Noaptea pe la cântători,

Pân’ a nu răsări zori.

Mihnea Vodă adormit,

Doarme pe-un pat aurit,

În cămara ’ntunecată

Tot cu şaluri îmbrăcată.

Dar deodată se trezia

Şi la slugi aşa grăia.

„Slugi, aprozi, copii de casă

Voi dormiţi şi nu vă pasă

Soarele c’au răsărit

Şi pe mine m au trezit.

Dar voi oare nu gândiţi

Când în somn vă leneviţi,

Că am ţară de domnit,

Judecăţi de săvârşit.

Şi boieri de boerit?“

Toţi aprozii se trezia

Şi lui Vodă răspundea:

„Rămâi, Doamne liniştit!

Soarele n’a răsărit,

Dar în locu-i a sosit

Oprişan din Stoeneşti,

Cu averi ’mpărăteşti.

El în curte au intrat,

De zăbrea au aninat

Un cârlig de ’mpărat,

Cu pietre scumpe lucrat,

Ce luceşte ca un soare

Într’o zi de sărbătoare".

Mihnea Vodă se scula,

Faţa albă îşi spăla,

Barba neagră ’şi pieptăna,

La icoane se ’nchina

Apoi el se ’narma
Şi pe Oprişan chema;

„Oprişan din Stoenaşti!

Cu dreptul să ne grăeşti.

Ce-ai făcut, de-ai adunat

Averi mari de împărat,

încât nu numai averi,

Dar ai şi scutari boieri?

— Dumnezeu mi-a ajutat

Şi eu mi le-am adunat

Din darul sfinţiei sale,

Din mila Măriei tale!

— Nu-l crede, Măria ta!

(Cantarul atunci striga).

El mie s’a lăudat

Că averi a adunat

Numai din puterea lui,

Nu din mila Domnului;

Dar n’am ciudă de asta.

Cât am ciudă de alta!

Oprişanul mi-a spus mie

Că aşteptă ca să-i vie

Firman dela ’mpărăţie,

Să te scoată din domnie".

Mihnea Vodă se ’ncrunta
Şi din gură cuvânta:

„Pân’ a veni firmanul

Piară ’ntâi Oprişanul!

Jos la poartă să-l duceţi,

Şi capul să i-l tăieţi!“

De vrăjmaş ce mult eră,

Armaşul se bucura

Ca o fiară s’arunca,

Pe-Oprişan îl apuca

Şi pe scări îl îmbrância

Şi la moarte mi-l ducea!

Când la poartă, frate, iată

Un rădvan că se arată,

Tras de şase telegari,

Negri, ageri armăsari,

Cu cozi lungi şi coame mari

Iar în’nuntru o bătrână

Cu-o icoană sfântă ’n mână

Şi cu haine mohorîte

Şi cu pletele albite.

Pe-Oprişan cât ea-l vedea,

Sus, la Domnul se ducea,

Şi ’n genunchi trupu-şi frângea,

Şi grăind, amar plângea:

„Alei! Doamne, fătul meu!

Nu te ierte Dumnezeu

Să omori pe Oprişanul,

Că-i pieri până la anul.

Ştii tu, Mihneo, ori nu ştii,

Că ’n ziua Sântei Marii

Era, Doamne, ca să-ţi vie

Firman de la ’mpărăţie

Să te scoată din domnie?

Şi-aveai parte de firman

Făr’ de bietul Oprişan,

Care ’n cale i-au ieşit

Şi ’ndărăt l-au napoit

Dăruind chiar pe Vizir

Cu armăsari dela Misir ³ ,

Şi cu pungi de bani, o mie,

Să te lase pe domnie!

Oprişanca nu sfârşia,

Mihnea ’n curtea lui ieşia.

Poruncind la toţi să saie.

Pe Oprişan să nu-l taie.

Dar Cantar, Armaşul mare,

îşi făcuse răsbunare,

Şi capul nevinovat

Zăcea ’n ţărnă aruncat,

Lângă trupul răsturnat!

Vai de omul cu păcat!

De păcat e alungat

Şi nu poate-a fi scăpat!

Vânzătorul de Armaş

Fiară crudă, om pizmaş,

Fost-a gol legat la soare

Şi de mâini şi de picioare,

Gol legat de cozi de iepe,

De patru iepe sirepe,

Care, când se opintiră,

În patru părţi se izbiră

Şi ’n patru îl despărţiră!