Cartea a patra

Cam pe la amiază, tocmai când arşiţa soarelui era în toi, ne oprirăm într-un târg la nişte bătrâni, care erau cunoştinţe şi buni prieteni cu tâlharii. Ce-i drept, oricât eram eu de măgar, prima lor întâlnire, lunga conversaţie şi reciprocele lor sărutări îmi dădeau de gândit. Ei luară din spinarea mea unele lucruri, pe care le dăruiră acestora şi, şuşotindu-le la ureche, păreau să le spună că sunt lucruri de furat. În curând, uşuraţi de toată povara, furăm lăsaţi să paştem în libertate, într-o livadă vecină. Eu însă nu mă putui hotărî deloc să ţin tovărăşie la păscut celuilalt măgar şi calului meu, şi de altfel nici nu eram încă deprins să mănânc fân. Dar zărind chiar în dosul grajdului o grădiniţă, cum eram atunci mort de foame, mă reped cu îndrăzneală asupra ei şi, deşi acolo nu se găseau decât legume crude, totuşi nu stau la îndoială să-mi umplu pântecele până la refuz. Apoi, rugându-mă fierbinte tuturor zeilor, mă uit în toate părţile, să văd dacă nu cumva, întâmplător, aş descoperi în grădiniţele învecinate vreun trandafir cu flori splendide şi parfumate. Într-adevăr, chiar singurătatea în care mă aflam îmi dădea ferma credinţă că, dacă aş găsi acest preţios leac, graţie depărtării drumului şi tufişurilor care mă ascundeau, aş putea să scap, fără să mă fi văzut cineva, de înfăţişarea mea de animal cu patru picioare, şi să revin la chipul omenesc106.

Astfel deci, pe când pluteam în acest ocean de gânduri, am zărit ceva mai departe, într-o vâlcea întunecoasă, o pădure în mijlocul căreia, printre diferitele plante şi mii de flori care smălţau cea mai fermecătoare pajişte, străluceau nişte minunaţi trandafiri de lin roşu aprins. În închipuirea mea, care nu era cu totul aceea a unui animal, socoteam că e pădurea sfântă a Venerei şi a Graţiilor în a cărei tainică umbră strălucea floarea de o eleganţă regală, destinată sărbătorilor. Atunci, invocând vesela şi prielnica divinitate a Norocului, mă reped într-un galop nebun, aşa încât, pe Hercule, eu însumi nu mă mai simţeam măgar, ci un cal de curse, extraordinar de iute. Dar năvalnica mea goană nu putu să prevină nenorocita-mi soartă. Fiindcă, vai! Când ajunsei foarte aproape de locul acela, nu mai văzui nicăieri trandafiri proaspeţi şi fermecători, umezi de lacrimile vreunei zeiţe şi de nectar divin, pe care-i produc fericiţii mărăcini în mijlocul spinilor binecuvântaţi, şi nici chiar acea vâlcea surâzătoare, ci numai un mal de râu mărginit de un şir des de arbori. Aceşti arbori, foarte bogaţi în frunze ce semănau cu ale laurului, produceam un fel de floare cu caliciul lunguieţ şi puţin purpuriu, în felul trandafirului, dar cu totul lipsită de miros. Aceştia erau copăcei cărora vulgul ignorant le-a dat numele rustic de leandri, şi a căror floare este o hrană mortală pentru orice fel de animale.

Într-o situaţie aşa de nenorocită, aveam cea mai mare dorinţă să mănânc de bunăvoie din otrăvitoarele flori ale acestor leandri. Dar pe când mă apropiam încet, ca să rup câteva din ele, un tânăr, pe cât mi s-a părut mie, grădinarul căruia-i prăpădisem aproape toate legumele, şi care văzuse groaznica pagubă ce-i făcusem, o ţinea tot într-o fugă, grozav de furios, cu un ciomag mare în mână. Tăbărând asupra mea, mă snopi în bătaie, şi mi-ar fi pus viaţa în primejdie, dacă, în sfârşit, n-aş fi avut bunul simţ să mă ajut singur. În adevăr, ridicând în sus partea posterioară a spinării, îi repezii cu picioarele dinapoi o mulţime de lovituri şi, lăsându-l să zacă într-o stare jalnică, la poalele dealului învecinat, îmi găsii scăparea prin fugă.

Dar într-o clipă o femeie, soţia lui iară îndoială, îndată ce-l văzu de pe deal aruncat la pământ şi pe jumătate mort, alergă numaidecât la el cu gemete jalnice, desigur spre a stârni mila vecinilor şi a-mi provoca imediat moartea, într-adevăr, toţi ţăranii, atraşi de bocetele ei, cheamă îndată câinii, îi întărâtă şi-i asmut din toate părţile, în contra mea, ca să mă sfâşie-n bucăţi. De data aceasta n-am mai avut nici o îndoială că eram foarte aproape de moarte, când am văzut că această îngrozitoare mulţime de dulăi uriaşi, în stare să se lupte cu urşi şi cu lei, e îndârjită împotriva mea. Luând însă povaţă de la împrejurare, m-am oprit din fugă şi, întorcându-mă, intrai din nou, cât mai repede, în grajdul care ne găzduise mai înainte. Dar ţăranii, după ce opriră câinii cu destulă greutate, pun mâna pe mine şi, legându-mă cu o curea solidă de un inel înţepenit în zid, încep din nou să mă bată şi cu siguranţă că m-ar fi dat gata, dacă maţele mele, strânse de durerea loviturilor şi pline de legumele ce le mâncasem nu s-ar fi destins cu putere şi n-ar fi lăsat să ţâşnească o anumită materie care, pe unii stropindu-i cu un lichid scârbos, iar pe alţii infectându-i cu mirosul ei respingător, îi îndepărtă de spinarea mea zdrobită.

Tocmai când soarele, trecut bine de amiază, îşi începea coborârea, tâlharii ne încărcară din nou, îndeosebi pe mine, şi ne scoaseră din grajd. Făcusem o bună bucată de drum şi umbletul îndelungat mă istovise; eram strivit de greutatea bagajului, spetit de loviturile de ciomege şi mai mult, având copitele tocite, şchiopătam şi abia mă mai ţineam pe picioare. În sfârşit, ajungând la un pârâu cu apa domol şerpuitoare şi încântat de această fericită ocazie, mă gândeam să mă las la pământ cât eram de lung, îndoindu-mi picioarele sub mine cu mult iscusinţă. Eram neclintit în hotărârea de a nu mă mai ridica, pentru a porni din nou, oricâte lovituri aş fi primit, ba încă eram gata să mor nu numai de ciomag, ci chiar străpuns de sabie. Într-adevăr, lipsit cu totul de răsuflare şi olog cum eram, credeam că voi merita un concediu pentru motive de sănătate. Îmi închipuiam de bună-seamă că tâlharii, în parte supăraţi din cauza întârzierii, în parte doritori de a fugi în grabă, vor repartiza bagajul meu în spatele celorlalte două animale de povară şi că pe mine, spre a se răzbuna cumplit, mă vor lăsa pradă lupilor şi vulturilor. Dar nemiloasa soartă îmi zădărnici acest plan atât de frumos! Celălalt măgar care îmi ghicise gândul, mi-o luă înainte şi, prefăcându-se ostenit, se trânti la pământ cu toate bagajele. Lungit ca un mort, nu mai făcu nici o încercare de a se ridica de jos. Deşi fusese lovit, înţepat şi chiar tras în toate părţile de coadă, de urechi şi de picioare. În cele din urmă, scoşi din răbdări că-şi puseseră nădejdea într-un răposat, tâlharii se sfătuiesc între ei şi hotărăsc să nu-şi mai întârzie fuga, ocupându-se aşa de mult de un măgar mort, sau mai curând preschimbat într-un bolovan. Ei pun bagajele lui în spinarea mea şi a calului meu şi, scoţând săbiile, îi taie picioarele de la încheieturi. Apoi îl târăsc puţin în afara drumului şi, de pe o înălţime foarte mare, îl aruncă, respirând încă, în cea mai apropiată vale.

Gândindu-mă atunci la soarta nenorocitului meu tovarăş de suferinţă, am renunţat numaidecât la şiretlicuri şi înşelăciuni şi m-am hotărât să mă port cu stăpânii mei ca un măgar de treabă. De altfel, din convorbirea lor pricepusem trebuia să ne oprim undeva, foarte aproape, şi să ne odihnim, în sfârşit, după atâta umblet şi că locul acela de oprire era locuinţa lor. În sfârşit, după ce mai trecurăm un deal în pantă uşoară, ajunserăm la destinaţie, unde am fost uşuraţi de toate poverile noastre, care au fost duse înăuntru. Liber, în sfârşit, de orice povară, mă rostogoleam în praf, în loc de baie, pentru a-mi alunga oboseala.

Aici e timpul şi locul să fac o descriere a acelei aşezări şi a peşterii în care locuiau tâlharii. În acelaşi timp, îmi voi încerca talentul şi vă voi face şi pe voi să vedeţi lămurit dacă eram măgar atât prin suflet, cât şi prin inteligenţă, închipuiţi-vă un munte sălbatic înfiorător de întunecos, acoperit de o pădure deasă, cu copaci foarte stufoşi şi extraordinar de înalt. Pantele sale înclinate erau înconjurate de nişte stânci ascuţite şi prin aceasta inaccesibile, iar între ele şi şerpuitoarele povârnişuri ale muntelui o mulţime de văgăuni extrem de adânci, acoperite cu mărăcini şi ascunse din toate părţile, care formau o pavăză naturală de jur-împrejurul muntelui. Din vârful lui ţâşnea, în mari clocote, un izvor bogat care, aruncându-se în jos, îşi vărsa în vale undele-i de argint, apoi se împărţea într-o mulţime de râuleţe care umpleau toate aceste văgăuni cu apa lor liniştită, astfel încât tot muntele, de jur-împrejur, era înconjurat de o mare împresurată sau de un fluviu leneş. La poalele muntelui era intrarea peşterii, deasupra căreia se ridica un foişor înalt şi de fiecare parte a lui se afla un ţarc de vite, împrejmuit cu garduri zdravăn împletite din nuiele, bun pentru a închide oi. În faţa porţii foişorului, în loc de ziduri, se vedeau nişte poteci întortocheate printre crăci şi mărăcini, pe care cu toată dreptatea ai fi putut să le numeşti intrările unui locaş de tâlhari. Prin apropiere, nu era altă locuinţă, decât o mică colibă grosolan construită din papură, unde după cum am aflat mai târziu, stăteau la pândă şi spionau noaptea aceia dintre tâlharii care ieşiseră la sorţi.

Bandiţii se târâră pe aceste poteci, unul câte unul, cu braţele strâns lipite de corp, şi când ajunseră în faţa porţii, pe noi ne priponiră cu câte o curea solidă, apoi începură să ia la ceartă, cu glas răstit, pe o bătrână încovoiată de povara anilor, în grija căreia se părea că fusese lăsată viaţa şi gospodăria întregii bande:

— Ei bine, tu, hârcă bătrână, bună de ars pe rug, cea mai mare ruşine a lumii celor vii şi unica lepădătură a împărăţiei morţilor, oare aşa ai să-ţi baţi tu joc de noi, stând acasă fără să faci nimic? N-o fi, oare, timpul să mâncăm şi noi ceva, la o oră atât de înaintată, după atâtea osteneli şi primejdii? N-ai nimic gata să ne dai, tu, care de obicei ziua şi noaptea nu faci altceva decât să înghiţi vinul în valuri în prăpastia pântecului tău nesăţios?

La aceste cuvinte, bătrâna, înspăimântată şi tremurând, le răspunse cu o voce răguşită:

— Dar preabunii şi preaputernicii mei ocrotitori tineri, mâncările sunt gata, îndeajuns de fierte şi foarte plăcute la gust, pâine aveţi câtă doriţi, vin din belşug, gata pus în pahare bine spălate şi apa caldă vă aşteaptă ca de obicei, pentru baia pe care voi o faceţi în grabă!

După acest răspuns al bătrânei ei se dezbrăcară îndată, şi, aşa goi, se înviorară la căldura unui foc puternic, apoi se scăldară în apa caldă, se unseră pe tot corpul cu untdelemn şi se aşezară în jurul unor mese încărcate cu bucate.

Abia se aşezaseră, când iată că sosesc alţi indivizi cu mult mai numeroşi, pe care fără nici o şovăire i-ai fi putut socoti tot tâlhari. Căci şi ei aduceau o bogată pradă: monede de aur şi argint, veselă de argint, stofe de mătase ţesute cu fir de aur. După ce se îmbăiară ca şi ceilalţi şi îşi alungară osteneala trupească, se aşezară la masă în mijlocul tovarăşilor lor. Serviciul mesei era făcut de cei care ieşiseră la sorţi. Ei mâncau şi goleau fără măsură şi în dezordine sumedenie de mâncări, mormane de pâine şi nenumărate şiruri de pahare. Apoi, ca să se distreze, încep să zbiere, să cânte în mijlocul gălăgiei, să glumească în mod grosolan; într-un cuvânt, te-ai fi crezut la ospăţul centaurilor, oameni doar pe jumătate, precum şi al semisălbaticilor lapiţi107 din Teba.

Atunci unul dintre ei, care prin forţa sa întrecea pe toţi ceilalţi, luă cuvântul:

— Noi, într-adevăr, am luat vitejeşte cu asalt casa lui Milo din Hypata. În afară de bogata pradă pe care am pus mâna, mulţumită curajului nostru, ne-am întors în tabără fără să fi pierdut un singur om şi, dacă merită să vorbesc de asta, ne-am întors cu opt picioare mai mult108. Dar voi care aţi atacat oraşele beoţiene v-aţi întors cu o bandă foarte micşorată, pierzând până şi pe şeful vostru, pe foarte curajosul Lamachus109, a cărui salvare cu drept cuvânt aş fi preferat-o, desigur, tuturor acestor prăzi pe care le-aţi adus. Dar oricum, pe el l-a pierdut prea marea lui vitejie: un bărbat atât de curajos va trăi în amintirea oamenilor laolaltă cu regii vestiţi şi glorioşi conducători de războaie. Voi însă, pe cât se pare, sunteţi hoţi cumpătaţi şi vă mulţumiţi cu mici furtişaguri de sclavi, strecurându-vă cu teamă prin băile publice, sau prin odăiţele vreunor bătrâne, spre a şterpeli numai vechituri care nu valorează nici un ban! 110

Unul din banda celor care veniseră în urmă îi răspunse:

— Să fi rămas tu, oare, singurul care să nu ştie că marile case sunt cu mult mai uşor de jefuit? Fiindcă, deşi în spaţioasele lor apartamente sunt multe slugi, totuşi, fiecare se îngrijeşte mai mult de salvarea lui decât de avutul stăpânului. În schimb, oamenii economi şi cărora le place să trăiască singuri, ascunzând cu cea mai mare grijă mica lor avere, care uneori este chiar destul de mare, o apără cu toată străşnicia şi o păstrează cu primejdia propriei lor vieţi. În sfârşit, ceea ce am să vă povestesc va adeveri spusele mele.

Cum am sosit la Teba cea cu şapte porţi, ne-am informat foarte amănunţit asupra averii cetăţenilor, lucru de cea mai mare importanţă în meseria noastră. Astfel am aflat că un cămătar, numit Chryseros111, avea o foarte mare avere şi că, spre a scăpa de obligaţiile şi sarcinile publice112, îşi ascundea enorma-i bogăţie prin iscusite vicleşuguri. Căci trăia singur şi retras, mulţumindu-se cu o căsuţă, mică într-adevăr, dar foarte întărită, că, de altfel, zdrenţăros şi murdar, nu se dezlipea niciodată de sacii lui de aur. Ne hotărâm deci să ne îndreptăm mai întâi spre el, crezând că vom termina repede cu un singur om şi că vom pune mâna în tihnă şi fără nici o greutate pe toată avuţia lui.

Cum se înnoptă, ne şi înfiinţarăm la poarta lui, dar n-am socotit prudent s-o ridicăm, nici s-o deschidem cu forţa şi încă mai puţin s-o spargem, de teamă ca zgomotul celor două canaturi să nu trezească toată vecinătatea şi să ne pună viaţa în primejdie. Atunci strălucitul nostru şef, Lamachus, încrezându-se în extraordinara lui putere, vârî puţin câte puţin mâna în gaura cheii113 şi se căznea să smulgă broasca. Dar acest Chryseros, de bună-seamă cel mai ticălos dintre toate bipedele, era de mult la pândă şi urmărea fiecare mişcare a noastră. Călcând în vârful picioarelor şi fără să scoată o vorbă, se apropie puţin câte puţin şi, opintindu-se din toate puterile, străpunge cu un piron mâna şefului nostru şi o ţintuieşte de lemnul uşii, apoi, lăsându-l astfel crud pironit de zăvor ca pe o cruce, se urcă pe acoperişul păcătoasei lui cocioabe, şi de acolo începe să strige cât îl ţine gura, să ceară ajutor vecinilor, să-i cheme pe fiecare din ei pe nume, spunând că e vorba de salvarea obştească şi răspândind zvonul că la el a izbucnit focul pe neaşteptate. Astfel, fiecare îngrozit de o primejdie atât de apropiată, aleargă îngrijorat ca să-i vie în ajutor.

Atunci, aflându-ne în îndoitul pericol – de a fi prinşi asupra faptului, sau de a părăsi pe camaradul nostru – dată fiind situaţia, ne gândirăm la un mijloc energic, care primi aprobarea lui. Cu o lovitură precis dată la mijlocul încheieturii, tăiem de la cot braţul şefului nostru şi-l lăsăm acolo pironit de uşă; apoi acoperind rana cu câteva cârpe, pentru ca picăturile de sânge să nu ne trădeze urmele, luarăm în grabă cu noi ceea ce mai rămânea din Lamachus.

În acest timp, eram foarte neliniştiţi de groaznica agitaţie a suburbiei şi, temându-ne de primejdia care ne ameninţa, nu ne gândeam decât la fugă, dar el nu putea să ne urmeze destul de repede şi nici să rămână la urmă fără primejdie. Gemând de durere, omul acesta cu suflet nobil şi extraordinar de curajos ne îndemna stăruitor şi ne ruga fierbinte, pe braţul drept al zeului Marte114, pe credinţa jurământului, să scăpăm pe un bun tovarăş de arme ca el de chinuri şi de captivitate: „Un tâlhar curajos, spunea el, de ce să mai trăiască, după ce şi-a pierdut singurul braţ cu care putea să jefuiască şi să ucidă? Aş fi prea fericit să mor de bunăvoia mea, de mâna unui tovarăş!”. Şi cu toate stăruitoarele lui îndemnuri şi rugăciuni, neputând îndupleca pe niciunul dintre noi să comită acest voluntar paricid, apucă cu mâna care-i rămăsese liberă sabia sa şi, după ce o sărută îndelung cu dragoste, şi-o înfipse cu toată puterea în mijlocul pieptului. Atunci, închinându-ne cu respect în faţa eroismului şefului nostru, îi înfăşurarăm cu grijă cadavrul într-un cearşaf de în şi-l încredinţarăm mării, spre a-i servi de mormânt. Şi acum, scumpul nostru Lamachus se odihneşte, îngropat în tot întinsul acestui element.

Cel puţin, el şi-a sfârşit viaţa într-un chip vrednic de strălucitele lui isprăvi. Dar Alcimus115, cu tot planul lui bine chibzuit, n-a putut să întoarcă din drum voinţa de neînlăturat a Soartei. Spărgând păcătoasa şandrama a unei bătrâne în timp ce ea dormea, se urcase în odaia ei de culcare de la catul de sus şi, în loc s-o dea repede gata strângând-o de gât, aşa cum s-ar fi cuvenit, preferă să arunce mai întâi una după alta, pe fereastra destul de largă, mobilele pe care desigur noi, cei de afară, trebuia să le luăm numaidecât în primire. După ce le aruncă pe toate la iuţeală, nu voi să cruţe nici chiar patul în care dormea bătrâna. O zvârli jos din pat şi, punând mâna pe cuvertură, se pregătea s-o arunce pe fereastră, aşa cum făcuse cu celelalte lucruri, când ticăloasa aceea vicleană, aruncându-se la picioarele lui, începu să-l implore astfel: „De ce, rogu-te, fiul meu, de ce să dai aceste păcătoase lucruşoare, aceste zdrenţe ale unei preanenorocite bătrâne, bogaţilor vecini, spre casa cărora dă fereastra mea?” înşelat de aceste cuvinte, care nu erau decât o iscusită viclenie, Alcimus crezu că spusele ei sunt adevărate şi, de bună-seamă, temându-se că şi ceea ce aruncase mai înainte şi ceea ce voia să mai arunce va ajunge, acum după ce i se semnalase greşeala, într-o casă străină şi nu în mâinile tovarăşilor săi, se aplecă pe fereastră până la jumătatea corpului, spre a examina cu atenţie poziţia locului şi mai ales ca să observe cu de-amănuntul bogăţia casei alăturate, de care-i vorbise bătrâna.

Într-adevăr, pe când se silea din răsputeri, dar nu cu destulă băgare de seamă, ca să vadă mai bine, bătrâna criminală, profitând de clipa când el, aplecându-se într-un mod primejdios, nu-şi mai păstra echilibrul şi era ocupat să vadă totul, îl împinse destul de uşor, e adevărat, cu o mână tremurătoare, dar, luându-l pe negândite, îl dădu peste cap. Pe lângă faptul că înălţimea era foarte mare, căzând şi peste un bolovan enorm, care se afla lângă casă, îşi frânse şira spinării şi-şi rupse coastele. Vărsând pe gură valuri de sânge, muri fără să se fi chinuit mult, după ce, cu un glas stins, ne povesti ce se întâmplase. Îi făcurăm şi lui o înmormântare la fel cu cea de mai înainte, şi-l trimiserăm lângă Lamachus, ca să-i ţină bună tovărăşie.

Atunci, slăbiţi de această îndoită pierdere, renunţarăm la loviturile noastre din Teba şi ne urcarăm îndată în oraşul cel mai apropiat, Plateea. Acolo, dintr-un zvon des repetat, aflarăm că un oarecare Demohares116 era pe punctul de a organiza o luptă de gladiatori. Într-adevăr, era unul dintre cetăţenii cei mai de seamă prin naştere, extraordinar de bogat şi de darnic, şi organiza petreceri publice cu un lux vrednic de bogăţia sa. Ce talent, ce elocvenţă ar putea să descrie în cuvinte potrivite toate aspectele sub care se prezentau numeroasele şi fastuoasele lui pregătiri? Ici erau gladiatori cu braţul faimos, colo vânători de o iuţeală încercată, aiurea criminali condamnaţi la moarte care trebuiau să servească de hrană îngrăşând fiarele. Se mai vedea şi o tribună de scânduri, cu nişte turnuri de lemn, artistic construite, susţinută de un par bătut în pământ, un fel de şandrama de bâlci portativă, zugrăvită în culori bătătoare la ochi şi cu loji frumoase, de unde se putea privi vânătoarea ce urma să aibă loc. În afară de toate acestea, ce număr, ce soiuri de fiare! Căci Demohares, dintr-o patimă ciudată, adusese chiar din ţări străine acele nobile animale care trebuiau să ucidă criminali.

Dar pe lângă celelalte pregătiri ale acestui măreţ spectacol, el şi-a procurat, fără nici o cumpătare, un însemnat număr de urşi nemaipomenit de mari, risipindu-şi nebuneşte averea. Căci în afară de cei prinşi de el în vânătorile sale particulare, în afară de cei cumpăraţi cu sume enorme, el mai creştea cu grijă şi întreţinea cu hrană foarte costisitoare şi pe aceia pe care prietenii i-i dăruiau care mai de care cu diferite prilejuri.

Dar pregătirile atât de strălucite şi de bogate ale acestei serbări publice nu scăpară privirilor funeste ale pizmaşului destin. Urşii, obosiţi de o lungă captivitate şi totodată slăbiţi de marea căldură a verii şi moleşiţi de şedere şi trândăvie, fură loviţi de o molimă ce izbucni pe neaşteptate şi pieiră aproape toţi. Ici şi colo, pe străzi, puteai vedea întinse, ca epavele unui naufragiu, trupurile pe jumătate moarte ale acestor animale. Poporul de jos, căruia crunta sărăcie nu-i îngăduia să aleagă mâncările, şi care pentru stomacul lui slăbit era nevoit să caute suplimente dezgustătoare şi o hrană care nu costă nimic, alerga din toate părţile la aceste mese publice, de pe la răspântii.

Atunci, dată fiind împrejurarea, eu şi cu Eubulus117 ăsta pe care-l vezi aici de faţă, ne gândirăm la următorul ingenios şiretlic. Aducând în adăpostul nostru un urs care era mai mare şi mai gras decât ceilalţi, ca pentru a-l pregăti şi a-l mânca, îi despărţirăm cu îndemânare blana de came, păstrând cu grijă toate ghearele animalului şi lăsându-i întreg capul până aproape de grumaz; îi răzuirăm cu toată atenţia pielea pe dinăuntru ca s-o subţiem şi, după ce am presărat-o cu cenuşă fină, o puserăm la soare ca să se usuce. În timp ce se usca la flăcările acestui foc ceresc, noi, în aşteptare, ne îndopam vârtos cu camea ursului; după aceea, organizarăm precum urmează apropiata noastră expediţie, sub chezăşia jurământului. Ne-am înţeles ca unul dintre noi, superior celorlalţi mai mult prin hotărâre decât prin puterea fizică, şi care mai ales se va oferi de bunăvoie, să se ascundă în pielea ursului şi sub înfăţişarea lui să se introducă în tăcerea prielnică a nopţii, în casa lui Demohares, spre a ne uşura intrarea înăuntru.

Nu puţini au fost aceia din preaviteaza noastră bandă pe care-i ispitise gândul să primească această ingenioasă misiune. Dar dintre toţi, prin libera alegere a bandei, fu preferat Thrasyleon118, care acceptă primejdioasa sarcină a travestirii. Cu un aer liniştit, el intră numaidecât în blana moale şi uşor de purtat a ursului, care-i venea ca turnată. După aceea, noi prinserăm cap la cap cu o cusătură fină cele două margini din afară ale blănii şi urma cusăturii, deşi era puţin vizibilă, o acoperim cu părul bogat şi des care se revărsa din dreapta şi din stânga. În locul unde fusese tăiat capul fiarei, aproape de gâtlej, băgarăm cu oarecare caznă capul lui Thrasyleon, iar în dreptul ochilor şi nasului îi făcurăm nişte găuri mici, spre a putea respira. Viteazul nostru tovarăş, fiind astfel complet travestit în fiară, îl băgarăm într-o cuşcă, pe care o cumpărasem pe un preţ modest, cuşcă în care de altfel se furişase singur, repede şi cu o hotărâtă energie.

Operaţia fiind astfel pregătită, iată în ce chip am dus până la capăt şiretlicul. Aflând că un oarecare Nicanor, de neam trac, se afla în cele mai strânse legături de prietenie cu acel Demohares, ticluirăm o scrisoare mincinoasă ca din partea lui, prin care-i făcea cunoscut lui Demohares că, pentru a contribui la înfrumuseţarea jocurilor sale, îi trimitea, în calitate de bun prieten, primele roade ale vânătorii sale. Când seara se lăsase de-a binelea, mulţumită întunericului, am prezentat lui Demohares pe Thrasyleon în cuşca lui şi acea scrisoare falsă. Foarte uimit de mărimea fiarei şi încântat de generozitatea prietenului său, venită tocmai la timp, Demohares porunci să ni se plătească imediat din caseta lui de bani, pentru bucuria ce-i făcusem, zece monede de aur. Atunci curiozitatea, care întotdeauna atrage pe oameni la un spectacol nou, strânse în jurul animalului o mare mulţime, care se uita la el plină de admiraţie. Dar înţeleptul nostru Thrasyleon împiedica adeseori privirile lor uluite, ţinând oamenii la distanţă prin sărituri ameninţătoare. Nemaiauzita fericire şi norocul lui Demohares erau într-un glas slăvite de concetăţenii săi, pentru că, după ce pierduse atâtea animale, putea până la un punct oarecare să nu se plece nenorocirii, graţie acestui nou succes. El porunci ca ursul să fie dus numaidecât la una dintre moşiile sale119 şi transportat cu cea mai mare grijă. Atunci eu intervenind: „Ia seama, stăpâne, îi spun, că acest animal, pe care arşiţa soarelui şi lungimea drumului îl vor obosi, să nu fie pus la un loc cu alte animale, care, după cum aud, nu sunt sănătoase. De ce nu-i cauţi mai bine în casa ta un locşor retras şi spaţios, bine aerisit şi mai mult decât atât, aproape de un bazin care să-i aducă răcoarea? Oare nu ştii că acest soi de animale locuieşte întotdeauna în desişuri de păduri, în peşteri năpădite de rouă, pe culmi răcoroase şi lângă izvoare încântător de limpezi?”

Aceste îndemnuri îl speriară pe Demohares. Socotind în gând numărul urşilor pierduţi, el se învoi fără nici o greutate să punem cuşca unde vom crede noi de cuviinţă. „Mai mult, noi suntem gata cu toţii, i-am spus eu, să petrecem aici nopţile înaintea acestei cuşti, ca să dăm cu cea mai mare grijă animalului obosit de căldură şi de suferinţă hrana care-i trebuie şi băutura sa obişnuită.” „Nu e nevoie să vă osteniţi, răspunse el, căci aproape toţi servitorii mei, după o îndelungată practică, s-au deprins cu hrănirea urşilor.”

Ne luarăm deci rămas-bun şi plecarăm. Ieşind din oraş, noi observarăm la oarecare depărtare de drum120 un cimitir aşezat într-un loc retras şi ascuns privirilor. Acolo am găsit nişte coşciuge numai pe jumătate acoperite din cauza vechimii şi a putrezirii în care se odihneau morţii, din care nu mai rămăsese decât pulbere şi cenuşă. Am deschis câteva şi le-am pus deoparte ca să ascundă viitoarea noastră pradă. Apoi, după obiceiul bandei noastre, am pândit o noapte fără lună, când somnul vine de la sine, şi de la primul său atac cuprinde mai puternic şi pune stăpânire pe inimile muritorilor. Pe o astfel de noapte oprim banda noastră, înarmată cu pumnale, chiar în faţa porţii lui Demohares, exact la ora jefuirii, ca la un soroc de înfăţişare înaintea judecăţii. La rândul său, Thrasyleon, folosindu-se cu pricepere de scurtul timp al nopţii prielnic tâlharilor, iese pe nesimţite din cuşcă şi cu pumnalul ucide până la unul pe toţi paznicii care se odihneau pe jumătate adormiţi, îl omoară şi pe portar şi, luându-i cheile, deschide cele două canaturi ale porţii. Noi alergăm cu toţii în grabă şi, intrând în interiorul casei, el ne arată podul unde, seara în ajun, cu ochii lui iscoditori, observase că se ascundea multă argintărie. După ce podul a fost spart la repezeală de întreaga bandă, porunceşte fiecăruia dintre tovarăşii noştri să ia atâta aur şi argint cât putea şi să se ducă repede să-l ascundă în acel locaş al morţilor, în care te puteai încrede, apoi să se întoarcă grabnic înapoi şi să ia din nou alte bagaje. În interesul comun, le spun că eu voi rămâne singur în pragul casei, ca să observ cu grijă tot ce s-ar întâmpla până la întoarcerea lor.

În adevăr, înfăţişarea ursului, care alerga încoace şi încolo prin toată casa, mi se părea că e de ajuns să sperie şi să pună pe fugă pe aceia dintre servitorii care întâmplător n-ar fi adormit. Căci ce om, oricât ar fi el de puternic şi de curajos, văzând o dihanie atât de mare şi de îngrozitoare, şi mai ales noaptea, n-ar lua-o îndată la fugă şi nu s-ar închide cu zăvorul în camera lui, înspăimântat şi tremurând de frică?

Dar o nenorocită întâmplare zădărnici tot ce rânduisem după un plan bine chibzuit. Într-adevăr, pe când aşteptam cu răsuflarea tăiată întoarcerea tovarăşilor noştri, un mic servitor, pe care desigur o voinţă divină îl deşteptase la zgomotul făcut de urs, înaintă încet şi văzând fiara care umbla în libertate şi se plimba încoace şi încolo prin toată casa, se întoarse repede din drum, silindu-se din toate puterile să nu ţipe, şi înştiinţă pe toţi cei din casă de ceea ce văzuse. Numaidecât se adunară servitorii care erau foarte numeroşi şi toată casa se umplu de mulţimea lor. Torţe, lămpi, lumânări de ceară, de seu şi alte mijloace de luminat încep să strălucească în întunericul nopţii. Din această mulţime atât de mare nu era unul fără arme: toţi erau înarmaţi cu ciomege, cu suliţe şi cu săbii trase din teacă, astupând intrările. În acelaşi timp ei dau drumul şi câinilor de vânătoare, acei vestiţi câini cu urechile ciulite şi cu părul zbârlit, şi-i asmut ca să se arunce asupra fiarei.

Atunci, în timp ce zgomotul creştea mereu, eu mă trag înapoi încetul cu încetul şi ies din casă pe nesimţite. Dar, ascuns după o uşă, eu însumi văd bine de tot pe Thrasyleon apărându-se admirabil împotriva haitei. Într-adevăr, deşi se apropia de ultima limită a vieţii sale, totuşi, aducându-şi aminte de rostul şi de interesele noastre sau de vitejia lui de altădată, se silea încă din răsputeri să ţie piept Cerberului şi gurii lui căscate. Jucând cu preţul vieţii sale rolul pe care şi-l luase de bunăvoie, când se trăgea înapoi, când se împotrivea, şi mulţumită variatelor mişcări şi aplecări ale corpului, reuşi în sfârşit să scape din casă. Dar, cu toate că ajunsese liber în stradă, nu-şi putu găsi totuşi salvarea prin fugă. Asta fiindcă toţi dulăii din ulicioarele învecinate, extrem de numeroşi şi din cale afară de sălbatici, se amestecară cu câinii de vânătoare care tocmai ieşiseră din casă în urmărirea lui. Atunci am fost martorul unui spectacol vrednic de plâns şi funest, privind cum sărmanul nostru Thrasyleon, împresurat şi atacat de aceste haite de câini furioşi, era sfâşiat cu mii de muşcături.

În sfârşit, nemaiputând răbda o durere atât de mare, eu mă amestec în mulţumea zgomotoasă, care alerga din toate părţile, şi fiindcă numai în acest chip puteam să ajut pe viteazul meu tovarăş, fără să se simtă, am încercat să abat de la urmărire pe şefii hăitaşilor cu următoarele cuvinte: „O, ce mare păcat, le spuneam eu, ce crimă josnică! Pierdem un animal superb, un animal cu adevărat de preţ!” Dar meşteşugită mea vorbire nu a servit totuşi la nimic nefericitului nostru ortac. Un lungan puternic s-a repezit dintr-o casă şi fără să mai stea la gânduri a aruncat o suliţă în pieptul ursului. Un altul l-a imitat şi iată că acum, după ce spaima se risipise, cei mai mulţi se apropiară din ce în ce mai mult şi-l străpunseră pe-ntrecute cu lovituri de săbii. În sfârşit Thrasyleon, aleasa podoabă a bandei noastre, a trebuit să-şi termine glorioasa-i viaţă, mai curând vrednică de nemurire decât de suferinţă. Dar el nu-şi trădă prin nici un strigăt sau măcar prin vreun urlet, jurământul ce-l făcuse. Sfâşiat de muşcături şi ciopârţit de săbii, se silea totuşi să mugească şi să mormăie ca un urs, şi înfruntând moartea apropiată cu un curaj fără pereche, a salvat gloria plătind tributul său destinului.

Cu toate acestea, el vârâse în mulţimea adunată o atât de mare spaimă, încât până-n zori, ba chiar până foarte târziu în cursul zilei, nimeni nu îndrăznise să atingă nici cu vârful degetului această fiară, deşi zăcea fără viaţă. În sfârşit, după multă şovăială şi teamă, un măcelar ceva mai îndrăzneţ deschise pântecele animalului şi despuie de pielea de urs pe curajosul tâlhar.

Iată cum l-am pierdut pe Thrasyleon, dar prin gloria lui el va trăi de-a pururi. Strângând în grabă boccelele pe care ni le păstraseră acei morţi credincioşi, părăsirăm în grabă teritoriul plateenilor, făcând de mai multe ori în noi înşine reflecţia că nu e deloc de mirare că buna-credinţă nu se mai găseşte în această lume, deoarece, scârbită de necinstea celor vii, demult s-a retras în Infern şi la morţi. Zdrobiţi de povara bagajelor şi cu toţii istoviţi de greutatea drumului, în sfârşit am reuşit să aducem prada pe care o vedeţi aici, după ce am pierdut trei dintre tovarăşii noştri!

După terminarea acestei povestiri, ei vărsară din cupe de aur vin curat în amintirea tovarăşilor de arme răposaţi şi, după câteva imnuri de slavă în cinstea zeului Marte, adormiră cu toţii pe nesimţite. Iar nouă, bătrâna aceea ne dădu orz proaspăt din belşug şi fără să-l măsoare. Calul meu, ce e drept, obţinând o porţie atât de mare numai pentru el, se credea la un ospăţ al preoţilor salieni121. Eu însă, deşi mâneam întotdeauna orz mărunt pisat şi fiert mult în zeama lui, scormonind într-un colţ, unde erau îngrămădite bucăţile de pâine rămase de la toată această mulţime, începui să mestec de zor, că trecuse o veşnicie de când eram chinuit de foame şi gâtlejul mi se îmbrăcase în pânze de păianjen.

Noaptea fiind destul de înaintată, tâlharii se deşteptară şi, îmbrăcaţi în felurite haine caraghioase, unii înarmaţi cu săbii, alţii deghizaţi în stafii122, se făcură în mare grabă nevăzuţi. Cu toate acestea, eu mestecam vârtos şi vitejeşte şi nici chiar somnul care era aproape să mă doboare nu mă putu opri. Deşi mai înainte, când eram Lucius, mă ridicam de la masă mulţumit cu o pâine sau cu două, acum, ascultând de nevoile atât de mari ale stomacului meu fără fund, terminasem al treilea coş, când spre marea mea uimire, fui surprins de lumina zilei. În sfârşit, călăuzit de buna-cuviinţă caracteristică măgarilor, părăsii totuşi această ocupaţie cu cea mai mare părere de rău, spre a mă duce să-mi potolesc setea în pârâul apropiat.

Tâlharii se întoarseră numaidecât, supăraţi şi îngrijoraţi, fără să aibă absolut nici o pradă, nici chiar o haină cât de proastă. În schimb, drept pradă unică, apărată de toate săbiile lor. De toate braţele şi de toate forţele bandei, aduceau cu ei numai o tânără care, după trăsăturile fine ale feţei şi după exteriorul ei cuviincios, se vedea că este dintr-o nobilă familie a locului. Era o bucăţică la care, pe Hercule! Putea râvni chiar şi un măgar ca mine, şi în adânca ei mâhnire îşi smulgea părul şi-şi rupea hainele de pe ea.

După ce tâlharii o introduseră în peşteră, căutară să-i uşureze nenorocirea de care se plângea, adresându-i-se astfel:

— Fecioară, îi spuneau ei, viaţa şi cinstea dumitale sunt în siguranţă, ai însă puţină răbdare, ca să ne alegem şi noi cu un bun câştig, că sărăcia ne-a silit la această meserie. Părinţii dumitale, dimpotrivă, sunt putrezi de bogaţi şi, oricât ar fi ei de avari, totuşi nu vor sta la gânduri să plătească o sumă îndeajuns de mare, ca să-şi răscumpere copilul!

Prin aceste trăncăneli ridicole şi altele de acelaşi fel căutau în zadar să potolească durerea tinerei fete. Ce folos? Aceasta, cu capul între genunchi, plângea şi mai amarnic. Bandiţii chemară atunci înăuntru pe bătrână, îi porunciră să se aşeze lângă ea, să-i vorbească cu blândeţe şi s-o liniştească pe cât e posibil, apoi plecară la obişnuitele lor treburi. Totuşi, nici o vorbă a bătrânei nu reuşi să potolească lacrimile tinerei fete, care, dimpotrivă, bocindu-se şi mai tare şi plângând întruna cu sughiţuri, de i se zguduia tot pântecele, îmi smulse lacrimi chiar şi mie.

— Cât sunt de nenorocită! Zicea ea; având o familie ca a mea, rude atât de numeroase, sclavi aşa de dragi, părinţi atât de venerabili, victimă a unui rapt mizerabil, ajunsă roabă şi închisă ca ultima sclavă în această temniţă de piatră, lipsită de toate plăcerile în care m-am născut şi am crescut, nesigură de viaţă în această vizuină, unde călăii îşi pun victimele la tortură, în mijlocul unor astfel de tâlhari şi de ucigaşi, voi mai putea eu oare să-mi opresc vreodată lacrimile, sau să mai trăiesc?

Iată cum se tânguia şi în cele din urmă, doborâtă de mâhnire, cu gâtul umflat şi cu trupul obosit, închise ochii istoviţi de plâns şi adormi. Dar nu trecu mult de când aţipise şi, ca o posedată de nimfe123, trezindu-se brusc din scurtu-i somn, din nou începu să se chinuiască cu mult mai cumplit, bătându-se în piept chiar cu mâini vrăjmaşe şi lovindu-şi fermecătoru-i chip. În zadar o întreba bătrâna foarte stăruitor să-i spună pricinile noii mâhniri care o cuprinsese:

— Vai! Acum sunt cu adevărat pierdută, îi răspunse ea cu un adânc suspin, acum nu mai am nici o speranţă de salvare. Ştreangul, sabia sau desigur vreo prăpastie e fără îndoială tot ce mai am de aşteptat!

Atunci bătrâna se supără, şi cu o faţă de data asta mai iritată, o pofti să-i spună ce i-a venit şi de ce, după scurtu-i somn, s-a pornit aşa deodată, din nou, pe plânsul care nu se mai sfârşea.

— Nu cumva, frumoaso, ai avea de gând să lipseşti pe tinerii mei stăpâni de însemnatul câştig al răscumpărării tale? Dacă vei continua tot aşa, voi pune imediat să te ardă de vie, fără să mai ţin seamă de lacrimile astea pe care tâlharii de obicei pun foarte puţin preţ!

Îngrozită de aceste cuvinte, tânăra fată, sărutând cu foc mâna bătrânei, îi zise:

— Iartă-mă, mamă, ai, rogu-te, milă de mine şi ajută-mă cât de puţin în cruda nenorocire care m-a lovit; căci aşa bătrână şi înţeleaptă cum eşti, cu părul ăsta alb şi venerabil, nu pot să cred că mila şi omenia au secat cu totul în inima ta. Dar, lasă-mă, te rog, să-ţi descriu cumplita poveste a nefericirii mele!

Eram logodită cu un frumos tânăr, fruntaş printre ai săi, pe care întreaga populaţie îl adoptase în unanimitate ca fiu al cetăţii. De altfel, era vărul meu primar, şi nu era decât cu trei ani mai mare decât mine. Din frageda noastră copilărie crescusem împreună, eram nedespărţiţi şi locuiam în aceeaşi căsuţă sub al cărei acoperiş se aflau odaia şi patul nostru. Uniţi prin legătura unei iubiri curate, de mult ne dasem unul altuia cuvântul printr-o promisiune de căsătorie. Părinţii noştri îşi dăduseră consimţământul şi în actele legale era numit soţul meu124. Înconjurat de o mare mulţime de rude de sânge şi prin alianţă, adunate pentru celebrarea căsătoriei noastre, el făcea în faţa tuturor un sacrificiu în templu, oferind victime zeilor. Toată casa, îmbrăcată în crengi de laur şi puternic luminată de facle nupţiale, răsuna de cântece de nuntă. Atunci, nefericita mea mamă, ţinându-mă la sânul ei, îşi făcea o plăcere, să-mi aranjeze frumos rochia şi podoabele mele de nuntă. În timp ce, prin săruturi dulci ca mierea, mă făcea să nădăjduiesc copii, şi în dorinţele ei hrănite cu iluzii îşi şi vedea neamul sporit, o ceată de tâlhari înarmaţi se reped în casă şi dezlănţuind, ca la război, un puternic atac, fac să scânteieze în ochii noştri săbiile lor ameninţătoare; ei însă nu se apucă să ucidă sau să jefuiască, ci în rânduri strânse, în formaţie triunghiulară, năvălesc numaidecât în camera unde eram noi, fără ca vreunul dintre prietenii noştri să lupte pentru a ne apăra, sau chiar să le opună cea mai mică rezistenţă. Moartă de frică, tremurând toată de spaimă, ei m-au răpit fără milă de la sânul mamei mele. Astfel a fost tulburată şi întreruptă nunta mea, ca şi aceea a lui Attis sau a lui Protesilaus125.

Dar iată că acum visul înfiorător pe care l-am avut îmi reînnoieşte toată durerea şi pune vârf nefericirii mele. Se făcea că eram smulsă cu violenţă din casa părintească, din iatacul meu, din odaia mea, în sfârşit, chiar din patul meu şi că, târâtă prin pustietăţi neumblate, chemam în ajutor numele nenorocitului meu soţ; că el, văzându-se lipsit de îmbrăţişările mele, încă stropit de parfumuri şi încununat cu flori, mă urmărea pas cu pas, în timp ce eu fugeam fără voia mea. El ţipa furios şi, plângându-se că i se răpea frumoasa lui soţie, chema poporul să-i vină în ajutor. Atunci, unul dintre tâlhari, foarte supărat din cauza acelei neobosite urmăriri, puse mâna pe un pietroi care se afla la picioarele lui şi, izbind cu putere pe nenorocitul tânăr, omorî pe soţul meu. Spăimântată de grozăvia unei astfel de vedenii, m-am deşteptat, tremurând de frică, din somnul meu prevestitor de moarte!

Atunci bătrâna suspinând la aceste lacrimi ale fetei, îi vorbi astfel:

— Ai curaj, draga mea stăpână, şi nu te speria de înşelătoarele arătări ale unui vis, fiindcă, în afară de faptul că apariţiile din timpul somnului de peste zi sunt privite ca mincinoase, apoi chiar şi vedeniile visurilor de noapte prevestesc de cele mai multe ori întâmplări cu totul contrarii. Astfel, a plânge, a fi bătut şi uneori a fi omorât sunt o prevestire de câştig şi de izbândă fericită, pe când, dimpotrivă, a râde, a-ţi îndopa stomacul cu tot felul de lucruri dulci ca mierea, sau a gusta plăcerile iubirii sunt semne că vei fi încercat de vreun necaz, de vreo boală sau de alte neplăceri. Dar eu ştiu basme foarte frumoase şi istorioare bătrâneşti; am să-ţi spun una, care te va distra.

Şi ea începu:

— A fost odată, într-o ţară, un rege şi o regină care aveau trei fete, tustrele de o rară frumuseţe. Dar oricât de încântătoare erau cele două mai mari, puteai nădăjdui să găseşti lumeştile cuvinte de laudă cu care să le slăveşti cum se cuvine, pe când frumuseţea celei mai mici era atât de neobişnuită, atât de minunată, încât nu putea fi exprimată şi nici chiar îndestul de lăudată din cauza sărăciei de cuvinte a graiului omenesc. Locuitorii ţării, străinii, toţi în sfârşit alergau cu grămada, dornici să vadă această rară minune, de care se dusese vestea. Muţi de admiraţie în faţa neasemuitei sale frumuseţi, de care nu te puteai apropia, duceau mâna dreaptă la buze cu arătătorul pus pe degetul cel gros126, ridicat în sus şi, aruncându-se la picioarele ei, o venerau cu un respect religios, ca pe însăşi zeiţa Venus. Prin oraşele învecinate şi ţările de primprejur se şi răspândise zvonul că zeiţa, născută din adâncul azuriu al mării şi crescută în roua valurilor spumoase, binevoia să arate pretutindeni semne de bunăvoinţă ale puterii sale; se mai spunea că venea des în adunările muritorilor sau că, de astădată, printr-o nouă picurare creatoare a astrelor cereşti, pământul şi nu marea a germinat o altă Venus, împodobită cu floarea-i virginală.

Această credinţă creştea din zi în zi mai mult; din insulele vecine, ea trecu uşor pe continent şi, răspândindu-se din provincie în provincie, făcu ocolul lumii. Soseau din toate părţile mulţi curioşi, care făcuseră lungi drumuri şi străbătuseră vaste întinderi de mări, ca să admire această glorioasă minune a veacului. Nimeni nu se mai ducea la Pafos, nimeni nu se mai ducea la Cnidos şi nimeni nu mai naviga nici chiar spre Cythera127, ca să contemple şi să adore pe zeiţa Venus. Sacrificiile ei erau părăsite, templele ei cădeau în ruină, pernele128 îi erau călcate în picioare, slujbele religioase îi erau lăsate-n părăsire; statuile ei rămâneau neîncununate şi altarele-i fără ofrande îi erau pângărite de o cenuşă rece. Rugăciunile se îndreptau spre tânăra fată şi de acum înainte atât de puternica zeiţă era adorată sub chipul unei muritoare; dimineaţa, când această fecioară ieşea din palat, i se închinau jertfe şi ospeţe ca Venerei, iar când trecea pe străzi, poporul îi oferea cununi, îi arunca flori, îi adresa umile rugăciuni.

Această trecere, lipsită de măsură, a unor astfel de onoruri divine asupra unei simple muritoare şi cinstirea ce i se aducea ca unei zeiţe, aprinseră în sufletul adevăratei Venus o puternică mânie. Nemaiputându-şi stăpâni indignarea, ea scutură din cap fierbând toată de ciudă şi zise în sinea ei: „Cum, eu, Venus, prima plăsmuitoare de viaţă a naturii, obârşia şi cauza tuturor elementelor, eu, care fac să rodească întregul univers, să împart cu o tânără fată, cu o muritoare, onorurile datorate înaltului meu rang, iar numele meu slăvit în cer să fie astfel pângărit şi murdărit pe pământ?! Fireşte, în sacrificiile obşteşti ce se aduc divinităţii mele, nu voi putea fi niciodată sigură dacă oamenii mă cinstesc pe mine sau pe alta. Şi cine va înfăţişa chipul meu pretutindeni în lume? O creatură menită morţii. Oare în zadar faimosul păstor129, a cărui sentinţă dreaptă şi întemeiată a fost aprobată de marele Iupiter, m-a preferat pe mine, pentru neobişnuita mea frumuseţe, unor zeiţe atât de puternice? Dar nu, oricine ar fi aceea care-şi însuşeşte pe nedrept onorurile mele, ea nu se va bucura prea mult de triumful său. O voi face eu în curând să se căiască de această frumuseţe ce nu-i este îngăduită”.

Numaidecât ea chemă pe fiul său, acel copil înaripat, aşa de uşuratic, care prin urâtele lui purtări înfruntă morala publică, înarmat cu torţe şi săgeţi, introducându-se noaptea prin casele străine, băgând vrajbă în toate căsniciile, săvârşind nepedepsit cele mai mari neorânduieli şi nefăcând vreodată o faptă bună. Deşi e îndrăzneţ din fire şi neruşinat, îl mai întărâtă şi ea prin vorbele sale. Îl conduce în oraşul despre care e vorba, şi-i arată pe Psyche130 (căci aşa se numea tânăra fecioară). După ce-i povesti până la capăt cum tânăra fată caută să rivalizeze cu ea în frumuseţe, îi spuse, plângând şi tremurând de indignare: „Fiul meu, în numele iubirii de mamă care te leagă de mine, pe dulcile răni ale săgeţii tale, pe acest îndrăgit tăciune al torţei pe care o porţi, răzbună, te rog, pe mama ta, dar răzbun-o pe deplin şi, ca un respectuos fiu, pedepseşte această trufaşă frumuseţe. Îndeplineşte-mi bucuria aceasta singură, această unică rugăciune pe care ţi-o adresez. Fă ca această tânără fată să se aprindă de cea mai înfocată iubire pentru cel din urmă dintre oameni, pentru un nenorocit osândit de Soartă care să n-aibă o stare în lume, nici avere şi nici chiar viaţa asigurată, într-un cuvânt pentru o fiinţă atât de josnică, încât pe întreg pământul să nu-şi găsească pereche în mizerie!”

Astfel grăi Venus şi apăsându-şi uşor buzele întredeschise pe acelea ale fiului său, îi dădu multe şi mângâietoare săruturi. Apoi, îndreptându-se înspre apropiatul ţărm al mării, pe care talazurile îl scaldă cu mişcările lor de înaintare şi retragere, şi călcând uşor cu picioarele-i de trandafir pe crestele valurilor în veşnică mişcare, se aşeză în carul său şi pomi pe mlădioasa suprafaţă a adâncului Ocean. Numai la un început de dorinţă a ei, ca şi când ar fi dat poruncă mai demult, divinităţile mării se grăbesc să-i dea ascultare. Iată pe fetele lui Nereu, care cântă în cor, şi pe Portunus131 cu barba lui albăstruie şi zbârlită, şi pe Salacia132, încărcată de peşti în toate cutele rochiei sale, şi pe micul vizitiu Palaemon133 călare pe un delfin; în sfârşit, iată cetele Tritonilor, care sar din toate părţile pe mări. Unul cântă plăcut dintr-o scoică sonoră, altul cu o învelitoare de mătase o apără de arşiţa supărătoare a soarelui, un altul ţine o oglindă sub ochii zeiţei; iar alţii, înotând pe sub apă, ţin la suprafaţă carul ei tras de doi cai. Acesta e alaiul care însoţeşte pe Venus în drumul ei către Oceanus.

În acest timp Psyche, cu toată minunata ei frumuseţe, nu se alegea cu nici un folos de pe urma acestui dar. Toată lumea o privea cu admiraţie, toată lumea îi aducea laude, dar nimeni, nici rege, nici prinţ, nici măcar un om de rând nu venea cu dorinţa de a o cere în căsătorie. Toţi admirau, e adevărat, această frumuseţe divină, dar o admirau ca pe o statuie măiestrit lucrată. Cele două surori mai mari ale ei, a căror obişnuită frumuseţe nu fusese ridicată în slavă de nici un popor, de mult se măritaseră cu regi care le ceruseră mâna şi făcuseră căsătorii strălucite; în schimb Psyche, lipsită de soţ, rămânea în casa părintească, să-şi plângă singurătatea şi părăsirea. Cu trupul slăbit de suferinţă şi cu inima rănită, ea ajunse acum să-şi blesteme propria-i frumuseţe, care plăcea atât de mult tuturor popoarelor. Astfel că tatăl atât de nefericitei fete era în culmea disperării. Crezându-se urgisit de zei şi temându-se de mânia lor, se duse să consulte un foarte vechi oracol al lui Apolo din Milet134 şi, cu rugăciuni şi jertfe aduse pentru fecioara care nu reuşea să placă nimănui, ceru puternicului zeu s-o ajute să-şi găsească un bărbat şi să se mărite. Dar Apolo, deşi grec şi ionian prin fondatorul care-i ridicase altare în Milet, îi dădu în latineşte următorul răspuns: „Lasă copila, gătită în haine de nuntă funebră, Sus pe-o stâncă-n vârful unui munte înalt:

Ginere coborâtor dintr-un neam muritor n-o aşteaptă, Ci un balaur cumplit, foarte sălbatic şi crud, Care cu aripi zburând prin văzduh orişice prăbuşeşte Şi nimiceşte în cale-i totul cu flăcări şi fier;

Iupiter însuşi se teme de el, înspăimântă şi zeii, Se-nfioară şi Stixul cu-ntunecatele-i valuri”.

Regele fericit altădată, după ce primi acest răspuns al divinului oracol, se întoarse acasă cu totul părăsit de curaj şi adânc întristat, şi aduse la cunoştinţa soţiei funesta voinţă a destinului. Erau în culmea disperării, plângeau şi se jeleau de mai multe zile, dar groaznica împlinire a crudului destin se apropia. Atunci, pentru mult nenorocita fecioară, fu pregătită toată pompa acestei căsătorii funebre. Făclia de nuntă fu înlocuită cu torţe negricioase care scot o flacără şi o cenuşă neagră ca funinginea. Sunetul flautului nupţial se schimbă în jalnicul ton lidian135, veselul cântec de nuntă se prefăcu în sfâşietoare ţipete de înmormântare şi tânăra mireasă îşi şterse lacrimile chiar cu voalul ei de nuntă136. Tot oraşul lua parte la cruda nenorocire ce lovise această familie şi din cauza durerii tuturor se proclamă, cu drept cuvânt, un doliu obştesc137.

Dar nevoia de a se supune poruncilor cereşti chemă grabnic pe sărăcuţa Psyche la chinul ce-i era destinat. Astfel, după ce se săvârşiră în cea mai adâncă mâhnire ceremoniile acestei funeste căsătorii, alaiul funebru al unei fiinţe vii se puse în mişcare, urmat de tot poporul. Psyche, care-ţi storcea lacrimi, însoţea nu alaiul ei de nuntă, ci întreg cortegiul îngropăciunii sale. Şi, în vreme ce tatăl şi mama sa, plini de tristeţe şi zguduiţi de o nenorocire atât de mare, nu se puteau hotărî să îndeplinească această nelegiuită crimă, fiica lor însăşi îi încurajă cu următoarele cuvinte: „De ce vă chinuiţi cu atâta plâns nefericita voastră bătrâneţe? De ce, prin aceste jelanii fără sfârşit, vă scurtaţi viaţa, care-mi este mai scumpă decât viaţa mea? De ce vă necinstiţi pentru mine obrajii vrednici de respect cu aceste lacrimi nefolositoare? Secându-vă prin plâns ochii voştri, oare nu-i secaţi pe ai mei? De ce vă smulgeţi părul vostru albit? De ce nu conteneşti, tată, de a-ţi lovi pieptul cu pumnii, şi tu, mamă, respectabilul tău sân? Lată ce strălucit folos aveţi de pe urma rarei şi multslăvitei mele frumuseţi! Gelozia unei crude zeiţe vă dă lovitura de moarte, voi însă o simţiţi prea târziu. Când neamurile şi popoarele mă cinsteau cu onoruri divine, când toţi într-un singur glas mă numeau o a doua Venus, atunci, da, atunci ar fi trebuit să vă mâhniţi, să mă fi plâns şi chiar să mă fi bocit ca pe o moartă. Acum înţeleg, acum văd eu că numai numele de Venus m-a pierdut. Duceţi-mă deci şi aşezaţi-mă pe stânca pe care soarta mi-a hărăzit-o. Eu mă grăbesc să fac această fericită căsătorie, eu mă grăbesc să văd pe nobilul meu soţ. De ce să mai zăbovesc? De ce aş mai căuta să fug de acela care s-a născut pentru pieirea întregului univers?”

Astfel vorbi fecioara, apoi ea tăcu şi cu un pas hotărât, se amestecă în marea mulţime ce venea în urma ei. Ajungând la stânca destinată, pe vârful muntelui greu de urcat, ei aşază pe tânăra fată, apoi toţi o părăsesc şi, aruncând acolo, stinse de lacrimile lor, torţele nupţiale cu care luminaseră alaiul, se pregătesc, cu capetele plecate, să se întoarcă acasă. Nenorociţii părinţi, zdrobiţi de o pierdere atât de îngrozitoare, se închiseră în fundul palatului şi se condamnară la o noapte veşnică.

Psyche, în acest timp, tremurând de spaimă în vârful stâncii, plânge amarnic, când, deodată, plăcuta adiere a Zefirului138, agitând uşor văzduhul, face să-i fâlfâie rochia din amândouă părţile şi, umflându-i cutele pe nesimţite, ridică încetişor în aer, cu o suflare liniştită, pe tânăra fată şi o transportă lin, de-a lungul înaltului perete al stâncii, într-o vale adâncă unde o depune binişor în mijlocul unei pajişti înflorite.