Amândoi la drum pleca,

Sus, la munte, se urca,

Și mereu boii ’ndemna:

„Hai Plăvan, hai Bourean

Juncănași de-ai lui Stoian“.

Opintea boii mereu,

Opintea și suflă greu

Și cotigu scârțâia

Și calea se-ngreuia.

Iar pe când soarele-i sus,

Pe când șoimul stă ascuns,

Pe când umbra e scăzută,

Și se face nevăzută,

Stoian popa se opria,

Și de prânz el poposea,

În mijlocul codrului

Unde-i larg voinicului

În poiana înflorită

Cu frunzari acoperită,

Unde iarba se-mpletește,

Și-n vârf se găitănește.

Vidra masa că-ntindea,

Și la masă că ședea,

Cu Stoian alăturea

Ei prânzea și veselea

Și nimeni grijă n-avea

Dar păcatul mi-i păştea,

Pe Stoian mi-l zădărea,

Şi Stoian aşă grăia:

„Oliolio! mândruţa mea!

De când eu mi te-am luat

Nici un cântec n’ai cântat.

Cântă-ţi, mândro, cântecul,

Că mi-e drag ca sufletul!

— Alei frate, dragul meu,

Nu mai pofti să-ţi cânt eu,

Să-ţi cânt cântec haiducesc,

Cu viers dulce femeesc.

Eu dacă ţi l-oiu cânta,

Apele s’or turbura,

Brazii mi s’or scutura

Munţii mi s’or clătina,

Văile or răsuna,

Şi pe noi ne-a ’ntâmpina

Păunaşul codrilor,

Voinicul voinicilor,

— Las să vie, că nu-mi pasă,

Eu că l-oiu pofti la masă,

Şi de-o mai vrea altă hrană,

I-oiu da trei baltagi pomană.”