Cartea a şaptea

Îndată ce, după risipirea întunericului, a început să se crape de ziuă şi carul strălucitor al soarelui a luminat întreaga fire, a mai sosit unul din banda tâlharilor, ceea ce se putea vedea uşor după chipul prietenos în care toţi se salutară. El se aşeză chiar la intrarea peşterii şi, după ce se odihni puţin, căci abia mai respira, iată ce veşti aduse tovarăşilor săi:

— În ce priveşte casa lui Milo din Hypata, pe care noi am jefuit-o de curând, grijile noastre s-au risipit şi de aici înainte putem fi fără nici o teamă. Preavitejii mei prieteni, după ce voi v-aţi întors în tabăra noastră încărcaţi cu toată prada, eu m-am amestecat în grupurile pe care le forma poporul şi, pre făcându-mă că sunt mâhnit şi revoltat, căutam să aflu ce se va hotărî cu privire la anchetarea întâmplării, dacă voiau să facă cercetări pentru aflarea tâlharilor şi până la ce punct le vor împinge, căci voiam să vă aduc totul la cunoştinţă, aşa precum mi-aţi poruncit. După indicii care în afară de orice îndoială păreau a fi adevărate, toată lumea bănuia pe un oarecare Lucius şi el era arătat ca autor vădit al acestei îndrăzneţe lovituri. Se spunea că în ultimele zile acest individ, cu ajutorul unei false scrisori de recomandare şi dându-se drept om cinstit, reuşise să câştige aşa de mult bunăvoinţa lui Milo, încât acesta îl primise în gazdă şi-l tratase ca pe un prieten intim, că rămânând mai multe zile în casa lui şi seducându-i servitoarea printr-o iubire prefăcută, cercetase de aproape încuietorile uşilor şi căutase să afle chiar locul unde Milo avea obiceiul să-şi ascundă tot avutul. Şi ca o probă foarte grăitoare a vinovăţiei sale, se scotea în evidenţă faptul că în aceeaşi noapte chiar, exact în clipa furtului, acest Lucius dispăruse, iar de atunci nu se mai arătase pe nicăieri; că pentru a fugi mai repede, cât mai departe cu putinţă, şi a scăpa de cei ce-l urmăreau, îşi procurase uşor mijlocul de fugă şi că luase cu el calul său alb, pe care de obicei umbla călare. De altfel, adăugă el, servitorul acestui Lucius fusese găsit acasă şi magistraţii, în speranţă că el va destăinui planurile criminale ale stăpânului său, îl aruncaseră în închisoarea oraşului; dar deşi. Chiar a doua zi, el fusese supus la mai multe cazne şi ciopârţit până aproape de moarte, nu făcu nici o mărturisire de acest fel. Totuşi, un mare număr de agenţi acoperiţi fură trimişi în ţara190 acestui Lucius, ca să caute pe vinovat şi să-l dea pe mâna justiţiei.

Pe când hoţul povestea acestea, eu, comparând starea mea de mai înainte cu nenorocirea prezentă, şi timpul când eram acel Lucius, aşa de fericit, cu timpul de faţă, când nu eram decât un măgar nenorocit, oftam din adâncul inimii. Şi mă gândeam în sinea mea că nu fără temei vechii înţelepţi din cele mai depărtate vremuri şi-au închipuit şi reprezentat Destinul ca pe un orb şi de-a dreptul lipsit de ochi. Căci el întotdeauna acordă favorurile sale celor răi şi nevrednici şi nu e niciodată condus de judecată, când alege pe vreunul dintre muritori. Ba mai degrabă sălăşluieşte la aceia de care ar trebui să fugă cât mai departe, dacă ar vedea limpede şi, ceea ce e mai scandalos, e că el acordă onoruri la întâmplare şi chiar opuse acelora de care ne bucurăm, astfel încât un hoţ se făleşte cu renumele de om cinstit şi omul cel mai nevinovat, dimpotrivă, e bârfit de gura celor vinovaţi. În sfârşit eu, care, printr-o nemiloasă lovitură a acestei divinităţi, luasem chipul unui animal, al celui mai de rând patruped, eu, a cărui nenorocire, cu drept cuvânt, ar fi stârnit durerea şi mila celui mai împietrit duşman, mă vedeam acuzat de tâlhărie în paguba unei gazde atât de iubite, crimă care ar fi meritat să fie numită nu furt, ci mai degrabă paricid191. Şi cu toate acestea eu nu puteam să-mi apăr cauza sau să rostesc măcar un cuvânt de tăgăduire.

În sfârşit, ca să nu pară că tăcerea mea se datorează remuşcărilor şi că e o mărturisire a îngrozitoarei crime de care eram învinuit, pierzând orice răbdare, am vrut să strig numai atât: „Nu, nu sunt vinovat! 11. Primul cuvânt, în adevăr am reuşit să-l strig, în mai multe rânduri, extrem de tare, dar pe celelalte, n-a fost chip să le rostesc. M-am oprit deci la prima vorbă şi n-am putut decât să strig de mai multe ori „nu, nu”, cu toată osteneala ce-mi dădeam a suci şi rotunji în tot chipul marile mele buze care atârnau în jos. Dar de ce să mă mai plâng de cruzimea Soartei, când ea nu se ruşinase să mă supună la aceeaşi robie, la acelaşi jug cu calul, care se supusese poruncilor mele şi mă purtase în spinare?

Pe când oscilam în mijlocul acestei agitaţii sufleteşti, un gând cu mult mai însemnat îmi răsări în minte: îmi amintii că hoţii hotărâseră să mă jertfească manilor tinerei fete şi, uitându-mă neîncetat la pântecele meu, mă şi vedeam dând naştere acestei nenorocite.

Atunci, cel care adusese falsa acuzaţie împotriva mea scoase o mie de monede de aur pe care le ascunsese în căptuşeala hainei, furate, după cum spunea el, de la diferiţi călători şi pe care, dată fiind cinstea lui, le aducea în caseta comună. Apoi, cu o deosebită grijă, începu să se intereseze de sănătatea tovarăşilor lui. Când află că unii dintre ei, şi încă cei mai viteji, şi-au găsit moartea în împrejurări diferite, e drept, dar toţi cu un egal curaj, îi sfătui să lase deocamdată drumurile în pace, să înceteze orice atac, să nu se mai ocupe decât de înrolarea de oameni noi şi de recrutarea de tineri, pentru a umple golurile vechii bande şi a readuce vechea cohortă războinică în starea ei de mai înainte. Cei care se împotrivesc ar putea fi constrânşi prin teroare, iar cei care se arată binevoitori pot fi atraşi prin recompense, şi mulţi ar renunţa bucuros la o viaţă josnică şi servilă şi ar prefera să îmbrăţişeze viaţa noastră, care e tot aşa de neatârnată ca şi aceea a regilor.

Apoi, continuă el, acum câteva zile a întâlnit un tânăr de o statură uriaşă, nespus de puternic şi îndemânatic şi prin sfaturile sale în cele din urmă l-a convins să-şi întrebuinţeze mai cu folos mâinile-i amorţite de o îndelungată trândăvie. „Foloseşte-te, cât e posibil, i-am spus eu, de o sănătate aşa de înfloritoare, şi nu întinde o mână zdravănă pentru a cere de pomană, ci mai degrabă deprind-o să scoată aur!”

Aceste cuvinte au primit aprobarea tuturor şi s-a decis ca tânărul despre care fusese vorba să fie admis şi să se caute şi alţi oameni pentru întregirea bandei. Atunci hoţul ieşi numaidecât şi, după ce rămase câteva clipe afară, se întoarse cu un tânăr de o statură cu adevărat gigantică, cu care nu ştiu dacă vreunul din cei de faţă s-ar fi putut compara, căci, în afară de mărimea nemaipomenită a trupului, îi întrecea pe toţi cu înălţimea capului, şi cu toate acestea abia atunci începeau să-i iasă primele tuleie de barbă în obraji. Era numai pe jumătate îmbrăcat cu o zdreanţă de haină, făcută din tot felul de petice, rău cusute împreună, şi care numai cu mare greutate reuşeau să-i acopere largul lui piept şi pântecu-i acoperit de un strat gros.

Intrând înăuntru astfel îmbrăcat, zise:

— Vă salut, protejaţi ai viteazului Marte192, şi din această zi credincioşii mei tovarăşi de arme, primiţi-mă în rândurile voastre cu aceeaşi bunăvoinţă cu care şi eu vin la voi, căci sunt un om curajos şi de acţiune, mai bucuros să-mi expun trupul la răni decât să primesc în mână partea mea de aur şi, în faţa morţii de care se tem atâţia alţii, devin mai cutezător. Să nu credeţi că sunt sărac şi un nenorocit şi să nu judecaţi valoarea mea după aceste zdrenţe. Căci eu am fost şeful unei bande foarte cutezătoare şi am pustiit în lung şi-n lat toată Macedonia. Eu sunt Haemus, din Tracia, vestitul tâlhar, la al cărui nume provincii întregi tremură de spaimă. Tatăl meu a fost Theron193, şi el un hoţ celebru. Hrănit cu sânge omenesc, crescut chiar în rândurile bandei sale, eu am fost moştenitorul şi rivalul vitejiei părinteşti. Dar, într-un scurt răstimp, am pierdut toată mulţimea de odinioară a vitejilor mei camarazi şi nesfârşit de marea-mi bogăţie. În adevăr, într-o noapte, spre nenorocirea mea, atacasem pe un fost administrator al veniturilor împăratului cu rangul de 200000 de sesterţi194, destituit din slujbă, în urma unei crude soarte. Dar ca să puteţi cunoaşte mai bine această întâmplare, am să iau lucrurile ceva mai dinainte.

Era la curtea Cezarului un bărbat ilustru şi foarte însemnat prin numeroasele lui funcţii, pe care însuşi împăratul îl aprecia în chip cu totul deosebit. Dar viclenele acuzaţii ale unor răuvoitori, pornite împotriva lui de o feroce gelozie, îl aruncară în exil. Însă soţia sa, Plotina, o femeie de o rară fidelitate şi de o virtute fără seamăn şi care prin naşterea celui de-al zecelea copil îi consolidase familia, respinse cu dispreţ plăcerile şi luxul oraşului pentru a-l însoţi în surghiunul său şi a-i fi tovarăşă de nenorocire. Ea îşi tăie părul, se îmbrăcă în haine bărbăteşti, îşi înfăşură mijlocul cu mai multe cingători pline cu monede de aur şi cu cele mai preţioase coliere şi, curajoasă chiar în mijlocul soldaţilor care-i escortau cu săbiile trase din teacă, împărtăşea toate primejdiile soţului său şi, veghind neîncetat asupra vieţii lui, îndura cu un curaj bărbătesc cele mai mari şi mai necurmate necazuri.

În sfârşit, după ce îndură nenumăratele greutăţi ale drumului şi după spaimele prin care trecuse pe mare, exilatul se îndrepta spre insula Zacynthus195, vremelnicul domiciliu pe care i-l hotărâse neînduplecata voinţă a soartei. El debarcase tocmai pe ţărmul de la Actium, pe unde noi umblam după pradă, de la ieşirea noastră din Macedonia.

Cum noaptea era foarte înaintată, toată lumea din corabie, ca să scape de valurile mării, se culcase într-un mic han foarte apropiat de coastă şi de vas. Tăbărâm asupra lor şi jefuim totul, dar când să ne retragem, ne văzurăm în faţa unei mari primejdii, căci la primul zgomot pe care-l auzi la uşă, Plotina se repezi în mijlocul odăii şi, cu strigătele ei neîncetate, puse toată casa în mişcare, chemând pe nume soldaţii, servitorii, şi strigând pe toţi vecinii să le vină în ajutor. Şi numai mulţumită spaimei tuturor acestor oameni, care stăteau ascunşi şi tremurau pentru viaţa lor, am putut să ne retragem fără pierderi grele.

Dar în curând această admirabilă femeie (căci trebuie să spunem adevărul), de un devotament fără exemplu, câştigă bunăvoinţa tuturor prin nobila sa purtare şi, prezentând împăratului divin o cerere, obţinu grabnica chemare a soţului său şi făgăduiala unei depline răzbunări pentru lovitura noastră. În sfârşit, Cezarul voi ca banda tâlharului Haemus să nu mai existe şi ea fu numaidecât nimicită: atât e de puternică cea mai neînsemnată voinţă a unui mare împărat! Într-adevăr, toată banda mea fiind urmărită de o companie de soldaţi cu steagul fâlfâind, în cele din urmă fu nimicită şi tăiată în bucăţi. Singur eu, ascunzându-mă cu mare greutate, am scăpat de căscata gură a Infernului în chipul următor. Îmbrăcat cu o rochie femeiască înflorată, cu numeroase cute lungi şi moi, mi-am pus în picioare nişte pantofi albi şi subţiri, cum poartă femeile şi ascuns astfel sub această înfăţişare a sexului slab şi cocoţat pe un măgar încărcat cu snopi de orz, am trecut printre rândurile soldaţilor ameninţători. Aceştia, crezând că sunt vreo păzitoare de măgari, mă lăsară să trec în deplină libertate, mai ales că obrajii mei, atunci fără barbă, erau moi şi strălucitori ca ai unui copil.

Cu toate acestea, eu n-am făcut de ocară gloria tatălui meu, nici curajul propriu. Deşi eram în apropierea săbiilor duşmane şi numai pe jumătate liniştit, singur şi graţie deghizării mele, am atacat mai multe conacuri şi aşezări întărite şi am adunat această mică sumă de bani de drum.

— Şi descheindu-şi numaidecât zdrenţele, aruncă sub ochii lor două mii de monede de aur.

— Iată, zise el, un mic dar, sau mai curând zestrea pe care bucuros o aduc bandei voastre. Bineînţeles, dacă primiţi, mă ofer să fiu şeful vostru foarte credincios şi în curând voi preface în aur sclipitor pietrele acestei locuinţe.

Fără întârziere, fără nici o şovăire, tâlharii, cu toate voturile, îi oferă în unanimitate şefia şi-i aduc un veşmânt destul de elegant ca să se îmbrace. Scăpat de zdrenţele în care până atunci ascunsese atâta bogăţie, noul şef, astfel preschimbat, îi sărută pe toţi pe rând, apoi, fiind aşezat la masă pe patul de onoare, se inaugurează instalarea lui printr-un mare ospăţ, unde se bea din belşug.

Atunci, din conversaţiile schimbate dintr-o parte şi din alta, el află de fuga tinerei fete, de ajutorul ce-i dădusem purtând-o în spinare şi de groaznica moarte ce ne aştepta pe amândoi. Întrebând în ce loc era prizoniera, ceru să fie dus acolo şi, când o văzu legată cu lanţuri, se întoarse cu un aer de nemulţumire şi de dezaprobare.

— Într-adevăr, vorbeşte el, eu nu sunt nici chiar aşa de lipsit de judecată, nici aşa de nesocotit ca să mă opun hotărârii voastre, dar n-aş putea îndura chinurile unei conştiinţe atât de vinovate, dacă v-aş ascunde ceea ce mi se pare mie mai folositor. Mai întâi, în interesul vostru, vă cer să-mi acordaţi toată încrederea şi, dacă propunerea mea nu vă convine, veţi putea să vă întoarceţi din nou la măgar. Eu însă cred că tâlharii, cel puţin aceia dintre ei care se pretind cu judecată, nu trebuie să pună nimic mai presus de câştig, nici chiar răzbunarea, care adeseori e tot atât de păgubitoare şi lor şi altora. Astfel deci, dacă veţi lăsa pe această tânără fată să moară în hoitul măgarului, nu veţi avea alt câştig afară de mulţumirea că aţi făcut-o să simtă mânia voastră. Ei bine, eu socotesc că trebuie s-o duceţi undeva, în vreun oraş, şi s-o vindeţi, fiindcă o fată de vârsta ei se va putea vinde uşor şi cu preţ mare. De mult, eu cunosc personal nişte negustori de femei, dintre care unul, aşa cred, ar putea să dea singur o mare sumă de bani, după cum se şi cuvine pentru o prizonieră de un neam aşa de ilustru; el o va arunca în vreun lupanar, de unde nu va mai putea fugi, cum a mai încercat s-o facă. Şi mai mult, când ea va fi fost silită la această ruşinoasă meserie, credeţi voi că nu veţi fi îndeajuns de răzbunaţi? Eu vă dau această părere cu toată sinceritatea şi sunt convins că e cea mai bună, dar voi sunteţi stăpâni pe hotărârile voastre şi pe ceea ce vă aparţine!

Astfel, făcându-se apărătorul casei de bani a tâlharilor, el pleda cauza noastră şi devenea salvatorul vrednic de laudă al tinerei fete şi al măgarului. Dar deliberarea lor a fost lungă, şi încetineala ce puneau în luarea unei hotărâri îmi tortura inima, ba mai mult, punea capăt nenorocitei mele vieţi. În cele din urmă, căzând la învoială, ei se alăturară părerii tâlharului nou-venit şi numaidecât o dezlegară pe tânăra fată din legăturile ei. De altfel, îndată ce ea l-a zărit pe tânărul şef şi îndată ce l-a auzit vorbind de locuri de desfrâu şi de patroni de bordeluri, a început să râdă şi să arate prin gesturi o atât de mare bucurie, încât eu, văzând o tânără fecioară care se prefăcea că iubeşte pe tânărul ei pretendent şi că regretă o castă căsătorie, simţindu-se deodată aşa de înveselită numai la singurul nume al viciului şi al cuibului său dezgustător, cu drept cuvânt m-am crezut îndreptăţit să acuz tot sexul ei. Astfel purtarea şi cinstea tuturor femeilor erau supuse biciuirii unui măgar.

Atunci tânărul acela, luând din nou cuvântul, zise:

— De ce nu oferim noi un sacrificiu zeului Marte, Tovarăşul196 nostru, ca să ne ajute s-o vindem pe această fată şi în acelaşi timp să recrutăm noi ortaci? Dar, după cum văd, nu avem nici un animal de sacrificat, nici chiar destul vin pentru a bea după pofta inimii. Ei bine, daţi-mi zece tovarăşi, nu-mi trebuie mai mulţi pentru a ataca târguşorul cel mai apropiat, şi vă procur ce ne trebuie pentru a face un adevărat ospăţ de preoţi Salieni.

După plecarea lui, ceilalţi fac un foc mare şi ridică zeului Marte un altar din brazde de pământ acoperit cu iarbă.

Puţin după aceea, cei plecaţi după pradă se întorc aducând burdufuri pline cu vin şi mânând înaintea lor o turmă de animale. Din acestea aleg un ţap mare, bătrân şi cu părul zbârlit, şi-l jertfesc lui Marte, Tovarăşul şi însoţitorul197 lor. Îndată se pregăteşte un copios ospăţ şi cu acest prilej străinul ia din nou cuvântul:

— Veţi vedea, le spuse el, că eu sunt un şef neobosit nu numai în expediţii şi tâlhării, ci şi atunci când e vorba de plăcerile voastre!

Şi, apucându-se de lucru, cu o mare uşurinţă, face toată treaba repede şi cu pricepere. Mătură, pune masa, frige carnea, găteşte şi potriveşte porţiile, serveşte la masă cu eleganţă, dar mai ales – având grijă să le umple întruna pântecoasele pahare – îi îneacă pe toţi în vin. Din când în când, totuşi, sub cuvânt că se duce să caute ceva trebuitor serviciului, el vizita mereu pe tânăra fată şi-i oferea voios porţii de mâncare luate de la masă pe furiş şi cupe de vin, din care gustase el mai înainte. Ea primea totul cu mare poftă şi uneori, când el voia să-i dea o săturare, ea i-o întorcea îndată cu o dragoste egală. Lucrul acesta nu-mi plăcea deloc. „Vai, uşuratică fată, îmi ziceam eu, ai uitat de căsătoria ta şi de tânărul de care erai legată printr-o iubire împărtăşită? Preferi tu acelui nobil bărbat pe care eu nu-l cunosc, dar cu care te-au unit părinţii tăi, un vântură-lume, un bandit cu mâinile pătate de sânge? Şi nu te mustră conştiinţa? În sfârşit, călcând în picioare dragostea ta, îţi face plăcere să te dedai desfrâului în mijlocul acestor lăncii şi săbii? Şi ce se va întâmpla dacă ceilalţi tâlhari, într-un chip sau altul, vor simţi că sunteţi înţeleşi? N-ai să te întorci din nou la măgar? Şi mie n-ai să-mi pregăteşti pentru a doua oară moartea? În adevăr, te joci cu pielea altuia!”

Pe când, ca un adevărat sycophant198, îi aduceam, în mine însumi, cu cea mai mare indignare, aceste nedrepte învinuiri, din câteva cuvinte cu două înţelesuri, dar nu greu de priceput pentru un măgar inteligent, înţelesei că tânărul nu era Haemus, vestitul tâlhar, ci Tlepolemus199, logodnicul tinerei noastre fete. În adevăr, conversaţia lor prelungindu-se, ei vorbiră puţin mai tare, fără să ia în seamă prezenţa mea, ca şi cum aş fi fost mort:

— Curaj, preadulcea mea Charite, îi spunea el, căci în curând pe toţi aceşti tâlhari, duşmanii tăi, îi vei avea prizonieri! Şi cu o mai mare stăruinţă, el le dădea de băut vin neamestecat cu apă, dar puţin încălzit şi, cu toate că erau doborâţi de îmbuibare şi ameţiţi de băutură, el care nu pusese vinul pe limbă, nu înceta de a le pune în mâini cu de-a sila cupele pline şi mie, zău, îmi dădea de bănuit că amesteca în ele vreo doctorie adormitoare.

Când în sfârşit toţi, până la unul, zăceau îngropaţi în vin, la dispoziţia oricui ar fi voit să scape de ei, el, fără cea mai mică greutate, i-a cetluit cât mai strâns cu putinţă, legându-i fedeleş, după pofta sa şi, cu tânăra fată urcată în spinarea mea, a pornit spre oraşul ei.

Îndată ce ne-am apropiat, toată cetatea a ieşit să vadă acest spectacol mult dorit. Înaintea lor alergară părinţii, rudele, clienţii200, favoriţii şi servitorii, toţi cu mulţumirea zugrăvită pe faţă, toţi plini de bucurie: era un alai de bărbaţi şi femei de toate vârstele şi, jur pe Hercule, o fecioară purtată în triumf pe un măgar era un spectacol nemaivăzut şi vrednic de transmis posterităţii. În sfârşit, chiar şi eu eram mai voios şi, ca să nu fac notă discordantă, ca un străin în împrejurarea de faţă, mi-am lungit urechile, mi-am umflat nările şi am început să zbier atât de puternic, de-ai fi crezut că se aud bubuituri de tunet.

Tânăra fată fusese dusă în camera sa de culcare, unde tatăl şi mama ei îi dădură toate îngrijirile cuvenite. Pe mine însă, urmat de o mare mulţime de cetăţeni şi de animale de povară, Tlepolemus m-a întors neîntârziat înapoi şi nu mi-a părut rău deloc, căci, în afară de obişnuita mea curiozitate, în acel moment doream să fiu de faţă la arestarea bandiţilor. Pe ei într-adevăr i-am găsit încă mai înlănţuiţi de vin decât de frânghii. Scotocind peştera şi luând tot ce era în ea, ei au încărcat în spinarea noastră aurul, argintul şi alte obiecte preţioase, iar pe tâlhari, pe unii rostogolindu-i, aşa legaţi cum erau, până în marginea stâncilor din apropiere, i-au azvârlit în prăpastie, iar pe alţii, decapitându-i cu propriile lor săbii, i-au lăsat pe loc.

După execuţie, ne-am întors în oraş veseli şi fericiţi. Această imensă bogăţie a fost depusă în tezaurul public şi Tlepolemus se căsători, după lege, cu tânăra fată pe care o recucerise. Din acel moment, tânăra soţie, care mă numea salvatorul ei, avea cea mai mare grijă să am mâncare din belşug şi tot ce-mi trebuia. Chiar în ziua nunţii, ea porunci să mi se umple ieslea până sus cu orz şi să mi se dea atâta fân cât ar fi fost de ajuns pentru o cămilă bactriană201. Şi cu toate acestea, puteam eu să nu blestem îngrozitor, dar cu toată dreptatea, pe acea Fotis, care mă prefăcuse în măgar şi nu în câine, mai ales când vedeam toţi dulăii casei îndopându-se şi ghiftuindu-se cu resturile unei mese îmbelşugate şi cu ceea ce furau?

După prima noapte, aceea a iniţierii în arta Venerei, noua căsătorită nu încetă de a reaminti părinţilor şi soţului ei nespus de marea recunoştinţă ce-mi datora, până când aceştia îi făgăduiră să mă trateze în chipul cel mai onorabil. În sfârşit se convoacă în consiliu cei mai înţelepţi prieteni pentru a delibera asupra celui mai bun mijloc de a mă răsplăti cum se cuvine. Unul era de părere să fiu ţinut închis în casă, fără să fac nimic, şi îngrăşat cu orz ales, cu bob şi borceag. Dar mai multă trecere a avut părerea altuia care, cerând să mi se redea libertatea, îi îndemna să fiu mai degrabă lăsat să alerg şi să zburd la ţară şi prin livezi cu caii, unde, amestecându-mă printre ei şi fecundând iepele, aş fi putut da stăpânilor mei o mulţime de mici catâri.

Aşadar, chemând îndată pe îngrijitorul hergheliilor, i se porunceşte să mă ia cu el. Într-adevăr, eu alergam înaintea lui, vesel şi fericit că de aci înainte am scăpat de poveri şi de alte suferinţe. Îmi redobândisem libertatea şi fiind la începutul primăverii, când pajiştile se acoperă cu iarbă şi flori, nu se putea să nu găsesc pe undeva nişte trandafiri. O dată cu această nădejde, mi-a răsărit în minte şi gândul că, dacă sub acest chip de măgar mi se arăta asemenea recunoştinţă şi mi se dădeau aşa de multe onoruri, cu atât mai mult va trebui să fiu cinstit când îmi voi fi reluat înfăţişarea mea de om.

Dar, după ce acest îngrijitor de cai m-a dus departe de oraş, nu m-am mai bucurat de niciuna dintre plăceri, şi nici chiar de cea mai mică libertate, căci soţia lui, cea mai avară şi cea mai rea femeie din lume, m-a pus numaidecât să învârtesc piatra unei mori şi, lovindu-mă adesea cu un ciomag care mai avea încă frunze pe el, îşi câştiga pâinea ei şi a familiei pe spinarea mea. Nemulţumită de cum mă istovea pentru hrana ei, mă punea să macin şi grâul vecinilor, de la care lua plată pentru obositoarele mele învârtituri. Şi, culmea mizeriei, după o muncă atât de grea, nu mi se dădea cel puţin porţia fixată, căci orzul ce mi se cuvenea, după ce fusese măcinat şi cernut la aceeaşi moară graţie ocolurilor mele, ea îl vindea ţăranilor din apropiere, iar mie, care toată ziua învârtisem această râşniţă obositoare, îmi arunca numai spre seară nişte tărâţe murdare, necernute şi pline de pietriş!

Deşi eram copleşit de aceste nenorociri, cruda Soartă mi-a impus noi suferinţe, fără îndoială ca să am dreptul, după cum se zice, la o măsură plină202 şi ca să mă pot făli cu eroicele mele servicii civile şi militare. Într-adevăr, acest prea cumsecade îngrijitor al grajdului, ascultând, deşi cam târziu, de poruncile stăpânilor săi, îmi permise într-o zi să mă amestec în hergheliile iepelor. Liber, în sfârşit, voios şi nemaiîncăpând de bucurie în pielea-mi de măgar, îmi manifestam aprinsa dorinţă printr-un mers uşor şi languros şi-mi alegeam iepele care mi se păreau vrednice de a-mi deveni soţii. Dar şi de astă dată, speranţa cea mai surâzătoare trebuia să ducă la o groaznică nenorocire în care era să-mi pierd viaţa. Căci armăsarii care erau lăsaţi să pască până la saturare şi să se îngraşe pe îndelete în vederea împerecherii şi care de altfel erau nişte înspăimântători adversari, în tot cazul cu mult mai puternici decât orice măgar, bănuind gândurile mele şi voind să preîntâmpine o mezalianţă adulteră, fără să mai ţină seama de legile lui Iupiter Ospitalierul, începură să mă urmărească ca pe un rival al lor, cu o ură şi cu o furie nemărginită.

Unul, ridicând în sus enormul său piept, cu capul înălţat şi cu gâtul întins, mă loveşte cu copitele de dinainte: altul, întorcând o crupă rotunjită, muşchiuloasă şi cărnoasă, îmi aruncă zvârlituri cu picioarele dinapoi, un al treilea, ameninţându-mă cu un nechezat răutăcios, se repede asupra mea cu urechile pleoştite şi, arătând două rânduri de dinţi albi, sau mai degrabă nişte dălţi, mă sfâşie cu muşcăturile lui. Aşa citisem eu în istorie că un rege din Tracia203 dădea pe nefericiţii lui oaspeţi pradă cailor săi sălbatici spre a-i sfâşia şi manca cu lăcomie. Atât era de mare economia ce făcea la orz acel tiran, aşa de puternic şi de avar, încât potolea foamea mâncăcioşilor săi cai dându-le din belşug trupuri omeneşti.

Astfel zdrobit şi sfâşiat eu însumi de repetatele lovituri şi de dinţii acestor armăsari, ajunsesem să doresc iarăşi moara şi acele învârtituri în jurul ei. Dar Soarta, care nu se putea sătura cu chinurile mele, îmi rezervă din nou o altă nenorocire. Într-adevăr, fiind trimis să aduc lemne dintr-un munte, mi se dădu drept conducător un mic sclav care din toate punctele de vedere era un ticălos fără pereche. Şi nu era destul că urcuşul anevoios până-n vârful unui munte înalt mă obosea şi că, izbindu-mă de colţanii de stâncă, îmi zdrobeam copitele, dar mai trebuia să îndur şi o ploaie de lovituri cu care-mi mângâia şira spinării şi a căror durere o simţeam până-n măduva oaselor. Lovindu-mă neîncetat în coapsa dreaptă şi mereu în acelaşi loc, el îmi jupuii pielea şi, cu toate că îmi făcuse o rană largă, o gaură adâncă, o groapă, sau mai degrabă o adevărată fereastră, cu toate acestea călăul nu înceta o clipă de a lovi rana însângerată. Adăugaţi că el mă împovăra cu o încărcătură de lemne aşa de mare, încât ai fi crezut că această greutate era destinată unui elefant, iar nu unui măgar!

Şi de câte ori sarcina era mai grea într-o parte şi se apleca la dreapta ori la stânga, în loc de a lua câteva bucăţi de lemne din partea care ameninţa să cadă şi a mă uşura, sau cel puţin de a le trece în partea cealaltă, pentru a restabili echilibrul, el, dimpotrivă, adăuga în plus pietre pentru a cumpăni chipurile inegalitatea greutăţii. Cu toate acestea, nemulţumit că mă încărcase cu o povară mult prea grea după suferinţele mele atât de cumplite, de câte ori treceam peste vreun râu care din întâmplare se găsea în drumul nostru, ticălosul, ca să nu-şi ude ciubotele, dintr-o săritură se arunca în spinarea mea: adaos uşor, fireşte, pentru uriaşa mea povară! Dar dacă, fără voia mea alunecam în noroi pe marginea înaltă a celuilalt mal, şi dacă, nemaiputând suporta povara, mă clătinam pe picioare şi mă prăbuşeam, credeţi că preabunul meu conducător întindea mâna ca să mă împiedice să cad, că-mi ţinea capul în sus cu dârlogul, că mă ridica de coadă sau că-mi lua cel puţin o parte din povară ca să mă pot ridica? Ei bine, el nu-mi dădea nici un ajutor în suferinţa mea, ci dimpotrivă, începând de la cap, şi de preferinţă de la urechi până la coadă, mă snopea în bătaie cu un retevei enorm, până când, în loc de leac întăritor, înseşi loviturile mă făceau să mă ridic.

El a mai născocit împotriva mea o nouă şi primejdioasă răutate. A cules nişte mărăcini foarte înţepători ale căror ace erau veninoase şi otrăvite, a făcut din ei un mănunchi, l-a strâns bine cu un nod răsucit şi mi l-a legat de coadă, un chin atârnat, căci mărăcinii puşi în mişcare în timpul mersului şi aruncaţi într-o parte şi în alta, mă răneau adânc cu ucigătoarele lor înţepături. Astfel înduram un îndoit chin: dacă începeam să alerg pentru a scăpa de nemiloasele lovituri de ciomag, mărăcinii zburau şi mă înţepau mai tare; dacă mă opream un moment pentru a-mi cruţa durerea, loviturile lui mă sileau să alerg în galop. Într-un cuvânt, acest mic ticălos părea că n-are alt gând decât să mă facă să pier, într-un chip sau altul. Jurându-se c-o va face, m-a ameninţat chiar de mai multe ori; şi fără întârziere se ivi un prilej care împinse îngrozitoarea lui răutate la acte şi mai nelegiuite.

Într-o zi, pierzând orice răbdare din cauza prea multelor şi crudelor bătăi, i-am tras câteva puternice lovituri de copite iar el, ca să se răzbune, iată ce nelegiuire născoceşte împotriva mea: îmi pune în spinare o sarcină enormă de câlţi, o leagă bine cu sfoară şi mă porneşte la drum mânându-mă înaintea lui; apoi, de la cea mai apropiată vilişoară, el fură un tăciune aprins pe care mi-l pune exact în mijlocul poverii. Focul, care câtva timp arsese înfundat şi întreţinut de această materie inflamabilă, se ridica în mari vâlvătăi şi mă învăluia în întregime în cel mai groaznic incendiu. În această primejdie extremă nu văd nici un refugiu şi nici măcar mângâierea unei slabe şanse de salvare, căci un astfel de incendiu nu admite întârziere şi face de prisos orice chibzuire pentru alegerea unor hotărâri mai înţelepte. Dar în această crudă situaţie Norocul binevoi să-mi trimită o rază de lumină, nu ştiu dacă spre a mă destina unor viitoare încercări, dar cel puţin mă scăpă de o moarte sigură şi dinainte hotărâtă. Din întâmplare, zărind în apropiere o baltă noroioasă, formată din ploaia care căzuse în ajun, dintr-o săritură mă arunc în ea şi în cele din urmă, focul stingându-se cu totul, scap în sfârşit uşurat de povară şi în acelaşi timp salvat de la moarte.

Dar acest ticălos şi perfid băiat a aruncat asupra mea şi cu acest prilej toată ticăloşia faptei sale; el a afirmat înaintea oamenilor casei că eu, trecând pe lângă focul unor vecini, am făcut dinadins un pas greşit şi m-am lăsat să cad la pământ, pentru a pune câlţii pe cărbuni. Şi râzându-mi în nas adăugă:

— Până când vom mai hrăni fără folos pe acest incendiator?

După câteva zile, căută să-mi întindă o cursă cu mult mai perfidă. Vânzând la primul bordei întâlnit lemnele ce le purtam, mă aduce acasă fără povară şi începe să strige în gura mare că nu mai poate s-o scoată la capăt cu răutatea mea şi că renunţă la greaua lui meserie de a-mi fi conducător. Şi iată ce mincinoase învinuiri ticlui împotriva mea:

— Vedeţi voi, zicea el, acest măgar leneş, foarte greoi la mers şi din cale-afară de rău? Ei bine, pe lângă celelalte isprăvi, acum mă nelinişteşte mult şi din cauza unor noi primejdii. Căci, cum zăreşte de departe, pe drum, vreo persoană, fie că e o femeie frumoasă, fie o fată de măritat sau un tinerel plăcut, îndată aruncă povara din spinare şi, doritor de fiinţe omeneşti, se repede furios asupra lor, le aruncă la pământ şi cu gura deschisă încearcă voluptăţi bestiale, neîngăduite şi nemaiauzite şi le pofteşte la căsătorii detestate de Venus. Şi pentru a simula chiar sărutări imaginare, le apasă şi le muşcă încet şi des cu botul lui îngrozitor: ceea ce ar putea să ne atragă numeroase certuri şi procese şi poate chiar vreo acţiune criminală. Chiar adineauri, zărind o femeie tânără de bună condiţie, îndată a aruncat în toate părţile lemnele cu care era încărcat şi, repezindu-se asupra ei cu o furie de nebun, a răsturnat-o în noroi şi acolo, sub ochii tuturor, acest frumos şi elegant amorez se silea să se urce pe trupul ei. Dacă, la plânsetele şi ţipetele victimei, care chema în ajutor, n-ar fi alergat vreo câţiva trecători şi n-ar fi smuls-o de sub copitele lui, nenorocita, zdrobită şi făcută bucăţi, ar fi pierit în cele mai groaznice chinuri, iar noi am fi rămas sub povara unei acţiuni de omor care se pedepseşte cu moartea!

Prin astfel de minciuni şi prin alte vorbe pe care pudica mea tăcere le făcea mai convingătoare, el întărâtă în cel mai înalt grad pe păstori ca să scape de mine. În cele din urmă, unul din ei zise:

— Ei bine, de ce nu jertfim o dată pe acest soţ de răspântie, ba mai mult, pe acest adulter universal, ca o meritată ispăşire pentru monstruoasele lui porniri amoroase? Haide, băiete, zise el, taie-i capul numaidecât, aruncă-i măruntaiele la câini, iar tot restul cărnii păstrează-l pentru masa lucrătorilor noştri. Cât priveşte pielea, după ce vom usca-o presărând-o cu cenuşă, o vom duce stăpânilor noştri, pe care nu va fi greu să-i convingem că dobitocul a fost ucis de un lup!

Fără să zăbovească o clipă, nemilosul meu acuzator, încântat că e în sfârşit executorul sentinţei ciobanilor, bătându-şi joc de nenorocirea mea şi aducându-şi aminte de loviturile de copită ce le primise, de care, zău, îmi părea foarte rău c-au fost fără urmare, îşi pregătea cuţitul cu mare grabă, ascuţindu-l pe o piatră. Dar unul din gloata ţăranilor, luând atunci cuvântul, zise:

— Ar fi păcat să ucidem în acest chip un măgar aşa de frumos şi să ne lipsim de serviciile lui atât de necesare numai pentru vina că e pătimaş şi prea necumpătat în pornirile lor amoroase. E mai bine să-l jugănim, căci în acest caz nu va mai simţi deloc fierbinţelile iubirii, pe noi ne va scăpa de teama oricărei primejdii şi pe deasupra va deveni cu mult mai gras şi mai corpolent. Eu am văzut un mare număr nu numai de măgari leneşi, ci şi de cai focoşi, care, într-o continuă şi prea mare excitare amoroasă, deveneau furioşi şi sălbatici şi pe care o astfel de stârpire i-a tăcut în cele din urmă blânzi şi buni, supuşi la poveri şi potriviţi pentru orice alt serviciu. În sfârşit, dacă vreţi să-mi urmaţi sfatul, după câteva zile, în care am de gând să mă duc la bâlciul din apropiere, voi putea să-mi iau de acasă instrumentele pe care le am pregătite în acest scop, apoi să mă întorc repede aici să castrez, îndepărtându-i coapsele, pe furiosul şi insuportabilul vostru amorez şi să vi-l fac mai blând decât un miel!

Smuls din ghearele Infernului de propunerea acestui ţăran, dar destinat celui mai îngrozitor chin, eram nespus de trist şi plângeam că, lipsit de cea mai nobilă parte a corpului meu aveam să pier în întregime. În sfârşit, mă gândeam să isprăvesc cu viaţa, fie abţinându-mă mult timp de la orice hrană, fie aruncându-mă în vreo prăpastie, cu-adevărat hotărât să mor oricum, numai să mor întreg. Pe când ezitam în alegerea felului cum voi muri, a doua zi de dimineaţă acest băiat, călăul meu, mă conduse din nou la muntele pe care ne urcam de obicei. Acolo el mă legă de o ramură aplecată a unui stejar uriaş şi îndepărtându-se ceva mai mult de drum, tăia cu toporul lemnele pe care trebuia să le car eu; când deodată, dintr-o peşteră vecină, înălţând un cap enorm, iese încet şi liniştit un urs înfiorător. La această neaşteptată apariţie, tremurând de frică şi înspăimântat, îmi las toată greutatea corpului pe picioarele dinapoi, îmi întind gâtul, ridic capul în sus, rup cureaua cu care eram legat, o iau numaidecât la fugă în galop şi zbor pe povârnişurile repezi nu numai cu picioarele, ci şi cu tot trupul, dându-mă de-a rostogolul. În sfârşit, ajung în câmpiile care se întindeau în vale, fugind cât mă ţineau picioarele şi de ursul înfiorător şi de conducătorul meu, mai rău decât ursul.

Atunci, un trecător, văzându-mă singur şi fără stăpân, pune mâna pe mine, îmi sare repede în spinare şi, lovindu-mă cu un băţ pe care-l avea la el, mă duce pe un drum lăturalnic pe care nu-l cunoşteam. Mie îmi convenea foarte mult acest drum pe care apucase, fiindcă mă depărtam de fatala măcelărire a bărbăţiei mele. De altfel puţin îmi păsa de loviturile lui, căci eram obişnuit din capul locului cu loviturile de ciomag.

Dar Soarta care se înverşuna să mă piardă îmi spulberă cu iuţeală vrednică de plâns această şansă de scăpare atât de binevenită şi-mi întinse curse noi.

Într-adevăr, păstorii mei, căutând o vacă pierdută şi cutreierând prin diferite locuri, dau din întâmplare peste noi. Ei mă recunosc îndată şi, apucându-mă de căpăstru, se silesc să mă tragă la ei. Dar celălalt se împotrivea cu îndrăzneală şi cu putere, luând ca martori pe zei şi pe oameni.

— De ce mă târâţi aşa de sălbatic? Zicea el. De ce mă atacaţi?

— Nu mai spune! Noi ne purtăm sălbatic, când tu ne-ai furat măgarul şi acum fugi cu el? Mai bine spune-ne unde ai ascuns copilul, conducătorul lui, pe care l-ai omorât, fără îndoială?

Şi numaidecât, smulgându-l din spinarea mea, şi aruncându-l la pământ, îl lovesc cu pumnii şi-l calcă în picioare deşi nenorocitul se jura pe toţi zeii că n-a văzut nici un conducător şi că dând de măgarul care alerga în galop, fără frâu şi singur, îl prinsese numai în nădejdea unei prime de denunţ204, având de gând fireşte să-l înapoieze stăpânului său.

— O! Spunea el, dacă însuşi acest măgar, pe care aş fi vrut să nu-l fi întâlnit niciodată, ar putea vorbi ca un om şi da mărturie de nevinovăţia mea, aţi regreta desigur o astfel de purtare nedreaptă şi sălbatică!

Dar aceste jurăminte şi asigurări nu serviră la nimic, căci, după ce-i aruncară o funie de gât205, blestemaţii păstori îl aduseră înapoi pe munte, în pădurea de unde copilul avea obiceiul să aducă lemne. Nu l-au găsit nicăieri, dar în cele din urmă i-au zărit trupul rupt în bucăţi şi împrăştiat peste tot locul. Eu îmi dădeam cât se poate de bine seama că dinţii ursului făcuseră acest lucru şi aş fi spus, desigur, ce ştiam dacă aş fi avut darul vorbirii. Dar tot ce puteam face era să mă bucur în sinea mea de această răzbunare, deşi cam târzie.

În sfârşit, după ce fură găsite toate mădularele împrăştiate ale cadavrului şi potrivite la locul lor cu mare greutate, îl îngropară chiar în locul acela. Iar pe Belerofonul206 meu, acuzându-l că e un hoţ dovedit şi un crunt ucigaş, deocamdată îl duseră legat zdravăn la bordeiele lor, pentru ca a doua zi dimineaţă, după cum spuneau ei, să-l dea pe mâna magistraţilor ca să-şi ia pedeapsa.

În timp ce părinţii jeleau moartea copilului bătându-se în piept şi suspinând, iată că sosi şi ţăranul care, ţinându-şi promisiunea, insista să facă operaţia hotărâtă.

— Alta e pierderea noastră de astăzi, îi zise unul din păstori, dar mâine vom fi încântaţi nu numai să înlături bărbăţia acestui blestemat măgar, dar chiar să-i tai şi capul, iar ajutorul tovarăşilor noştri nu-ţi va lipsi!

Aşa se făcu că nimicirea mea fu amânată pe a doua zi. Iar eu mulţumeam acestui băiat bun, care cel puţin prin moartea sa întârziase cu o zi supliciul meu. Dar nici chiar acest răgaz aşa de scurt nu-mi fu dat să mă bucur sau să mă odihnesc, căci mama copilului, jelind îngrozitoarea moarte a fiului ei, plângând şi suspinând, îmbrăcată în straie de doliu şi smulgându-şi cu amândouă mâinile păru-i alb acoperit de cenuşă, văitându-se şi ţipând îngrozitor, dădu năvală în grajdul meu şi lovindu-şi pieptul şi zdrobindu-şi sânul cu furie, zicea:

— Cum! Măgarul ăsta să-şi îndestuleze lăcomia culcat în linişte pe aşternutul său de paie şi, mâncând fără încetare, să-şi umple pântecele-i nesăţios şi adânc fără să aibă milă de suferinţa mea, fără să-şi amintească de jalnicul sfârşit al răposatului său stăpân! Desigur, el mă dispreţuieşte şi-şi bate joc de bătrâneţea şi de slăbiciunea mea, şi, fără îndoială, îşi închipuie că o crimă atât de mare va rămâne nepedepsită. Sau poate se crede nevinovat, căci după cele mai criminale acţiuni e firesc să speri nepedepsirea, cu toată mustrarea conştiinţei. Dar, în numele zeilor, patruped ticălos, de-ai avea numai o clipă uzul vorbirii, care e nerodul pe care l-ai putea convinge că tu n-ai nici o vină în această groaznică nenorocire? Nu puteai să lupţi cu picioarele şi cu muşcăturile pentru a apăra pe nenorocitul meu copil? De foarte multe ori i-ai putut da lovituri de copită, dar când era în primejdie de moarte nu puteai să-l aperi cu aceeaşi uşurinţă? Cel puţin puteai să-l iei repede în spinarea ta şi să-l smulgi din mâinile pline de sânge ale primejdiosului său ucigaş. În sfârşit, nu trebuia să fugi singur, părăsind cu totul pe tovarăşul tău, pe conducătorul tău, pe stăpânul tău, pe cel care-ţi dădea de mâncare. Nu ştii că cei care refuză să ajute şi să salveze pe cei în primejdie de moarte, sunt aspru pedepsiţi pentru că prin acest refuz insultă morala publică? Dar n-ai să te bucuri tu mult de nenorocirea mea, ucigaşule! Am să te fac eu să simţi ce putere poate să dea natura unei mame disperate în durerea ei!

Sfârşind aceste cuvinte, şi-a vârât mâinile sub cingătoare şi, deznodând-o, mi-a legat cu ea amândouă picioarele dinapoi cât a putut mai strâns, ca să nu-mi lase nici un mijloc de a mă răzbuna şi apăra. Apoi, punând mâna pe stinghia cu care de obicei se înţepenea uşa grajdului, ea n-a încetat să mă lovească cu toată puterea decât atunci când forţele-i slăbite n-o mai ajutară şi când lemnul, sub propria lui greutate, îi scăpă din mâini. Tânguindu-se că braţele ei obosesc aşa de repede, ea alergă la vatră şi, aducând un tăciune, mi-l vârî între picioarele dinapoi. Atunci eu, folosindu-mă de singurul mijloc de apărare ce-mi mai rămânea, începui să arunc o baligă lichidă şi-i murdării ochii şi toată figura. Astfel orbită şi împuţită, ciuma se hotărî în sfârşit s-o ia la fugă. Altfel, tăciunele acestei Alteea207 în delir ar fi făcut un nou Meleagru din sărmanul măgar care şi-ar fi pierdut viaţa.