Prefață

DE I. C. CHIȚIMIA

Dintre cărțile populare, Alexandria și Esopia s-au bucurat de cea mai mare râspîndire în lume. fiind difuzate în sute și mii de ediții diverse, în literatura celor mai multe popoare, mai cu seamă europene. Pe deasupra, mereu se descopăr vechi manuscrise, prelucrări și adaptări în proză și versuri, se fac studii și se dovedește circulația neobișnuită pe care au avut-o aceste scrieri ³⁷ .

Firește, fiecare dintre cele două cărți populare a plecat inițial de la un prototip, dar acesta nu s-a păstrat niciodată în forma dinții, ci a suferit diferite schimbări, potrivite cu locul și epoca în care cartea a pătruns într-o literatură, sau cu condeiul sub care a intrat în redacție. De aceea, ca multe alte cărți populare, Alexandria și Esopia s-au regenerat continuu pe unde au mers, au devenit vii și au fost receptate de masele de cititori nu ca niște cărți venite din afară, ci ca scrieri de veacuri întregi ale pămîntului local. În felul acesta au fost simțite ca scrieri naționale și s-au integrat patrimoniului literar național.

Actele și cuceririle lui Alexandru cel Mare, din secolul al IV-lea î.e.n., au uimit lumea întreagă, au început să fie povestite oral, au intrat progresiv în legendă și fantezia omenească le-a nimbat mai departe cu elemente de basm. În acest fond mitic și legendar, au fost turnate apoi în scris în lumea greacă, de unde ulterior scrierea a iradiat, mai ales în evul mediu, în toate direcțiile, în Europa apuseană prin limba latină și în cea răsăriteană prin limba greacă și slavonă. Alexandria avea să satisfacă toate gusturile. În secolul al XII-lea trei poeți francezi, Lambert le Tort de Chateaudun, Alexandre de Bernay și Pierre de Saint-Cloud au transpus-o în frumoase versuri franceze de douăsprezece silabe (de atunci versului i se spune „alexandrin”). Pe la începutul veacului al XIV-lea, pe coasta dalmatină s-a făcut o adaptare din latinește în limba slavonă de redacție sîrbo-croată, din care acest „roman” popular s-a transpus în românește, probabil spre sfîrșitul secolului al XVI-lea, astăzi fiind cunoscută o copie transilvăneană din anul 1620, păstrată în Codex Neagoeanus (ms. 3821 din Biblioteca Academiei Române), la un loc cu alte vechi texte populare, „descoperite” de-abia în 1860 de profesorul de liceu Ștefan Neagoe (de unde și numele codicelui) în „averea” tatălui său, originar din Transilvania (vezi Columna lui Traian, 1883, p. 324). Oamenii din popor au păstrat cu sfințenie, veacuri întregi, „comorile” de literatură pe care le simțeau ale lor și pe care numai cercetările moderne au reușit să le valorifice cum se cuvine.

Această veche Alexandrie a însemnat începutul unui lanț întreg de Alixăndrii, cîte s-au găsit pînă acum sub formă de manuscrise și de tipărituri. In 1794, la „Sibii”, Simeon Pantea din „Selceaua de Sus" a pus banii, iar Petru Bart, harnic tipograf, a scos de sub teasc întîiaoară o Alexandrie tipărită, pregătită de Dimitrie Iercovici, cu titlul Istoria a Alexandrului celui Mare din Ma c edonia și a lui Darie din Persida împăraților. Această tipăritură a deschis drumul șirului de ediții, care s-au efectuat la scurte intervale de timp : 1796, 1809, 1810, 1824, 1852, 1857 etc. pînă la cea de față, sub titlul Istoria marelui împărat Alexandru Macedon, în vremea cînd era cursul lumii 5250 de ani, ieșită din măiestria de condei a lui M. Sadoveanu și publicată în dese rînduri : 1909, 1910, 1911, 1920, 1923..., 1956, 1960.

Între timp, fiecare popor „și-a însușit” o „Alexandrie” a lui, în spiritul culturii și civilizației locale. De pildă, pe baza unei versiuni versificate în latinește, la sfîrșitul sec. al XII-lea, de Philippus Gualtherus de Castellione ³⁸ , Ulrich von Eschenbach a realizat un poem în limba germană către sfîrșitul sec. al XIII-lea ³⁹ , iar ceva mai tîrziu, la îngemănarea secolelor XIII și XIV, un autor anonim ceh, avînd în față cele două opere în versuri, precum și altele în proză, a alcătuit un poem în limba cehă ⁴⁰ . Pierind u-sc de la versiunile latină, franceză și germană, au apărut noi prelucrări în limbile spaniolă, engleză, norvegiană etc ⁴¹ . Alexandru cel Mare a devenit idealul feudalilor și „cavalerilor” medievali, iar cartea populară despic el s-a cristalizat, în Occident, sub forma poemului cavaleresc al vremii („chanson de geste"), destinat „pozei" eroului și societății de curte, spre deosebire de Alexandriile în proză, pentru plebe, cu circulație generală, dar mai ales în sud-estul Europei și în Orientul Apropiat. Fiecare lume și fiecare zonă cu cromatica ei literară !

E sopia a luat naștere tot în antichitate și în lumea greacă. Esop a fost, după toate probabilitățile, nu un scriitor, ci un povestitor. A trăit, se pare, prin sec. al VI-lea î.e.n., cunoștea și spunea povești cu animale (pilde) și snoave ; înțelept și totodată mucalit, juca farse „stăpînitorilor" și celor ce se considerau cu minte multă. Dacă poemele homerice însăși se bazează, într-o măsură, pe un fond folcloric sau semifolcloric, rezultat din circulația lor orală în cîntecele aezilor și în recitările rapsozilor antici, cu atît mai mult fondul pildelor lui Esop este de proveniență folclorică, în colecțiile esopice, realizate de fapt chipă moartea lui Esop, intrînd fabule din literatura indică, mult mai vechi decît existența probabilă a lui Esop, precum și altele care au luat naștere ori s-au adăugat din folclor în urma vieții sale, în evul mediu și chiar mai tîrziu. Esop, maestrul narațiunii fabuliste și al „șotiilor" populare, a devenit un simbol al fabulei, fiind confundat ulterior cu creatorul ei, cînd în realitate nu fusese decât un colportor de mare talent al unei specii populare mult răspîndite în antichitate. Adunate pentru prima dată prin anul 300 î.e.n. de Demetrios din Faler, fabulele lui Esop au intrat de aci înainte, în mare măsură, în rîndul „cărților populare", scriitorii antici și de mai târziu recopiindu-le, prelucrîndu-le stilistic, în proză sau în versuri, adăugind altele din fondul folcloric. Astfel, scriitorul latin Phaedrus (sec. I e.n.) a versificat magistral un număr de 92 din fabulele esopice sub titlul Aesopi Fabulae, alt scriitor latin, Avianus (sec. 4 IV e.n.), a versificat 42 de fabule esopice, iar scriitorul grec Babrios a turnat în excelente versuri grecești un număr de 140 de fabule esopice. În aceste opere, în primul rînd era prezent Esop, autorii lor considerîndu-se ca simpli „îngrijitori” și transmițători ai unor bunuri literare care nu le aparțineau. Mai tîrziu însă, în timpul evului mediu și al Renașterii, cînd se definește mai bine caracterul popular al unor cărți, pildele lui Esop au revenit la matca lor primară și, din culegeri grecești și latinești, apoi slavone, au început să împînzească literaturile naționale în forme noi.

Între timp însă, figura lui Esop a devenit un mit. Întîmplările și peripețiile vieții lui, la un loc cu diverse legende, s-au adunat cu vremea la proporțiile unui roman biografic, care a și luat naștere cu încetul, întîi în limba greacă, de prin secolul al IV-lea al erei noastre încoace, încît prin secolul al XIV-lea devenise o scriere populară, iar în secolul următor umanistul italian Ranuecio d’Arezzo („Rimicius") a făcut o transpunere în latinește, tipărită de Steinhoevel la Augsburg (1477—1478) ⁴² , ca introducere la colecția de fabule în proză și ea tot în limba latină ⁴³ . Așadar, Pildele și Viața lui Esop, multă vreme cu circulație separată, au fost reunite în evul mediu în corp comun și au continuat să străbată lumea și sub această nouă ipostază. Traduceri și prelucrări din surse diferite, ediții peste ediții, s-au efectuat în majoritatea literaturilor naționale, începînd cu Isopet-urile franceze, pe care se bazează însuși Le roman de Renart. Literatura cehă cunoaște o Esopie tipărită la 1488, în Polonia a apărut o Esopie în 1522 (versificată), în Germania, în 1534, un număr de fabule în prelucrarea versificată a lui Erasmus Alberus ⁴⁴ , altele ivindu-se mai tîrziu, la alte popoare. Investigațiile bibliografice arată că de-a lungul vremii, dintre toate cărțile populare, Esopia a avut cele mai multe copii-manuscrise și tipărituri.

În literatura română Esopia a fost adaptată probabil începînd de pe la sfîrșitul secolului al XVII-lea. Costea Dascălul din Șcheii Brașovului, harnic și iscusit scriitor de cărți populare, ne-a lăsat o copie a Vieții lui Esop (Istoria lui Isop) din 1703, care reprezintă o traducere din grecește. În schimb, alt dascăl, Petre Dascălul, a pus pe hîrtie, dintr-o traducere mai veche, Pildele lui Isop cu toate jiganiile (1717). Unele manuscrise au, deci, numai Viața, altele numai Fabulele lui Esop, iar un număr dintre ele au la un loc Viața și fabulele. Numărul acestor manuscrise cunoscute azi, rcprezentînd diverse traduceri, este destul de mare, dar cîte nu vor fi care n-au ajuns pînă la noi, dacă și cărțile s-au irosit și nu mai avem azi decît copii fotografice din unele vechi tipărituri.

Tot Petru Bart a tipărit la Sibiu și Esopia (1795), la un an după ce scosese Alexandria. De acum înainte cele două frumoase cărți populare au avut o soartă unită în literatura românească. Tipăritura lui Petru Bart cu titlul 1802, 1807 (azi numai fotocopie ⁴⁵ [...] 1834, 1843, 1856, 1858 etc. Adesea, același tipograf publică în aceeași vreme atît Alexandria, cît și Esopia ⁴⁶ . înfrățirea celor două cărți continuă și în redacția lui M. Sadoveanu, care, alături de Alexandria, tipărită la București în 1909, publică, în același an 1909, la Fălticeni, Esopia ⁴⁷ , cu noi ediții ulterioare aproape concomitent cu cele ale Alexandriei : 1913, 1920, 1923..., 1956, 1960 ⁴⁸ . Din 1956 Alexandria și Esopia, în. redacția lui M. Sadoveanu, au apărut unite într-un volum, ca și ediția prezentă, devenind parcă în literatura românească mai strîns legate una de alta. De fapt, ambele texte Sadoveanu descind, printr-un lung șir de ediții intermediare, din tipăriturile lui Petru Bart, de la sfîrșitul, sec. al XVIII-lea. Sînt cele mai îndelungate și frumoase punți de legătură din întreaga noastră cultură, care tind să strîngă sub arcul lor aproape două veacuri de tradiție și ecou literar. Comparate în șirul lor lung de ediții, se observă că cele două cărți, de altfel ca și altele, au o continuitate de expresie („modelările” sînt de multe ori imperceptibile), și se citesc și azi cu încîntare de mic și mare, dau destindere și satisfacție intelectuală și biruie multe opere moderne și ultramoderne cu scris chinuit și îngăimat. Care este secretul vieții lungi a unor opere, considerate simple și numai pentru plebe ?

Popoarele au adaptat cărțile populare in spiritul celei mai autentice și specifice tradiții locale. Dacă Alexandria și Esopia au intrat in Occident, în bună parte, în atmosfera de curte feudală, care cultiva cavalerismul și poemul trubaduresc, cu limbaj adeseori livresc, destinate pe de-a-ntregul maselor populare în țările din Orient, ele, ca și alte cărți, s-au înveșmîntat în limbajul viu și expresiv al acestor mase și s-au integrat poveștii tipic populare în care expresia nu este „căutată” sau „inventată”, ci este luată din comoara de veacuri a folclorului. Trăinicia frumuseții lor a rezultat, deci, dintr-un suport literar secular, neschimbat de fiecare condei în parte. Comparația între diferitele versiuni din literatura universală duce la această indiscutabilă concluzie.

De exemplu, versiunile occidentale nu cunosc o scrisoare a Olimpiadei către fiul său Alexandru cel Mare, dar ea apare în versiunile sud-est europene, sîrbească și românească, însă și aci în tonalități diferite ⁴⁹ . în Alexan dria lui Petru Bart din 1795, Olimpiada este, în vorba ei, nu o împărăteasă, ci o biată țărancă română, care scrie îndurerată, în lirism de doină, fiului ei, parcă plecat cătană : „și să știi, fătul meu, că de cînd s-au despărțit maica ta de la tine, de atuncea s-au învrăjbit sufletul meu cu inima mea, și eu nu-i poci împăca, ci numai cu lacrămile, eu, maica ta, mă mângâi. Și le vărs ziua șinoaptea, și eu cuget: vedea-te-voi sau nu te voi mai vedea ?! Ci mă bat cu cugetele ca corăbiile cu valurile mării ! Și eu n-am pe nimenea în lume, fără numai pe tine. Ci mă rog, dragul maicăi, și te jur, pentru Dumnezeu și pentru țâța de la mine care ai supt, să-mi trimiți carte ; au tu să vii la mine, au eu să vin la tine că de nu vei face așa, moarte îmi voi face de dorul tău, că nici te-am văzut, nici te-am auzit de sunt douăzeci și cinci de ani; și voi să te văd și să mor !

Există în această scrisoare simplitate și poezie, care nu stă în „scălîmbăieri” de verb, ci în exprimarea fără „zorzoane inutile” a sentimentelor și gîndurilor. Asemenea scris își păstrează viul omenesc peste veacuri și nu este de mirare că în edițiile care au urmat lui Petru Bart, până la cea a lui M. Sadoveanu, nimeni n-a găsit necesar să schimbe în scrisoare topica frazei și expresia poetică. Iar dacă atragem atenția că însăși prima redacție românească a Alexandriei, păstrată în copia din 1620, conține aceeași scrisoare, în aceeași inflexiune de slove (ici și colo cu o aromă și mai dulce), precum și întreaga conformație a cărții, înseamnă că puntea tradiției de expresie artistică, în ce privește Alexandria, se întinde nu peste două sute de ani, ci peste mai bine de trei veacuri și jumătate. Aci stă și explicația că M. Sadoveanu a ținut să reediteze în vremuri moderne atît Alexandria, cît și Esopia, care, de asemenea, are o continuitate de artă literară populară de nedezmințit, nefiind cazul a dovedi acest lucru aici.

M. Sadoveanu, mai mult decît mulți alți scriitori, a avut simțul valorilor poetice populare. De aceea i-a descoperit pe Neculce și Creangă înaintași ai săi, de aceea a umblat după Miorița prin țară (a publicat o frumoasă variantă) și i-a ridicat un monument în Baltagul, de aceea scrisul său în general este prin excelență de limbaj folcloric. Cînd în 1909 a pus sub teasc Alexandria și Esopia, cu mici „revizuiri” personale, M. Sadoveanu nu s-a gîndit să facă numai operă de culturalizare, ci și să perpetueze valori artistice populare, pe care, de-a lungul timpului, nu le-au putut și nu le pot lua „puhoaiele” la vale să le înece în marea „maculaturii”. Sadoveanu a avut viziunea trăiniciei „geniului popular” literar, ca unul care era legat atavic de mădularele lui, și l-a prețuit întotdeauna fără rezerve. Ediția prezentă este o cinstire atît a lui, cât și a poporului din care face parte.

Adresată mulțimii cititorilor, lor li se cuvine, de asemenea, prețuire, pentru că ei au făcut și fac, în primul rînd, să trăiască lung cărțile bune și să moară repede cele proaste. Și ca să li se arate respectul, pe care-l merită ori de cîte ori se pune sub tipar o carte frumoasă, de peste veacuri, ca o tradiție îndelungată de cultură, poate fi chemat glasul lui Miron Costin, care le dorea, cu dragoste de om înțelept și cult, „să aibă vreme și cu cetitul cărților a face iscusită zăbavă, că nu este alta și mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zăbavă, decît cetitul cărților”.

I.C.C