Cartea a treia

În legănarea braţelor trandafirii, Aurora tocmai îşi avântase spre slava cerului caii ei împodobiţi cu falere80 purpurii, când, smulgându-mă dintr-un dulce somn, noaptea făcu loc zilei. Dar, cu gândul la crima mea de aseară, am fost cuprins de o mare îngrijorare. Aşezat în pat, în capul oaselor, cu picioarele încrucişate, cu mâinile împreunate pe genunchi şi frământându-mi degetele, vărsăm şiroaie de lacrimi, fiindcă în închipuirea mea vedeam tribunalul, desfăşurarea procesului, sentinţa, în sfârşit pe călău. S-ar putea găsi oaie vreun judecător atât de blând, atât de binevoitor, care să mă poată declara nevinovat, după ce săvârşisem trei omoruri şi mă mânjisem cu sângele atâtor cetăţeni? Iată glorioasa călătorie pe care caldeeanul Diofane mi-o prezisese în mod sigur.

Iată ce gânduri îmi treceau necontenit prin minte şi îmi jeleam soarta nenorocită. În acest timp afară, la intrare, se auzeau puternice bătăi în uşă, strigăte neîncetate, în sfârşit se făcea un zgomot îngrozitor şi uşa într-o clipă fiind deschisă cu o smucitură violentă, toată casa se umplu de magistraţi, de slujbaşii lor şi de o gloată de tot soiul. Numaidecât doi lictori, din ordinul magistraţilor, pun mâna pe mine şi încep să mă târască, fără ca eu, fireşte, să opun vreo rezistenţă. Pe când treceam pe prima uliţă, toată populaţia oraşului, revărsându-se pe străzi, se ţinea după noi într-un număr neobişnuit de mare. Şi, deşi înaintam abătut, cu capul plecat până în pământ, ba chiar până-n fundul Infernului, totuşi, privind cu coada ochiului, observai ceva foarte ciudat, în adevăr, printre atâtea mii de inşi care ne înconjurau, nu era absolut niciunul care să nu se strice de râs. În sfârşit, după ce am fost purtat prin toate pieţele şi plimbat pe la fiecare colţ de stradă, ca acele victime care, în procesiunile de ispăşire şi de purificare sunt destinate să înlăture vreo nenorocire de care eşti ameninţat81, fui oprit în for, în faţa tribunalului. Magistraţii tocmai se aşezaseră pe înaltele lor scaune, şi pristavul public striga cu glas puternic să se facă linişte, când deodată toţi spectatorii cerură, într-un glas, ca din cauza extrem de numeroasei mulţimi, căreia o înghesuială prea mare îi putea pune viaţa în primejdie, un proces atât de important să se judece în teatru. Într-o clipă, poporul se repezi din toate părţile şi tot interiorul teatrului se umplu cu o iuţeală uimitoare. Chiar şi intrările şi tot acoperişul erau pline până la refuz. Cei mai mulţi erau încolăciţi pe coloane, alţii erau cocoţaţi pe statui, unora li se vedea numai jumătate din corp pe ferestre sau printr-o deschizătură a tavanului, în sfârşit toţi, în nemărginita lor dorinţă de a vedea, nu se mai gândeau la primejdiile la care se expuneau. În curând sunt împins până în mijlocul scenei de către slujbaşii dreptăţii, ca o victimă, şi aşezat în centrul orchestrei82.

Atunci crainicul, întărindu-şi iar din răsputeri glasul, cheamă pe acuzator. Se dădu cuvântul unui bătrân. Spre a-şi fixa timpul cât va vorbi, el turnă apă într-un vas în formă de pâlnie cu ţeava fin găurită la capăt, pe unde apa se scurgea picătură cu picătură83, apoi se adresă astfel poporului:

— Onoraţi cetăţeni, pricina care e supusă judecăţii voastre este una dintre cele mai importante, pentru că priveşte în special liniştea întregului oraş: o pildă cumplită va fi de cel mai mare folos. De aceea, se cuvine ca voi, fiecare-n parte şi toţi la un loc, să apăraţi onoarea publică, ca nu cumva un ucigaş nelegiuit să rămână nepedepsit, după ce a măcelărit atâtea victime într-un chip aşa de crud. Şi să nu vă închipuiţi că eu sunt atât de aspru cu el din pricina vreunei duşmănii sau un personale. Eu sunt comandantul pazei de noapte, şi până în ziua de astăzi nu cred că cineva a putut să aducă vreo învinuire vigilenţei şi zelului meu. În scurt, vin la fapt şi vă voi expune întocmai ceea ce s-a întâmplat noaptea trecută. Cam pe la al treilea schimb al străjilor de noapte84, când făceam inspecţia întregului oraş cu o minuţioasă exactitate, cercetând totul din uşă în uşă, deodată zăresc pe tânărul acesta cu sabia în mână, semănând în toate părţile măcelul crâncen şi în aceeaşi clipă văd la picioarele lui trei cetăţeni ucişi, victime ale cruzimii sale, respirând încă şi cu trupurile zbătându-se într-un lac de sânge. Zguduit el însuşi pe drept cuvânt de vina unei crime atât de înfiorătoare, o luă numaidecât la fugă şi, furişându-se într-o casă, mulţumită întunericului a rămas ascuns acolo toată noaptea. Dar providenţa divină nu îngăduie niciodată ca vinovaţii să rămână nepedepsiţi. Venind să-l pândesc dis-de-dimineaţă, mai înainte ca el să fi putut fugi prin vreun coridor secret, mi-am dat toată osteneala să-l aduc înaintea severei măreţii a judecăţii voastre. Aveţi, aşadar, în faţa voastră un acuzat pătat de mai multe omoruri, un acuzat prins asupra faptului, un acuzat din altă ţară. De aceea pronunţaţi fără şovăire o sentinţă de condamnare în contra unui străin pentru o crimă pentru care aţi pedepsi aspru chiar şi pe un concetăţean al vostru!

După ce vorbi astfel, acest foarte sever acuzator îşi opri temutu-i glas. Îndată crainicul mă pofti să iau cuvântul, dacă aveam ceva de răspuns la toate acestea. Dar în momentul acela eu nu eram în stare să fac altceva decât să plâng, gândindu-mă desigur mai puţin la această îngrozitoare acuzaţie decât la nenorocita mea conştiinţă. Cu toate acestea, ca printr-o inspiraţie divină, începând să-mi vină curajul, iată ce am răspuns:

— Ştiu bine cât e de grea, în faţa cadavrelor a trei cetăţeni, situaţia aceluia care e acuzat de uciderea lor. Deşi spune adevărul şi recunoaşte singur faptul, totuşi cu greu va putea el să convingă de nevinovăţia sa o adunare atât de numeroasă. Dar dacă bunătatea voastră îmi va acorda un moment de ascultare, vă voi demonstra uşor că azi mă găsesc în primejdie de a fi trimis la moarte, nu din vina mea, şi că numai din pricina unei întâmplări neprevăzute şi a legitimei mele indignări, îndur fără nici un motiv ura stârnită de o acuzaţie atât de groaznică.

În adevăr, pe când mă întorceam acasă, ceva mai târziu, de la un ospăţ, de altfel aproape beat turtă, ceea ce desigur nu voi tăgădui că e adevărata mea vină, văd chiar în faţa casei unde locuiesc – casa onorabilului vostru concetăţean Milo – nişte tâlhari foarte fioroşi, care dădeau năvală la intrare şi care, spărgând balamalele, căutau să sfarme uşile. Toţi drugii, deşi fixaţi cu cea mai mare grijă, fuseseră smulşi cu violenţă şi tocmai se sfătuiau între ei cum să omoare pe cei care locuiau în casă. În sfârşit, unul din bandă, mai curajos şi cu un trup de uriaş, îi îndemna pe ceilalţi cu aceste cuvinte: „Haideţi, băieţi, curaj! Să-i atacăm voiniceşte şi cu braţe sprintene, cât timp ei sunt adânciţi în somn. Să alungăm din inimile noastre orice şovăire şi orice moliciune şi, cu sabia în mână, să răspândim măcelul în toată casa. Cei care vor fi adormiţi, să fie ucişi, cei care vor încerca să se apere, să fie loviţi. Numai aşa vom scăpa teferi de aici, dacă nu vom lăsa pe nimeni viu în casă!”. Vă mărturisesc, cetăţeni, socotind că era de datoria mea de om cinstit85 şi totodată temându-mă mult pentru gazdele mele şi pentru mine însumi, înarmat cum eram cu o sabie, pe care o port întotdeauna la mine din pricina primejdiilor de acest fel, încercai să pun pe fugă şi să înspăimânt pe aceşti ticăloşi bandiţi. Dar ei, oameni cu desăvârşire barbari şi fioroşi, nu o iau la fugă şi, deşi vedeau că sunt înarmat, totuşi îmi rezistă cu îndrăzneală.

Săbiile noastre se încrucişează. În cele din urmă, însuşi şeful şi stegarul bandei se aruncă asupra mea cu toată puterea, într-o clipă mă apucă de păr cu amândouă mâinile şi, răsturnându-mă pe spate, arde de nerăbdare să mă zdrobească cu o piatră. Dar, pe când cerea de zor să i se întindă una, eu îl străpung cu o mână sigură şi am norocul să-l culc la pământ. După aceea, pe un altul care îşi încleştase dinţii în picioarele mele, îl ucid cu o lovitură de sabie, dată exact între umeri, iar pe al treilea, care alerga spre mine fără prevedere, îl dobor cu o lovitură mortală dată în piept. Liniştea fiind astfel restabilită şi salvarea gazdelor mele asigurată, ca şi aceea a întregului oraş, credeam nu numai că nu voi fi pedepsit, dar chiar că voi merita laude publice. De altfel eu, neapărând niciodată în faţa judecăţii nici chiar pentru o cât de mică vină, şi fiind foarte stimat în ţara mea, am pus întotdeauna cinstea mai presus de toate avantajele Soartei. Şi nu pot să-mi explic de ce mi se aduce azi o acuzare de crimă, pentru că, în dreapta mea indignare, am pedepsit pe aceşti ticăloşi bandiţi, când nimeni n-ar putea dovedi să fi existat înainte vreo duşmănie personală între noi şi că aş fi cunoscut câtuşi de puţin pe acei tâlhari. Sau să mi se arate cel puţin vreun lucru de-al lor găsit la mine, din cauza căruia să se creadă că am făptuit o crimă atât de îngrozitoare!

După ce vorbii astfel, ochii mi se umplură din nou de lacrimi şi, ridicând mâinile în chip rugător, imploram, plin de mâhnire, când pe unii, când pe alţii, în numele milei publice şi al iubirii pentru tot ce aveau ei mai scump pe lume. Tocmai când îi credeam pe toţi foarte înduioşaţi şi mişcaţi de lacrimile mele şi voiam să iau ca martor al nevinovăţiei mele ochiul Soarelui şi al Dreptăţii şi să încredinţez providenţei divine nenorocirea în care mă aflam, ridicându-mi privirea puţin mai sus, zării absolut toată mulţimea izbucnind în hohote de râs şi până şi pe buna mea gazdă, pe tatăl meu Milo, îl văd prăpădindu-se de râs. „O, bună-credinţă, o, conştiinţă! Îmi zisei eu atunci în sinea mea. Pentru salvarea gazdei mele am ajuns în adevăr un ucigaş şi m-am expus primejdiei unei acuzaţii capitale, iar el, nefiindu-i de ajuns că-mi refuză chiar mângâierea unui slab ajutor, îşi mai permite să râdă de marea mea nenorocire!”

În acest moment, o femeie scăldată în lacrimi, în cea mai adâncă tristeţe, înaintă alergând în mijlocul teatrului. Era îmbrăcată în haine de doliu şi purta la sân un copil mic. După ea venea o alta, bătrână, îmbrăcată în zdrenţe groaznice, tristă, şi de asemenea plângând: amândouă clătinau ramuri de măslin86. Înconjurând patul pe care erau aşezate cadavrele celor ucişi, acoperite cu o manta, şi bătându-se în piept, începură să ţipe şi să se bocească jalnic.

— În numele milei publice, în numele drepturilor întregii omeniri, spuneau ele, fie-vă milă de aceşti tineri ucişi în mod nedemn şi, prin pedepsirea ucigaşului, aduceţi o slabă consolare unei văduve nenorocite şi unei mame fără sprijin. Uşuraţi cel puţin soarta acestui micuţ lipsit de tată, chiar în primii lui ani de viaţă şi, prin sângele acestui tâlhar, ştergeţi insulta adusă legilor şi moralei publice!

Atunci magistratul cel mai în vârstă se ridică şi spuse poporului următoarele:

— Cât priveşte această crimă, care desigur trebuie aspru pedepsită, însuşi autorul ei n-o poate tăgădui, dar nouă acum nu ne mai rămâne decât o singură sarcină de mai mică importanţă şi anume să descoperim pe ceilalţi complici ai unei crime atât de îngrozitoare. În adevăr, nu pare verosimil că un singur om a putut să doboare trei tineri atât de puternici. Prin urmare, trebuie să-l torturăm, ca să-i smulgem adevărul. Căci sclavul care-l însoţea a fugit pe furiş şi nu ne mai rămâne decât să-l punem pe acesta la caznă, ca să arate pe complicii săi, pentru a stârpi cu totul groaza răspândită de o bandă atât de primejdioasă!

Într-o clipă se aduc, după datina grecească, focul, roata şi bice de tot felul. Durerea îmi sporea nespus de mult, ba chiar devenea dublă, fiindcă cel puţin nu puteam să mor neschilodit87. Dar bătrâna aceea care-i tulburase pe toţi cei de faţă cu lacrimile ei zise:

— Preabuni cetăţeni, înainte de a pironi pe cruce pe acest tâlhar, ucigaşul nenorociţilor mei copii, îngăduiţi să se dezvelească trupurile celor ucişi, pentru ca, privind la marea lor frumuseţe şi tinereţe, să stârnească în voi o şi mai vie indignare şi să vă facă să-i daţi o pedeapsă cât mai aspră, pe măsura crimei sale!

Aceste cuvinte au fost primite cu ovaţii şi numaidecât magistratul îmi ordonă să dezvelesc cu propria mea mână trupurile care fuseseră aşezate pe un pat. M-am împotrivit multă vreme şi am refuzat să reînnoiesc groaznica întâmplare din ajun şi să mă expun din nou privirilor, dar lictorii, din ordinul magistraţilor, mă silesc în chipul cel mai stăruitor şi, în cele din urmă, apucându-mi cu brutalitate braţul pe care-l ţineam lipit de corp, mi-l întind cu forţa, spre marea mea nenorocire, deasupra cadavrelor. Biruit în sfârşit de nevoie, mă supun şi, împotriva voinţei mele, pun mâna pe manta şi dezvelesc corpurile. Zei mari! Ce spectacol! Ce minune! Ce schimbare neaşteptată în soarta mea! Deşi mă prenumăram chiar printre bunurile Proserpinei şi în familia lui Orcus88, chipul meu luă dintr-o dată altă înfăţişare şi rămăsei încremenit, fără să pot explica în cuvinte demne de încredere cum se întâmplase acea metamorfoză, căci în adevăr, cadavrele celor măcelăriţi de mine erau în realitate trei burdufuri umflate89, găurite în diferite locuri, şi pe cât îmi aducem aminte de lupta mea de aseară, crăpate în aceleaşi locuri, unde rănisem pe cei trei tâlhari.

Atunci râsul acela, pe care şiretenia unor glumeţi reuşise să-l înfrâneze câtva timp, izbucni în mulţime în toată libertatea. Unii mă felicitau pentru această revărsare de veselie, alţii se prăpădeau de râs şi se ţineau cu mâinile de pântece. Într-adevăr, erau nebuni de bucurie şi, la ieşirea din teatru, toţi întorceau capul să mă mai vadă. Dar eu, din clipa în care ridicasem colţul acela de manta, rămăsesem ţintuit locului, îngheţat ca o marmură, întocmai ca una din celelalte statui sau coloane ale teatrului. N-am revenit din Infern90 decât în clipa când gazda mea, Milo, apropiindu-se, a pus mâna pe mine. La început nu voiam să mă mişc din loc, lacrimile începeau din nou să-mi curgă şi am izbucnit într-un plâns cu sughiţuri, dar Milo, cu un gest blând, a avut grijă să mă conducă până acasă la el, pe nişte drumuri dosnice şi neumblate, şi a căutat să-mi risipească mâhnirea şi tulburarea de care eram stăpânit, prin tot felul de vorbe de mângâiere, dar în nici un chip nu a reuşit să-mi potolească indignarea pe care o astfel de insultă o înfipsese adânc în inima mea. Deodată, înşişi magistraţii intrară în casa noastră şi se grăbiră să mă liniştească prin următoarele cuvinte:

— Nobile Lucius, noi nu ignorăm nici meritul tău personal, nici chiar lungul şir al strămoşilor tăi, căci nobleţea ilustrei tale familii e cunoscută de toată provincia noastră. Nu spre a te insulta ai fost silit să înduri această încercare, de care te plângi atât de amarnic. Alungă deci din inima ta tristeţea şi smulge din sufletul tău adânca-ţi durere. Află că sărbătoarea asta, pe care noi în toţi anii o celebrăm în public cu mare pompă, în cinstea celui mai plăcut zeu, al Râsului, devine întotdeauna mai strălucită dacă avem norocul să născocim ceva nou. Tu ne-ai dat un bun prilej de a-l sărbători şi acest zeu binevoitor te va însoţi pretutindeni cu dragoste. El nu va îngădui niciodată să ai vreo durere adâncă, ci neîncetat va răspândi pe fruntea ta farmecul şi seninătatea bucuriei, în sfârşit, tot oraşul, pentru mulţumirea ce i-ai produs, ţi-a acordat onoruri strălucite, căci te-a numit patronul său şi a decis să-ţi ridice o statuie de bronz.

După acest discurs, luând la rândul meu cuvântul, răspunsei:

— Mulţumesc, cum dator sunt s-o fac, pentru astfel de onoruri, celui mai strălucit oraş din toată Tesalia, unic în felul său, dar statuile şi chipurile vă rog să le păstraţi pentru alţii mai vrednici şi mai mari decât mine!

După acest răspuns plin de modestie, un zâmbet îmi descreţi puţin fruntea şi luând un aer cât mai vesel cu putinţă, salutai politicos pe magistraţi, la plecarea lor.

Iată însă că un servitor al Byrrhenei intră la mine alergând:

— Mama ta, Byrrhena, zise el, te roagă să nu uiţi că se apropie ora cinci la care, ieri seara, ai promis că vei veni! 91

La aceste cuvinte, îngrozit şi scârbit numai la singurul gând al acestei case, răspunsei servitorului Byrrhenei:

— Spune-i stăpânei tale că aş dori nespus de mult să mă supun ordinelor sale, dacă mi-ar fi îngăduit s-o fac fără să calc un cuvânt dat; dar gazda mea, Milo, rugându-mă stăruitor, în numele binevoitoarei divinităţi pe care o cinstim azi, m-a făcut să-i promit că vom cina astăzi împreună; el nu mă părăseşte o clipă şi nici nu-mi dă voie să plec de acasă. O rog deci să amânăm respectarea promisiunii făcute pentru o altă dată!

Nu terminasem încă de vorbit, când Milo pusese vârtos mâna pe mine; şi poruncind să se aducă în urma noastră cele necesare îmbăierii, mă conduse la baia cea mai apropiată. Dar eu, pentru a mă feri de privirile tuturor şi a scăpa de râsul trecătorilor, pe care eu însumi îl stârnisem, păşeam alături de el, acoperit de statura lui. Nici nu-mi mai amintesc, atât eram de ruşinat, cum m-am spălat, cum m-am şters, cum m-am întors din nou acasă. Astfel arătat din ochi, prin semne din cap şi cu degetul de toţi, nu mai putui să-mi păstrez firea şi rămăsei încremenit.

În sfârşit, am terminat în grabă sărăcăcioasa cină pe care mi-o oferi Milo şi după ce am pretextat o cumplită durere de cap, pricinuită de multele mele lacrimi, am obţinut uşor permisiunea de a mă duce la culcare. Întins în patul meu, îmi reaminteam cu tristeţe tot ce mi se întâmplase, până în clipa când sosi, în sfârşit, Fotis a mea, după ce o culcase pe stăpâna ei. Dar ea era cu totul schimbată, nu mai avea acel chip voios, nu mai rostea acele cuvinte scânteietoare de spirit, ci faţa-i era mohorâtă şi fruntea brăzdată de cute adânci. În sfârşit, vorbind într-un târziu şi cu multă sfială, zise:

— Eu însămi, eu însămi, o mărturisesc fără ocol, sunt cauza supărării prin care ai trecut!

— Şi o dată cu aceste cuvinte, scoase din sân o curea pe care mi-o prezintă, urmând: Pedepseşte, te rog, o femeie perfidă, şi dacă vrei, dă-mi chiar o pedeapsă şi mai aspră. Totuşi, te rog, să nu crezi că ţi-am produs cu intenţie această mâhnire sfâşietoare. Ferească zeii ca tu să suferi din cauza mea cea mai mică supărare şi, dacă vreo nenorocire ameninţă capul tău, cerul să-mi îngăduie ca eu s-o pot răscumpăra îndată cu tot sângele meu. Dar ceea ce mi se poruncise să fac împotriva altuia, reaua mea soartă a făcut ca neplăcerea să cadă pe capul tău!

Atunci eu, îmboldit de obişnuita mea curiozitate şi arzând de nerăbdare să cunosc cauza acestei misterioase întâmplări, îi răspunsei:

— Iată această piele nespus de păcătoasă şi aspră de bici pe care tu ai hărăzit-o propriei tale cazne! Mai curând pe dânsa o voi distruge şi o voi tăia în mii de bucăţi decât să ating cu ea o piele moale ca puful şi tot aşa de albă ca laptele. Dar, spune-mi sincer, care e fapta pentru care te învinuieşti şi pe care fatalitatea a întors-o împotriva mea? Căci jur pe capul tău, care-mi e nespus de scump, că n-aş putea crede absolut pe nimeni şi nici pe tine însăţi, chiar dacă ai afirma-o, că ai plănuit vreodată ceva care să mă facă să sufăr. Dar un gând curat, chiar dacă a avut un rezultat îndoielnic sau chiar potrivnic, nu poate fi socotit vinovat!

Terminând astfel vorbirea mea, acopeream cu nenumărate şi fierbinţi sărutări, date scurt şi apăsat, ochii umezi şi tremurători ai dragei mele Fotis, cuprinşi de o nestăpânită dorinţă şi pe care, din lâncezeală, îi ţinea pe jumătate închişi. Regăsindu-şi vesela-i dispoziţie, zise:

— Mai întâi, dă-mi voie, te rog, să închid cu toată grija uşile camerei, căci dacă, prin nechibzuinţa mea, s-ar afla vreuna din vorbele mele, ar fi o profanare demnă de un mare scandal! Spunând aceste cuvinte, trase zăvoarele la uşi şi înţepeni solid drugul, apoi, întorcându-se lângă mine şi încolăcindu-şi braţele în jurul gâtului meu, îmi zise cu o voce slabă şi abia perceptibilă:

— Mi-e frică, mi-e tare frică să-ţi dezvălui misterele acestei case şi ocultele secrete ale stăpânei mele. Dar am o părere bună despre tine şi despre educaţia ta. Fără să mai amintesc de strălucita nobleţe a familiei tale şi de înaltul tău spirit, ştii desigur, iniţiat cum eşti în mai multe culte religioase, ce înseamnă să păstrezi cu sfinţenie un secret. Aşadar, destăinuirile ce-ţi voi face să rămână în tainicul sanctuar al inimii tale şi să fie pe veci închise acolo. Sinceritatea destăinuirii mele te rog s-o răsplăteşti numai printr-o desăvârşită discreţie, fiindcă puterea iubirii, care mă leagă de tine, mă împinge să-ţi dezvălui lucruri pe care numai eu singură pe pământ le cunosc. Vei afla tot ce se petrece în casa noastră, vei cunoaşte uimitoarele secrete ale stăpânei mele, secrete de care şi morţi, ascultă, care tulbură astrele, forţează voinţa zeilor, supun elementele, ba însă nu întrebuinţează niciodată puterea meşteşugului său cu mai multă patimă decât atunci când privirile i s-au îndreptat cu plăcere spre un tânăr chipeş, ceea ce i se întâmplă destul de des.

Chiar acum iubeşte la nebunie pe un tânăr beoţian, nespus de frumos, şi cu o patimă de necrezut se foloseşte de toată iscusinţa ei vrăjitorească şi de întregul arsenal de război. Aseară am auzit-o cu urechile mele ameninţând groaznic chiar soarele că-l va învălui într-o negură greu de pătruns, condamnându-l la un veşnic întuneric, dacă nu va dispărea mai repede din înaltul cerului şi nu va face de îndată loc nopţii, ca să-şi poată executa vrăjitoriile sale. Ieri, pe când se întorcea de la baie, zărind din întâmplare pe tânărul ei instalat într-o frizerie, îmi porunci să adun şi să-i aduc pe furiş părul care cădea jos din capul lui în timpul tunsului. Pe când eu îl adunam cu grijă şi pe ascuns, bărbierul mă recunoscu, şi cum de altfel suntem rău văzute în oraş din cauza meşteşugului nostru vrăjitoresc, puse mâna pe mine şi mă dojeni fără nici o milă:

— Ticăloaso, n-ai să încetezi o dată de a mai aduna, pe furiş, resturile de păr ale celor mai frumoşi tineri ai noştri? Dacă nu renunţi la aceste mijloace criminale, am să te dau, fără şovăire, pe mâna magistraţilor! 92 Şi însoţind cuvintele cu gesturi, îşi vârî mâna în sânul cămăşii mele şi scotocind îmi smulse, cu mânie, părul pe care-l ascunsesem acolo. Eram tare mâhnită de această întâmplare şi, gândindu-mă la apucăturile stăpânei mele, care de obicei se supără groaznic de o astfel de neizbândă, şi mă bate în chipul cel mai sălbatic, tocmai îmi făceam planul să fug, dar amintirea ta, chipul tău, m-au făcut să renunţ numaidecât la această hotărâre.

Plecasem tristă de acolo şi-mi era frică să mă-ntorc acasă cu mâinile goale, când deodată zării un om care tundea cu foarfecele nişte burdufuri de ţap. Văzându-le umflate, bine legate şi spânzurate, am adunat de pe jos o cantitate ceva mai mare din părul pe care-l tunsese de pe ele, un păr blond, la fel cu acela al tânărului beoţian, şi l-am dus stăpânei mele, ascunzându-i adevărul. La începutul nopţii, şi mai înainte ca tu să te fi întors de la cină, Pamfila mea, nebună de dragoste, se urcă într-o baracă de scânduri, locuinţa ei secretă din cealaltă parte a casei, un fel de pavilion expus tuturor vânturilor, de unde se vede răsăritul ca şi celelalte direcţii ale orizontului, şi care este locul cel mai potrivit pentru vrăjitoreştile ei operaţiuni. Mai întâi îşi rânduieşte în lugubrul ei laborator materialul obişnuit: aromate de tot felul, plăci de metal cu litere indescifrabile93, jalnice rămăşiţe de corăbii naufragiate, având înlăuntrul lor bucăţi de cadavre îngropate: nasuri şi degete, bucăţi de carne, smulse de pe cruci de la criminali răstigniţi, sânge păstrat de la oameni măcelăriţi, căpăţâne pe jumătate mâncate de fiare şi scoase din colţii lor.

După aceea, descântând nişte măruntaie care încă palpită, se pregăteşte pentru un sacrificiu cu favorabile prevestiri turnând peste ele când apă de izvor, când lapte de vacă, când miere de la munte. Face şi libaţiuni de apă îndulcită cu miere. Apoi, împletind cu putere şi înnodând presupusul păr al tânărului beoţian, îl arde pe cărbuni aprinşi împreună cu o mare cantitate de substanţe aromate şi iată că deodată, prin forţa de nebiruit a ştiinţei sale vrăjitoreşti şi prin nevăzuta putere a duhurilor evocate, aceste burdufuri, al căror păr sfârâia pe cărbunii aprinşi şi scotea fum, apar, dobândesc un suflet omenesc; ele simt, aud şi umblă, şi venind acolo unde le atrăgea mirosul părului tuns de pe ele, dau năvală la uşă, arzând de nerăbdare să intre înăuntru în locul tânărului beoţian. Atunci, ameţit de băutură şi înşelat de întunericul nopţii, tu ai tras sabia cu îndrăzneală, ca odinioară furiosul Aias94, nu pentru a ucide cirezi întregi cum a făcut acela, furios pe animale vii, ci – faptă mult mai vitejească – spre a lipsi de viaţă trei burdufuri de capră, umflate cu aer, pentru ca eu, după ce ai spintecat pe duşmanii tăi fără să te mânjeşti cu nici o picătură de sânge, să strâng acum în braţele mele nu un omucid, cu un utricid! 95

Această vorbă de duh m-a făcut să râd şi, la rândul meu, i-am zis lui Fotis pe un ton glumeţ:

— Ei bine, acum şi eu pot să socotesc glorioasa mea ispravă ca o primă biruinţă şi s-o compar cu una dintre cele douăsprezece munci ale lui Hercule, punând uciderea acestor trei burdufuri pe aceeaşi treaptă cu uciderea lui Gerion, uriaşul cu trei trupuri, sau cu punerea în lanţuri a Cerberului cu trei capete96. Dar ca să-ţi iert bucuros şi din toată inima această greşeală, din cauza căreia am avut atâtea supărări, fă-mi hatârul pe care ţi-l cer cu toată hotărârea şi arată-mi pe stăpâna ta în timpul când face vreo ispravă a divinei ei ştiinţe, când invocă demonii, sau cel puţin când se metamorfozează. Căci ard de cea mai mare dorinţă să cunosc boscăriile ei vrăjitoreşti chiar în clipa înfăptuirii lor. De altfel, nici tu nu-mi pari lipsită de experienţă şi străină de aceste îndeletniciri. Ştiu şi văd prea bine acest lucru, căci, pe mine, care de altfel am dispreţuit întotdeauna îmbrăţişările nobilelor matroane, tu, cu ochii tăi scânteietori, cu rumenii tăi obrăjori, cu părul tău strălucitor, cu lacomele tale săruturi, cu sânul plăcut mirositor, mă ţii sub stăpânirea ta ca pe un sclav ce ţi-a fost atribuit prin judecată şi care, mai mult încă, ţi s-a vândut singur, de bunăvoia lui. În sfârşit, nu mă mai gândesc la căminul meu, nu mă mai îngrijesc de întoarcerea mea acasă şi nu preţuiesc nimic mai mult decât o noapte petrecută cu tine!

— Dragul meu Lucius, îmi zise ea, cât aş vrea să-ţi îndeplinesc această dorinţă, dar din cauza firii ei duşmănoase, stăpâna mea îndeplineşte de obicei tainicele ei făcături întotdeauna ascunsă în cea mai adâncă singurătate şi ferită de orice priviri omeneşti. Totuşi, voi sacrifica siguranţa mea personală dorinţei tale, şi pândind cu atenţie prilejul potrivit, îţi voi satisface curiozitatea, numai să ai încredere şi să fii discret, căci lucrul e foarte serios!

În timp ce ne şopteam acestea la ureche, o reciprocă dorinţă aprinse minţile şi simţurile noastre. Lepădând hainele de pe noi, într-un cuvânt goi-goluţi, ne lăsarăm pradă iubirii pătimaşe, şi chiar după ce mă istovisem, Fotis, cu caracteristica ei generozitate, îmi mai oferi o mică şi delicioasă recompensă. Îndată somnul ne închise ochii obosiţi de veghe şi ne ţinu unul lângă altul până a doua zi de dimineaţă. După câteva nopţi petrecute în astfel de plăceri, într-o zi Fotis veni repede la mine, foarte emoţionată şi, aproape tremurând, îmi spuse că stăpână-sa, nereuşind deloc cu celelalte meşteşuguri în iubirile ei, urma să se prefacă în pasăre, noaptea viitoare, şi sub această formă să zboare la iubitul ei.

— Deci pregăteşte-te cu multă băgare de seamă, îmi zise ea, ca să vezi această operaţie atât de însemnată!

Cam pe la începutul nopţii, ea însăşi mă conduse în tăcere şi în vârful picioarelor, până la odaia de sus a stăpânei sale şi mă pofti să privesc, printr-o crăpătură a uşii, cele ce s-au petrecut precum urmează.

Mai întâi Pamfila îşi lepădă toate hainele de pe ea, apoi deschise o lădiţă şi scoase din ea mai multe cutii. Săltă capacul uneia din ele şi, luând o anumită alifie, o frecă mult în palme şi se unse cu ea pe tot corpul, de la unghiile picioarelor până în creştetul capului. Apoi vorbi mult timp cu lampa ei97 în cuvinte misterioase, îşi scutură cu o mişcare sacadată mădularele şi, în timp ce ele se legănau uşor ca valurile, mai întâi îi apăru un puf moale, apoi îi crescură pene puternice, nasul i se încovoie şi se întări, unghiile i se strânseră şi luară formă de gheare. Pamfila s-a transformat în bufniţă. Atunci, după ce scoase un ţipăt jalnic, încercă să se înalţe puţin câte puţin de la pământ şi în curând, se înălţă şi îşi luă repede zborul afară din cameră, fâlfâind din aripi.

Într-adevăr, prin puterea artei sale, ea se metamorfozase de bunăvoia ei. Dar, deşi pe mine nu mă fermecase cu nici o vorbă vrăjitorească, totuşi eram aşa de înmărmurit de ceea ce văzusem, încât mi se părea că sunt cu totul altul decât Lucius. Astfel, ca un smintit şi încremenit în nebunia mea, visam cu ochii deschişi şi, frecându-mă mereu la ochi, căutam să-mi dau seama dacă eram cu adevărat treaz. În sfârşit, venindu-mi în fire, luai mâna Fotidei şi o apropiai de ochii mei98, spunând:

— Te rog, acordă-mi. Cât clipa mai e prielnică, o puternică şi preţioasă dovadă a iubirii tale şi dă-mi un pic din această alifie, te rog, pe ochii mei care ţi se închină ţie, dulce şi gingaşă prietenă! Leagă astfel de tine de-a pururi pe sclavul tău prin această binefacere ce nu se poate răsplăti şi fă acum să pot zbura ca un Cupidon înaripat în jurul tău, Venus a mea!

— Cum, îndrăgostitule, zise Fotis, faci pe vulpea şireată şi ai vrea să-mi dau singură cu scoaba în picioare99? Frumos mijloc de a te păstra pentru mine, abia scăpat de aceste lupoaice tesaliene100! O dată devenit pasăre, unde să alerg să te caut? Şi când te voi mai revedea?

— Ferească-mă zeii tăriei de o astfel de nelegiuire! Zisei eu. Chiar când aş străbate toată întinderea cerului într-un zbor sublim de vultur, ca un vestitor demn de încrederea marelui Iupiter, sau ca fericit purtător al trăsnetelor lui, voi alerga totuşi în grabă, după strălucitele-mi plimbări aeriene, la cuibuşorul meu iubit. Jur pe acest drag nod al părului tău, cu care mi-ai înlănţuit sufletul, că nu iubesc pe nimeni mai mult decât pe Fotis a mea! De altfel, chiar atunci îmi veni în minte că, o dată ce voi fi luat chipul unei astfel de păsări, mulţumită acestei alifii, va trebui să stau departe de orice casă. În adevăr, frumos şi vesel amant va fi pentru femei o bufniţă! Ce să mai spun de faptul că aceste păsări ale nopţii, atunci când pătrund în vreo casă, sunt prinse cu toată grija şi ţintuite de uşă, ca să ispăşească, prin aceste chinuri, groaznica nenorocire cu care ameninţă familiile prin zborul lor rău prevestitor? Dar era aproape să uit a te întreba ce va trebui să spun sau să fac, pentru a părăsi aceste pene şi a deveni iarăşi Lucius?

— Fii pe pace în ce priveşte grija asta, îmi zise ea, căci stăpâna mea mi-a arătat toate leacurile prin care astfel de întrupări pot fi readuse la forma omenească. Şi să nu-ţi închipui că a făcut acest lucru din bunăvoinţa faţă de mine, ci numai ca s-o pot ajuta cu leacul priincios, când se întoarce acasă. De altfel, priveşte cu ce buruieni neînsemnate şi obişnuite se face o minune atât de uimitoare: cu puţin anet101 amestecat cu câteva foi de laur în apă de izvor, din care-i prepar o baie şi o băutură.

Dându-mi de mai multe ori această asigurare, ea se strecoară în grabă în odaie, extrem de tulburată, şi scoate din lădiţă o cutie, pe care eu o iau numaidecât în mâini şi, acoperind-o cu sărutări, o rog fierbinte să-mi ureze un zbor norocos, precum doream. Apoi, lepădând repede toate hainele de pe mine, vâr cu lăcomie mâinile, şi luând de acolo cât mai multă alifie, încep să mă frec cu putere pe tot trupul, apoi, mişcându-mi pe rând amândouă braţele, caut să imit mişcările unei păsări102. Nici pomeneală însă de fulgi, aripioare nici atât. Dar părul de pe corp mi se îngroaşă întocmai ca părul aspru de animal şi pielea mea cea moale mi se întăreşte ca pielea dobitoacelor; la extremitatea fiecărui picior şi a fiecărei mâini, în locul celor cinci degete ale mele, se formează câte-o copită, şi de la capătul şirei spinării îmi creşte o coadă lungă; faţa mi se lăţeşte enorm, gura mi se măreşte, nările se lărgesc, buzele mi se lasă în jos; urechile îmi cresc extrem de lungi şi se acoperă cu un păr aspru. În această jalnică transfigurare, nu vedeam altă consolare pentru mine, care atunci nu mai puteam strânge în braţe pe Fotis, decât că toate membrele mi se lungiseră. Lipsit pentru moment de orice mijloc de salvare, mă uitam cu toată atenţia la trupul meu şi văzui că nu eram pasăre ci măgar. Revoltat de fapta Fotidei, dar în acelaşi timp lipsit de gesturile şi de glasul unui om, tot ce mai puteam face era să-mi las buza jos şi, uitându-mă la ea pieziş, cu ochii totuşi umezi, să-i adresez un mut reproş. Îndată ce ea mă văzu în această stare, începu să se lovească fără milă în obraz cu amândouă mâinile.

— Nenorocita de mine, strigă ea, sunt pierdută! În tulburarea şi graba mea am făcut o greşeală şi asemănarea cutiilor m-a înşelat. Dar noroc că leacul e mai uşor pentru această transformare: numai mestecând trandafiri, vei scăpa de acest chip de măgar şi, revenit în starea ta de mai înainte, vei fi din nou dragul meu Lucius. O, dacă aş fi pregătit aseară, după obiceiul meu, câteva ghirlande pentru noi, n-ai mai avea să suferi acum nici chiar întârzierea acestei nopţi. Dar în zorii zilei mă voi grăbi să-ţi aduc leacul!

Aşa se jelea ea. Eu, însă, deşi eram un măgar desăvârşit, îmi păstrasem totuşi sentimentele de om. În sfârşit, chibzuii îndelung şi adânc în mine însumi dacă trebuia să ucid cu numeroase lovituri de copită şi să sfâşii cu dinţii pe această rea şi nelegiuită femeie. Dar o judecată mai sănătoasă mă făcu să renunţ la acest plan nesocotit, ca nu cumva, pedepsind pe Fotis cu moartea, să mă lipsesc din nou de un ajutor care-mi era folositor. Aşadar, cu urechea pleoştită şi clătinând din cap, suferind în tăcere această ruşine vremelnică şi resemnându-mă cu prea cruda mea soartă, am pornit spre grajd, la bunul meu cal de călărie, unde am mai găsit instalat un măgar, care aparţinea lui Milo, mai adineauri gazda mea. Eu credeam că, dacă între animalele necuvântătoare există vreo trainică şi firească solidaritate, calul meu recunoscându-mă şi împins de un sentiment de compătimire, îmi va face o bună primire în grajd şi-mi va oferi un loc şi hrană. Dar, o, lupiter, primitorule de oaspeţi! O, tu, divinitate a Bunei-credinţe103! Preanobilul meu cal, apropiindu-şi capul de acela al măgarului, se sfătuieşte cu el şi amândoi se înţeleg să mă piardă. Temându-se desigur să nu mănânc din porţia lor, îndată ce văzură că mă apropii de iesle, cu urechile lăsate-n jos, se reped furioşi asupra mea şi cu nemiloase lovituri de copită mă gonesc cât mai departe de orzul pe care, seara în ajun, eu cu mâinile mele îl pusesem înaintea acestui slujitor foarte recunoscător.

Astfel lovit şi alungat departe, eu m-am retras într-un colţ al grajdului. Pe când mă gândeam în sinea mea la obrăznicia colegilor mei de grajd şi plănuiam contra perfidului meu cal o pedeapsă pentru a doua zi, când prin puterea unui trandafir aveam să fiu din nou Lucius, întorcând capul, zăresc într-o firidă, aflată aproape la jumătatea stâlpului care susţinea acoperişul grajdului, o statuie a zeiţei Epona104, împodobită grijuliu cu ghirlande de trandafiri şi încă proaspeţi. În sfârşit, văzând leacul salvator şi începând să sper, îmi lungesc cât mai mult cu putinţă picioarele dinainte, mă reped cu toată puterea şi cu gâtul întins, cu buzele exagerat de lungite, fac sforţări de necrezut ca să ajung la ghirlande. Pe când mă trudeam astfel, printr-o fatalitate în adevăr nenorocită, rândaşul meu, care avusese întotdeauna sarcina de a îngriji de cal, mă vede numaidecât şi se scoală înfuriat.

— Până când, zise el, vom mai răbda mârţoaga asta? Mai adineauri voia să fure mâncarea animalelor şi acum atacă chiar chipurile zeilor. Ei bine! Am să-i frâng eu acum şalele acestui nelegiuit şi am să-l las beteag de un picior!

Şi căutând o armă, dădu peste o legătură de lemne, care din întâmplare se afla la picioarele lui şi alegând o cracă cu frunze, mai groasă decât toate celelalte, începu să-mi care la lovituri în spate, nenorocitul de mine, şi nu încetă decât atunci când o luă la fugă, speriat de un zgomot puternic şi de o gălăgie îngrozitoare ce se auzea la uşă. Erau ţipetele vecinilor care se alarmaseră, şi care strigau din toate părţile: „Săriţi, hoţii!”

Casa fiind numaidecât deschisă cu forţa, o mare ceată de tâlhari pătrunde înăuntru, iar restul bandei, înarmată până în dinţi, împresoară toate corpurile de clădire. Vecinii sar repede în ajutor dintr-o parte şi din alta, dar tâlharii se împrăştie în grabă şi acum le ţin piept în toate părţile. Noaptea se lumină de mulţimea torţelor şi a săbiilor, ale căror flăcări şi tăişuri scânteiau ca soarele la răsăritul lui. Atunci unii dintre ei atacară o cămară aşezată în mijlocul casei, unde Milo îngrămădise o mulţime de bogăţii. Cu puternice lovituri de topor sparg uşa care era încuiată cu zăvoare şi bine înţepenită cu drugi de fier foarte solizi, puşi de-a curmezişul, scotocesc pretutindeni, iau toate bogăţiile, le împachetează în grabă şi le împart între ei. Dar mulţimea boccelelor depăşea numărul purtătorilor. Atunci, faţă de prisosul acestei prăzi foarte bogate, sunt nevoiţi să recurgă la ultima posibilitate. Ei ne scot din grajd pe noi, cei doi măgari şi calul meu, ne încarcă cât pot mai mult cu pachetele cele mai grele şi, părăsind casa acum goală, ne mână înaintea lor ameninţându-ne cu ciomegele. Îl lăsă pe unul dintre tovarăşi ca observator, ca să le dea informaţii amănunţite în legătură cu cercetarea isprăvii lor, iar pe noi, cărându-ne întruna la lovituri, ne duc în galop pe cele mai neumblate poteci ale munţilor. Greutatea enormă a bagajelor, urcuşul anevoios, lungimea prea mare a drumului, mă aduseseră în aşa hal, încât eram aidoma unui mort. Atunci, cam târziu, e adevărat, totuşi în mod serios, mi-a venit ideea să recurg la legile care apără pe fiecare cetăţean şi am vrut să iau ca mărturie, în favoarea mea, numele august al împăratului spre a mă scăpa de atâtea suferinţe.

În scurt, ziua-n amiaza mare, pe când treceam printr-un târg foarte populat şi vestit prin bâlciul său, chiar în mijlocul tărăboiului făcut de greci, am încercat să invoc în limba mea firească augustul nume al Cezarului şi în adevăr am scos de mai multe ori numai un „O” destul de lămurit şi de tare, dar celălalt nume, Cezar105, nu l-am putut pronunţa. Fără să dea nici o atenţie discordantului meu glas, tâlharii începură, dintr-o parte şi din alta, să-mi zdrobească nenorocita-mi piele, încât n-o mai lăsară bună nici pentru a face din ea un ciur. Dar, în sfârşit, marele lupiter îmi oferi un mijloc de scăpare, la care nu mă aşteptam. Într-adevăr, pe când trecem pe lângă un şir de căsuţe de ţară şi de proprietăţi considerabile, am zărit o grădiniţă foarte drăguţă, în care, pe lângă celelalte flori nespus de plăcute, se plecau într-o parte încărcaţi de roua dimineţii, nişte trandafiri de o prospeţime virginală. Gâfâind de dorinţă şi înveselit de nădejdea salvării, mă apropii de ei mai mult; îmi lăsa gura apă, dar pe când voiam să-i apuc cu buzele, îmi veni în minte un gând cu mult mai înţelept. Mă gândeam că, dacă aş părăsi chipul de măgar şi aş apărea din nou ca Lucius, ar însemna să-mi găsesc o moarte sigură în mijlocul acestor tâlhari, fie că şi-ar închipui că sunt vrăjitor, fie că s-ar teme să nu-i denunţ în viitor. Aşadar, nu m-am atins de acei trandafiri, ce-i drept de nevoie şi, îndurând cu răbdare nenorocita-mi soartă, am început să-mi rumeg fânul, ca un bun măgar.