Cartea întâi
Prin taifasul acesta în genul milezian, eu vreau să vă înfăţişez un şir de felurite istorii şi să încânt urechile voastre binevoitoare cu un murmur plăcut. Dacă nu vă plictiseşte să vă aruncaţi ochii pe acest papirus care poartă pecetea unei iscusite trestii de pe malul Nilului, veţi vedea cu uimire făpturi omeneşti schimbându-şi figura şi forma şi apoi, prin metamorfoză, revenind la starea lor de mai înainte. Încep. Autorul? În câteva cuvinte, iată-l.
Himetul, în Atica, Istmul Ephyrean şi Tenara de lângă Sparta, pământuri fericite, având veşnicia asigurată prin cărţi şi mai fericite – acestea sunt vechiul leagăn al strămoşilor mei. Acolo am învăţat eu limba atică, în primii ani ai copilăriei mele. Mai apoi, ajungând în capitala Laţiului, mi-am şlefuit cu o trudă plină de necazuri strămoşeasca limbă a cetăţenilor romani, pornind la treabă fără îndrumarea nici unui profesor. De aceea, cer mai întâi iertare dacă eu, vorbitor necioplit al unei limbi străine şi neavând meşteşugul exprimării alese din for, voi mai greşi câte ceva. De altfel, însăşi această trecere de la o limbă la alta se potriveşte de minune cu stilul călăreţului de circ pe care-l folosesc. Încep o poveste de origine grecească: fii atent, cititorule, că îţi va plăcea.
Mă duceam în Tesalia pentru afaceri, fiindcă dinspre partea mamei sunt originar şi din Tesalia, prin celebrul Plutarh, şi apoi prin nepotul său, Sextus filosoful, care fac gloria neamului nostru. După ce am urcat munţi prăpăstioşi, după ce am coborât văi alunecoase şi am străbătut pajişti umede de rouă şi ogoare pline de brazde, pe un cal din acel ţinut, nespus de alb, observând că animalul era extrem de obosit şi voind, la rându-mi, să alung prin puţină mişcare osteneala din trupu-mi amorţit de atâta umblet călare, sar de pe cal. Îl şterg grijuliu de sudoare cu o mână de frunze, îi frec fruntea, trecându-mi mâna peste urechea lui, îi scot frâul şi-l duc uşurel, în pas domol, până ce obişnuita şi fireasca funcţie a pântecelui îi risipeşte apăsarea oboselii. Apoi, în timp ce animalul îşi urma drumul şi, cu capul în jos şi întors într-o parte, se silea să pască din mers iarba, de-a lungul livezilor pe lângă care trecea, ajunsei din urmă doi tovarăşi de drum, care, din întâmplare, erau numai cu câţiva paşi înaintea mea, şi mă alăturai lor ca al treilea. Pe când ascultam ce vorbeau, unul dintre ei izbucni într-un hohot de râs:
— Încetează, zise el, cu minciunile astea gogonate şi fără noimă!
La aceste vorbe, eu, care întotdeauna am fost însetat după noutăţi, strigai:
— Ba, dimpotrivă, mai bine spune-mi şi mie despre ce e voma, nu pentru că aş fi atât de curios, dar îmi place să ştiu totul, sau cât mai multe lucruri cu putinţă. Totodată, o poveste plăcută şi de duh va face mai uşor urcuşul anevoios al muntelui.
— Da, răspunse cel care vorbise la început, toate astea sunt curate minciuni şi par tot atât de convingătoare de parcă ai susţine că ajung câteva cuvinte magice, încet mormăite de un vrăjitor, pentru ca râurile cele repezi să se întoarcă la izvorul lor, marea să rămână-n nemişcare, încătuşată, vânturile să înceteze de a mai bate, soarele să se oprească-n loc, lunii să-i fie răpită lumina, stelele să fie culese de pe cer, ziua să dispară şi noaptea să-şi oprească cursul.
Atunci eu, reluând cuvântul cu mai multă încredere, zisei:
— Prietene, fiindcă ai început această poveste, fii aşa de bun, dacă nu te plictiseşte prea mult, şi du-o până la capăt. Iar tu, îi spun eu celuilalt, îţi astupi urechile respingând cu încăpăţânare nişte fapte care pot să fie cu totul adevărate. Fireşte, tu nu-ţi dai deloc seama că, din pricina unor păreri foarte greşite, noi socotim ca neadevărate o mulţime de lucruri numai pentru că n-am mai auzit de ele, pe care nu le-am mai văzut, sau care ni se par mai presus de puterea noastră de înţelegere; dar, dacă le cercetăm mai de-aproape, vedem că sunt nu numai uşor de priceput, ci chiar lesne de îndeplinit. De pildă, aseară la cină, luându-mă la întrecere cu tovarăşii mei şi înghiţind repede şi fără prea mare băgare de seamă un cocoloş mai mare dintr-o turtă din fiertura de orz cu brânză, o parte din această cocă moale şi cleioasă mi se lipi în gâtlej şi, oprindu-mi respiraţia, puţin a lipsit să nu mă sufoc. Cu toate acestea, deunăzi la Atena, în faţa porticulului Poecile, cu amândoi ochii mei, am văzut un scamator înghiţind, cu vârfu-i primejdios, o sabie de cavalerie, lată şi foarte ascuţită, şi imediat după aceea, pentru câţiva gologani, nenorocitul, apucând o suliţă de vânătoare, şi-o vârî pe gât cu capătul ei aducător de moarte până-n fundul măruntaielor. Şi deodată, un copil drăgălaş ca o fetiţă, cu gesturi mlădioase şi plin de graţie, căţărându-se pe fierul suliţei, spre locul unde prăjina armei răsturnate ieşea din mâneru-i de lemn, urcând spre cotor, începu să se învârtească şi să se încolăcească pe el cu astfel de mişcări, încât ai fi spus că nu are nici nervi, nici oase. Toţi cei de faţă eram cuprinşi de admiraţie. Ai fi jurat că e şarpele nobil care, cu lunecoasele lui inele, se încolăceşte pe caduceul noduros şi năpădit de crengi pe jumătate tăiate al zeului medicinii9. Dar hai, acum, fiindcă tot ai început, te rog să-ţi reiei firul povestirii tale. Eu singur te voi crede de două ori, adică şi pentru tovarăşul tău şi pentru mine, iar la primul han ivit în calea noastră, vei fi invitatul meu la masă. Aşadar, ne-am înţeles!
— Desigur, socotesc bună şi folositoare propunerea ce-mi faci, răspunse el, dar voi relua povestirea de unde am lăsat-o mai întâi, ţi-o jur pe acest soare divin care vede totul că voi spune numai adevărul, lesne de verificat. Când veţi ajunge în primul oraş din Tesalia, nu veţi mai avea nici urmă de îndoială, fiindcă acolo poporul vorbeşte la tot pasul despre această întâmplare care s-a petrecut în văzul tuturor. Dar, înainte de toate, ascultaţi să vă spun cine sunt şi din ce ţară vin. Eu sunt (Aristomene) din Egium10; aflaţi şi cu ce mă îndeletnicesc: fac comerţ cu miere, cu brânză şi cu alte mărfuri de soiul acesta, pe care le vând hangiilor, cutreierând în lung şi-n lat Tesalia, Etolia şi Beoţia. Auzind deci că la Hypata11, oraşul cel mai însemnat din toată Tesalia, se vinde brânză nouă, minunată, pe un preţ foarte convenabil, alergai într-o fugă acolo, ca s-o cumpăr pe toată. Dar pornind cu stângul, cum se zice, am pierdut câştigul la care mă aşteptam, fiindcă în ajun un toptangiu, Lupus, cumpărase toată brânza. Aşadar, obosit de călătoria făcută în grabă şi fără nici un folos, tocmai mă îndreptam încet, seara, spre baia publică. Deodată însă, iată că-l văd pe Socrate, un compatriot al meu, care sta lungit pe pământul gol, numai pe jumătate îmbrăcat într-o păcătoasă de manta, toată ferfeniţită. Era aproape de nerecunoscut: cu faţa pământie, ca de mort, şi slab de-ţi făcea milă, semăna cu acele lepădături ale soartei care cer de pomană pe la colţul străzilor. Deşi fusesem în strânsă prietenie cu el şi-l cunoscusem foarte bine, totuşi, în starea în care se afla, am stat mult pe gânduri înainte de a mă apropia de el. „Vai, bietul meu Socrate, ce-i cu tine? Cum de ai ajuns aşa? Ce ruşine! La tine acasă, toţi ai tăi te-au bocit şi ai fost strigat pe nume12. Copiii tăi, printr-o hotărâre a judecătorului provincial13, au fost puşi sub autoritatea tutorilor, soţia ta, după ce ţi-a cinstit amintirea cu toate datinile de îngropăciune, ofilindu-se de jale şi îndelungată tristeţe şi plângând, până când era gata să-şi piardă vederea, a fost silită de părinţii ei să înveselească nenorocirea din casa ta prin bucuria unei noi căsătorii. Iar tu, spre marea noastră ruşine, te arăţi aici ca unul dintre duşii de pe lume!” „Aristomene, îmi zise el, fireşte, tu nu cunoşti întortocheatele şi lunecoasele căi ale soartei, atacurile ei neaşteptate, răsturnătoarele ei schimbări!” Spunând aceste cuvinte, îşi acoperi faţa aprinsă de ruşine cu zdreanţa lui de manta, numai petice, astfel încât, de la buric până mai jos de pântece, trupul îi era dezvelit. În sfârşit, eu, nemaiputând suporta priveliştea unei mizerii atât de hâde, îi întinsei mâna ca să-l ajut să se ridice. Dar el, fără să-şi scoată capul din manta, îmi zise: „Lasă, lasă Soarta să se bucure până la capăt de trofeul14 pe care ea însăşi şi l-a ridicat!”
Totuşi, reuşii să-l fac să mă urmeze şi, în acelaşi timp, scoţând de pe mine una dintre cele două tunici ale mele, l-am îmbrăcat în grabă sau, mai exact, i-am acoperit goliciunea, şi l-am dus numaidecât la baie. Eu însumi am rămas lângă el să-l servesc cu tot ce-i trebuie, ca să-şi ungă corpul şi să se şteargă; l-am frecat din greu şi am scos de pe el un strat de jeg neobişnuit de gros. După ce l-am curăţat bine de tot, istovit eu însumi şi abia susţinându-i trupul doborât de oboseală, l-am dus până la hanul meu şi l-am urcat într-un pat cald ca să se odihnească; l-am săturat de mâncare, l-am îndulcit cu băutură şi l-am înveselit cu tot felul de glume.
După aceea, îi veni poftă de discuţii şi de râs, spuse vorbe de duh, se pomi pe o zgomotoasă şi muşcătoare zeflemea. Deodată, scoţând din fundul inimii un dureros oftat şi cu mâna dreaptă lovindu-şi furios fruntea, zise: „Vai cât sunt de nenorocit! Alergând după plăcerea unei vestite întreceri de gladiatori, am ajuns de plâns în starea în care mă vezi. După cum foarte bine ştii, mă dusesem în Macedonia pentru un negoţ foarte mănos. După nouă luni, pe când mă întorceam cu un câştig gras, dobândit prin truda mea, cu puţin înainte de a ajunge la Larissa15, apucând-o pe un drum mai scurt ca să mă duc la spectacolul acela, deodată, într-o vâlcea îngustă şi neumblată am fost atacat de nişte tâlhari foarte prădalnici şi numai cu preţul a tot ce aveam reuşii să scap teafăr din mâinile lor. Astfel, ajuns în cea mai groaznică lipsă, trăsei la o jupâneasă numită Meroe, cam bătrâioară dar cu lipici. Îi arătai pricina îndelungatei mele călătorii, îngrijorarea de care eram cuprins la întoarcerea acasă, şi cum fusesem jefuit ziua-n amiaza mare. Pe când, nenorocitul de mine, îi povesteam tot ce-mi mai aduceam aminte, ea, începând să-mi arate cât mai multă bunăvoinţă, mă conduse mai întâi la o cină minunată, fără plată, şi după aceea, cuprinsă de o mâncărime amoroasă, chiar în patul ei. După ce petrecui cu ea o singură noapte, nemernicul de mine mă simţii definitiv robit de această ciumă bătrână. Îi dădui şi ţoalele de pe mine, pe care generoşii tâlhari mi le lăsaseră ca să mă acopăr, şi chiar mica simbrie pe care o câştigam cărând saci, fiindcă eram încă destul de voinic, până când, în sfârşit, această bună soţie şi reaua mea soartă mă aduseră în starea în care m-ai văzut puţin mai înainte.” „Zău! Îi răspunsei eu, cu drept cuvânt meriţi să înduri tot ce-i mai groaznic în lume, dacă totuşi există ceva mai groaznic decât ultima ta ispravă, tu care ai preferat plăcerile iubirii şi pe o târfă bătrână, căminului şi copiilor tăi!” „Sst! Sst!” îmi zise el, ducându-şi arătătorul la gură, şi, uitându-se înjur înlemnit de spaimă spre a vedea dacă poate vorbi în siguranţă, spuse: „E o femeie cu puteri supraomeneşti. Fii cu băgare de seamă să nu te atingi de ea, ca să nu-ţi atragi vreo neplăcere prin vorbe nesăbuite.” „Serios? Zisei eu. Dar la urma-urmei ce fel de femeie e această puternică stăpână de han?” „E o vrăjitoare şi o ghicitoare, care poate să coboare bolta cerului, să ţie pământul spânzurat în văzduh, să încremenească apele, să topească munţii, să cheme sufletele morţilor din iad, să coboare zeii pe pământ, să întunece astrele, să lumineze chiar şi Tartarul!” „Te rog, te rog, îi spusei eu, coboară această cortină tragică, strânge această perdea de teatru, şi vorbeşte în grai obişnuit!”16 „Eşti dispus să asculţi una, două, o sută de minuni făcute de ea? A face nu numai pe locuitorii acestui ţinut s-o iubească la nebunie, dar chiar şi pe indieni, sau popoarele din cele două Etiopii17 sau chiar pe antipozi18 sunt lucruri de nimic pentru meşteşugul său, nişte biete fleacuri. Dar ascultă ce-a făcut ea sub ochii mai multor martori. Pe un ibovnic al ei, pentru că-i fusese infidel, cu o singură vorbă l-a transformat în castor sălbatic. Cum acest animal, atunci când se teme să nu fie prins, scapă de urmăritorii săi tăindu-şi podoabele bărbăţiei19, ea voi să aibă şi el aceeaşi soartă, pentru că iubise pe alta. Pe un cârciumar vecin, prin urmare un concurent al ei, îl preschimbă în broască: bătrânul locuieşte şi astăzi într-unul din butoaiele sale de vin, cufundat în drojdie, de unde, prin politicoase orăcăieli, cheamă cu glas răguşit pe muşteriii lui de altădată. A urmat la rând un avocat, care pălăvrăgise împotriva ei; l-a preschimbat în berbec, şi astăzi el pledează sub berbeceasca lui înfăţişare. Altădată, pe soţia însărcinată a unui amant al ei, pentru că, nenorocita, rostise, în bătaie de joc, câteva cuvinte de ocară la adresa ei, i-a încuiat pântecele şi, întârziindu-i rodul, a condamnat-o la o sarcină veşnică. După socoteala tuturor, sunt opt ani de când sărăcuţa îşi poartă povara, cu burta aşa de umflată, ca şi cum ar fi gata să nască un elefant20. În cele din urmă, din cauza răului ce făcuse acestei femei şi multor altora, indignarea a devenit obştească: lumea a hotărât s-o pedepsească foarte aspru, omorând-o cu pietre. Ea însă zădărnici acest plan prin puterea vrăjilor ei. Şi după cum faimoasa Medeea21, obţinând de la Creon o singură zi de răgaz, a nimicit toată familia bătrânului rege, pe fata lui şi pe el însuşi, în flăcările care ieşeau dintr-o coroană, tot aşa Meroe, făcând nişte farmece lugubre deasupra unei gropi (cum mi-a povestit, nu demult, într-o zi când era beată), i-a zăvorât pe toţi în casele lor printr-o tainică putere care înfrânge chiar voinţa zeilor. Astfel, timp de două zile întregi, ei n-au reuşit să sfarme încuietorile, nici să spargă uşile, ce să mai spun, nici chiar să străpungă pereţii. În cele din urmă, înclinându-se în faţa soartei, toţi strigară într-un glas, jurând în chipul cel mai solemn că nu se vor atinge de ea, şi că-i vor da ajutor şi o vor salva, dacă cineva ar avea gânduri rele. Cu aceste condiţiuni, ea se lăsă înduplecată şi iertă cetatea. Dar pe acela care aţâţase mulţimea împotriva ei, îl transportă în puterea nopţii, cu casă cu tot, aşa încuiată cum era, adică cu ziduri, cu bătătura curţii, chiar şi cu toate temeliile, la o sută de mile de acolo, într-o cetate aşezată pe vârful unui munte râpos şi cu totul lipsit de apă. Şi cum casele locuitorilor erau lipite una de alta şi nu mai era loc pentru noul musafir, ea îi azvârli casa dincolo de poarta oraşului şi plecă.” „Ciudate şi groaznice lucruri îmi povesteşti tu, dragul meu, Socrate. Acum însă, eu sunt foarte îngrijorat, ba mai mult, înspăimântat – de parcă mi-ai fi înfipt în inimă nu o ţepuşă ci un vârf de suliţă – ca nu cumva baba aceea, cu ajutorul vreunei puteri drăceşti, să afle ce-am vorbit noi acum. De asta zic să ne ducem mai repede la culcare şi, înainte de revărsatul zorilor, după ce somnul ne va fi alungat oboseala, să fugim de aici cât mai departe cu putinţă.”
Pe când îl îndemnam astfel, bunul meu Socrate, biruit de oboseala zilei şi de vinul de care se dezobişnuise, adormise pe nesimţite şi sforăia straşnic. Eu însă, după ce închisei uşa, după ce înţepenii bine zăvoarele şi-mi aşezai şi patul sărăcăcios chiar în dreptul uşii, ca o baricadă, mă aruncai în el. La început, de frică, am rămas treaz câtva timp şi numai după miezul nopţii am închis puţin ochii.
Tocmai aţipisem când, deodată, cu o lovitură prea zgomotoasă ca să poţi crede că mă călcau hoţii, uşa se deschise, sau, mai degrabă, fu aruncată la pământ, după ce ţâţânile fuseseră sfărâmate în întregime şi smulse de la locul lor. Pătucul meu, de altfel foarte scund, şchiop de un picior şi putred, se răsturnă sub năprasnica izbitură şi, căzând peste mine, care fusesem dat peste cap şi aruncat pe pardoseală, mă acoperi în întregime, aşa că nu mai vedeam nimic de dedesubt. Atunci am înţeles eu că unele sentimente produc, în mod firesc, efecte cu totul opuse. Căci, după cum vărsăm adesea lacrimi de bucurie, tot aşa, în mijlocul spaimei extreme de care eram cuprins, nu mi-am putut stăpâni râsul, văzându-mă, din Aristomene ce eram, preschimbat într-o broască ţestoasă. Pe când aşteptam, tăvălit în murdărie şi acoperit în întregime de năstruşnicul meu pat, şi mă uitam cu coada ochiului să desluşesc ce se mai întâmplă, văd intrând două femei mai în vârstă. Una ţinea în mână o lampă aprinsă, cealaltă un burete şi o sabie scoasă din teacă. Astfel înarmate, ele se aşezară în preajma lui Socrate, care dormea liniştit.
Aceea care ţinea sabia zise: „Soră Panthia, acesta e scumpul Endymion22, iubitul meu Catamitus23 care, ziua şi noaptea, şi-a bătut joc de frageda mea tinereţe, acela care, dispreţuindu-mi dragostea, nu numai că-mi scoate nume rău cu vorbele lui jignitoare, dar chiar se pregăteşte să fugă. Şi eu, fireşte, înşelată şi părăsită de acest viclean Ulise, va trebui să plâng, ca o nouă Calipso, într-o veşnică singurătate!” Apoi, întinzând mâna dreaptă şi arătându-mă pe mine surorii sale Panthia, zise: „Şi binevoitorul povăţuitor al lui, acest Aristomene care-l îndeamnă să fugă, care acum este la doi paşi de moarte, culcat sub patul lui, de unde priveşte toate acestea, îşi închipuie că mă va face de ocară fără să fie pedepsit? Mai târziu… ba nu, îndată, chiar în clipa asta îl voi face să se căiască de batjocurile de ieri şi de curiozitatea lui de-acum.”
Auzind aceste cuvinte, o sudoare rece mă trecu şi, nenorocitul de mine, fui apucat de o tremurătură atât de puternică din toate mădularele, încât însuşi patul, ridicat şi clătinat cu putere, sălta fără astâmpăr în spinarea mea. Dar blânda Panthia răspunse: „Atunci, sora mea, de ce nu-l sfâşiem mai întâi pe acesta, ca bacantele24, sau, legându-l bine de mâini şi de picioare, de ce nu-l jugănim?” „Nu, zise Meroe – fiindcă ceea ce văzusem mă făcuse să înţeleg că despre ea fusese vorba în tot ce-mi povestise Socrate. Nu, cel puţin ăstuia să-i lăsăm viaţa, ca să acopere el cu o mână de pământ trupul acestui mizerabil.”25 Apoi, sucind la dreapta capul lui Socrate, îi înfipse în partea stângă a grumazului toată sabia, până la mâner şi, în momentul când sângele începuse să ţâşnească, ea apropie un burduf, şi lăsă să curgă sângele cu atâta băgare de seamă, încât nu se pierdu nici o picătură. Toate astea le-am văzut cu ochii mei. Şi desigur, ca să nu uite nimic din ritul sacrificiului26, prea simţitoarea Meroe îşi introduse adânc mâna dreaptă prin rană, până-n fundul măruntaielor lui şi, scormonind prin ele, trase afară inima nenorocitului meu prieten. Prin rana de la gâtul lui, unde sabia repezită cu putere îi făcuse o tăietură adâncă, el scotea un horcăit, sau, mai degrabă, un şuierat înăbuşit, şi aerul pe care-l dădea afară din plămâni făcea să-i clăbucească sângele pe marginile rănii. Panthia, astupând cu buretele această rană larg deschisă, zise: „Tu, burete care te-ai născut în mare, fereşte-te de a trece printr-un râu.” După terminarea acestei operaţii, ele dădură la o parte patul care căzuse peste mine, şi aşezate cu picioarele crăcănate deasupra obrazului meu, îşi goliră băşica udului, scăldându-mă pe întrecute, până ce mă înecară în zămălăul lor, îngrozitor de puturos.
Abia trecură pragul şi uşile se ridicară neatinse, reluându-şi locul de mai-nainte, ţâţânile se aşezară în balamalele lor, canaturile reveniră la drugii puşi de-a curmezişul uşii, zăvoarele alergară să se aşeze la locul lor. Dar eu, în starea în care eram atunci, aruncat la pământ, abia respirând, gol şi îngheţat de frig, jilav de urină ca un copil de curând ieşit din pântecele măică-si, sau mai degrabă pe jumătate mort, dar supravieţuindu-mi mie însumi, eram ca un strigoi, sau cel puţin asemenea unui condamnat care nu mai aşteaptă decât crucea gata pregătită.27 Ce se va alege din mine, îmi zicem eu, când mâine dimineaţă lumea va vedea pe prietenul meu cu gâtul tăiat? Când le voi spune cum a fost, cine va crede că, în vorbele mele, se poate găsi cea mai mică urmă de adevăr? „Cel puţin ai fi putut să ceri ajutor, dacă un om atât de zdravăn ca tine n-a fost în stare să ţină piept unei muieri! Sub ochii tăi e ucis un om şi tu taci chitic! Dar de ce n-ai fost omorât şi tu, într-un astfel de atac? De ce sălbatica cruzime nu s-a atins de cel care văzuse crima, fie numai ca să dispară orice martor? Aşadar, fiindcă ai scăpat de moarte, du-te acum şi te întâlneşte cu prietenul tău!”
Pe când eram adâncit în toate aceste gânduri, noaptea lăsa cale liberă zilei. De aceea, mi se păru că cel mai bun lucru ce aveam de făcut era să fug pe ascuns, înainte de ivirea zorilor, şi s-o pornesc la drum, cu toate că trebuia să umblu pe dibuite. Îmi luai puţinul bagaj, slobozii zăvoarele, vârâi cheia în broască. Dar bunele şi credincioasele uşi, care ieşiseră singure din ţâţânile lor în timpul nopţii, se deschiseră atunci numai cu mare zăbavă şi cu cea mai mare greutate, după ce-am răsucit cheia de sute de ori.
Începui să strig: „Ei, n-auzi tu? Unde eşti? Deschide poarta hanului că vreau să plec înainte de-a se lumina de ziuă.” Portarul, care dormea pe jos în dosul porţii de la intrare, răspunse pe jumătate adormit: „Cum? Tu, acela care vrei să porneşti noaptea la drum, nu ştii că drumurile sunt bântuite de tâlhari? Ei, dar dacă, pe cât se pare, ai pe conştiinţă vreo crimă şi ţii cu orice preţ să mori, eu n-am un cap de bostan28 şi n-am chef să mor de dragul tău.” „Dar se face ziuă numaidecât, zisei eu, şi în afară de asta, unui drumeţ atât de sărac ca mine ce-ar putea să-i ia tâlharii? Oare tu nu ştii, nerodule, că un om gol-goluţ nu mai poate fi despuiat nici de zece maeştri de luptă!” La acestea, paznicul, întorcându-se alene pe partea cealaltă, răspunse pe jumătate adormit: „Dar de unde ştiu eu dacă nu vrei să te salvezi prin fugă, după ce-ai tăiat gâtul tovarăşului tău de drum, cu care ai venit aici aseară?”
În clipa aceea mi s-a părut că pământul se despică înaintea mea şi că văd adâncurile Tartarului şi pe flămândul dulău Cerber, gata să mă înghită cu lăcomie. De-abia atunci am înţeles eu că nu de milă pentru mine buna Meroe îmi cruţase gâtul, ci că, în cruzimea ei, mă destinase răstignirii. Întorcându-mă în odaie, începui să chibzuiesc, căutând să aflu putinţa unei morţi grabnice. Dar Soarta nu-mi oferea alt mijloc de sinucidere în afară de sărăcăciosul meu pat. „Patule drag, prea scump inimii mele, îi strigai eu, tu care ai îndurat atâtea nenorociri împreună cu mine, care ştii tot ce s-a întâmplat şi ai fost martor al scenelor din ultima noapte, singurul pe care, năpăstuit cum mă găsesc, aş putea să te chem ca martor al nevinovăţiei mele, procură-mi tu mijlocul mântuitor, fiindcă vreau să ajung în Infern cât mai curând.” Spunând aceste cuvinte încep să desfac frânghia cu care era înjghebat patul29 şi, fixând bine unul din capetele ei de o mică grindă care, aşezată sub fereastră, ieşea mult în afară într-o parte, cu celălalt capăt fac un nod zdravăn; apoi, pentru a cădea mai de sus, mă urc în pat şi-mi vâr capul în laţ. Dar, pe când împingeam cu piciorul patul care mă susţinea, pentru ca prin greutatea trupului meu laţul să se strângă în jurul gâtului şi să-mi reteze respiraţia, frânghia, care pesemne era putredă şi veche, se rupse deodată. Căzând de la înălţime, mă prăvălesc peste Socrate, care era culcat în patul de alături, şi amândoi ne rostogolim pe jos.
Chiar în momentul acela, paznicul hanului intră pe neaşteptate strigând din toate puterile: „Dar unde eşti tu, acela, care erai aşa de grăbit să pleci cu noaptea-n cap şi care acum sforăi în aşternut?”
La aceste cuvinte, Socrate, nu ştiu dacă din cauza căderii noastre sau a strigătelor asurzitoare ale paznicului, se deşteptă, şi sări cel dintâi în picioare. „Da, zise el, călătorii au dreptate să blesteme pe toţi aceşti hangii! Uite, neobrăzatul ăsta, intrând aici fără nici o sfială, desigur cu gândul de a fura ceva, prin groaznicele lui strigăte m-a trezit din somnul adânc, pe mine, care eram atât de obosit.”
Atunci eu mă ridicai vesel şi, cu toată graba, cuprins de o fericire la care nu mă aşteptam, strigai: „Preabunule paznic, iată pe tovarăşul meu, pe fratele meu, pe acela pe care azi-noapte, în beţia ta, mă învinuiai pe nedrept că-l omorâsem”. Spunând aceste cuvinte, îl strângeam în braţe pe Socrate, şi-l sărutam cu toată dragostea. Dar el, izbit de mirosul lichidului respingător cu care strigoaicele30 mă udaseră, mă îmbrânci cu asprime. „Fugi, îmi strigă el, fugi că puţi ca latrina cea mai puturoasă!” Şi râzând, începu să mă întrebe cine mă parfumase astfel. În jalnica încurcătură în care mă aflam, aruncai la întâmplare o glumă neroadă şi, abătând din nou atenţia lui spre alt subiect, îi pusei mâna pe umăr spunând: „Să mergem, că e o încântare să pornim la drum dis-de-dimineaţă”.
Îmi iau bocceluţa, plătesc hangiului preţul dormitului şi iată-ne la drum.
Făcusem o bună bucată de drum şi soarele, care răsărise, îşi revărsa lumina peste lucruri şi fiinţe. Eu mă uitam cu multă luare-aminte şi îngrijorare la gâtul tovarăşului meu, la locul unde văzusem că i se înfipsese sabia. „Nebunule, îmi spuneam eu, ameţit desigur de prea multă băutură, ai adormit şi ai visat cele mai ciudate lucruri. Iată-l pe Socrarte: n-are nici o zgârietură, e sănătos, e teafăr. Unde e rana? Unde e buretele? Într-un cuvânt, rana aceea aşa de adâncă, din care ţâşnea atâta sânge?” Apoi, adresându-mă lui: „Da, îi spun eu, doctorii serioşi au toată dreptatea când susţin că cei ghiftuiţi de mâncare şi de băutură visează grozăvii şi prăpăstii.31 Iacă eu, pentru că aseară n-am prea ţinut cont de pahare, am avut o noapte îngrozitoare, care mi-a dat vedenii prevestitoare de nenorociri şi atât de înfiorătoare, încât şi acum mă socot stropit cu sânge omenesc şi pângărit de crimă.” „Oh, dar tu nu eşti plin de sânge, îmi zise Socrate zâmbind, tu eşti scăldat în urină! Cu toate acestea, şi eu am visat în noaptea asta că mi se tăia capul. Am simţit o durere cumplită la grumaz şi mi s-a părut că mi se smulgea inima. Şi acum respir greu, genunchii îmi tremură, mă clatin când umblu şi aş dori să mănânc ceva, ca să mai prind putere”.
„Iată, îi spun eu, masa e gata.” Şi, zicând acestea, îmi scot traista de pe umăr şi-i ofer în grabă pâine şi brânză. „Să ne aşezăm sub platanul ăsta”, zic eu.
După ce ne aşezarăm, începui să mănânc şi eu din aceleaşi merinde. Şi privindu-l cum înfuleca lacom, deodată îl văzui devenind palid ca merişorul şi leşinând. În sfârşit, pielea obrajilor lui nu mai avea nici urmă de viaţă, iar faţa îi era atât de schimonosită, încât în spaima mea, crezând că văd din nou Furiile acelea din noaptea trecută, prima bucăţică de pâine pe care o luasem în gură, deşi foarte mică, mi se opri în mijlocul gâtlejului, fără să mai poată coborî nici urca. Ei bine, tocmai numărul mic de trecători făcea să-mi crească spaima la culme.32 Căci cine-ar fi crezut că dintre doi tovarăşi de drum, unul a fost ucis fără ca celălalt să fie vinovat?
Dar Socrate, care mâncase destulă pâine şi înghiţise cu lăcomie o bună parte din gustoasa brânză, fu apucat de-o sete grozavă. Nu departe de rădăcinile platanului sub care ne aflam, un râu liniştit şi calm, ca un eleşteu netulburat, curgea domol, cu apa lui argintie sau limpede cum e cristalul. „Ascultă, îi spun eu, bea din apa asta pură ca laptele şi potoleşte-ţi setea”. El se ridică, porni spre râu şi, căutând o clipă un loc potrivit pe mal, se lăsă pe genunchi şi se aplecă, arzând de nerăbdare să-şi apropie gura de apă. Dar încă nu atinsese bine cu vârful buzelor suprafaţa apei, când văzui deschizându-i-se la gât o rană profundă, şi din ea ieşind deodată, cu puţine picături de sânge, buretele acela cu care fusese astupată.33 În sfârşit, trupul lui neînsufleţit era gata să cadă-n apă, dacă eu, apucându-l de un picior, nu l-aş fi tras la mal, cu destulă greutate. Acolo, jelind pe sărmanul meu tovarăş atât cât permitea împrejurarea, îl îngropai lângă râu, într-un pământ nisipos, care avea să-i fie locuinţa de veci. Apoi, tremurând tot şi din cale-afară de neliniştit, am fugit departe, în pustietăţi neumblate, şi, ca şi cum aş fi fost vinovat de uciderea unui om, părăsindu-mi patria şi căminul, m-am exilat de bunăvoie, şi acum locuiesc în Etolia, unde m-am recăsătorit.
Iată ce ne-a povestit Aristomene. Dar tovarăşul său, care de la început refuzase cu îndărătnicie să dea crezare spuselor lui, zise:
— E cu neputinţă să credem o astfel de poveste; nimic mai fără noimă decât minciuna asta! Apoi, întorcându-se spre mine adăugă:
— Dar dumneata, care după înfăţişare şi maniere pari a fi un om de seamă, dai ascultare la astfel de poveşti?
— Eu cred că nimic nu e imposibil, în lumea asta, şi că muritorii au parte de tot ce le-a hotărât destinul: fiindcă şi mie, şi ţie, şi tuturor oamenilor ni se întâmplă multe lucruri ciudate şi aproape nefireşti, pe care, dacă le-am povesti unui neştiutor, acela nu le-ar crede. În ce mă priveşte, fără şovăială, eu îl cred pe prietenul tău şi-i mulţumesc foarte mult că ne-a distrat cu vesela şi plăcuta lui poveste şi că, în sfârşit, am scăpat de un drum lung şi anevoios fără oboseală şi fără plictiseală. Până şi calul meu trebuie să fie mulţumit de acest mare noroc, fiindcă, fără să-l fi obosit, am ajuns la poarta oraşului, purtat nu pe spinarea lui, ci de urechile mele.
Aici se termină conversaţia şi drumul nostru împreună, căci cei doi tovarăşi o luară la stânga, către o căsuţă de ţară din apropiere.
Eu însă mă oprii la primul han pe care-l întâlnii în drum şi întrebai în grabă pe hangiţă, o femeie bătrână:
— Oraşul Hypata, ăsta e?
Ea încuviinţă, dând din cap.
— Nu cumva cunoaşteţi pe un oarecare Milo, unul dintre cetăţenii de frunte ai oraşului?
— Pe drept se numeşte căpetenie, căci locuieşte dincolo de incinta oraşului şi de zidul cetăţii34! Răspunse ea râzând de-a binelea.
— Lăsând la o parte gluma, zisei eu, spune-mi te rog, bună mătuşică, ce fel de om e şi unde stă?
— Vezi colo, hăt departe, urmă ea, ferestrele acelea care privesc spre oraş şi uşa care în cealaltă parte răspunde-n ulicioară? Acolo stă Milo ăsta, omul tău. E plin de bani şi putred de bogat, dar e un ticălos, un zgârcit fără pereche şi un cărpănos cum nu s-a mai văzut. Ce să-ţi mai spun? Mereu dă cu camătă, împrumută pe aur şi argint, cu o dobândă îngrozitor de mare. Numai cu gândul la banii lui stă tot timpul închis în cocioaba sa împreună cu o soţie, potrivită tovarăşă a acestui nenorocit avar. Nu ţine decât o singură slujnicuţă şi umblă întotdeauna îmbrăcat ca un cerşetor.
La cuvintele acestea, am izbucnit într-un hohot de râs.
— Câtă bunătate, mi-am zis eu, şi ce dovadă de prevedere din partea iubitului meu Demeas, să mă recomande unui astfel de om, în călătoria mea, în casa căruia să nu mă tem nici de fumul din vatră, nici de mirosul de friptură! Vorbind astfel, îmi continuai drumul şi ajungând la intrarea casei, începui să strig şi să bat în uşa care era zăvorâtă cu nădejde. În sfârşit, se ivi o fetişcană.
— Ei, zise ea, tu care baţi atât de tare-n uşă, pe ce amanet vrei să fii împrumutat? Să fii tu, oare, singurul dintre oameni care să nu fi aflat că noi nu primim alt amanet decât aur şi argint?
— Urează-mi mai bine bun-venit prieteneşte şi spune-mi mai curând dacă stăpânul tău e acasă!
— Da, zise ea, dar ce rost are întrebarea asta?
— Îi aduc o scrisoare de la Demeas din Corint.
— Mă duc să-l înştiinţez, zise ea. Până atunci, aşteaptă-mă aici. Spunând acestea, ferecă din nou uşa cu zăvorul şi intră repede în casă. Întorcându-se nu după mult timp, îmi deschise, spunându-mi că stăpânul său mă aşteaptă. O urmai şi-l găsii culcat pe un pat foarte mic. Tocmai se pregătea să înceapă să mănânce. Soţia se aşezase la picioarele lui35. Arătându-mi masa întinsă, dar pe care nu era nimic, îmi zise:
— Iată ospitalitatea ce-ţi pot oferi!
— Foarte mulţumesc! Îi spun eu, predându-i numaidecât scrisoarea de la Demeas. Citind-o repede, el zise:
— Sunt recunoscător iubitului Demeas că mi-a trimis un musafir atât de distins! În acelaşi timp porunci soţiei să se ridice şi mă pofti să stau în locul ei. Cum eu, din bună-cuviinţă, şovăiam să fac acest lucru, el mă apucă şi mă trase cu putere de pulpana mantalei:
— Şezi colo, îmi spuse el, că de frica hoţilor n-avem nici un scaun şi nu ne putem procura mobilă.
Eu m-am supus, şi el continuă:
— După falnica şi deosebita înfăţişare ce ai, îmi zise el, după această sfială cu totul feciorelnică, cu drept cuvânt aş bănui că eşti de neam mare. De altfel, şi Demeas îmi spune acelaşi lucru în scrisoarea lui. De aceea, te rog, nu dispreţui mica şi sărăcăcioasa mea locuinţă. Vei avea odaia asta, de alături, iat-o! E o încăpere foarte frumoasă. Simte-te bine în mijlocul nostru. Prin cinstea ce vei face căsuţei mele şi ea va deveni mai vrednică de luat în seamă, şi tu vei dobândi o adevărată celebritate, dacă, mulţumindu-te cu acest modest cămin, vei căuta să urmezi bunele exemple ale vestitului Teseu36 (al cărui nume-l poartă tatăl tău), care n-a dispreţuit sărăcăcioasa ospitalitate a bătrânei Hecale37. Apoi, chemând pe mica slujnică, îi porunci:
— Fotis, îi zise el, ia puţinul bagaj al oaspetelui nostru şi pune-l cu toată grija în odaia vecină. De asemenea, adu repede din cămară untdelemn de uns, şervete de şters şi tot ce mai trebuie şi condu-l pe musafirul meu la cea mai apropiată baie, fiindcă trebuie să fie obosit după o foarte lungă şi grea călătorie.
Din aceste cuvinte mi-am făcut o limpede părere despre felul şi zgârcenia lui Milo, şi, voind să-mi atrag mai mult bunăvoinţa lui, îi spun:
— N-am nevoie de nimic din toate acestea, că la drum iau cu mine totdeauna lucrurile de care am nevoie, iar în ce priveşte baia, o voi găsi singur. Cel mai important lucru pentru mine e calul meu, care m-a purtat voiniceşte până aici. Ţine, Fotis, mărunţişul ăsta şi cumpără-i fân şi orz!
Lucrul fiind făcut şi bagajul meu o dată depus în cameră, ducându-mă la baie îmi îndrept paşii spre piaţa de alimente, ca să îngrijesc mai întâi de ceva de-ale gurii pentru cina noastră. Văzui acolo nişte peşti minunaţi, care erau de vânzare. Am întrebat cât costă şi, după ce m-am tocmit, am cumpărat cu douăzeci de dinari ceea ce voia să mi se vândă cu o sută. Tocmai când plecam din piaţă, se luă după mine un oarecare Pythias, care-mi fusese coleg de şcoală la Atena din Atica. Recunoscându-mă numai după oarecare şovăială, îmi sări de gât cu dragoste, mă îmbrăţişă şi mă sărută din toată inima, spunându-mi:
— Dragul meu Lucius, zău, e un veac de când nu ne-am văzut şi de când l-am părăsit pe profesorul nostru Clytius. Dar care e pricina călătoriei tale?
— Ai s-o afli mâine, răspunsei eu. Dar ce-i înfăţişarea asta a ta? Sunt fericit că ţi-ai ajuns ţinta, văd că ai lictori, fasce şi porţi o îmbrăcăminte aidoma cu a unui magistrat.38
— Mă îndeletnicesc cu aprovizionarea cetăţii, zise el, şi am funcţia de edil39. Dacă doreşti să cumperi ceva bun de mâncare, îţi stau la dispoziţie!
Îi mulţumii, pentru că tocmai îmi cumpărasem destul peşte pentru cină.
Pythias, însă, zărind coşuleţul meu, începu să scormonească peştii din el, ca să-i privească mai bine.
— Cât ai dat pe gunoiul ăsta?
— Abia i-am scos de la un pescar cu douăzeci de dinari!
Când auzi aceste cuvinte, el mă luă repede de mână şi mă readuse înapoi în piaţa de alimente.
— De la care dintre ăştia, mă întrebă el, ai cumpărat fleacurile acestea?
Îi arătai un bătrânel care şedea retras într-un colţ. Numaidecât îl luă la rost cu glasul cel mai aspru, pe măsura autorităţii lui de edil:
— Voi, îi zise el, aţi ajuns să nu-i mai cruţaţi nici pe prietenii noştri, într-un cuvânt pe nici un străin. De ce vindeţi aşa de scump nişte peşte păcătos? Prin scumpetea alimentelor, veţi face din acest oraş, floarea Tesaliei, o pustietate ca stâncile cele mai părăsite. Dar o să vă primiţi voi pedeapsa. Iar tu, chiar acum vei afla cum sunt pedepsiţi hoţii sub administraţia mea! Zicând acestea, răsturnă coşul meu în mijlocul drumului, poruncind subalternului său să calce în picioare peştii mei şi să-i zdrobească pe toţi, până la unul. Încântat de această probă de severitate, amicul meu, Pythias, mă îndemnă să mă retrag:
— Dragă Lucius, îmi zise el, eu mă mulţumesc cu această ruşine de pomină pe care am făcut-o bătrânului!
Peste măsură de mâhnit şi încremenit de cele întâmplate, luai din nou drumul spre baie, lipsit de bani şi de merinde, graţie prea zeloasei autorităţi a înţeleptului meu coleg de şcoală; apoi, după ce făcui baie, mă întorsei la locuinţa lui Milo şi mă retrăsei în camera mea. Dar iată că Fotis, servitoarea, îmi spune:
— Te cheamă stăpânul!
Eu, care cunoscusem chiar de la început zgârcenia lui Milo, mă scuzai politicos, sub cuvânt că, spre a-mi alunga oboseala drumului, socoteam că am mai mare nevoie de somn decât de mâncare. După ce Fotis îi transmise vorbele mele, veni el în persoană şi, punând mâna pe mine, începu să mă tragă uşor; şi cum eu tot nu voiam să-l urmez şi mă împotriveam cuviincios, îmi zice:
— Nu plec de aici, până ce nu vii după mine! Şi întărindu-şi spusele cu un jurământ, mă sili să cedez îndărătniciei sale şi să-l urmez până la patul lui prăpădit.
— Ce mai face iubitul nostru Demeas? Mă întrebă el, pe când mă aşezam pe pat. Dar soţia, copiii, slugile?
Îi dădui ştiri despre fiecare în parte. După aceea, voi să cunoască mai amănunţit motivul călătoriei mele. Îndată ce-l informai cu de-amănuntul, îmi puse numaidecât cele mai neînsemnate întrebări despre patria mea, despre oamenii ei cei mai de seamă, în sfârşit, până şi despre guvernator. Dar când văzu că, după o călătorie atât de grea, mă obosea cu vorbăria lui fără sfârşit şi că, picând de somn, mă opream în mijlocul unui cuvânt, abia rostind vorbe fără înţeles, îmi îngădui în cele din urmă să mă duc la culcare. În sfârşit, scap de ospăţul flecar şi fără bucate al acestui bătrân plictisitor, îngreuiat de somn, nu de mâncare, căci toată cina se mărginise la întrebările lui, şi mă întorc în camera mea, spre a gusta mult doritul somn.
