Cartea a şasea

În vremea aceasta, Psyche, alergând la întâmplare în toate părţile, îşi căuta ziua şi noaptea, fără odihnă, soţul şi, oricât era el de mâniat, în inima ei încolţise o şi mai puternică dorinţă, dacă nu de a-l îmbuna prin dezmierdările unei soţii, cel puţin de a-l îndupleca prin rugăciunile ei de sclavă. Zărind de departe un templu pe creasta unui munte râpos, îşi spuse: „Cine ştie dacă nu locuieşte acolo soţul şi stăpânul meu?”. Şi numaidecât îşi îndreptă paşii repezi într-acolo, unde cu toată oboseala ei necurmată, o mânau şi speranţele şi dorinţele sale. Ea urcă muntele cu mult curaj, intră în templu şi înaintă până aproape de altar148 şi de statuia divinităţii. Aici văzu spice de grâu în grămezi şi altele împletite în cununi, şi de asemenea şi spice de orz. Mai erau acolo şi coase şi tot felul de unelte pentru munca secerişului, dar toate azvârlite pe jos şi amestecate fără nici o rânduială, aşa cum le aruncă de obicei mâinile muncitorilor când sunt obosiţi şi nu mai pot de căldură. Psyche alese cu grijă toate aceste lucruri, le aşeză pe fiecare la locul său şi puse totul în ordine, încredinţată într-adevăr că nu trebuie să neglijeze templele şi ceremoniile nici unei divinităţi şi că de la toţi zeii trebuie să ceară o milă binevoitoare.

Pe când era aplecată asupra lucrului ei cu cea mai mare râvnă şi atenţie, Ceres, hrănitoarea muritorilor, o zări de departe şi scoase un lung strigăt de mirare: „Ah, nenorocită Psyche! Venus, fără să ştie ce-i odihna, îţi caută urma în tot universul; cu o furie neîmpăcată, ea vrea să te pedepsească cu moartea şi, pentru a se răzbuna, se foloseşte de toată puterea ei de zeiţă. Iar tu acum te ocupi de interesele mele, şi la orice alt lucru te gândeşti în afară de salvarea ta!”

Atunci Psyche se aruncă la genunchii zeiţei şi, scăldându-i picioarele cu şiroaie de lacrimi şi măturând pământul cu părul ei, îi cere ocrotire cu multe şi fierbinţi rugăciuni.

„Ah! Zise ea, pe această mână a ta, care face pământul să rodească, pe veselele sărbători ale secerişului, pe misterele secrete ale coşurilor149, pe carul tău zburător la care sunt înhămaţi balauri supuşi poruncilor tale150, pe brazdele ogoarelor siciliene151, pe carul răpitor care a furat pe Proserpina, pe pământul152 care o ţine ascunsă, pe întunecoasa ei nuntă săvârşită sub pământ, pe torţele care, după aflarea fiicei tale, ţi-au luminat drumul la întoarcerea din Infern, în sfârşit, pe toate tainele ce învăluie în tăcere sanctuarul tău din Eleusis153, cetate a Aticei, fie-ţi milă de nenorocita de Psyche, care imploră ajutorai tău. Lasă-mă să mă ascund numai câteva zile în mijlocul acestei grămezi de spice, până ce timpul va fi domolit cruda mânie a unei zeiţe atât de puternice, sau cel puţin până când un răstimp de odihnă îmi va fi refăcut puterile sleite de o atât de îndelungată oboseală!”

Ceres îi răspunse: „Lacrimile şi rugăciunile tale m-au mişcat adânc şi aş vrea să te ajut, dar nu pot s-o supăr pe Venus, ruda mea, cu care întreţin vechi legături de prietenie şi care, pe lângă asta, e şi o femeie foarte bună. De aceea părăseşte cât mai repede acest templu şi socoteşte-te fericită că nu te reţin aici, punându-te sub pază!”

Alungată astfel împotriva aşteptărilor ei, Psyche făcu cale-ntoarsă cu sufletul năpădit de o îndoită mâhnire154. Întorcându-se înapoi, zări de departe într-o pădure sfântă, în fundul unei vâlcele, un alt templu clădit cu o desăvârşită artă. Voind să nu lase să-i scape nici o putinţă de salvare, fie chiar una îndoielnică, şi să implore ajutorul oricărei divinităţi, se apropie de uşile sfinte. Aici văzu daruri minunate şi rochii brodate cu litere de aur, atârnate de crengile arborilor şi de uşi, care, pe lângă exprimarea recunoştinţei pentru binefacerile primite, arătau şi numele zeiţei căreia-i fuseseră închinate. Atunci, cazând în genunchi şi cu mâinile îmbrăţişând altarul încă fumegând de jertfe, după ce mai întâi îşi şterse lacrimile, ea se rugă astfel: „Soră155 şi soţie a marelui Iupiter, fie că locuieşti în vechiul tău templu din insula Samos156 care se mândreşte că ţi-a dat lumina zilei, că a auzit primele tale scâncete de copil şi te-a hrănit în copilăria ta, fie că vizitezi adesea fericitele locuinţe ale trufaşei Cartagine care te adoră sub chipul unei fecioare cutreierând cerul pe spatele unui leu157, fie că, în apropiere de malurile fluviului Inachus158, care de multă vreme te face cunoscută posterităţii ca soţie a lui Iupiter Tunătorul şi ca regină a zeiţelor, ocroteşti vestitele ziduri ale Argosului159, tu, pe care întregul Orient te adoră sub numele de Zygia160 şi tot Occidentul sub acela de Lucina161, fu pentru mine, în nemărginita mea nenorocire, Iuno Salvatoarea şi, văzând cât sunt de istovită de groaznicele încercări prin care am trecut, scapă-mă de teama unei nenorociri care mă ameninţă. Căci pe cât ştiu eu, tu ai obiceiul de a da ajutor din propria-ţi pornire femeilor însărcinate care sunt în primejdie.”

Pe când ea se ruga astfel, Iuno i se arătă numaidecât în toată strălucirea maiestăţii sale divine. Şi îndată spuse Psychei: „Mult aş vrea, pe tot ce am mai sfânt, să ascult rugăciunea ce-mi faci, dar buna-cuviinţă nu-mi îngăduie să te ocrotesc împotriva voinţei Venerei, nora mea162, pe care întotdeauna am iubit-o ca pe fiica mea. De altfel, chiar legile m-ar opri să dau azil sclavilor străini care au fugit de la stăpânii lor163”.

Această nouă lovitură a Soartei o zdrobi cu totul pe Psyche. Neputând să găsească pe înaripatu-i soţ şi pierzând orice speranţă de scăpare, ea începu să cugete în sinea ei astfel: „Ce alt sprijin mai pot căuta sau avea acum, în marea mea nenorocire, când nici chiar aceste zeiţe, cu toată bunăvoinţa lor, nu pot să mă ajute? Înconjurată de atâtea curse, încotro să-mi mai îndrept paşii? În ce adăpost sau în ce colţişor întunecos să mă ascund ca să pot scăpa de privirile neiertătoare ale puternicei Venus? În sfârşit, sărmană Psyche, de ce nu iei o hotărâre bărbătească? Renunţă cu curaj la o slabă şi amăgitoare speranţă, predă-te de bunăvoie suveranei tale. Supunerea ta, chiar târzie, poate că-i va potoli mânia şi cruzimea. Cine ştie dacă pe acel pe care-l cauţi de-atâta vreme n-ai să-l găseşti chiar acolo, în palatul mamei sale?” Astfel pregătită pentru o îndoielnică supunere, ba chiar pentru o moarte sigură, se gândea în sinea ei cum să înceapă rugăciunea ce voia să-i adreseze.

În acest timp, Venus, renunţând la toate mijloacele de cercetare pe pământ, voia să se urce în Olimp. Ea dădu poruncă să i se pregătească iute carul ei de aur pe care Vulcan, minunat giuvaergiu164, i-l lucrase cu toată grija şi măiestria sa, şi pe care i-l oferise ca dar de nuntă, înainte de pregătirea căsătoriei lor. Era o lucrare fină şi elegantă, mulţumită iscusinţei cu care metalul fusese meşterit cu pila şi subţiat şi, prin chiar pierderea acestui aur, ea dobândise un şi mai mare preţ. Din marele număr de porumbiţe care stăteau în jurul iatacului zeiţei, înaintară patru, albe ca zăpada şi, aplecând voioase gâturile lor smălţate, îşi strecurară capul într-un jug împodobit cu pietre scumpe, şi, după ce stăpâna lor se urcă în car, îşi luară zborul, fericite. Carul zeiţei e însoţit de vrăbii165 care se zbenguie în jurul ei ciripind zgomotos; şi celelalte păsări ce nu mai contenesc din fermecătorul lor cântec, răspunzând prin dulci şi suave melodii, vestesc sosirea zeiţei. Norii se dau la o parte din calea ei, cerul deschide larg porţile fiicei sale, sublimul eter primeşte pe zeiţă cu o nespusă bucurie şi armoniosul alai al puternicei Venus nu se teme nici de vulturii pe care-i întâlneşte în drumul său, nici de ulii răpitori.

Numaidecât ea se îndreptă spre regalul palat al lui Iupiter şi, cu vocea-i hotărâtă, îi cere ajutorul lui Mercur, zeul cu glas răsunător, de care avea nevoie pentru planurile sale. Neagra sprânceană a lui Iupiter face un semn de încuviinţare. Atunci, triumfătoare, Venus coboară din cer, însoţită de Mercur, căruia cu multă băgare de seamă îi grăieşte astfel: „Tu, fratele meu, născut în Arcadia166, desigur ştii că sora ta Venus n-a făcut niciodată nimic fără ajutorul lui Mercur şi, în orice caz, nu se poate să nu ştii de câtă vreme caut, fără a o putea găsi, pe sclava care se ascunde de mine. Aşadar, nu-mi mai rămâne altceva de făcut decât să aduc la cunoştinţa obştească, prin gura ta, că voi răsplăti pe acela care o va găsi. Fă deci tot ce-ţi stă în putinţă spre a-mi îndeplini dorinţa cât mai degrabă şi arată amănunţit semnele după care să poată fi recunoscută, pentru ca, în cazul când cineva va fi acuzat că a ascuns-o în mod nepermis, tăinuitorul să nu se poată apăra sub pretextul neştiinţei sale.” Spunând acestea, ea îi întinde o inscripţie care cuprindea numele Psychei şi celelalte semnalmente, după care se retrase numaidecât în palatul ei.

Mercur se grăbeşte să-i dea ascultare. Alergând pe la toate popoarele, de la un capăt la altul al lumii, iată ce anunţă în public, după dorinţa zeiţei: „Cine va putea să prindă sau să arate locul unde se ascunde o fugară numită Psyche, fiică de rege şi sclavă a zeiţei Venus, să vie să dea de ştire lui Mercur, crainicul, în dosul bornelor murciene167 şi, ca răsplată pentru informaţiile sale, va primi chiar de pe buzele zeiţei şapte dulci sărutări şi încă una cu mult mai dulce decât toate celelalte, dată pe gură de divina ei limbă”. Când Mercur aduse astfel la cunoştinţa obştească acest anunţ, dorinţa unei recompense aşa de plăcute stârni o grabnică întrecere printre toţi muritorii, fapt care în cele din urmă înlătură cu totul orice şovăire din sufletul Psychei.

Pe când se apropia de uşa suveranei sale, îi ieşi înainte una din servitoarele Venerei, numită Obişnuinţa, şi îndată începu să strige la ea, cât putu mai tare: „În sfârşit, slugă nemernică, ai început să ştii că ai şi tu o stăpână. Sau cu neruşinarea ta obişnuită ai să te prefaci că nici măcar nu ştii câte osteneli am îndurat alergând după tine? Dar bine că ai căzut tocmai pe mâinile mele, sau mai exact în ghearele Infernului; fireşte că ai să-ţi primeşti numaidecât pedeapsa pentru o nesupunere atât de gravă!” Şi punându-i mâna în păr cu îndrăzneală, o târa cu cruzime, deşi sărăcuţa de ea nu arăta nici o împotrivire.

Îndată ce fu introdusă şi înfăţişată Venerei, la vederea ei, zeiţa izbucni într-un zgomotos hohot de râs, aşa cum râd de obicei oamenii supăraţi foc, apoi clătinând din cap şi, scărpinându-se după urechea dreaptă168, îi zise: „În sfârşit, ai binevoit să vii să saluţi pe soacra ta? Sau mai curând ai venit să-ţi vizitezi soţul, care e în mare primejdie din cauza rănii ce i-ai făcut-o? Dar fii pe pace, am să te primesc aşa cum se cuvine unei bune nurori. Unde sunt, strigă ea, servitoarele mele Grija şi întristarea?”. După ce acestea fură aduse înăuntru, ea le dădu victima pe mână, spre a o chinui. Ascultând de porunca stăpânei lor, ele o bătură pe sărmana Psyche cu vergile, o torturară groaznic în mii de alte chipuri şi după aceea o aduseră, pentru a doua oară, sub ochii zeiţei.

Atunci Venus, izbucnind din nou în râs: „Iată, zise ea, acum vrea să-mi provoace mila şi să mă încânte cu sarcina prearotundului său pântece din care va ieşi ilustrul vlăstar care să mă facă, bineînţeles, o fericită bunică! Groaznică fericire, în adevăr, să aud spunându-mi-se mamă-mare, tocmai acum, în floarea vârstei, şi să ştiu că fiul unei servitoare de rând e numit nepotul Venerei! Dar trebuie să fiu nebună ca să-l numesc nepotul meu, fiindcă o căsătorie cu o persoană de treaptă inferioară169 şi, în afară de asta, săvârşită într-un conac la ţară, fără martori, fără consimţământul tatălui, nu poate fi socotită legitimă, şi copilul tău, prin urmare, va fi un bastard, presupunând totuşi că-ţi voi lăsa timpul să-l naşti!”

Îndată după rostirea acestor cuvinte, se repede la ea, îi sfâşie rochia în mai multe locuri, îi smulge părul, o loveşte sălbatic în cap cu pumnii. După aceea, porunceşte să i se aducă grâu, orz, mei, seminţe de mac, năut, linte şi bob, amestecă totul la un loc, aşa încât să formeze o singură grămadă, apoi i se adresează în felul următor: „Ce-i drept, mi se pare că tu, o servitoare atât de slută, reuşeşti să-ţi procuri amanţi numai prin hărnicia cu care-i slujeşti. Ei bine, acum vreau să te pun şi eu la încercare şi să văd ce poţi. Descurcă-mi această grămadă de seminţe pe care le-am amestecat la întâmplare, alege-le bob cu bob şi pune-le deoparte, după soiul lor. Înainte de a se face seară, treaba să fie terminată şi supusă aprobării mele!”

Astfel, după ce-i dădu o aşa de mare grămadă de boabe, zeiţa plecă la un ospăţ de nuntă. Psyche nici măcar nu se gândea să se apropie de această grămadă amestecată şi cu neputinţă de descurcat, ci, îngrozită de cruzimea unei astfel de porunci, rămase înlemnită, fără să scoată o vorbă. Atunci mica şi neînsemnata furnică de câmp, dându-şi seama de o greutate aşa de mare, fu cuprinsă de o nemărginită milă pentru suferinţele soţiei unui puternic zeu. Blestemând neomenia unei astfel de soacre, ea alergă neobosită în toate părţile, cheamă şi adună toată armata furnicilor, vecinele ei: „Fie-vă milă, harnice fiice ale pământului atoateroditor, le spuse ea, fie-vă milă şi veniţi repede şi cu curaj în ajutorul soţiei lui Amor, o încântătoare copilă, care e în mare primejdie!” Într-o clipă, asemenea valurilor care îngrămădesc unele peste altele, se reped aceste noroade cu şase picioare şi, cu o râvnă fără pereche, aleg bob cu bob toată grămada şi, după ce le separă diferitele soiuri şi le fac grămezi aparte, repede se fac nevăzute.

Spre seară, Venus se întoarse de la ospăţul de nuntă înfierbântată de vin, mirosind a balsam şi cu tot corpul încins cu ghirlande de trandafiri strălucitori. Văzând hărnicia cu care se împlinise această minunată lucrare, strigă: „Asta nu e opera ta, ticăloaso, n-ai făcut tu cu mâinile tale acest lucru, ci acela căruia ai cutezat să-i placi, spre nenorocirea ta şi a lui însuşi!” Şi, aruncându-i o bucată de pâine neagră, se duce să se culce.

În vremea aceasta, Cupidon, închis într-o cameră izolată din fundul palatului, era păzit cu străşnicie, pe de-o parte ca să nu i se agraveze rana din cauza neînfrânatei lui senzualităţi, iar pe de altă parte spre a nu se putea întâlni cu multdorita lui Psyche. Astfel chinuiţi, şi sub acelaşi acoperământ despărţiţi unul de altul, cei doi îndrăgostiţi petrecură o noapte crudă.

Dar tocmai când Aurora se urca în carul său, Venus chemă pe Psyche şi-i spuse: „Vezi pădurea aceea care se întinde pe toată lungimea malurilor acestui fluviu adânc şi vijelios care izvorăşte din apropiere? Acolo pasc în voie, nepăzite de nimeni, nişte oi strălucitoare, cu lâna de culoarea aurului. Prin orice mijloc, vreau să-ţi procuri şi să-mi aduci numaidecât un smoc din preţioasa lor lână.”

Psyche porneşte bucuroasă, dar nu pentru a aduce la îndeplinire porunca zeiţei, ci cu gândul de a se arunca pe povârnitele stânci ale fluviului, găsindu-şi în el alinarea suferinţelor. Dar, de acolo, din mijlocul apei, o trestie verde, plăcut instrument muzical, inspirată printr-o voinţă divină de uşoara atingere a dulcelui Zefir, începu să scoată prin şoapte aceste profetice cuvinte: „Psyche, multîncercată de atâtea nenorociri, să nu pângăreşti sfinţenia apelor mele prin nefericita ta moarte şi de asemenea să nu te apropii de îngrozitoarele oi care pasc pe aceste maluri, câtă vreme sunt încinse de căldura arzătoare a soarelui, căci de obicei atunci sunt cuprinse de o furie sălbatică şi, cu coamele lor ascuţite, cu fruntea lor tare. Ca piatra şi uneori cu muşcături înveninate, se reped asupra oamenilor şi-i ucid cu cruzime. Dar după-amiază, când arşiţa soarelui se va fi potolit şi plăcuta răcoare adusă de fluviu va fi liniştit turma, te vei putea furişa sub acel platan înalt, care ca şi mine se hrăneşte din apa aceluiaşi torent. Şi îndată ce oile, după domolirea furiei lor, vor începe să se odihnească, scuturând frunzele copacilor din pădurea vecină, vei găsi lâna de aur, care se prinde şi rămâne pretutindeni atârnată de ramuri.”

Astfel o învăţa buna şi omenoasa trestie pe atât de nenorocita Psyche cum să scape de primejdie. Fără a pregeta să asculte cu toată atenţia aceste poveţe de care nu avea să se căiască, ea nu mai şovăi o clipă, ci făcând întocmai cum i se spusese, putu uşor să culeagă multe fuioare din această lână de aur moale ca mătasea şi, umplându-şi poala rochiei, o aduse Venerei.

Dar nici după această a doua încercare, cu toată izbânda ei, Psyche nu văzu vreun semn de bunăvoinţă din partea suveranei sale. Încruntând din sprâncene şi cu un amar surâs, Venus îi zise: „Nu mă las eu amăgită de vicleanul tău sfătuitor, care şi de astă-dată s-a amestecat în porunca ce ţi-am dat-o, dar chiar acum am să te pun la o încercare hotărâtoare, spre a vedea dacă cu-adevărat eşti foarte curajoasă şi neobişnuit de deşteaptă. Vezi acest munte râpos, în vârful căruia se ridică o stâncă foarte înaltă, din care ţâşnesc apele negricioase ale unui izvor întunecos, care după ce s-au adunat într-o vale închisă din apropiere, se varsă în mlaştinile Stixului170 şi alimentează urlătoarele puhoaie ale Cocitului? Ei bine, să te urci până acolo, să-mi umpli chiar de la izvor această mică urnă cu apă rece ca gheaţa şi să mi-o aduci numaidecât!” Astfel grăind, îi dădu un mic vas de cristal lucrat cu măiestrie, ameninţând-o pe deasupra cu pedepse şi mai groaznice.

Psyche, iuţind pasul de zor, ajunse în vârful muntelui, hotărâtă să-şi găsească cel puţin acolo sfârşitul nenorocitei sale vieţi. Dar îndată ce se apropie de locurile învecinate cu stânca pomenită, ea văzu că nu-i va fi cu putinţă să îndeplinească porunca zeiţei şi înţelese ce piedici mortale îi stăteau înainte. Într-adevăr, această stâncă înspăimântător de înaltă, pe care nu te puteai urca din cauza povârnişului gloduros şi lunecos, vărsa din pereţii ei de piatră nişte izvoare care te înfiorau. Abia scăpate din crăpăturile stâncii înclinate, ele se aruncau de-a lungul pantei şi, curgând printr-un canal adânc şi îngust, cu totul ascunse din cauza înaltelor lui maluri, cădeau nevăzute într-o vale din apropiere, închisă din toate părţile. Din scobitura stâncilor, la dreapta şi la stânga izvoarelor, se vedeau ieşind şi lungindu-şi gâturile nişte balauri furioşi, cu ochii necontenit deschişi, veşnic veghetori, neadormiţi paznici ai acestor îngrozitoare locuri. De altfel, aceste ape care erau vorbitoare se apărau singure: „Pleacă! Ce faci? Ia seama! Unde te duci? Fereşte-te! Fugi! Ai să mori!” îi strigau ele necontenit.

Neputinţa de a îndeplini porunca făcuse din Psyche o piatră. Cu trupul era acolo, dar simţurile îi pieriseră cu totul şi, zdrobită de povara primejdiei de care nu putea să scape, nu avea nici măcar ultima mângâiere, aceea de a plânge. Suferinţele acestui suflet nevinovat nu scăpară ochiului pătrunzător al binevoitoarei Providenţe, căci, deodată, pasărea regală a marelui Iupiter, vulturul răpitor, desfăşurându-şi aripile, veni lângă ea. El îşi amintise că altădată, pentru a se supune poruncilor stăpânului său, răpise, condus de Amor, pe un tânăr frigian171, destinat să devină paharnicul lui Iupiter. Acum, găsind prilejul potrivit de a cinsti puterea divină a lui Cupidon, printr-un ajutor dat la timp soţiei lui, care era într-o situaţie nenorocită, părăsi nemărginitele înălţimi ale văzduhului şi, legănându-se încet pe aripi, veni sub ochii tinerei femei: „Cât eşti de naivă, îi spuse el, şi de necunoscătoare a unor astfel de primejdii, dacă speri că poţi lua fie şi o singură picătură din nu mai puţin sacrul decât cumplitul izvor, sau dacă crezi că măcar vei putea să te apropii de el! N-ai auzit niciodată spunându-se că zeii, şi chiar însuşi Iupiter, au groază de aceste ape ale Stixului, şi că jurămintele pe care voi muritorii le faceţi pe puterea zeilor, zeii le fac de obicei pe maiestatea Stixului? Dar dă-mi mie urna”, îi zise el şi i-o smulse îndată din mână ca să i-o umple numaidecât, într-adevăr, cumpănindu-se pe grelele lui aripi, într-o parte şi în alta, şi întinzându-le ca nişte vâsle la dreapta şi la stânga, el trecu printre aceşti balauri cu fălcile înarmate cu dinţi ascuţiţi şi cu limbi cu trei vârfuri pe care le mişcau cu putere, şi izbuti să ia din această apă furioasă care-l ameninţa, să fugă şi să nu se expună primejdiilor, numai născocind o minciună – că vine din porunca zeiţei Venus şi că în această clipă este slujitorul ei. Astfel putu să se apropie mai uşor de izvor.

Psyche primi bucuroasă urna plină cu apă şi se grăbi s-o ducă Venerei. Dar, nici de astădată, ea nu putu domoli mânia acestei crude zeiţe. Căci, ameninţând-o cu încercări mai grele şi mai periculoase, iată cum îi vorbeşte cu un zâmbet răutăcios: „Acum văd că într-adevăr eşti o vrăjitoare şi încă foarte pricepută în meşteşugul tău, fiindcă ai putut îndeplini cu atâta uşurinţă poruncile mele. Dar va trebui, puicuţă, să-mi faci un serviciu. Ia cutia asta (şi zicând i-o şi dădu) şi coboară-te în Infern, la întunecatul palat al lui Orcus. Apoi înmânând cutia Proserpinei, să-i spui: „Venus te roagă să-i trimiţi un pic din frumuseţea ta, de pildă atât cât trebuie numai pentru o singură zi, căci aceea pe care o avea a întrebuinţat-o pe toată şi a isprăvit-o îngrijind pe fiul său care e bolnav!„ Dar la întoarcere vezi să nu întârzii pe drum, fiindcă trebuie să mă parfumez cu ea, înainte de a mă duce să văd un spectacol la teatrul zeilor.”

Atunci Psyche mai mult decât oricât îşi dădu seama că destinul ei se apropie de sfârşit şi, alungând orice umbră de amăgire, înţelese lămurit că era împinsă la o moarte sigură. Şi cum să se îndoiască de aceasta, când cu propriile ei picioare era silită să se ducă de bunăvoie în Tartar şi la mani? Fără să mai stea mult pe gânduri ea se îndreptă spre cel dintâi turn foarte înalt pe care-l văzu, hotărâtă să se arunce din vârful lui, căci, după cum gândea ea, acesta era drumul cel mai drept şi mai bun ca să coboare de-a dreptul în Infern. Dar, deodată, tumul prinse a glăsui: „De ce să te laşi doborâtă, fără nici o judecată, de această ultimă primejdie şi de această nouă încercare? Căci o dată ce sufletul tău va fi despărţit de trup, vei ajunge, e adevărat, în fundul Tartarului, dar în nici un chip nu vei mai putea să te întorci de acolo. De aceea, ascultă-mă pe mine. Nu departe de aici se află Lacedemona, nobila cetate a Ahaiei. În vecinătatea ei adastă Tenara172, ascunsă între nişte cărări depărtate şi puţin cunoscute. Caut-o, căci acolo e o răsuflătoare a locuinţei lui Dis173 şi prin porţile ei larg deschise se vede un drum nebătut de nimeni. După ce vei fi trecut de pragul acelei porţi şi vei fi pornit pe drum, mergând drept, n-ai decât să urmezi această potecă spre a ajunge tocmai la palatul lui Orcus174. Dar înainte de toate, n-ai voie să mergi cu mâinile goale prin întunericul acela, ci în fiecare mână va trebui să ai câte o plăcintă din făină de orz frământată cu vin îndulcit cu miere şi chiar în gură să ţii doi bănuţi de aramă. Mai mult, după ce vei fi făcut o bună parte din drumul care duce la morţi, vei întâlni un măgar şchiop, încărcat cu lemne, având un conducător tot şchiop şi el, care te va ruga stăruitor să-i ridici câteva bucăţi de lemn căzute pe jos din sarcina măgarului. Tu să nu scoţi însă nici o vorbă şi să treci înainte fără să deschizi gura. În curând vei ajunge la fluviul morţilor, unde stă Charon, luntraşul, care cere îndată o plată de trecere, fiindcă numai cu această condiţie transportă pe călători pe celălalt mal, în barca lui mereu cârpăcită şi reparată. Aşadar, şi printre morţi vieţuieşte lăcomia! Căci nici acest luntraş, nici însuşi Dis, un zeu atât de puternic, nu fac nimic fără plată175, iar săracul, când moare, trebuie să se îngrijească de bani de drum şi, dacă cumva nu are bănuţul în mână, n-are voie să-şi dea sufletul! Vei da acestui îngrozitor bătrân ca taxă una din monedele tale, dar astfel încât s-o ia el singur cu mâna lui din gura ta. De asemenea, în timpul când vei trece peste această apă stătătoare, un bătrân mort, înotând la suprafaţa ei, va întinde mâinile-i putrezite şi te va ruga să-l tragi în barcă la tine. Dar să nu te laşi înduioşată de o milă care nu ţi-e îngăduită.

După ce vei fi trecut fluviul şi vei fi înaintat câţiva paşi, vei întâlni nişte ţesătoare bătrâne care, ţesând pânză, te vor ruga să le dai o mână de ajutor. Dar nici de pânza lor nu-ţi e îngăduit să te atingi, căci toate acestea şi multe altele nu sunt decât curse pe care ţi le-ntinde Venus, numai ca să te facă să laşi din mâini măcar una din plăcinte. Şi să nu crezi că pierderea acestor plăcinte e lipsită de importanţă, căci dacă vei pierde una din ele, n-ai să mai vezi lumina zilei. Într-adevăr, ai să vezi un câine uriaş, cu trei capete176 enorme, un monstru gigantic şi înspăimântător, care prin lătratul său puternic, în zadar îi sperie pe morţi, cărora acum nu le mai poate face nici un rău. Stând veşnic de strajă chiar înaintea pragului şi a întunecoaselor portice ale Proserpinei, el păzeşte pustiul palat al lui Pluton. Dând acestui câine ca pradă una dintre plăcinte, îi vei domoli mânia şi vei putea trece uşor înainte. Vei intra direct la Proserpina, care te va primi cu bunătate şi blândeţe şi te va pofti chiar să te aşezi într-un jilţ comod şi să mănânci nişte bucate minunate. Dar tu aşază-te jos, pe pământ şi, în locul acelor mâncări, cere numai o bucată de pâine neagră şi mănânc-o. Arată apoi de ce ai venit şi, luând ceea ce ţi se va da, vino înapoi. Răscumpără furia câinelui, aruncându-i cealaltă plăcintă. Apoi, după ce vei fi dat lacomului luntraş moneda pe care ai păstrat-o şi după ce vei fi trecut fluviul, întorcându-te pe drumul pe care ai venit, vei vedea din nou cerul cu puzderia lui de astre177. Dar, dintre toate aceste sfaturi, de unul mai ales cred că trebuie să ţii seama şi-anume: să nu cumva să-ţi vie pofta să deschizi cutia ce ţi s-a încredinţat sau să te uiţi la acel tezaur de frumuseţe divină, ascuns acolo cu cea mai mare grijă!”

Astfel proroci tumul acela care prevedea viitorul, întocmai ca un adevărat oracol. Fără întârziere, Psyche se îndreaptă spre Tenara. Având la ea, după datină, cei doi bănuţi şi cele două plăcinte, coboară repede pe poteca Infernului. Trece fără să deschidă gura pe lângă conducătorul şchiop al măgarului, plăteşte luntraşului obolul de trecere peste fluviu, nu răspunde nimic mortului care înota la suprafaţa apei, nu ia în seamă viclenele rugăciuni ale ţesătoarelor, molcomeşte cu una dintre cele două plăcinte furia îngrozitorului câine, în sfârşit pătrunde până la locuinţa Proserpinei, Aici, ea nu primi jilţul pufos pe care i-l oferi ospitaliera zeiţă, nici delicioasele-i mâncări, ci aşezându-se jos la picioarele ei şi mulţumindu-se cu o bucată de pâine neagră, îşi îndeplineşte solia cu care o trimisese Venus. I se dădu neîntârziat cutia umplută în taină şi bine închisă. După ce potoli înfiorătorul lătrat al câinelui, momindu-l cu cealaltă plăcintă, şi dădu luntraşului bănuţul ce-i mai rămăsese, ieşi din Infern mult mai lesne şi mai vioaie decât intrase. Când revăzu şi salută pe pământ alba lumină a cerului, cu toată graba ei de a-şi termina însărcinarea, o curiozitate nechibzuită îi cuprinse sufletul. „Dar aş fi o mare proastă, îşi zise ea, dacă, având în mâna mea frumuseţea zeiţelor n-aş lua şi pentru mine un strop, pentru a plăcea din nou, chiar în starea în care mă găsesc, frumosului meu soţ.” Spunând aceste cuvinte, ea deschise cutia, în care nu era nici o frumuseţe, ci numai un abur amorţitor, asemenea somnului morţii, un somn cu adevărat stigian178, care, îndată după ridicarea capacului, năvăli asupra ei, îi cuprinse tot trupul cu o ceaţă deasă şi adormitoare şi chiar pe drum, pe o potecă lăturalnică, o trânti la pământ şi o ţinu cu totul sub stăpânirea lui. Aşa cum zăcea nemişcată, nu mai era altceva decât un cadavru adormit.

Dar Cupidon, a cărui rană se vindecase de tot, îşi redobândise puterea, şi, nemaiputând îndura lunga absenţă a Psychei, fugise pe îngusta fereastră a odăii unde era ţinut închis. Zburând ca vântul cu aripile refăcute după o îndelungată odihnă, alergă la iubita lui Psyche, îi şterge de pe faţă aburii somnului care o cuprinsese şi-i închide din nou în cutia unde se aflau mai înainte, apoi, atingând-o uşor cu una din săgeţile sale, fără să-i facă nici un rău, o trezeşte la viaţă. „Iată, nenorocită Psyche, îi zise el, iată că pentru a doua oară era să pierzi din cauza neasemuitei tale curiozităţi! Deocamdată adu repede la îndeplinire însărcinarea pe care ţi-a dat-o mama mea, căci de rest mă voi îngriji eu însumi!” Grăind astfel, îndrăgostitul înaripat îşi luă zborul, iar Psyche duse în grabă Venerei darul Proserpinei.

În acest timp Cupidon, mistuit de o nemărginită iubire şi de o stare de tristeţe şi temându-se foarte mult de neaşteptata cumpătare a mamei sale, recurge la vechile-i mijloace. Cu sprintenele lui aripi se ridică în înaltul cerului, se aruncă la picioarele marelui Iupiter şi îşi apără cauza. Atunci Iupiter îl apucă cu mâna de obrăjiori, îi apropie de gura sa ca să-i sărute, şi-i spuse: „Deşi tu, fiule179 şi stăpâne, n-ai respectat niciodată drepturile pe care ceilalţi zei au consimţit să mi le recunoască, deşi cu necurmatele tale lovituri răneşti inima asta a mea, în care se întocmesc legile elementelor şi revoluţiile astrelor, cu toate că o înjoseşti prin dese prilejuri de intrigi amoroase pe pământ, în dispreţul legilor şi mai ales împotriva legii Iulia180 şi a moralei publice, deşi mi-ai lovit cinstea şi renumele prin scandaloase adultere, silindu-mă să-mi schimb în mod josnic şi nedemn augusta înfăţişare şi să mă metamorfozez în şarpe, foc, pasăre, fiară sălbatică şi vită comută, cu toate acestea, amin tindu-mi că am inima bună şi că ai crescut pe mâinile mele, îţi voi îndeplini dorinţa, numai să ştii să te fereşti de rivalii tăi şi cu condiţia de a te obliga, în cazul când întâmplător s-ar ivi pe pământ vreo fată de o rară frumuseţe, să mă plăteşti prin iubirea ei pentru această binefacere a mea de acum!”

Astfel grăind, porunceşte lui Mercur să cheme numaidecât pe toţi zeii în sobor şi totodată să le aducă la cunoştinţă că, dacă vreunul dintre nemuritori va lipsi, va avea să plătească o amendă de zece mii de sesterţi. De teama acestei amenzi, amfiteatrul ceresc se umplu numaidecât, şi Iupiter, suindu-se pe înaltul său tron, rosteşte următoarele: „Zei conscrişi, al căror nume e trecut în lista Muzelor181, cunoaşteţi fără îndoială cu toţii pe acest tânăr şi ştiţi că eu l-am crescut cu mâinile mele. Ei bine, întotdeauna eu am socotit că trebuie să se pună frâu înflăcăratelor porniri ale primei lui tinereţi. E multă vreme de când zilnic e bârfit şi s-a făcut de ocară din cauza adulterelor şi tuturor blestemăţiilor sale. Vreau să pun capăt destrăbălărilor lui şi să înfrânez aceste amoroase dezordini ale tinereţii prin lanţurile căsniciei. El şi-a ales o fată căreia i-a răpit fecioria. Să fie a lui, s-o păstreze, să ia de soţie pe Psyche şi să se bucure în veci de iubirea ei!” Apoi, întorcându-şi faţa spre Venus: „Iar tu, fiica mea, îi zise el, nu te întrista. Nu te teme că marea nobleţe a familiei tale va fi înjosită, fiindcă nu e vorba de o legătură cu o muritoare. Eu voi stabili condiţii egale între soţi şi astfel căsătoria lor nu va fi o mezalianţă, ci o căsătorie legitimă şi în conformitate cu prevederile codului civil”. Şi îndată porunceşte lui Mercur să găsească pe Psyche şi s-o aducă în cer. Iupiter, dând Psychei o cupă cu ambrozie, îi zise: „Bea, Psyche, şi fii nemuritoare. Cupidon niciodată nu se va desface din legăturile ce-l leagă de tine, căsătoria voastră va fi eternă!”

Numaidecât se întinde în faţa tuturor o splendidă masă de nuntă. Pe patul de onoare era culcat soţul, strângând la sânul său pe Psyche, şi în aceeaşi poziţie Iupiter cu lunona sa, apoi toţi ceilalţi zei, după rangul lor. Lui Iupiter, fireşte, îi prezenta cupa tânărul cioban Ganimede, devenit paharnicul său, iar ceilalţi zei erau serviţi de Liber182. Vulcan pregătea cina la cuptoare. Horele împurpurau totul cu trandafiri şi alte flori. Graţiile răspândeau miresme de balsam, Muzele cântau cu glas armonios. Apolo le acompania din liră, iar Venus execută un dans plin de graţie în tactul muzicii sale, înjghebându-şi singură o orchestră în care Muzele cântau în cor, un satir din flaut şi un mic Pan din fluier. Astfel, Psyche trecu în mod legal sub puterea lui Cupidon şi după nouă luni li se născu o fiică, pe care o numim Voluptatea183.

Iată ce povestea tinerei noastre prizoniere bătrâna aceea nebună şi pe jumătate beată. Şi eu, care nu mă aflam departe de ea, eram cu adevărat mâhnit că n-am la mine nici tăbliţe, nici stilet, ca să aştern în scris o poveste atât de frumoasă.

În acest moment, sosiră tâlharii încărcaţi cu pradă, după ce înfruntaseră nu ştiu ce luptă grea. Totuşi, lăsând acasă pe cei răniţi ca să-şi îngrijească rănile, unii dintre ei, cei mai curajoşi bineînţeles, erau nerăbdători să plece din nou ca să aducă restul prăzii, ascuns, după cum spuneau ei, într-o anumită peşteră, înfulecând mâncarea la repezeală, mă iau pe mine şi calul meu ca să aducem acele lucruri şi, mângâindu-ne cu lovituri de ciomag, pornim fără zăbavă. După un drum obositor cu multe pripoare şi ocoluri, ajungem tocmai spre seară la o peşteră, de unde, fără să ne dea o clipă de răgaz, ne aduc înapoi în galop, încărcaţi cu o mulţime de pachete. Aşa de mare era graba şi zăpăceala lor, încât stâlcindu-mă cu o ploaie de lovituri şi împingându-mă peste un bolovan aflat în drum, mă poticnii şi căzui la pământ. Loviturile continuau să cadă una după alta, şi cu toate că eram rănit la piciorul drept şi la copita stângă, mă siliră să mă ridic cu greu.

— Până când, zise unul dintre ei, vom mai hrăni degeaba mârţoaga asta deşelată şi care acum mai e şi şchioapă?

— Nu mai încape nici o îndoială, adăugă un altul, că a venit în casa noastră ca o piază rea şi că din clipa aceea nu numai că n-am mai avut nici o pradă cum se cade, ci dimpotrivă, cei mai viteji dintre noi au fost răniţi sau ucişi!

— Vă asigur, zise un al treilea, la rândul său, că îndată ce va fi adus acasă aceste pachete, îl voi arunca numaidecât în vreo prăpastie, unde va fi o hrană foarte plăcută pentru vulturi!

În timp ce aceşti miloşi oameni discutau despre felul morţii mele, noi şi ajunsesem acasă, căci frica făcuse aripi din copitele mele. Atunci ei ne iau la iuţeală poverile din spate, şi Ură să se mai gândească la hrana noastră şi nici chiar la moartea mea, îşi alătură ca ajutoare pe aceia dintre tovarăşii lor pe care rănile îi reţinuseră acasă şi se întorc numaidecât, în mare grabă, ca să aducă singuri restul de pradă, deoarece, după cum spuneau ei, erau scârbiţi de încetineala noastră.

Cu toate acestea, eu treceam printr-o mare îngrijorare gândindu-mă la moartea cu care mă ameninţau şi-mi ziceam în sinea mea: „De ce nu fugi, Lucius? Ce ultimă încercare mai aştepţi? Moartea, o moarte groaznică ţi-a fost dinainte hotărâtă de tâlhari. Totul e gata pentru moartea ta şi lucrul nu cere mare osteneală. Priveşte aici, foarte aproape, văgăunile astea şi aceste stânci îngrozitor de ascuţite şi ieşite în afară: ele îţi vor străpunge carnea şi-ţi vor risipi membrele mai înainte de a fi căzut în prăpastie. Căci magia, faimoasa ta magie, ţi-a dat numai înfăţişarea şi necazurile măgarului, nu şi pielea lui cea groasă, a ta fiind tot aşa de subţire ca a unei lipitori. În sfârşit, de ce nu iei o hotărâre bărbătească, de ce nu te gândeşti la salvarea ta câtă vreme lucrul mai e posibil? Acum, în lipsa tâlharilor, ai cel mai bun prilej de fugă. Nu cumva te temi de supravegherea acestei bătrâne pe jumătate moartă, pe care ai putea s-o dai gata cu o singură lovitură de picior, fie şi şchiop? Dar unde să fugi? Cine-ţi va da ospitalitate? Iată o idee neroadă, şi cu adevărat vrednică de un măgar. Dar ce călător n-ar fi bucuros să ia cu el un măgar găsit pe drum?”

Şi îndată, cu o puternică opintire, rup căpăstrul cu care fusesem legat şi o iau la fugă în galop.

Cu toate acestea, n-am putut scăpa din ochii de uliu ai viclenei bătrâne. Căci, îndată ce mă văzu dezlegat, prinzând o îndrăzneală mai presus de vârsta şi sexul ei, puse mâna pe căpăstru şi se sili să mă târască şi să mă aducă înapoi. Dar eu, care nu uitasem de planul funest al tâlharilor, nu mă lăsai mişcat de nici o milă şi dându-i câteva lovituri puternice cu picioarele de dinapoi o aştern îndată la pământ. Deşi doborâtă, ea se ţinea cu atâta îndărătnicie de curea, încât, în goana mea nebună, o târâi câtva timp după mine. Atunci, ţipând şi urlând, dar fără să dea drumul curelii, începe să implore ajutorul unei mâini mai puternice. Dar cu gemetele ei zadarnice făcea un zgomot fără rost, căci nu era nimeni pe acolo care să-i poată veni în ajutor în afară de tânăra fată prizonieră. Aceasta, ieşind numaidecât din peşteră la strigătele ei, vede un spectacol în adevăr rar şi vrednic de transmis posterităţii – o bătrână Dirce184, atârnată nu de un taur, ci de un măgar. Atunci, dând dovadă de un curaj bărbătesc, prizoniera săvârşeşte fapta cea mai îndrăzneaţă. Smulge căpăstrul din mâinile bătrânei şi cu vorbe blânde, oprindu-mă din fuga mea năvalnică, îmi sare sprintenă în spinare, şi astfel mă îndeamnă din nou să alerg.

Stăpânit eu însumi de dorinţa de a fugi şi în acelaşi timp de aceea de a salva pe tânăra fată, dar şi îndemnat de loviturile pe care ea mi le dădea destul de des, alergam în fuga mare cu iuţeala unui cal şi, prin nechezatul meu, căutam să arăt fetei cât eram de simţitor la gingaşele ei vorbe. Uneori, prefăcându-mă că mă scarpin în spinare, întorceam gâtul şi sărutam frumoasele ei picioare. Atunci, ea suspina mai adânc şi ridicând ochii spre cer cu gesturi agitate, spuse:

— Mari zei, ajutaţi-mă, în sfârşit, în aceste groaznice primejdii, şi tu, Soartă prea crudă, încetează o dată de a mă mai urmări cu furia ta. Ajungă-ţi chinurile şi supărările pe care ţi le-am oferit ca jertfă de ispăşire. Iar tu, apărător al libertăţii şi sprijin al salvării mele, dacă mă vei duce acasă nevătămată şi mă vei da părinţilor şi frumosului meu logodnic, ce recunoştinţă îţi voi purta! Ce onoruri, ce hrană îţi voi da! Mai întâi, îţi voi ţesăla bine coama şi o voi împodobi eu însămi cu colierele mele virginale; îţi voi despărţi frumos părul încreţit pe frunte, şi pe cel din coadă, încâlcit şi aspru, pentru că nu e niciodată spălat şi îngrijit, ţi-l voi pieptăna şi netezi cu cea mai mare grijă. Te voi împodobi cu coliere şi nenumărate bule185 de aur şi vei străluci, ca şi cum ar fi presărate pe tine toate stelele de pe cer. Te voi plimba în triumf în mijlocul unei populaţii vesele, oferindu-ţi cu mâna mea, dintr-o desagă de mătase, migdale şi alte lucruri dulci şi gustoase, cu care te voi îngrăşa, salvatorul meu, în fiecare zi. Dar în afară de aceste mâncări alese, de această desăvârşită odihnă şi de fericirea întregii tale vieţi, nu-ţi va lipsi nici demnitatea, nici gloria. Căci voi perpetua amintirea prezentei mele întâmplări şi a ocrotirii divine printr-o mărturie veşnică: în vestibulul palatului meu voi aşeza la loc de cinste un tablou în care va fi reprezentată fuga noastră de acum. Toată lumea îl va privi, toată lumea îi va asculta povestea, trecând-o urmaşilor din gură în gură, iar scrierile învăţaţilor vor transmite de-a lungul veacurilor naiva întâmplare a Tinerei prinţese fugind din captivitate călare pe un măgar. Tu însuţi vei fi pus printre vechile minuni şi, mulţumită acestei aventuri adevărate, vom crede că Phrixus186 a trecut marea pe un berbec, Arion187 a cârmuit un delfin şi Europa188 un taur. Dar dacă Iupiter a mugit cu adevărat, sub chipul unui bou, poate că şi în măgarul meu se ascunde vreo taina, fie un chip de om, fie o faţă de zeu.

În timp ce tânăra fată repeta neîncetat aceste vorbe, şi în făgăduielile ei amesteca dese suspine, ajunserăm la o răspântie. Acolo, apucându-mă de căpăstru, ea se silea din toate puterile să mă facă s-o iau Ia dreapta, pentru că pe acolo era drumul care ducea la părinţii săi. Dar eu care ştiam că tâlharii plecaseră tocmai în această direcţie după prada rămasă, mă împotriveam cu îndărătnicie; şi fiindcă nu puteam grăi, iată ce o întrebam în gândul meu: „Ce faci, nenorocită fată, ce faci? De ce alergi aşa de zorită la moarte? De ce ţii s-o găseşti cu picioarele mele? Căci nu vei pieri numai tu, ci mă vei pierde şi pe mine.”

În timp ce fiecare din noi se încăpăţâna să apuce în direcţie opusă, ca şi cum ne-am fi luptat într-un proces de hotare pentru dreptul de proprietate asupra vreunui teren, ne pomenim faţă în faţă cu tâlharii încărcaţi cu prada lor. La lumina lunii ei ne-au recunoscut încă de departe şi ne salutară cu râsete batjocoritoare. Unul din bandă ni se adresă astfel:

— Dar unde vă duceţi aşa grăbiţi, noaptea? La această oră târzie, nu vă e frică de stafii189 şi de duhurile rele ale nopţii? Sau poate, preacinstita mea fată, alergi aşa de grăbită ca să-ţi vizitezi părinţii pe furiş? În acest caz, vom avea grijă să nu fii singură şi-ţi vom arăta un drum mai scurt pentru a ajunge la ai tăi!

Însoţind cuvintele de gest, puse mâna pe căpăstrul meu şi mă întoarse înapoi, fără să mă scutească însă de obişnuitele lovituri pe care mi le căra cu o măciucă noduroasă pe care o avea la el. Atunci, ştiind că, cu toată împotrivirea mea, eram din nou mânat la o moarte sigură, mi-aduc aminte de copita care mă durea şi încep să şchiopătez, scuturând din cap.

— Iacă, zise cel care mă întoarse din drum, iar începi să stai la gânduri şi să te datini? Cum! Prăpăditele astea de picioare ale tale pot să fugă şi nu ştiu să umble? Dar mai adineauri întreceai în iuţeală pe înaripatul Pegas!

În timp ce acest binevoitor tovarăş glumea astfel cu mine, scuturându-şi deasupra mea ciomagul, ajunserăm la prima împrejmuire a vizuinii lor, unde găsirăm atârnată de o ramură a unui chiparos înalt pe bătrâna aceea, care se spânzurase. Ei o dezlegară îndată şi, fără să-i scoată funia de care atârna, o aruncară în fundul unei prăpăstii. Apoi, legând cobză pe tânăra fată, se năpustesc ca nişte lupi flămânzi asupra cinei pe care, în zelul său postum, o preparase nenorocita bătrână.

Pe când înghiţeau cu o nepotolită lăcomie tot ce era pe masă, încep să chibzuiască între ei cum să ne pedepsească şi cum să se răzbune pe noi. Ca în orice adunare furtunoasă, părerile erau împărţite: unul cerea ca tânăra fată să fie arsă de vie, altul susţinea să fie aruncată fiarelor, un al treilea să fie spânzurată pe cruce, al patrulea să i se smulgă carnea de pe ea cu instrumentele de tortură. Sigur însă e faptul că toţi erau pentru pedeapsa cu moartea, indiferent de felul ei. Atunci unul din tâlhari, după ce linişti tumultul, le vorbi astfel în cuvinte potolite:

— Nu convine nici principiilor bandei noastre, nici blândeţii fiecăruia dintre noi, nici chiar moderaţiei mele să îngădui o cruzime care ar fi exagerat de mare şi ar depăşi gravitatea greşelii. Nu vă mai gândiţi la fiare, la cruce, la flăcări, la torturi şi nu fiţi chiar aşa de grăbiţi s-o condamnaţi la întunericul unei morţi pripite. Ascultaţi-mă deci pe mine şi dăruiţi viaţa acestei tinere, dar viaţa pe care o merita. Desigur, vă aduceţi aminte ce aţi hotărât mai demult în privinţa acestui măgar, întotdeauna leneş, dar mâncăcios fără pereche, care mai adineauri se prefăcea că şchioapătă şi s-a făcut complice şi slujitor al fugii tinerei fete. Propun deci ca mâine să-l ucideţi, să-l goliţi de toate măruntaiele şi să coaseţi, goală, în pântecele lui pe această tânără pe care ne-a preferat-o nouă, astfel încât afară să-i rămână numai faţa, iar restul trupului să-i fie închis, ca într-o închisoare, în acest animal, pe care apoi, să-l expuneţi, aşa umplut şi cusut, în vârful unei stânci, în bătaia razelor arzătoare ale soarelui. Astfel, amândoi vor suferi pedeapsa pe care cu drept cuvânt le-aţi hotărât-o: măgarul va avea moartea pe care de mult a meritat-o, iar fata va simţi muşcăturile fiarelor sălbatice, când viermii îi vor devora trupul, chinul focului, când soarele cu preaputernica lui arşiţă va aprinde pântecele animalului şi agonia spânzurătoarei, când câinii şi vulturii îi vor smulge cele mai ascunse măruntaie. Mai puneţi la număr şi celelalte suferinţe şi dureri. Vie, ea va locui în pântecele unui animal mort; un miros îngrozitor îi va îneca nările şi o sufocă şi, mult timp lipsită de hrană, se va topi încet în chinurile mortale ale foamei fără să aibă cel puţin mâinile libere ca să-şi facă seama!

După ce termină astfel de vorbit, toţi primiră în unanimitate această propunere. Şi eu, care o auzisem cu urechile mele atât de lungi, ce mai avea am altceva de făcut decât să-mi jelesc cadavrul meu de mâine?