Colo ’n Ţara Muntenească,

Ţară dulce, Românească,

Ca şi cea Moldovenească,

În oraş, la Bucureşti,

Sunt curţi nalte şi Domneşti.

Iar in curţi o sală mare.

Unde şade la prânzare

Mihnea Vodă cel cruntat,

De boieri înconjurat.

„Boieri mari, boieri de rând!

(Zice Domnul închinând!)

Toţi mâncaţi, cu toţii beţi

Şi cu bine petreceţi;

Numai unul poftă n’are

De băut şi de mâncare,

Cantar slutul, armaş mare!

Ori bucatele nu-i plac

Ori de noi nu-i este drag!“

Boierimea ’ncet râdea,

Iar Cantarul răspundea:

„Alei, Doamne Mihnule,

Mihnule, netihnule!

Alei! tu stăpânul meu

Lumina-te-ar Dumnezeu,

Bucatele tale-mi plac

Şi de oaspeţi îmi e drag;

Dar unde sau pomenit,

S’au văzut şi auzit,

Două săbii într’o teacă,

Doi Domni în ţară sărăcă?

Măria ta ’n Bucureşti

Oprişanu ’n Stoeneşti!

Ce-am văzut la Oprişanul,

N’am văzut nici la Sultanul;

Că el are ’n câmp la soare,

Mii si sute de mioare...

Ies în vară fatătoare;

Berbeci are sute ’ntregi

Cu cozile pe telegi,

Şi ciobanii tot înarmaţi,

Ou postavuri îmbrăcaţi,

De nu crezi că sunt ciobani

Ci chiar neaoşi Căpitani.

Nu-mi e ciudă de asta,

Cât mi-e ciudă de alta;

Oprişanul încă-şi are

Herghelii în număr mare,

Două, trei, cinci mii de iepe

Tot alese şi sirepe,

Pintenoage la picioare,

Cu cergi albe pe spinare,

Şi cu doi mânzi fiecare...

Nu mi-e ciudă        de asta;

Cât mi-e ciudă        de alta:

Oprişanul are’n sat

Ogari, copoi de vânat,

Cu zgârzi late ţintuite

Pe la margini, poleite,

Și mai are grajduri mari

Cu cinzeci de armăsari,

Jumătate arăpeşti,

Şi ceilalţi moldoveneşti!

Nu mi-e ciudă        de asta,

Cât mi-e ciudă        de alta:

Scuturul lui Oprişan

N-are faţă de ţăran:

Pe deasupra-i cu suman,

Dat pe trup are caftan.

Şi cârligu-i de scutar,

Nu i de-alun, nici de ştejar

Ci de aur tot săpat,

Cu pietre scumpe săpat,

Şi ’n vârful cârligului,

Sub mâna scutarului

Este-o piatră nestimată,

Ce plăteşte lumea toata!

— De-i aşa cum zici Cantare,

Lasă prânzul, sai călare,

Şi ’ntr’o fugă să te duci,

Pe Oprişan să-l aduci

Cu toate podoabele,

Cu toate averile,

Să-şi dea socotelele!“

Cantar vesel se ducea

La cel sat, în Stoeneşti

Unde sunt averi domneşti.

El acolo cum venia,

Cu Scutarul se ’ntâlnia

Şi porunca-i arătă,

Şi din gură cuvântă:

„Mihnea Vodă ’n Bucureşti

Face praznice domneşti:

Toţi boierii credincioşii

Şi de pace bucuroşi

Lângă domn s’au adunat

Şi-pahare-au închinat.

Numai unul n’au venit,

Oprişanul cel vestit!

De-i vrăşmaş şi om de ceartă

Mihnea Vodă-acum îl iartă

Şi-l pofteşte ca să vie

Ca un frate la domnie!“

Oprişanul credincios

Şi de suflet omenos,

Se pornia din Stoeneşti

Şi-ajunge la Bucureşti