Cartea a doua

Îndată ce noaptea se risipi şi un nou soare readuse ziua, mă deşteptai din somn şi sării grabnic din pat, fiind de altfel nerăbdător şi foarte dornic de a cunoaşte toate rarităţile şi minunăţiile ţării. Mă gândeam că mă aflu în mijlocul Tesaliei, ţară vestită în tot universul prin meşteşugul vrăjitoresc, şi că cele povestite de încântătorul meu tovarăş de drum, Aristomene, s-au petrecut în cuprinsul acestui oraş. Cu toate acestea, neştiind încotro să-mi îndrept dorinţele şi curiozitatea, mă uitam la fiecare lucru cu cea mai mare atenţie. Din tot ceea ce vedeam, îmi închipuiam că nimic nu era aşa cum se înfăţişează în realitate. Mi se părea că absolut totul se metamorfozase prin puterea infernală a unor descântece. Astfel, pietrele de care mă loveam, în închipuirea mea erau oameni împietriţi, păsările pe care le auzeam, oameni acoperiţi cu pene, arborii de dincoace şi de dincolo de zidurile oraşului, şi aceştia erau tot oameni încărcaţi cu frunze, iar apele curgătoare izvorau din trupurile lor omeneşti; credeam că statuile şi icoanele erau gata să pornească, zidurile să vorbească, boii şi celelalte vite de acelaşi fel să facă profeţii, că din însuşi cerul adevărat şi din globul înflăcărat al soarelui vor sosi pe neaşteptate anumite prorociri.

Astfel încremenit, ba mai mult, scos din minţi de această curiozitate care mă chinuia ca o boală, umblam din loc în loc, fără să pot găsi măcar o urmă, sau numai un început de urmă de potolire a nestăpânitei mele patimi. Totuşi, pe când rătăceam din poartă în poartă ca un hoinar fără griji şi legănându-mă ca un om beat, deodată mă trezii, nu ştiu cum, în piaţa de alimente.

Tocmai atunci, trecând pe acolo o doamnă însoţită de un adevărat cârd de servitori, grăbesc pasul s-o ajung. Aurul în care erau încrustate pietrele preţioase şi cel de pe îmbrăcămintea ei, ici în broderie, colo în ţesătură, arăta destul de limpede că e femeie nobilă. Lângă ea păşea un bărbat foarte înaintat în vârstă40; îndată ce mă zări, el zise:

— Ei, dar ăsta e Lucius!

— După care veni să mă sărute, apoi şopti numaidecât la urechea doamnei ceva nedesluşit.

— De ce nu te apropii, continuă el, şi de ce n-o saluţi pe mama ta41?

— Nu îndrăznesc, îi răspund eu, fiindcă n-o cunosc pe această doamnă, şi, înroşindu-mă de ruşine, îmi las capul pe spate şi rămân pe loc nemişcat. Dar ea, întorcându-şi privirile spre mine, zise:

— Iată nobila modestie a familiei, moştenită de la venerabila sa mamă, Salvia, şi prin toată făptura lui, e uimitor cât de mult îi seamănă. Corpul lui e atât de bine proporţionat, parcă măsurat cu compasul: nu prea înalt, zvelt, dar plin de vlagă, pielea obrazului îi e potrivit de trandafirie, are părul blond şi inelat de la natură, ochii, deşi verzui, îi sunt vioi şi veşnic iscoditori, are o privire pătrunzătoare ca de vultur şi plină de farmec în orice parte s-ar uita, mersu-i e nobil şi firesc.

Adăugă apoi:

— Dragul meu Lucius, eu te-am crescut cu propriile mele mâini. Cum să nu te fi crescut? Într-adevăr, nu numai că sunt rudă cu mama ta, dar sunt chiar sora ei de lapte. Da, amândouă ne tragem din familia lui Plutarh, am supt în acelaşi timp de la aceeaşi doică, am crescut împreună ca două surori adevărate şi nu ne deosebim decât prin starea socială42, fiindcă ea a făcut o căsătorie foarte strălucită, iar eu numai una de rând. Eu sunt Byrrhena, al cărei nume l-ai auzit poate repetat adesea de cei care te-au crescut. Primeşte deci cu toată încrederea să fii găzduit la mine, ba mai mult, socoteşte-te ca la tine acasă!

În timp ce-mi vorbea, roşeaţa-mi dispăruse.

— Mamă, zic eu, n-ar fi cuviincios să-l părăsesc pe Milo, gazda mea, neavând nici un motiv să mă plâng de el. Dar, fireşte, îmi voi da osteneala să-ţi fac plăcerea asta, atât cât voi putea, fără să trec peste marginile bunei-cuviinţe. Ori de câte ori mi se va ivi ocazia de a face această călătorie, voi trage întotdeauna în gazdă la dumneata.

Pe când schimbam aceste cuvinte şi altele de acelaşi fel, după ce mai făcurăm câţiva paşi, ajunserăm la casa Byrrhenei. La intrare, se afla o sală superbă; în cele patru colţuri ale ei se înălţau patru coloane, în vârful cărora se vedeau statuile Victoriei43. Ele aveau aripile desfăşurate şi se sprijineau numai pe o sferă perfect rotundă; fără să poată face un pas, abia dacă atingeau cu picioarele lor scăldate de rouă această suprafaţă mişcătoare; ai fi spus că nu pot rămâne fixate acolo şi că în curând aveau să-şi ia zborul. O Diană în marmură de Păros se afla aşezată simetric în mijlocul sălii. Era o statuie de-o frumuseţe desăvârşită: tunica-i stătea umflată de vânt, mersul îi era sprinten: părea că-i întâmpină pe cei ce intră, şi măreţia ei divină inspira un adânc respect. De ambele părţi era înconjurată de câini, tot din marmură. Ochii lor era ameninţători, urechile ciulite, nările lărgite, gurile gata să sfâşie şi dacă de undeva din apropiere s-ar fi auzit un lătrat, ai fi crezut că-i ieşit din aceste grumaze de piatră. Felul în care aceşti câini se repezeau cu pieptul şi cu capul înainte, lăsându-ţi impresia că picioarele dinapoi stau pe loc, pe când cele dinainte aleargă, era tot ce genialul sculptor reuşise să creeze mai desăvârşit în opera lui de până atunci. În spatele zeiţei, se ridica, în chip de peşteră, o stâncă acoperită cu muşchi, cu iarbă, cu frunze şi crenguţe, iar ici şi colo, cu viţă de vie şi copăcei, care din loc în loc ieşeau înfloriţi din piatră. Luciul statuii se răsfrângea în interiorul peşterii, datorită transparenţei marmurei. De marginea din afară a stâncii atârnau fructe şi struguri sculptaţi cu atâta meşteşug, încât arta, luându-se la întrecere cu natura, îi executase întru totul asemenea celor reali. Ai fi jurat că-i poţi culege şi mânca, îndată ce toamna bogată în vin dulce le-ar fi dăruit culoare şi i-ar fi copt pe deplin. Şi dacă te-ai fi aplecat să priveşti pâraiele care de la picioarele zeiţei se despărţeau şi formau valuri liniştite, ai fi putut crede că, asemenea ciorchinilor atârnaţi de ramurile viţei, aceste pâraie, printre alte însuşiri de adevăr, prezentau şi iluzia mişcării. Prin frunziş se zărea o statuie, un Acteon44 de piatră, cu spinarea aplecată înainte, care, cu o privire curioasă – şi aproape preschimbat în sălbăticiune de cerb care poate fi văzut deopotrivă şi pe o stâncă şi în apa izvorului – pândeşte ca Diana să vie să se scalde în unda peşterii.

Pe când cercetam cu de-amănuntul aceste lucruri şi le admiram neîncetat, Byrrhena îmi zise:

— Tot ce vezi este al tău!

Spunând aceste cuvinte, ea porunci tuturor celorlalţi să se retragă, având de vorbit cu mine între patru ochi. După plecarea acestora, ea îmi spuse:

— Jur pe această zeiţă, dragul meu Lucius, că sunt adânc îngrijorată de tine, ca şi de copilul meu, şi doresc să fii foarte prudent. Fereşte-te bine de primejdioasele vicleşuguri şi de momelile nelegiuite ale acestei Pamfile45, soţia lui Milo, despre care spui că e gazda ta. E o vrăjitoare cunoscută de toţi şi e socotită neîntrecută meşteră în tot felul de vrăjitorii de morminte.46 Cu ajutorul unor beţişoare, pietricele şi cu alte nimicuri de acest fel, peste care suflă, ea poate să arunce toate astrele de pe bolta cerului în adâncurile Tartarului şi să scufunde lumea în haosul străvechi. Îndată ce zăreşte un tânăr frumos la chip, se aprinde după frumuseţea lui şi din acea clipă nu-şi mai întoarce ochii şi inima de la el. E foarte darnică în dezmierdări, pune stăpânire pe inima lui, îl strânge pe veci în lanţurile adâncii ei iubiri. Apoi, pe cei mai puţini binevoitori, pe care-i urăşte din cauza dispreţului ce-i arată, într-o clipă îi transformă în pietre, în berbeci sau în orice animal, iar pe alţii îi distruge pur şi simplu. Asta mă face să tremur pentru tine şi am crezut că trebuie să te înştiinţez, ca să fii prevăzător, fiindcă în ea arde mereu focul dragostei şi tu, prin vârsta şi frumuseţea ta, poţi foarte uşor s-o robeşti.

Acestea mi le spuse Byrrhena, foarte îngrijorată.

Dar eu, curios cum eram, îndată ce am auzit pronunţându-se acest nume de magie, care mă vrăjise întotdeauna, departe de a mă feri de Pamfila, dimpotrivă, eram nerăbdător de a cunoaşte cu orice preţ tainele meşteşugului ei şi de a mă arunca orbeşte în prăpastie. În sfârşit, cu o grabă de nebun, mă desprind de mâna Byrrhenei ca dintr-un laţ şi, luându-mi repede rămas-bun de la ea, pornesc în zbor spre casa lui Milo. Iuţindu-mi pasul ca un scos din minţi, îmi spuneam: „Hai, Lucius, veghează, fii cu băgare de seamă. Iată mult doritul prilej; acum, aşa cum de-atâta timp doreai, vei putea să-ţi potoleşti inima cu toate aceste poveşti minunate. Alungă temerile copilăreşti, apucă-te numaidecât de această treabă şi urmăreşte-o de aproape, dar abţine-te de la orice legătură amoroasă cu gazda şi respectă cu sfinţenie patul conjugal al cinstitului Milo. De data asta, toate mijloacele de atac să se îndrepte înspre servitoarea Fotis, că e nostimă, veselă din fire şi tare şireată. Aseară, când te-ai dus să te culci, te-a condus în camera ta cu toată bunăvoinţa, te-a aşezat în pat cu multă atenţie şi te-a învelit cu grăitoare dovezi de dragoste; apoi, sărutându-te pe frunte, a lăsat îndeajuns să se vadă, din privirea ei, cu câtă părere de rău te părăsea; în sfârşit, oprindu-se de mai multe ori pe loc, a întors capul să te privească. Aşadar, socoteşte asta ca un semn bun şi cerul să te ocrotească! Chiar dacă s-ar întâmpla să nu reuşeşti, încearcă-ţi totuşi norocul pe lângă această Fotis!”

În timp ce vorbeam de unul singur despre toate astea, ajung la poarta lui Milo, hotărât să-mi aduc planul la îndeplinire47. Tocmai atunci n-am găsit nici pe Milo, nici pe soţia lui, ci numai pe draga mea Fotis, care gătea pentru stăpânii ei o mâncare din came tăiată bucăţele, lăsate să fiarbă în sosul lor într-o crăticioară, şi care, judecând numai după miros, încă de atunci se anunţa ca ceva nespus de gustos. Curat îmbrăcată într-o rochie de în, şi legată pe sub sâni cu o panglicuţă roşie foarte frumoasă, ea sucea şi învârtea crăticioara cu mâinile ei sprintene şi frumoase, şi în timp ce cu învârtituri circulare o scutura neîncetat, linia spatelui şi şoldurile i se mişcau uşor şi ritmic, comunicând întregului corp o legănare graţioasă.

La această vedere, rămăsei nemişcat şi mut de admiraţie, iar simţurile-mi până atunci adormite mi se deşteptară.

— Draga mea Fotis, îi spun eu, în sfârşit, ce frumos, ce graţios datini tu crăticioara asta şi fesele tale! Ce gustoasă mâncare găteşti! Fericit, da, de o mie de ori fericit acela căruia îi vei îngădui să-şi moaie vârful degetului în ea!

Atunci, această fată drăguţă, dar cam neobrăzată, îmi zise:

— Fugi, sărăcuţule de tine, fugi cât mai departe de focul meu, că de vei fi atins numai de-o scânteie de-a mea, vei arde până la oase şi nimeni nu va mai putea stinge focul tău în afară de mine, care, pricepându-mă să dau un gust plăcut bucatelor, ştiu să clatin tot aşa de plăcut un pat ca şi o cratiţă!

Spunând aceste cuvinte, se întoarse să mă privească şi începu să râdă. Cu toate astea, n-am plecat de acolo până ce nu i-am preţuit din ochi întreaga înfăţişare. Dar de ce-aş vorbi de celelalte calităţi ale ei, când întotdeauna unica mea grijă a fost să privesc şi să admir la o femeie, mai întâi capul şi părul ei, şi după aceea să mă bucur în intimitate de farmecul lor? Motivul serios şi hotărât al acestei preferinţe e chiar faptul că această parte principală a corpului, atât de vizibilă şi de vrednică de luat în seamă, ne izbeşte cea dintâi privirile; apoi, această frumuseţe naturală a părului nu-i pentru cap ceea ce o îmbrăcăminte bogată şi strălucitoare este pentru restul corpului? În sfârşit, cele mai multe femei care vor să-şi arate frumuseţea şi graţiile lor fireşti, leapădă de pe ele toate hainele, îndepărtează toate voalurile şi ard de nerăbdare să-şi arate farmecele neacoperite de veşminte, ştiind că vor plăcea mai mult prin culoarea trandafirie a pielii decât prin îmbrăcămintea lor brodată cu aur. Şi cu toate acestea – curată nelegiuire, fie ca niciodată o asemenea grozăvie să nu se întâmple! Dacă ai lipsi-o de păr pe femeia cea mai frumoasă şi cea mai minunată, dacă i-ai despodobi chipul de această diademă naturală, chiar de va fi fost căzută din cer, născută din mare, ieşită din valuri, chiar dacă va fi Venus în persoană, înconjurată de tot corul Graţiilor48, însoţită de toată mulţimea Cupidonilor, încinsă cu cingătoarea sa49, răspândind cele mai plăcute miresme şi parfumuri, dacă se va înfăţişa cheală, nu va putea să placă nici lui Vulcan al ei50.

Dar ce încântare, când un păr de-o culoare plăcută şi de-o strălucire desăvârşită fulgeră puternic în razele soarelui, sau când, în molcoma lui culoare, dobândeşte cu totul altă frumuseţe după schimbătoarele variaţii ale luminii: unul blond ca aurul, prinzând la rădăcină culoarea uşor întunecată a fagurelui de miere, altul negru ca pana corbului, rivalizând în diversitatea-i de nuanţe cu floricelele azurii de pe guşa porumbelului; sau când, parfumat cu parfumuri din Arabia, pieptănat cu un pieptene preţios cu dinţi delicaţi şi strâns în ceafă, seamănă cu o oglindă în care, privindu-se, un amant îşi vede chipul mai plăcut! E o frumuseţe, când, împletit în cosiţe groase, încununează capul, sau când se revarsă pe spate într-o lungă pânză de apă. În sfârşit, pieptănătura părului are atâta preţ, încât o femeie, oricât ar fi de împodobită cu aur, haine scumpe, pietre preţioase şi cu toate gătelile din lume, dacă părul ei va fi rău îngrijit, nu va mai putea auzi pe nimeni că este elegantă.

Cât priveşte însă pe Fotis a mea, ei îi dădea farmec nu o pieptănătură foarte complicată, ci una simplă şi în dezordine. În adevăr, ea îşi strângea bogatu-i păr într-un nod în vârful capului, de unde se desfăcea cu graţie, revărsându-se în jurul gâtului şi terminându-se, cu bucle uşor răsucite, la guleraşul51 tunicii sale.

Mi-a fost cu neputinţă să mai îndur chinul unei voluptăţi atât de ameţitoare, şi aplecându-mă asupra gâtului ei, la hotarul de unde începea frumosu-i păr, îmi apăsai buzele într-o sărutare dulce ca mierea.

Atunci ea îşi întoarse capul şi, uitându-se la mine în timp ce-mi făcea cu ochiul, în mod provocator, îmi zise:

— Ei, şcolarule, aceste lucruri dulci îşi au amărăciunea lor. Fereşte-te de-a gusta prea mult din ele, ca să nu dai peste un necaz amar şi îndelungat!

— Ce tot spui, dragostea mea, când eu numai pentru o singură sărutare a ta, care-mi va îndulci viaţa, sunt gata să mă las fript, cât sunt de lung, pe jăraticul tău? Spunând acestea, o strânsei puternic în braţe şi începui s-o sărut Pasiunea mea deşteptând-o pe a sa, Fotis se ia la întrecere cu mine în drăgăstoase dezmierdări. Gura ei întredeschisă răspândea o respiraţie înmiresmată şi în nestăpânita-i dorinţă simţea o plăcere dulce ca nectarul să-şi atingă limba de a mea:

— Mor, strig eu, sau poate că am şi murit, dacă n-ai milă de mine! La aceste cuvinte, acoperindu-mă din nou cu sărutări, îmi răspunse:

— Nu pierde curajul, că şi eu te iubesc cu aceeaşi patimă şi primesc să devin roaba ta. Plăcerile noastre nu vor întârzia prea mult; cum se lasă seara, voi fi în camera ta de culcare. Pleacă aşadar şi te pregăteşte, căci toată noaptea vreau să lupt cu tine vitejeşte şi din toată inima!

După ce ne şoptirăm aceste cuvinte şi altele la fel, ne despărţirăm. Cam pe la prânz, primii din partea Byrrhenei câteva mici daruri: un purcel gras, cinci puicuţe şi un urcior de vin vechi, minunat. Chemând-o atunci pe Fotis, îi spun:

— Uite că Bacchus vine singur s-o încurajeze pe Venus şi să-i poarte armele. Să sorbim azi tot vinul acesta, care va alunga lânceda sfială ce ne-ar răci pornirile şi va aţâţa în noi înflăcărata putere a patimii. Nu de altă promisiune avea nevoie călătoria noastră pe marea iubirii pentru a petrece o noapte fără somn: untdelemn în lampă şi vin din belşug în cupe!

Restul zilei îl petrecui la baie şi după aceea la cină, la bunul meu Milo, unde eram invitat. Luând loc la o măsuţă mărunţică, artistic lucrată, mă feream cât puteam de privirile soţiei sale şi, aducându-mi aminte de poveştile Byrrhenei, îmi aruncam ochii asupra ei cu groază, ca şi cum aş fi privit lacul Avernus52. Dar mereu mă întorceam s-o privesc pe Fotis, care ne servea, şi apariţia ei îmi insufla numaidecât curaj.

Cum se făcu seară, Pamfila zise privind lampa:

— Ce ploaie cu găleata o să fie mâine!

La întrebarea bărbatului de unde ştia aceasta, ea îi răspunse că lampa i-o prevestea. La aceste vorbe, Milo izbucni în râs:

— Prin urmare, zise el, noi întreţinem o mare Sibilă53 în persoana lămpii noastre, care din focarul său, ca dintr-un observator, priveşte cu toată atenţia chiar soarele şi tot ce se petrece în regiunile cereşti!

— Acestea sunt primele cunoştinţe în materie de divinaţie, îi răspund eu, şi nu e de mirare că flacăra asta, deşi mică şi aprinsă de mâini omeneşti, dar având totuşi strânse legături de rudenie cu acel puternic foc ceresc54 din care s-a născut, ştie ea însăşi şi ne anunţă şi nouă, printr-o prevestire divină, ce trebuie să se întâmple pe bolta cerului. Şi la noi, în Corint, se află acum în trecere un caldeean55 care zăpăceşte tot oraşul cu răspunsurile sale uimitoare şi pentru câţiva gologani dezvăluie tainele destinului, arătând ce zi trebuie să alegi pentru a face o căsătorie fericită, pentru a pune o trainică temelie unei case, ce zi e prielnică unui negustor pentru încheierea unei afaceri, în ce zi un călător va găsi mai multă lume pe drum, sau care alta e mai potrivită pentru o călătorie pe mare. În sfârşit, eu însumi întrebându-l ce mi se va întâmpla în această călătorie, mi-a dat o mulţime de răspunsuri uimitoare şi foarte variate: ba că voi avea un renume nespus de strălucit, ba că voi deveni subiectul unei lungi poveşti, al unui basm de necrezut şi că voi ajunge eroul unei cărţi.

La acestea, Milo întrebă zâmbind:

— Ce înfăţişare are caldeeanul ăsta şi cum se numeşte?

— E înalt şi cam oacheş, răspunsei eu, şi se numeşte Diofane.

— El e, zise Milo, nici nu putea fi altul. Tot aşa, după ce făcuse şi aici la noi numeroase profeţii mai multor persoane şi câştigase nu câţiva gologani păcătoşi, ci sume însemnate, nenorocitul a fost urmărit de o soartă rea sau, mai aproape de adevăr, aş putea zice: crudă. Într-o zi, pe când era înconjurat de o mulţime numeroasă şi făcea profeţii celor adunaţi în preajma sa, se apropie de el un negustor numit Cerdon56, care dorea să-i ghicească o zi prielnică pentru călătoria ce trebuia să o facă. După ce Diofane îi arătă ziua aleasă, tocmai când celălalt scosese punga, împrăştiase banii şi numărase o sută de dinari pentru a plăti prezicerea, iată că un tinerel de familie bună, strecurându-se în spatele vrăjitorului, îl trase de manta şi, în clipa când acesta se întoarse, îl strânse în braţe şi-l sărută cu cea mai mare dragoste.

Diofane, după ce-l sărută şi el, îl pofti să stea lângă dânsul. Uimit şi adânc tulburat de această apariţie neaşteptată, uită de treaba pe care o făcea în acel moment. „E multă vreme de când te aşteptam. Când ai sosit?” îl întrebă el. „Ieri-seară, îi răspunse celălalt. Dar povesteşte-mi şi tu, frate, cum ai călătorit pe mare şi pe uscat, după ce-ai plecat grăbit din insula Eubeea.”

La aceste vorbe, Diofane, marele nostru caldeean, care nu-şi venise încă în fire din tulburarea sa, îi zise: „Duşmanii ţării noastre şi toţi duşmanii mei aibă parte de o călătorie atât de îngrozitoare ca a mea! Ulise n-a păţit-o mai rău, căci corabia care ne purta, zguduită de furtuni care o învârteau pe loc în toate chipurile, îşi pierdu amândouă cârmele57 şi, aruncată cu putere spre ţărmul opus, se scufundă numaidecât, iar noi abia scăparăm înot. Am pierdut totul. Ceea ce-am adunat mai târziu, mulţumită milostivirii unor necunoscuţi sau bunăvoinţei prietenilor noştri, a ajuns prada unei bande de hoţi şi singurul meu frate, Arignotus, încercând să opună rezistenţă cutezanţei lor, a fost ucis chiar sub ochii mei.”

Pe când el povestea toate acestea plin de obidă, Cerdon, negustorul, pune mâna pe banii pe care-i destinase pentru plata prezicerii şi se face nevăzut. Numai atunci Diofane, deşteptându-se ca dintr-un somn adânc, îşi dădu seama de paguba pe care i-o adusese nesocotinţa sa, mai ales când ne văzu pe toţi câţi eram în jurul lui izbucnind în hohote de râs.

Dar, în sfârşit, Lucius, să-ţi ajute cerul ca cel puţin dumitale caldeeanul să-ţi fi spus curatul adevăr! Îţi urez să fii fericit şi să-ţi urmezi călătoria cu bine şi noroc.

În timpul acestei flecăreli a lui Milo, care nu se mai sfârşea, eu oftam încet şi mă mâniam grozav pe mine însumi, pentru că, începând singur o conversaţie plictisitoare, pierdeam o bună parte a serii şi cele mai delicioase plăceri ale ei. În sfârşit, lăsând la o parte orice ruşine, îi spun lui Milo:

— Diofane ăsta împace-se cu soarta sa şi n-are decât să se ducă din nou să-şi pună în primejdie, pe uscat şi pe apă, tot ce câştigă înşelând popoarele, dar mie, care tot mai simt oboseala de ieri, dă-mi voie, te rog, să mă duc la culcare mai devreme.

Luându-mi apoi rămas-bun de la el, mă duc în camera mea, unde găsesc aranjată o cină foarte plăcută. Într-adevăr, servitorilor li se pregătiseră aşternuturile pe jos, cât mai departe de uşa mea, fără îndoială, pentru ca vorbele noastre de dragoste să n-aibă alt martor decât noaptea. Lângă patul meu se afla o mescioară, pe care erau mâncări foarte îmbietoare, rămase de la masa de seară, şi două pahare destul de mari, pe jumătate pline cu vin, de-abia turnat, care mai puteau primi exact o cantitate egală de apă; alături era un urcior, care la gâtul său destupat cu o teslă58, avea o deschizătură mare şi piezişă, ca vinul să poată fi turnat mai uşor: într-un cuvânt, primele pregătiri de luptă ale iubirii.

Tocmai mă aşezasem pe pat, când iată că iubita mea Fotis, care o culcase pe stăpâna ei, se apropie de mine aducându-mi buchete de trandafiri şi având poalele rochiei pline de petale de trandafir scuturate. Ea mă strânge cu putere la pieptul ei şi mă sărută cu dragoste, îmi încunună capul cu coroniţe şi presară peste mine flori şi deodată, punând mâna pe un pahar şi turnând în el apă caldă59, mi-l întinde să beau. Dar mai înainte de a-l fi băut până la fund, mi-l luă încet de la gură, bău restul în mici înghiţituri, apoi urmară al doilea şi al treilea pahar, pline până sus, şi multe altele unul după altul. În curând mă îmbătai, şi cu mintea tulburată şi tot trupul răscolit şi chinuit de dorinţe arzătoare îmi dau la o parte tunica până în partea de jos a pântecelui şi, arătând lui Fotis a mea că nu pot îndura chinul iubirii, îi spun:

— Ai milă de mine şi grăbeşte-te să-mi vii în ajutor, căci după cum vezi, sunt pregătit pentru încăierarea care se apropie, luptă pe care tu mi-ai declarat-o fără intervenţia fecialului60, atunci când crudul Cupidon m-a străpuns până în străfundul inimii cu prima lui săgeată! Şi eu mi-am încordat arcul, la rândul meu, cu o opinteală atât de straşnică încât tare mă tem să nu mi se rupă coarda întinsă la maximum. Dar, pentru ca plăcerea să-mi fie mai deplină, despleteşte-ţi părul şi lasă-l să cadă în valuri şi să fluture în voie în timpul plăcutelor noastre îmbrăţişări.

Ea strânge masa degrabă. Apoi, lepădând orice veşmânt de pe ea şi despletindu-şi părul ca să dea mai mult farmec desfătărilor noastre, am avut înaintea ochilor graţiosul chip al Venerei umblând pe valurile mării. Şi cu mica-i palmă trandafirie acoperindu-şi puţin păroasa-i ruşine femeiască, mai degrabă părea că ţine să şi-o arate decât să o ascundă din pudoare.

— La luptă, zise ea, şi luptă vitejeşte, că n-am de gând să bat în retragere! Hai, apropie-te şi luptă făţiş dacă eşti într-adevăr bărbat, atacă cu putere şi ucide, fiindcă vei muri la rândul tău. E o luptă care nu suferă nici o amânare!

Spunând aceasta, ea se urcă în patul meu, se culcă tiptil peste mine şi, supunându-şi mlădioasa şiră a spinării unor salturi rapide precum şi unor mişcări pătimaşe, mă sătură pe deplin cu darurile Venerei săltăreţe. Într-un târziu, cu sufletele obosite, cu trupurile sfârşite de o dulce moleşeală, căzurăm amândoi în acelaşi timp unul în braţele celuilalt, abia mai respirând. Aceste lupte şi altele la fel le continuarăm până începu să se lumineze de ziuă, fără să ne fi trecut prin minte să dormim câtuşi de puţin. Înviorând cu vin din când în când oboseala noastră, pasiunea ni se deştepta şi plăcerile reîncepeau. Apoi luând această noapte ca model adăugarăm mai multe altele la fel.

Din întâmplare, într-o zi, Byrrhena stărui foarte mult să vin să cinez la ea, şi, deşi m-am scuzat cât am putut mai bine, ea nu voi să admită nici o scuză. Trebuia, deci, să mă duc să vorbesc cu Fotis şi s-o întreb dacă consimte, de parcă aş fi aşteptat un semn prevestitor. Deşi-i părea rău că trebuie să mă despart de ea, fie chiar şi numai pentru câteva clipe, îmi acordă totuşi cu bunăvoinţă un scurt concediu de la datoria mea amoroasă.

— Dar, cel puţin, îmi zise ea, ai grijă să te întorci mai devreme de la masă, căci o bandă furioasă de tineri nobili tulbură liniştea publică şi ai să vezi ici şi colo oameni ucişi zăcând în mijlocul străzilor. Trupele guvernatorului sunt prea departe şi nu pot scăpa oraşul de această mare pacoste. În adevăr, situaţia ta strălucită şi chiar dispreţul ce se arată aici unui călător străin ar putea să te expună vreunei curse.

— Fii fără grijă, draga mea Fotis, îi spun eu, fiindcă în afară de faptul că aş prefera oricărui alt ospăţ plăcerile noastre, te asigur că voi avea toată grija să-ţi alung şi această teamă, întorcându-mă repede la tine. De altfel, nu mă voi duce singur, ci având la brâu sabia de care nu mă despart niciodată, aşa că voi avea cu ce să-mi apăr viaţa!

Astfel înarmat, mă duc la ospăţul acela, unde am găsit un mare număr de invitaţi, care alcătuiau elita oraşului, fiindcă Byrrhena făcea parte din societatea nobilă. Paturile, foarte luxoase, din lemn de tuia cu încrustaţii de fildeş, erau acoperite cu învelitori brodate în aur. Erau o mulţime de cupe mari de băut, pe cât de elegante şi variate ca formă, pe atât de unice prin valoarea lor. Ici, sticla era împodobită cu figuri artistice lucrate-n relief, colo strălucea cristalul fără cel mai mic cusur, mai încolo era argintul strălucitor şi aurul care-ţi luau vederea şi mai puteai vedea până şi cupe de ambră, admirabil cioplite, ca pietrele preţioase, în sfârşit, tot ce depăşeşte orice închipuire se găsea adunat acolo. Mai mulţi sclavi-sufragii61 tare frumos îmbrăcaţi serveau în cel mai graţios chip nenumărate feluri de mâncări; paharnici tineri, cu părul ondulat şi elegant îmbrăcaţi62, turnau aproape în fiecare clipă vin vechi în cupe făcute fiecare dintr-o piatră preţioasă. În curând se aprind luminile, vorbele ce se spun de obicei la masă se înmulţesc; s-a râs mult şi glume bune şi cuvinte înţepătoare zboară dintr-o parte şi din alta.

Atunci Byrrhena mă întreabă:

— Cum te simţi în ţara noastră? Pe cât ştiu eu, noi întrecem cu mult toate oraşele prin templele, băile şi toate celelalte edificii ale noastre. În afară de asta, la noi se găsesc din belşug obiectele necesare vieţii. Cel care caută odihna, e liber să trăiască după plac, străinul care vine după afaceri găseşte aici toată îmbulzeala de la Roma, dacă e om liniştit, se bucură de o linişte deplină, ca la ţară. Într-un cuvânt, oraşul nostru este un loc de desfătare pentru toată provincia!

— Aveţi dreptate, doamnă, îi răspunsei eu. Nicăieri nu m-am socotit mai liber decât aici, dar mă tem foarte mult de capcanele ascunse şi de neînlăturat ale vrăjitoriei. Se spune că aici lăcaşurile morţilor nu sunt în siguranţă, fiindcă şi din morminte şi de pe ruguri se iau unele resturi şi bucăţi de cadavre spre a se pregăti celor vii o moarte îngrozitoare. Vrăjitoare bătrâne, chiar în scurtul timp când se fac pregătirile de înmormântare ale unui răposat, zboară cu o repeziciune de pasăre să-i răpească trupul înainte ca alţii să-l fi îngropat.

— Ba mai mult, adăugă un altul, aici nici cei vii nu sunt cruţaţi. Unuia, nu ştiu cui, i s-a întâmplat ceva asemănător: a fost mutilat şi cu totul desfigurat.

La aceste cuvinte, toţi oaspeţii izbucniră fără ruşine în hohote de râs ce nu se mai sfârşeau şi toate feţele şi toate privirile se îndreptau către un ins ce sta culcat mai la o parte, într-un colţ al sălii. Ruşinat de îndărătnicia cu care-l priveau toţi, mormăi ceva necăjit şi voi să se ridice şi să plece.

— Nu, dragul meu Telyfron, îi zise Byrrhena, stai puţin şi, cu luată bunăvoinţa ta obişnuită, mai spune-ne o dată povestea-ţi, pentru ca şi fiul meu Lucius să aibă marea plăcere s-o audă din gura ta.

— E adevărat, doamnă, zise el, pe dumneavoastră nu vă părăseşte niciodată sentimentul divinei bunătăţi, dar n-aş mai putea suporta obrăznicia unora!

Răspunzându-i astfel, era foarte emoţionat. Totuşi, după multe stăruinţe, după multe jurăminte pe tot ce avea mai scump în lume, Byrrhena reuşi să-l facă să vorbească, în ciuda împotrivirii lui.

Atunci, îngrămădind o parte din învelitorile patului una peste alta, Telyfron făcu din ele un morman pe care să-şi rezeme cotul şi se ridică în pat numai pe jumătate. Apoi întinse mâna dreaptă, şi-şi aşeză degetele în felul oratorilor, adică îşi îndoi ultimele două degete, ridicând în sus pe celelalte şi ameninţând, ca să zic aşa, cu degetul cel mare; pe urmă, zâmbind mulţumit, începu să povestească:

— Eram minor când am plecat din Milet să asist la jocurile olimpice şi aveam o mare dorinţă să vizitez şi oraşele din această provincie vestită63. După ce-am străbătut toată Tesalia, ajunsei la Larissa, vai! Spre nenorocirea mea. Pe când rătăceam în toate părţile, căutând mijloace de a-mi uşura marea lipsă în care mă aflam, fiindcă banii mei de drum erau aproape pe sfârşite, zăresc în mijlocul unei pieţe un bătrân înalt. Era cocoţat pe o bornă şi striga în gura mare: „Cine vrea să păzească un mort? Să spună cât cere!” Atunci, adresându-mă primului trecător, îl întrebai: „Ce înseamnă asta? Cum? Pe-aici morţii au obiceiul să fugă?” „Taci, îmi spuse el. Eşti foarte tânăr şi străin, şi prin urmare nu-ţi dai seama că te afli în Tesalia, unde vrăjitoarele rup cu dinţii bucăţi din chipurile morţilor, pe care le folosesc în îndeletnicirile lor magice.” „Şi cum se face, mă rog, această pază a morţilor?” îl întrebai la rândul meu. „Mai întâi, răspunse el, trebuie să veghezi toată noaptea cu cea mai mare atenţie, având ochii la pândă şi bine deschişi, necontenit aţintiţi asupra cadavrului, fără să-i îndepărtezi, sau chiar să-i întorci o clipă în altă parte, fiindcă aceste blestemate vrăjitoare se schimbă în tot felul de animale, se strecoară târându-se pe furiş, şi ar fi în stare să înşele uşor chiar ochii Soarelui şi ai Dreptăţii64. Ce-i drept, ele iau chip de păsări, de câini, de şoareci şi chiar de muşte. Apoi, prin farmecele lor îngrozitoare, îngroapă pe păzitor în somn. Nimeni n-ar putea înşira chiar toate vicleşugurile pe care le născocesc aceste nelegiuite femei cu marea lor putere de închipuire. Şi cu toate acestea, pentru un serviciu aşa de periculos, nu se oferă în general o plată mai mare de patru sau şase monede de aur. Ei! Dar… era cât p-aci să uit! Dacă, dimineaţă, păzitorul nu dă în primire corpul întreg, tot ceea ce s-a tăiat sau lipseşte din el e nevoit să înlocuiască cu o bucată egală de came ce i se taie din obraz.”

Aflând toate acestea, îmi iau inima-n dinţi şi, apropiindu-mă numaidecât de crainic, îi zic: „încetează acum de-a mai striga! Iată păzitorul gata găsit, să vedem preţul!” „Vei primi zece monede de aur65, dar ia seama, tinere, să aperi bine cadavrul de aceste Harpii66 viclene, căci e fiul unuia din fruntaşii oraşului nostru!” „Vorbe de prisos, îi răspund eu, asta-i o nimica toată! Eu sunt un om de fier, nu dorm niciodată; am o vedere mai pătrunzătoare chiar decât a lui Lynceus67 sau a lui Argus68, într-un cuvânt sunt numai ochi!”

Nici nu terminasem bine vorba şi el mă conduse îndată la o casă, unde printr-o uşă dosnică, fiindcă cea mare era închisă, mă introduse într-o cameră întunecoasă cu ferestrele oblonite. Îmi arătă o doamnă care plângea, îmbrăcată în negru; apoi, apropiindu-se de ea: „Omul ăsta, îi spune el, s-a prezentat fără teamă şi s-a angajat cu plată să păzească corpul soţului tău”. Atunci văduva, dând la o parte părul care-i cădea pe faţă din amândouă părţile şi arătând un chip foarte frumos chiar în durerea ei, îşi ridică ochii spre mine. „Te rog, fierbinte, îmi zise ea, vezi să-ţi îndeplineşti serviciul cu toată luarea-aminte cu putinţă.” „Fiţi fără grijă, îi răspund eu, numai să-mi daţi un modest supliment de plată.”

Căzurăm la învoială şi, ridicându-se repede, mă conduse într-o altă cameră, unde se găsea cadavrul acoperit cu un giulgiu orbitor de alb. După ce se introduseră şapte persoane, ce aveau să servească drept martori, ea însăşi dezveleşte mortul cu mâna ei şi la vederea lui, ochii i se umplu de lacrimi ce nu mai conteneau; apoi, luând ca martori pe cei de faţă, începe să arate cu cea mai mare exactitate, unul câte unul, toate mădularele, ţinute până atunci dinadins acoperite, şi unul dintre ei le însemna într-un registru. „Iată, zise ea, nasul e întreg, ochii sunt în bună stare, urechile de asemenea, buzele sunt neatinse şi din bărbie nu lipseşte nimic. Cercetaţi, vă rog, bunii mei cetăţeni, şi întăriţi acestea cu mărturia voastră!” După ce spuse aceste cuvinte şi inventarul fu semnat, voi să se retragă.

Dar eu am oprit-o: „Doamnă, îi spun eu, porunciţi să mi se dea tot ce trebuie pentru serviciul meu.” „Şi ce anume?” întrebă ea. „O lampă mare, îi răspund eu, untdelemn îndeajuns ca să am lumină până la ziuă, apă caldă, câteva urcioare cu vin, un pahar şi o farfurie plină cu rămăşiţele de la masa de aseară.”

Atunci, clătinând din cap: „Fugi, îmi zise ea, eşti un neobrăzat. Auzi! Într-o casă cufundată în jale, să ceri rămăşiţe de mâncare, când de-atâtea zile aici nu s-a zărit nici o urmă de fum! Crezi c-ai venit aici să benchetuieşti? Mai degrabă ar trebui să verşi lacrimi şi să iei o înfăţişare de tristeţe, potrivită locului unde te afli!” Spunând aceste cuvinte, se întoarse către servitoarea sa: „Myrrhina, îi spuse ea, dă-i numaidecât o lampă şi untdelemn şi, după ce-l vei fi încuiat în cameră pe păzitor, pleacă repede de acolo şi caută-ţi de treabă”.

Astfel, rămas singur ca să ţin tovărăşie mortului, mă frecam la ochi, pe care voiam să-i deprind cu vegherea şi din când în când cântam ca să mă liniştesc. Iată că vine amurgul, apoi, noaptea înaintată, apoi ora celui mai adânc somn, în sfârşit miezul nopţii. Mă simţeam cu totul cuprins de o spaimă care creştea în fiecare clipă, când deodată o nevăstuică, intrând pe nesimţite şi târându-se, se opri în faţa mea şi-mi aruncă o privire atât de pătrunzătoare, încât un animal aşa de mic, dar atât de îndrăzneţ, mă umplu de groază. În sfârşit îi spusei: „De ce nu pleci, dobitoc spurcat, de ce nu te ascunzi la şoriceii tăi, la semenii tăi, mai înainte de a cunoaşte din propria-ţi experienţă năprasnica dezlănţuire a puterii mele? De ce nu pleci?”

Nevăstuică întoarse spatele şi dispăru numaidecât din cameră. Nu trecu însă mult şi deodată căzui într-un somn adânc69, încât nici chiar zeul de la Delfi70, n-ar fi putut deosebi uşor care dintre cele două trupuri întinse era mortul. Astfel, lipsit de cunoştinţă şi având eu însumi nevoie de un alt păzitor, eram acolo aproape ca şi cum n-aş fi fost.

Alaiul orătăniilor cu creste din vecinătate tocmai anunţa cu mare zgomot încetarea nopţii. În sfârşit, mă deşteptai brusc şi îngrozit de spaimă alerg la cadavru; apropii lampa şi descoperindu-i faţa, încep să examinez cu de-amănuntul chipul pe care-l primisem întreg. Deodată sărmana soţie, nespus de îngrijorată şi plângând, se repede înăuntru, urmată de martorii din ajun, se aruncă imediat asupra trupului şi după ce-l acoperă îndelung cu sărutări îl cercetează-n întregime, la lumină, după inventar. Apoi, întorcându-se, chemă pe administratorul ei, Filodespotus, şi-i ordonă să plătească fără întârziere acestui paznic aşa de bun suma ce i se cuvenea, ceea ce se făcu îndată. „Tinere, îmi zise ea după aceea, îţi sunt foarte recunoscătoare, şi pentru zelul cu care ţi-ai îndeplinit serviciul, te voi socoti de aci înainte în numărul prietenilor mei!”

Încântat de acest câştig neaşteptat şi zăpăcit de strălucitoarele monede de aur, pe care le vânturam dintr-o mână într-alta, i-am zis: „Ba nu, doamnă, mai degrabă socoteşte-mă ca pe unul dintre servitorii dumitale, şi ori de câte ori vei mai avea nevoie de serviciile mele, porunceşte cu toată încrederea!”

Nici nu terminasem bine acest cuvinte că toţi prietenii ei mă copleşesc cu blesteme ca pe o cobe71, şi, apucând tot ce le venea la îndemână, se iau după mine. Unul mă loveşte cu pumnii în obraz, altul îmi zdrobeşte umerii cu coatele, alţii îmi frâng coastele cu mâini vrăjmaşe, îmi dau lovituri de picior, îmi smulg părul, îmi sfâşie hainele. Astfel, asemenea tânărului şi orgoliosului Aonian72, sau cântăreţului inspirat73, gloria muntelui Pimpla, mă aruncară afară din casă schilodit şi făcut bucăţi.

În timp ce, în strada cea mai apropiată, venindu-mi în fire, îmi reaminteam, dar prea târziu, de vorbele nechibzuite şi cobitoare rostite de mine şi recunoşteam că pe bună dreptate aş fi meritat mai multe lovituri, ultimele bocete şi ultimele chemări de rămas-bun se terminaseră. Mortul fusese deja pornit din casă şi după obiceiul tradiţional, fiindcă era dintr-o familie foarte nobilă, impozantul cortegiu funebru era condus prin piaţa publică. Deodată, un bătrân îmbrăcat în negru vine în fuga mare lângă mort; faţa lui adânc mâhnită era scăldată în lacrimi şi-şi smulgea bogatu-i păr alb. Cu amândouă mâinile el cuprinde patul funebru şi cu glas în adevăr puternic, dar des întrerupt de suspine, zise: „Pe tot ce aveţi mai scump, cetăţeni, în numele pietăţii publice, răzbunaţi uciderea unui concetăţean al vostru şi pedepsiţi cu cea mai mare asprime pe această ticăloasă şi criminală femeie, care s-a făcut vinovată de cea mai groaznică nelegiuire. Căci ea, şi nimeni altul, l-a otrăvit pe acest nefericit tânăr, fiul surorii mele, în vederea unei iubiri adultere şi spre a pune mâna pe moştenire!”

Astfel vorbi bătrânul şi, trecând de la unul la altul, repeta fiecăruia tânguielile şi plânsetele sale. În acest timp, poporul de rând se aprinde de mânie şi, crima părându-i verosimilă, era pornit să creadă uşor acuzaţia. Toţi cer în gura mare torţe, caută pietre, asmut pe cei mai tineri să ucidă femeia. Dar ea, vărsând lacrimi prefăcute şi jurându-se pe toţi zeii în cel mai solemn chip cu putinţă, tăgăduieşte o crimă atât de îngrozitoare.

„Ei bine, zise atunci bătrânul, să lăsăm providenţei divine grija de a descoperi adevărul. Avem aici un egiptean numit Zatchlas, proroc de frunte, care, pentru o sumă foarte mare s-a învoit să readucă pentru puţin timp sufletul defunctului din Infern şi să recheme la viaţă acest corp după moartea sa.”

Spunând acestea, aduce în mijlocul mulţimii un tânăr îmbrăcat într-o manta scurtă din pânză de în, încălţat cu nişte sandale uşoare, împletite din mici fâşii de frunze de palmier şi cu capul complet ras74. Sărutându-i îndelung mâinile şi cuprinzându-i chiar genunchii cu braţele75: „Ai milă de noi, divine pontif, îi zise el, ai milă de noi! Te rog fierbinte, pe astrele cerului, pe divinităţile Infernului, pe elementele din care e alcătuit universul, pe tăcerea nopţilor, pe sanctuarele de lângă oraşul Coptos, pe revărsarea apelor Nilului76, pe misterele de la Memfis, pe sistrele77 din Pharos! Aruncă puţină lumină în aceşti ochi închişi pe veci şi lasă-i o clipă să se bucure de razele soarelui. Noi nu ne împotrivim şi nu refuzăm pământului prada sa, dar cerem pentru acest mort câteva clipe de viaţă, numai pentru mângâierea noastră de a-l fi răzbunat.”

Profetul, făcut binevoitor prin această invocaţie, pune de trei ori o anumită iarbă pe gura mortului şi o alta pe piept. Apoi, întorcându-se spre răsărit, se roagă încet augustului soare, care-şi urma drumul pe bolta cerească. Prin această scenă impunătoare el atrage atenţia tuturor celor prezenţi asupra marii minuni ce avea să se producă.

Eu mă amestec în mulţime şi, aşezându-mă chiar în spatele patului mortuar, pe un stâlp de piatră mai înalt, privesc totul cu cel mai viu interes. Numaidecât, pulsul începe să bată, corpul să se umple de viaţă; cadavrul tânărului se ridică şi vorbeşte: „Vai! De ce mă rechemaţi la funcţiile unei vieţi de o clipă, după ce am băut din apa Lethei, acum când pluteam pe mlaştinile Stixului? Încetează, te rog, încetează şi lasă-mă să-mi găsesc odihna mormântului.” Acestea au fost cuvintele care au ieşit din gura cadavrului, dar profetul, aprinzându-se din ce în ce mai mult, zise: „Nu, arată poporului tot ce s-a petrecut, şi dezvăluie taina morţii tale. Crezi tu că vrăjile mele n-au putere să cheme Furiile şi că nu pot să pun la caznă membrele tale obosite?”

Înviatul, reluând atunci cuvântul din patul lui, se adresează poporului cu un geamăt adânc: „Da, zise el, viclenele uneltiri ale noii mele soţii m-au ucis şi, victimă a unei băuturi mortale, am cedat patul meu cald încă unui adulter!”

Atunci demna lui soţie, cu o mare prezenţă de spirit şi cu o îndrăzneală la înălţimea situaţiei, respinge în mod hotărât acuzaţiile soţului, susţinând în mod nelegiuit că sunt curate născociri. Poporul se aprinde, însufleţit de sentimente diferite. Unii spuneau că femeia e o criminală şi că trebuie numaidecât îngropată de vie împreună cu corpul soţului ei, alţii susţineau că nu trebuie să se dea crezare minciunilor unui cadavru.

Dar orice şovăire se risipi, când tânărul continuă: „E curatul adevăr, spuse el, gemând din nou mai tare, am să vă dau dovadă cum nu se poate mai vădită, am să vă arăt o întâmplare pe care, fireşte, nimeni altul n-a putut s-o cunoască în afară de mine. Căci pe când acest neadormit paznic – şi mă arăta cu degetul pe mine – îmi păzea trupul cu cea mai mare grijă, vrăjitoare bătrâne încercară să se apropie de cadavrul meu. În acest scop, ele îşi schimbară forma în mai multe rânduri, dar în zadar; neputând să înşele zelul şi vigilenţa paznicului meu, împrăştiară în cele din urmă asupra lui un nor de somn şi-l îngropară într-un somn adânc. Apoi, începând să mă cheme pe nume, ele n-au încetat de a mă striga decât atunci când corpul meu înţepenit şi membrele-mi îngheţate începură, după încete şi anevoioase sforţări, să se supună vrăjilor lor. El, ca unul care într-adevăr era viu, dar care numai în somn avea înfăţişarea unui mort, auzind că este chemat căci – el are acelaşi nume ca şi mine – se deşteptă, neştiind ce era şi, pornind ca o umbră neînsufleţită, ajunge la uşa camerei. Deşi foarte bine închisă, totuşi printr-o gaură ce se afla acolo, ele îi tăiară mai întâi nasul, apoi urechile şi în locul meu suferi el aceste amputări. Şi pentru ca aceste operaţiuni să rămână necunoscute, vrăjitoarele îi plăsmuiră din ceară nişte urechi asemănătoare cu ale lui şi le lipiră exact în locul celor tăiate şi de asemenea îi făcură un nas la fel cu al lui. Ei bine, acum aveţi în faţa voastră pe acest nenorocit care a fost plătit nu pentru vigilenţă, ci pentru mutilarea lui.”

Înspăimântat de aceste cuvinte, vreau să mă conving de adevărul acestei nenorocite întâmplări. Pun mâna pe nas şi rămân cu el în mână, îmi pipăi urechile şi ele se dezlipesc. Atunci, văzând că toţi mă arată cu degetele, că toţi întorc capul spre mine şi că râsetele erau gata să izbucnească, mă strecor neobservat printre picioarele celor care mă înconjurau şi fug scăldat într-o sudoare rece. Astfel, desfigurat şi expus ridicolului, n-am mai avut curajul să mă întorc în patria şi la familia mea. Rana urechilor am ascuns-o cu părul pe care l-am lăsat să-mi cadă pe tâmple, iar sluţenia nasului am acoperit-o destul de bine cu bucăţica asta de pânză pe care o vedeţi lipită acolo.

Îndată ce Telyfron îşi termină povestirea, oaspeţii, ameţiţi de băutură, izbucnesc din nou în hohote de râs, şi în timp ce marii beţivani cer să se golească în cinstea zeului Râsului cupele obişnuite, Byrrhena mi se adresează astfel:

— Mâine e o zi mare şi o sărbătoare solemnă, e aniversarea întemeierii oraşului nostru, şi în această zi noi suntem singurul popor pe pământ care, prin ceremonii vesele şi distractive, invocăm bunăvoinţa augustului zeu al Râsului78. Prezenţa ta va face mai plăcută pentru noi această sărbătoare. O, cât aş dori ca tu, cu bunul tău spirit, să găseşti vreun subiect de râs pentru sărbătorirea zeului, ca să facem cât mai plăcută şi mai deplină cinstirea pe care o aducem divinităţii lui atât de puternice!

— Foarte bine, doamnă, îi spun eu, dorinţa dumitale va fi împlinită, dar, o, de-aş putea găsi vreo idee pe care să mi-o inspire cu generozitate un zeu atât de puternic! După aceasta, sluga mea înştiinţându-mă că se făcuse târziu, mă ridic numaidecât, ameţit de băutură eu însumi, salut grăbit pe Byrrhena şi cu un pas şovăitor iau drumul spre casă.

Dar în prima piaţă prin care am trecut, deodată, stârnindu-se vântul şi stingând lumina cu care ne călăuzeam paşii, ne-a fost foarte greu să ieşim din această întunecime neaşteptată şi numai după ce ne-am zdrobit degetele picioarelor de toate pietrele drumului, ajungem în sfârşit la gazda noastră, rupţi de oboseală.

Când ne apropiam de casă, strâns lipiţi unul de altul, iată că trei indivizi voinici şi largi în spate se reped cu toată puterea asupra porţii noastre, şi nu numai că nu se sperie câtuşi de puţin de prezenţa noastră, ci dimpotrivă, care mai de care se silea s-o spargă cu lovituri dese şi violente, încât nouă, şi mie, mai ales, mi s-a părut că erau nişte adevăraţi tâlhari şi încă din cei mai furioşi. Într-o clipă scot de sub manta sabia pe care o ţineam ascunsă acolo pentru cazuri de acest fel şi, repezindu-mă fără şovăire în mijlocul bandiţilor, pe măsură ce ei veneau spre mine, ca să mi se împotrivească, le înfig adânc sabia în pântece până când, în sfârşit ciuruiţi de adânci şi de numeroase răni, şi-au dat sufletul chiar la picioarele mele. Zgomotul luptei deşteptase pe Fotis şi eu, găsind uşa deschisă, mă strecor în casă, gâfâind şi ud leoarcă de sudoare. În sfârşit, istovit de uciderea succesivă a acestor trei îndârjiţi tâlhari care făceau cât întreitul Gerion79, mă aruncai în pat şi adormii numaidecât.