Brâncoveanul Constantin,

Boier vechiu şi domn creştin,

De averi ce tot strângea,

Sultanul se îngrijia,

Şi de moarte-i hotăra,

Căci vizirul îl pâra.

Într’o joi de dimineaţă,

Zi scurtării lui din vieaţă,

Brâncoveanul se scula,

Faţa blândă el spăla

Barba albă-şi pieptăna,

La icoane se ’nchina,

Pe fereastră-apoi căta

Şi amar se spăimânta!

„Dragii mei, coconi iubiţi,

Lăsaţi somnul, vă treziţi,

Armele vi le gătiţi.

Că pe noi ne-a ’nconjurat

Paşa cel neîmpăcat,

Cu-ieniceri, cu turnuri mari,

Ce sparg ziduri cât de tari!

Bine vorba nu sfârşia,

Turcii ’ncasă iuruşia,

Pe tuspatru mi-i prindea

Şi-i ducea de-i închidea

La Stambul, în turnul mare,

Ce se 'nalţă lângă mare,

Unde zac feţe domneşti

Şi soli mari împărăteşti.

Mult acolo nu zăcea,

Că Sultanu-i aducea

Lângă foişorul lui,

Pe malul Bosforului.

„ Brâncovene Constantin,

Boier vechi, ghiaur hain!

Adevăr e c’ai chitit,

Pân’ a nu fi măzilit,

Să desparţi a ta domnie,

De a noastră ’mpărăţie?

Că de mult ce eşti avut

Bani de aur ai bătut,

Făr’a-ţi fi de mine teamă,

Făr’a vrea ca să-mi dai seamă?

De-am fost bun, rău, la domnie

Dumnezeu singur o ştie;

De-am fost mare pe pământ

Cată-acum de vezi ce sunt!

— Constantine Brâncovene!

Nu-mi grăi vorbe viclene.

De ţi-e milă de copii,

Şi de vrei ca să mai fii,

Lasă legea creştinească

Şi te dă ’n legea turcească.

— Facă Dumnezeu ce-o vrea!

Iar pe toţi de ne-ţi tăia

Nu mă las de legea mea!“

Sultanul din foişor,

Dete semn lui Imbrohor.

Doi gelaţi venia curând,

Săbiile fluturând,

Şi spre robi dacă mergea,

Din coconi îşi alegea

Pe cel mare şi frumos,

Şi-l punea pe scaun jos,

Şi cât pala repezia!

Capul iute-i reteza.

Brâncoveanul greu ofta

Şi din gură cuvânta:

„Doamne! fie ’n voia ta!“

Doi gelaţi iarăşi mergea

Şi din doi îşi alegea

Pe cel gingaş mijociu,

Cu păr neted şi gălbiu,

Şi pe scaun îl punea

Şi capul îi răpunea!

Brâncoveanu greu ofta

Şi din suflet cuvânta:

„Doamne, fie’n voia ta!“

Sultanul se minuna

Şi cu milă se ’ngâna:

„Brâncovene Constantin,

Boier vechiu şi domn creştin!

Trei coconi tu ai avut,

Din trei doi ţi i-ai pierdut;

Numai unul ţi-a rămas!

Cu zile de vrei să-l las,

Lasă legea creştinească,

Şi te dă ’n legea turcească!

— Mare-i Domnul Dumnezeu!

Creştin bun m’am născut eu,

Creştin bun a muri vreau...

Taci, drăguţă, nu mai plânge,

Că’n piept inima-mi se frânge.

Taci şi mori în legea ta,

Că tu ceru-i căpăta!“

Imbrohorul se ’ncrunta,

Gelaţii se ’nainta

Şi pe blândul copilaş,

Dragul tatei fecioraş,

La pământ îl aruncă,

Şi zilele-i ridică.

Brâneoveanu greu ofta

Şi cu lacrămi cuvânta:

„Doamne fie ’n voia ta

Apoi el se ’ntuneca,

Inima-i se despica,

Pe copii se arunca,

Îi bocea îi săruta,

Şi turbând apoi striga:

„Alelei! tâlhari păgâni!

Alei voi feciori de câini!

Trei coconi ce am avut,

Pe toţi trei mi i-aţi pierdut!

Dare-ar Domnul Dumnezeu

Să fie pe gândul meu:

Să vă ştergeţi pe pământ,

Cum se şterg norii la vânt,

Să n-aveţi loc de ’ngropat,

Nici copii de sărutat!“

Turcii crunt se oţeria

Şi pe dânsul tăbăra,

Haine mândre-i le rupea,

Trup de piele jupuia,

Pielea cu pae-o umplea,

Prin noroiu o tăvălia,

Şi de-un paltin o lega,

Şi râzând, aşa striga:

Brâncovene Constantin,

Ghiaur vechiu, Ghiaur hain!

Cască ochii-a te uita,

De-ţi cunoşti tu pielea ta?

— Câini turbaţi, Turci liftă rea!

De-ţi mânca şi carnea mea.

Să ştiţi c'a murit creştin

Brâncoveanu Constantin!