Viclenie muierească

Mi s-a povestit, o, norocitule sultan, că într-o cetate ca toate cetăţile, o nevastă tânără, de neam mare, al cărei soţ lipsea adeseori plecând în călătorii mai apropiate ori mai depărtate, până la urmă nu a mai putut să îndure ghiesurile clocotului din ea şi şi-a ales, ca balsam alinător, un flăcăiandru care nu-şi avea semăn printre flăcăiandrii acelei vremi. Şi amândoi se iubiră cu o dragoste nemaipomenită; şi se simţeau mulţumiţi unul cu celălalt, în toată voioşia şi în toată tihna, sculându-se ca să mănânce, mâncând ca să se culce şi culcându-se ca să se zbeguiască. Şi trăiră aşa o bună bucată de vreme.

Or, într-o zi, flăcăul fu luat pieptiş de un şeic cu barbă albă, un stricat cu două fete, întocmai ca şi cuţitul cu două tăişuri al vânzătorilor de colocase. Ci flăcăul nu vroi nicicum să se supună la ceea ce îi cerea celalalt şi, luându-se la ceartă cu el, îl lovi vârtos peste faţă şi îi smulse ticăloasa de barbă. Iar şeicul se duse şi se plânse valiului cetăţii de bătaia pe care o îndurase; şi valiul porunci ca flăcăul să fie priponit şi aruncat în temniţă.

Estimp, nevestica află ce păţise drăguţul ei şi, şti-indu-l la popreală, fu cuprinsă de o ciudă amarnică, încât nu zăbovi să ticluiască un plan spre a-şi slobozi iubitul şi, împodobindu-se cu cele mai frumoase haine ale ei, se duse la palatul valiului, ceru să fie primită de a şase sute optsprezecea noapte el şi fu poftită în sala de judecată. Or, pe Allah! Numai arătându-se aşa, în toată frumuseţea ei, nevestica ar fi şi dobândit de la bun început câştig la toate judecăţile de pe tot pământul în lung şi-n lat. într-adevăr, după salamalecuri, îi spuse valiului:

— O, valiule, stăpâne al nostru, flăcăul Cutare, pe care ai poruncit să-l bage la opriş, este chiar fratele meu şi stâlpul casei mele. Şi a fost învinuit pe nedrept de martorii şeicului şi de şeic, care este un ticălos şi un dezmăţat. Vin, dar, să cer de la dreptatea ta să-l slobo-zeşti, altminteri casa mea are să cadă în prăpăd; iar eu as muri de foame!

Or, de cum o văzu pe tinerică, inima valiului începu să fiarbă straşnic de dragul ei; şi, împătimit după nevestică, îi zise:

— Hotărât! Sunt gata să-l slobozesc pe fratele tău! Ci, mai întâi, intră în haremul casei mele şi, când s-or sfârşi judecăţile, am să vin la tine ca să stăm de vorbă mai pe îndelete!

Ea însă, pricepând ce vrea valiul, îşi zise: „Pe Allah! O, barbă de catran, n-ai să mă atingi tu decât când o face plopul mere!" Şi răspunse:

— O, valiule, stăpâne al nostru, este mai bine să vii tu la mine acasă, unde am avea tot răgazul să vorbim despre toate, mai în tihnă decât aici unde eu nu sunt decât o străină.

Şi valiul, bucuros până peste poate, o întrebă:

— Şi unde se află casa ta? Ea spuse:

— În cutare loc! Şi am să te aştept acolo, în seara aceasta, pe la scăpătat de soare!

Şi plecă de la valiu, pe care îl lăsă cufundat într-o mare zbuciumată şi se duse să-l caute şi pe cadiul cetăţii.

Intră, aşadar, în casa cadiului, care era un om în vârstă şi îi spuse:

— O, cadiule, stăpâne al nostru! El spuse:

— Da! Ea urmă:

— Mă rog ţie să-ţi arunci privirile asupra necazului meu şi Allah are să se bucure de tine!

El întrebă:

— Cine te-a asuprit? Ea răspunse:

— Un ticălos de şeic care, cu ajutorul martorilor lui mincinoşi, a izbutit să-l bage la temniţă pe fratele meu, singurul stâlp al casei mele. Şi vin ca să te rog să mijloceşti pe lângă valiu să-i dea drumul fratelui meu!

Or, când cadiul o văzu şi o auzi pe tinerică, căzu îndrăgostit de ea nebuneşte şi îi zise:

— Hotărât! Am să mă îngrijesc de fratele tău. Ci, până una alta, intră colea în haremul meu şi aşteaptă-mă acolo. Şi avem să tăinuim cum stă treaba. Şi ai să ajungi să-ţi izbândeşti dorinţa!

Şi tinerica îşi zise: „A! Fiu de codoş, ai să mă ai când o face plopul mere!" Şi răspunse:

— O, stăpâne al nostru, ar fi mai bine să te aştept la mine acasă, unde nimenea nu ne-ar supăra!

El întrebă:

— Şi unde se află casa ta? Ea spuse:

— In cutare loc! Şi am să te aştept acolo, chiar în seara aceasta, după scăpătatul soarelui!

Şi plecă de la cadiu şi se duse să-l caute pe vizirul sultanului.

Când ajunse dinaintea vizirului, îi povesti despre întemniţarea flăcăului, pe care îl da drept fratele ei şi îl a şase sute optsprezecea noapte rugă să poruncească a fi slobozit. Şi vizirul îi spuse:

— Nu este nimic împotrivă! Ci, până atunci, intră colea în haremul meu, unde am să vin la tine, ca să stăm de vorbă despre treaba aceasta!

Ea spuse:

— Pe viaţa capului tău, o, stăpâne al nostru, eu sunt tare ruşinoasă şi nu aş şti nici măcar pe unde să umblu prin haremul Măriei Tale. Casa mea însă este mult mai potrivită pentru taifasuri de soiul acesta şi am să te aştept acolo chiar în seara aceasta, la un ceas după scăpătatul soarelui!

Şi îi spuse în ce loc se afla casa ei şi plecă de la el ca să se ducă la palat la sultanul cetăţii.

Or, când intră în sala împărătească, sultanul, uimit de frumuseţea ei, îşi zise: „Pe Allah! Ce bucăţică bună de înfulecat caldă încă şi pe nemâncate!" Şi o întrebă:

— Cine te-a asuprit? Ea spuse:

— Nu sunt asuprită, întrucât mai este şi dreptatea sultanului!

El zise:

— Allah singur este drept! Dar ce pot să fac eu pentru tine?

Ea spuse:

— Să dai poruncă să i se dea drumul fratelui meu întemniţat pe nedrept!

El spuse:

— Lucru-i uşor! Du-te, copila mea şi aşteaptă-mă în harem! Şi nu are să se întâmple decât ceea ce te poate mulţumi!

Ea spuse:

— Dacă-i aşa, o, Măria Ta, m-aş duce să te aştept mai degrabă acasă la mine. Căci sultanul nostru ştie că pentru lucruri de soiul acesta este nevoie de multe gătiri, ca de pildă de o baie, de primeneli şi de altele asemenea. Şi toate acestea nu aş putea să le fac cum se cuvine decât în casa mea, care, de-ar fi călcată de paşii sultanului nostru, ar fi pe veci cinstită şi binecuvântată! Sultanul spuse:

— Atunci fie aşa!

Şi amândoi se învoiră în privinţa ceasului şi a locului de întâlnire. Şi tinerica plecă de la sărai şi se duse să caute un tâmplar.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a şase sute douăzecea noapte spuse:

Şi tinerica plecă de la sărai şi se duse să caute un tâmplar. Şi îi spuse:

— Să-mi trimiţi în seara aceasta acasă un dulap mare, cu patru despărţituri puse una peste alta şi fiecare des-părţitură având o uşă aparte care să se închidă straşnic cu un lacăt!

Tâmplarul răspunse:

— Pe Allah! O, stăpână a mea, lucrul nu se poate face până-n seară!

Ea spuse:

— Am să-ţi plătesc orice ai să-mi ceri! El spuse:

— Dacă-i aşa, are să fie gata. Nu îţi cer însă ca preţ nici aur, nici argint, o, stăpână a mea, ci numai ceea ce ştii şi tu! Intră, dar, în odaia din fund, ca să pot să stau de vorbă cu tine!

La vorbele acestea ale tâmplarului, nevestica răspunse:

A şase sute douăzecea noapte

— O, tâmplar al binecuvântării, ce om lipsit de pricepere mai eşti şi tu! Pe Allah! Oare acea prăpădită de odaie din fundul prăvăliei tale se poate potrivi cu o tăifăsuială de soiul celei cum vrei tu să tăifăsuieşti? Mai degrabă vino în seara aceasta acasă la mine, de îndată ce ai să-mi trimiţi dulapul şi ai să mă găseşti gata să stau de vorbă cu tine până dimineaţa!

Şi tâmplarul răspunse:

— Cu toată dragostea inimii şi ca o cinstire datorată! Şi nevestica urmă:

— Da atunci, să nu-mi mai faci un dulap cu patru despărţituri, ci unul cu cinci! Întrucât îmi trebuie chiar unul cu cinci despărţituri, ca să strâng în el tot ceea ce am de strâns!

Şi după ce îi spuse unde şade, plecă şi se întoarse acasă la ea.

Acolo scoase dintr-o ladă cinci rochii, de croieli şi de culori osebite, le orândui cu grijă şi puse de pregăti mâncărurile şi băuturile şi orândui florile, apoi aprinse mirodenii. Şi aşteptă sosirea oaspeţilor săi.

Or, pe înserate, hamalii tâmplarului aduseră dulapul cu pricina; şi nevestica le spuse să-l aşeze în odaia de primire. Pe urmă îi lăsă pe hamali să plece şi, până să aibă ea răgazul să cerceteze lacătele dulapului, se şi auziră bătăi la uşă. Şi, numaidecât după aceea, cel dintâi dintre oaspeţi se şi ivi, anume valiul cetăţii. Şi ea se ridică în cinstea sa şi sărută pământul dintre mâinile lui şi îl pofti să guste din răcoritoare. Pe urmă începu să lunece înspre el nişte ochi lungi de-o palmă şi să-i arunce nişte priviri arzătoare, aşa de iscusit încât valiul se ridică de mijloc şi, cu mişcări repezite şi cutremurate, vru să se bucure de ea pe dată. Ci muieruşca, desfăcân-du-se din strânsoare, îi spuse:

— O, stăpâne al meu, ce lipsit eşti de iscusinţă! Mai întâi începe prin a te dezbrăca, spre a fi slobod în mişcări! Iar valiul spuse:

— Nu am nimica împotrivă!

Şi îşi scoase hainele. Iar muieruşca îi întinse, aşa cum se face de obicei la petrecerile muieraticilor, în locul hainelor lui de culoare întunecată, o rochie de mătasă galbenă şi de o croială ciudată şi o tichie de aceeaşi culoare. Şi valiul se împopoţonă cu rochia cea galbenă şi cu tichia cea galbenă şi se pregătea să se veselească. Ci, tot atunci, se auzi o bătaie repezită la uşă. Şi valiul, tare îmbufnat, întrebă:

— Aşteptai vreo vecină, ori vreo ghicitoare? Ea răspunse, speriată:

— Nu, pe Allah! Ci am uitat că soţul meu se întoarce în seara aceasta din călătorie! Şi chiar el bate acuma la uşă!

El întrebă:

— Şi-acu ce are să fie cu mine? Şi ce să fac?

Ea spuse:

— Nu e decât o cale de scăpare, şi-anume să intri în dulapul de colea!

Şi deschise uşa de la întâia despărţitură a dulapului şi îi spuse valiului:

— Intră înlăuntru! El spuse:

— Păi cum să fac? Ea spuse:

— Să te ghemuieşti pe vine!

Şi valiul, frânt în două, se ciuci în dulap. Iar nevestica încuie usa cu cheia şi se duse să deschidă celui care bătea.

Or, acesta era cadiul. Şi femeia îl primi întocmai cum îl primise şi pe valiu, şi, la ceasul potrivit, îl înveşmântă într-o rochie roşie, de o croială nemaipomenită şi cu o a şase sute douăzecea noapte tichie de aceeaşi culoare; şi, cum el vroia să se repeadă la ea, îi zise:

— Nu, pe Allah! Nu mai înainte de a-mi scrie un bilet în care să porunceşti slobozirea fratelui meu!

Şi cadiul îi scrise biletul cerut, şi i-l înmână chiar în clipita când se auziră bătăi la uşă. Şi tânăra nevastă, cu un chip speriat, strigă:

— Este soţul meu, care se întoarce din călătorie!

Şi îl puse pe cadiu să se cocoţeze în cel de al doilea cat al dulapului şi se duse să-i deschidă celui care bătea la uşă.

Şi era însuşi vizirul. Şi păţi şi el ceea ce păţiseră şi ceilalţi doi; şi, gătit cu o rochie verde şi cu o tichie verde, fu înghesuit la cel de al treilea cat al dulapului, în clipa în care sosea la rându-i sultanul cetăţii. Şi sultanul, în acelaşi chip, fu dichisit cu o rochie albastră şi cu o tichie albastră şi, în clipa când da să facă lucrul pentru care venise, uşa răsună iarăşi, şi, văzând spaima tinerei neveste, fu nevoit şi el să se ghemuiască tare anevoie, întrucât era dolofan până peste poate.

Atunci intră tâmplarul, cu nişte ochi mistuitori şi, drept preţ pentru dulap, vru numaidecât să se repeadă la tinerică. Ea însă îi zise:

— O, tâmplarule, de ce ai făcut aşa de strâmt cel de al cincilea cat al dulapului? De-abia dacă se poate vârî în el atâta cât încape într-o lădiţă!

El spuse:

— Pe Allah! Catul acela poate să cuprindă şi patru inşi chiar mai mari decât mine!

Ea spuse:

— Încearcă, să văd şi eu dacă poţi să intri!

Şi tâmplarul, cocoţându-se pe nişte scăunaşe puse unul peste altul, intră în cea de a cincea despărţitură, unde fu numaidecât încuiat cu cheia.

Pe dată, luând biletul pe care i-l scrisese cadiul, nevestica se duse la paznicii temniţei, care, când văzură pecetea pusă în josul scrisului, îl sloboziră pe flăcău. Atunci amândoi se întoarseră acasă în graba mare şi, de bucurie, ca să-şi sărbătorească întâlnişul, se zbenguiră vârtos şi îndelung, cu zarvă şi cu gâfâieli straşnice. Şi, înlăuntrul dulapului, cei cinci încuiaţi auzeau toate acelea, ci nu cutezau şi nici nu puteau să crâcnească. Şi, ghemuiţi unul deasupra altuia în cele cinci caturi, habar nu aveau când o să fie scoşi de acolo.

Or, după ce tinerica şi flăcăul îşi sfârşiră zbegurile, strânseră de prin casă tot ce putură să strângă din lucrurile mai de preţ, puseră totul într-o ladă, vândură lucrurile celelalte şi plecară din cetatea aceea, mutându-se în altă cetate din altă împărăţie. Şi-atâta cu ei!

Ci, în ceea ce îi priveşte pe cei cinci, iacătă! Când se împliniră două zile de când se aflau acolo, fură cuprinşi tuscinci de o nevoie amarnică de a se uşura. Şi cel dintâi dintre ei care îşi slobozi udul fu dulgherul. Şi, cum se uşura aşa, udul începu să curgă în capul sultanului. Iar sultanul, tot atunci, se slobozi şi el în capul vizirului, care se slobozi în capul cadiului, care se slobozi în capul valiului. Atunci toţi dădură glas, afară de sultan şi de tâmplar, strigând:

— O, ce porcărie!

Şi cadiul cunoscu glasul vizirului, care cunoscu şi el glasul cadiului. Şi îşi spuseră între ei:

— Iacătă-ne că am căzut în laţ! Noroc că sultanul a scăpat!

Ci, în clipita aceea, sultanul, care tăcuse din mândrie, strigă:

— Tăceţi odată! Sunt aici! Şi habar nu am cine s-a uşurat în capul meu!

Atunci tâmplarul strigă:

A şase sute douăzeci şi doua noapte

— Înalţe Allah fala sultanului! Tare socot că eu sunt acela! Căci eu mă aflu în cel de al cincilea cat!

Pe urmă adăugă:

— Pe Allah! Eu sunt pricina tuturor năpastelor acestea, întrucât dulapu-i lucrat de mine!

Estimp, soţul muieruştii se întoarse din călătorie; şi vecinii, care nu băgaseră de seamă plecarea femeii, îl văzură cum bătea la uşa lui zadarnic. Şi îi întrebă de ce nu răspunde nimeni. Iar ei nu ştiură să-i spună nimic. Atunci cu toţii laolaltă, după ce aşteptară destul, sparseră uşa şi intrară în casă; ci văzură casa goală şi fără nimic altceva în ea decât dulapul cu pricina. Şi auziră dinlăuntrul dulapului glasuri de oameni. Şi nu socotiră alta decât că dulapul trebuie să fie năpădit de niscaiva ginni.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a şase sute douăzeci şi doua noapte spuse:

Şi auziră dinlăuntrul dulapului glasuri de oameni. Şi nu socotiră alta decât că dulapul trebuie să fie năpădit de niscaiva ginni.

Şi hotărâră, cu glas mare, să dea foc dulapului şi să-l ardă cu tot ce s-o fi aflând în el. Şi, cum se pregăteau să-şi ducă planul la îndeplinire, se auzi glasul cadiului din adâncul dulapului, strigând:

— Opriţi-vă, oameni buni! Nu suntem nici ginni, nici hoţi! Ci suntem Cutare şi Cutarel şi, în câteva vorbe, le povesti toată viclenia care îi dă-ulase. Atunci vecinii, cu soţul în cap, sfărâmară lacătele şi îi sloboziră pe cei cinci încuiaţi, pe care îi găsiră împopoţonaţi cu hainele acelea ciudate pe care îi pusese tinerica să le îmbrace. Acu, dacă îi văzură aşa, nimenea nu mai putu să nu râdă de acea pătăranie. Iar sultanul, ca să-l aline pe soţ de fuga soţiei, îi zise:

— Te căftănesc al doilea vizir al meu!

Şi-aşa cu povestea aceasta. Ci Allah este mai ştiutor!

Şi, sfârşind, Şeherezada îi spuse sultanului Şahriar:

— Ci nu care cumva să crezi, o, Măria Ta, că toate acestea pot să fie asemuite cu Povestea Adormitului treaz\par        Şi, întrucât sultanul îşi împreunase sprâncenele la auzul numelui acelei poveşti despre care nu ştia nimic, Şeherezada, fără a zăbovi mai mult, spuse: