Pe Argeş în jos,

Pe un mal frumos,

Negru Vodă vine,

Ca să se închine

La cea mănăstire,

Falnică zidire,

Mănăstire ’naltă,

Cum n’a mai fost alta.

Domnul o privia

Şi se ’nveselia,

Şi astfel grăia:

„Voi meşteri zidari,

Zece meşteri mari!

Spuneţi-mi cu drept.

Cu mâna la piept,

De-aveţi meşterie

Ca să-mi faceţi mie

Altă mănăstire

Pentru pomenire,

Mult mai luminoasă

Și mult mai frumoasă",

Iar cei meşteri mari.

Calfe şi zidari,

Cum sta pe grindiş

Sus pe coperiş,

Vesel se mândrea

Şi-apoi răspundia

„Ca noi meşteri mari,

Calfe şi zidari,

Alţii nici că sunt

Pe acest pământ!

Află că noi ştim

Oricând să zidim

Altă mănăstire

Pentru pomenire,

Mult mai luminoasă

Și mult mai frumoasă!”

Domnu-i asculta

Şi pe gânduri sta,

Apoi poruncia

Schelele să strice,

Scări să le ridice,

Iar pe cei zidari,

Zece meşteri mari.

Să mi-i părăsească,

Ca să putrezească

Colo, pe grindiş,

Sus, pe coperiş:

Meşterii gîndea

Şi ei îşi făcea

Aripi sburătoare

De şindrili uşoare,

Apoi le ’ntindea

Şi ’n văzduh săria,

Dar pe loc cădea,

Şi unde pică,

Trupu-şi despica,

Iar bietul Manole,

Meşterul Manole,

Când se încerca

De-a se arunca,

Iată c’auzia

Din zid că ieşia

Un glas năbuşit,

Un glas mult iubit,

Care greu gemea,

Şi mereu zicea:

„Manole, Manole,

Meştere Manole!

Zidul rău mă strânge,

Ţâţişoara-mi frânge,

Copilaşu-mi plânge,

Vieaţa mi se stinge!“

Cam o auzia Manea se pierdea

Ochi-i se ’nvelia,

Lumea se ’ntorcea,

Norii se ’nvârtia,

Şi de pe grindiş,

De pe coperiş,

Mort bietul cădea

Ce se mai făcea?

O fântână lină,

Cu apă puţină,

Cu apă sărată

Cu lacrămi udată!

(Ibidem)