Dad’a mea ci ’mi me ficeşi,

Şi pi lume ’mi me scuseşi

Di ora ci me ’nfăşeşi,

De mine nu te curmaşi,

Pînă, mare ’mi me ficeşi,

Şi de relle ’mi me scuseşi!

Când mare me sîmtîi,

Şi de lume cunoscui,

Când soci-lli închisira

Pi tu xene di fugira,

Ş’ieu cu năşii m’alichii

Dipartai şi mă răspândii

Allăgai, multe văzui,

Bun şi sănătos pân fui,

Ma di cându lângidu,

Tru, aşternut cându cădui,

Voi să-ţi dic, le dad’a mea,

Al tu s’nu’mi plângi ci-va,

Ma şi lângoarea ci’mi giăcui

Trei ani, tu xene în fui.

Singur închis tu ndă.

Aruncat ca pastramă,

Pi mutafe tes eram

Mână, chicior nu băteam;

Cu disaga căpităniu,

Fără om, fără di pulliu!

Cu tâmbaream nii sburam

Hierte lăcremi versam;

Gura şi limba ’mi se scruma;

Apă n’avea cai să’mi dea.

Trup-lu, carnea ş’chiellea mea

— mi putredîră, dad’a mea!

Seu-lu tot îmi se tuchi,

Ş’de mutfe, ’mi s’alichi.

In giăceam tu hala mea,

Me’envhisai, ’nă tahină,

Ca cându me însuram

Şi urată n’vestă luam

Canda vream, canda nu vream

Pi duă minţi m’aflam.

Ma tu margine o luai;

Ginere ’ncasă’lli intrai.

Cu iea de anda me’nsurai,

De toate me vindecai!

Tru casa lliei ma intrai

Mare rihate ’mi aflai.

Casa n’veste’lliei a mea,

Tr’ una verde genă eră.

Stisme-le casa ci aveâ,

Di ţarră ş’di loc era,

Iera uşea ci o ’nclidea,

Placa ci o auvelea!..

Mama mea, care m’ai făcut,

Şi ’n lume m’ai scos!

Din ora când m’ înfăşaşi,

De mine nu te despărţiși,

Pănă mare mă făcuşi,

Şi din rele mă scoseşi!

Când mă simţii mare

Şi cunoscui lumea

Când soţii plecară

De se duseră în străinătate,

Şi eu mă alipii de dânşii

Mă depărtai şi rătăcii

Alergai multe văzui,

Bun şi sănătos până fui

Însă de când mă bolnăvii,

La aşternut de când căzui,

Voi să-ţi spun mamă mea,

(De) altceva să nu plângi,

Numai de boala de care zăcui

Trei ani, în străinătate unde fui.

Singur închis într’o cameră;

Aruncat ca pastramă

Pe velninţa întins eram;

Mână, picior nu mişcăm;

Cu desagii căpătâi,

Fără de om, fără de pasăre!

Cu gheba încă vorbiam,

Ferbinţi lacrimi vărsăm;

Gura şi limba mi se făceau scrum;

Apă n’avea cine să-mi dea

Corpul, carnea şi pielea mea

îmi putreziră, mama mea!

Grăsimea mi se topi,

Şi de velniţă mi se lipi.

Eu zăcând în starea asta,

Visai într’o dimineaţă

Ca când mă însuram

Şi urîtă nevastă luam.

Parcă vream, parcă nu vream;

Pe două minţi (cugetări) mă aflam,

(adică: stăm la îndoială)

Însă la urmă o luai;

Ginere ’n casă intrai.

Cu ea de când mă ’nsurai

De toate mă vindecai!

În casa ei dacă intrai

Mare repaus’mi aflai.

Casa nevestei mele

Într’o verde poiană era

Pereţii ce avea casa,

Erau de ţărână şi de pământ

Iar uşa care mă închidea

(Era) placa (de pieatra) care o acoperia!..