gât!" Şi şeicul îi legă un sac la gât şi maimuţa sări iarăşi în mare şi ieşi iar cu sacul umplut cu scoici pline cu mărgăritare, mai frumoase şi mai mari decât cele dintâi. Pe urmă iar sări în mare, de mai multe ori la rând, şi de fiecare dată se întoarse să-i aducă şeicului sacul plin cu pescuitul ei minunat. Şi-aşa! Iar şeicul şi toţi neguţătorii erau până peste fire de uluiţi. Şi îşi spuneau: „Nu este putere şi tărie decât întru Allah Atotputernicul! Maimuţa aceasta stăpâneşte taine pe care noi nu le putem pătrunde! Ci toate astea-s întru norocul lui Abu-Mohammad-Oase-Moi, fiul zbanţagiului!" După care a şase sute şaptezecea noapte plecară de la insula mărgăritarelor4. Şi, după o călătorie minunată ajunseră la Bassra. Or, de cum puse piciorul pe uscat, şeicul Muzaffar veni să bată la uşa noastră. Şi maică-mea întrebă dinlăuntru: „Cine este acolo?" Şi el răspunse: „Sunt eu! Deschide, o, mamă a lui Abu-Mohammad! M-am întors din China!" Şi maică-mea strigă: „Scoală-te, Oase-Moi! Iacătă şeicul Muzaffar care s-a întors din China! Du-te şi deschide-i poarta şi temeneşte-te dinainte-i şi spune-i bun venit! Pe urmă să-l întrebi ce ţi-a adus, în nădejdea că Allah ţi-o fi trimis, prin mijlocirea lui, cu ce să ne îndestulăm nevoile!" Iar eu îi spusei: „Ajută-mă să mă scol şi să umblu!" Şi ea aşa făcu. Şi mă ostenii, împiedicându-mă în poalele mantiei, până la uşă pe care o deschisei. Şi şeicul Muzaffar, urmat de robii lui, intră în odaia de primire şi îmi spuse: „Salamalecul şi binecuvântarea fie asupra celuia ale cărui cinci drahme au fost noroc călătoriei noastre! Ia uite, o, fiul meu, ce ţi-am adus!" Şi porunci să se înşire în odaie sacii de mărgăritare, îmi înmână aurul pe care i-l dăduseră negustorii şi îmi puse în palmă sfoara cu care era legată maimuţa. Pe urmă îmi spuse: „Asta este tot ceea ce ţi-au dobândit cele cinci drahme! În ce priveşte maimuţa, o, fiul meu, să n-o chinuieşti, întrucât este o maimuţă binecuvântată!" Şi îşi luă rămas-bun de la noi şi plecă împreună cu toţi robii săi. Eu atunci, o, emire al drept-credincioşilor, mă întorsei înspre maică-mea şi îi spusei: „Vezi şi tu, o, maică a mea, cine avea dreptate dintre noi doi! Mi-ai asuprit viaţa în fiecare zi spunându-mi: «Scoală-te, Oase-Moi şi munceşte!» Iar eu îţi spuneam: „Cel care m-a zămislit are să-mi dea cu ce să trăiesc!" Şi maică-mea îmi răspunse: „Dreptu-i, fiul meu! Fiecare îşi poartă ursita legată la gât şi, orice-ar face, nu poate să scape de ea!" Pe urmă mă ajută să număr mărgăritarele şi să le împart pe mărimi şi pe frumuseţe. Şi mă scuturai de moleşeala şi de trândăvia mea şi începui să mă duc la suk în fiecare zi şi să vând mărgăritare la negustori. Şi dobândii câştig straşnic, care îmi îngădui să cumpăr pământuri, case, prăvălii, grădini, palate şi mulţime de robi – bărbaţi, femei şi copilandri. Or, maimuţa mergea cu mine peste tot şi mânca tot ce mâneam eu şi bea ce beam eu şi nu mă scăpa din ochi niciodată. Ci, într-o zi, pe când mă aflam în palatul pe care pusesem să mi se zidească, maimuţa îmi făcu semn că vrea o călimară, hârtie şi calam. Şi îi adusei cele trei lucruri. Şi ea luă hârtia, pe care o aşeză pe mâna ei stângă, aşa cum fac calemgiii şi luă calamul, pe care îl înmuie în călimară şi scrise: „O, Abu-Mohammad, du-te de-mi caută un cocoş alb! Şi vino cu el în grădină, după mine!" Iar eu citii rândurile acelea şi mă dusei să caut un cocoş alb şi alergai în grădină să i-l dau maimuţei, pe care o găsii ţinând în mâini un şarpe. Şi maimuţa luă cocosul şi îl

        ) r slobozi asupra şarpelui. Şi pe dată cele două făpturi se luară la luptăşi cocoşul îl birui până Ia urmă pe şarpe şi îl ucise. Pe urmă, altminterea de cum fac cocoşii, îl mâncă pe tot, până la capăt. Maimuţa atunci luă cocoşul, îi smulse penele toate şi le sădi una lângă alta în grădină. Pe urmă omorî cocoşul şi udă cu sângele lui toate penele. Şi luă pipota cocoşului, o curăţă şi o puse în mijlocul grădinii. După care.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a şase sute şaptezeci şi una noapte micuţa Doniazada îi spuse surorii sale:

A şase sute şaptezeci şi una noapte

— O, sora mea, te rog mult! Grăbeşte de ne spune ce-a făcut maimuţa lui Abu-Mohammad după ce a sădit penele cocoşului în grădină şi le-a udat cu sângele cocoşului!

Iar Şeherezada spuse:

— Din toată inima şi cu drag! Şi urmă:

După care se duse dinaintea fiecărei pene, îşi clămpăni fălcile scoţând nişte ţipete pe care eu nu le putui pricepe şi se întoarse iar lângă mine, ca să facă o săritură de-a mirările, ridicându-se de pe pământ şi pierind din ochii mei, în văzduhuri. Şi-n clipita aceea toate penele de cocoş din grădina mea se preschimbară în pomi de aur, cu crengile şi cu frunzele de smarald şi de berii verde-albastru şi având drept roade rubine, mărgăritare şi toate soiurile de nestemate. Iar pipota cocoşului se preschimbă în chioşcul acesta vrăjit, pe care mi-am îngăduit să ţi-l dăruiesc, o, emire al drept-credincioşilor, dimpreună cu trei pomi din grădina mea! Eu atunci, îmbogăţit de aci înainte cu bunurile acestea fără de socoată, dintre care fiecare nestemată preţuieşte cât o vistierie, trăiesc astăzi în huzur şi fericire! Şi toate astea numai fiindcă în tinereţele mele mi-am pus credinţa în bunătatea cea fără de margini a Atoateîmpărţitorului, carele nu-i lasă niciodată în nevoie pe drept-credincioşii săi!

După ce a ascultat povestea aceasta, califul s-a minunat până peste marginile minunării şi a strigat:

— Bunăvoinţa lui Allah este fără capăt!

Şi l-a oprit pe Abu-Mohammad pe lângă sine, ca să poată să povestească povestea aceasta diecilor de la palat spre a fi scrisă. Şi nu l-a lăsat să plece din Bagdad decât după ce l-a coperit de cinstiri şi de daruri, cu o dărnicie pe potriva celei pe care o dovedise oaspetele său faţă de el. Ci Allah este cel mai darnic şi mai puternic!

După ce sultanul Şahriar ascultă povestea, îi spuse Şeherezadei:

— O, Şeherezada, povestea aceasta mă mulţumeşte, pentru învăţătura ei!

Iar Şeherezada zise:

— Da, Măria Ta, ci ea nu-i nimic faţă de aceea pe care vreau să ţi-o povestesc în seara aceasta!

SFÂRŞIT

        [1] In traducerea lui M. A. Salie, titlul este Povestea cu Abu-Muhammed cel leneş.

        [2] De la cuvântul zbanţ – ventuză. In traducerea lui M. A. Salie, răposatul tată al lui Mohamed se îndeletnicea cu luarea de sânge la hammam, făcea adică hărăcsiri, ceea ce ar fi impus în traducerea noastră termenul de „haracsagiu".

        [3] Colocasia antiquomm – plantă tropicală, cultivată pentru rizomul ei bogat în feculă.

        [4] La M. A. Salie: Insula Zindj – numele arab al insulei Zanzibar.