Note

9 E caduceul lui Esculap, descris astfel, noduros şi acoperit cu mici crengi, ca o aluzie la greutăţile medicinii. Şarpele şi câinele sunt consacraţi acestui zeu.

10 Oraş în Ahaia, în golful Corintului.

11 Oraş situat pe versantul septentrional al muntelui Oeta, deosebit de înfloritor sub Hadrian.

12 La cei vechi era obiceiul ca morţii, după ce li s-au închis ochii şi înainte de a fi arşi pe rug, să fie strigaţi de rude de trei ori pe nume (conclamatus).

13 În original iuridicus, denumire purtată de patru înalţi funcţionari din întreaga Italie, cu împu terniciri administrative şi judiciare.

14 Prin acest trofeu Socrate se arată pe el însuşi.

15 Oraş în Tesalia, situat pe fluviul Peneu. Pasiunea romanilor pentru luptele cu gladiatori i-a molipsit şi pe greci.

16 Adică: Părăseşte acest ton tragic, încetează de a glumi. (În teatrul roman cortina nu se cobora ca la noi, ea se ridica de sub pământ. La începutul piesei o coborau şi la sfârşit o ridicau.)

17 Orientală şi Occidentală. Anticii denumeau Etiopia nu numai regiunea situată la sud de Egipt şi corespunzând aproximativ Etiopiei actuale, ci şi ţinuturile care se întindeau de-a lungul Africii Centrale până la Niger şi ocean.

18 Cei vechi, fără să cunoască sfericitatea pământului, îl credeau împărţit în două emisfere plane: una septentrională şi alta meridională. Cei care locuiau una din aceste emisfere erau numiţi antihtones (antipozi), adică cu picioarele spre picioarele celorlalţi, în raport cu aceia care locuiau cealaltă emisferă.

19 Tradiţie larg răspândită în antichitate, consemnată şi de naturalistul Pliniu (Istoria naturală, VIII, 28).

20 Gestaţia femelei elefantului durează 22 de luni şi nu doi ani, cum susţine Artistotel sau zece ani, potrivit credinţelor populare.

21 Aluzie la una din vrăjitoreştile isprăvi ale Medeei. Fiindcă bărbatul ei, Iason, luase în căsătorie pe fiica lui Creon, regele Corintului, ea se răzbună trimiţând rivalei sale în dar de nuntă o coroană făcută din materiale inflamabile, care aprinseră dintr-o dată palatul regelui şi provocară un incendiu distrugător.

22 Tânărul şi chipeşul vânător pe care Diana, în tăcerea nopţii, îl vizita pe muntele Latmus, sărutându-l în timpul somnului.

23 Forma latinească, obţinută prin intermediul etruscului catamite, a numelui lui Ganymede, frumosul prinţişor troian, răpit de Zeus care l-a făcut paharnic al zeilor.

24 Ele sfâşiaseră pe Penteu, rege al Tebei, pentru că dispreţuise cultul lui Bacchus.

25 E un rest de milă din partea Meroei, pentru sufletul nenorocitului Socrate, care ar fi rămas rătăcitor pe malurile Cocitului, fără să-l poată trece, dacă trupul său n-ar fi fost îngropat.

26 La jertfele romanilor, carnea animalelor înjunghiate era separată de măruntaiele (ficatul, plămânii şi inima) care erau examinate de haruspici.

27 Conform legislaţiei imperiale, numai sclavii şi oamenii de rând erau sortiţi crucificării. Aristomene nu făcea aşadar parte din tagma privilegiaţilor, scutiţi de pedepse josnice şi umilitoare.

28 Adică un cap fără creier, bostanul fiind gol pe dinăuntru.

29 Era un soi de pat de campanie. Cadrul lui era înfăşurat cu frânghii sau cu chingi de pânză peste care se punea salteaua.

30 În original Lamiae – jumătate femei şi jumătate păsări – care ademeneau copiii şi îi omorau, sugându-le sângele ca vampirii.

31 Aceeaşi constatare o face Cicero într-o lucrare a sa despre arta de a prezice viitorul, reluând explicaţia dată de către Platon acestui fapt în Republica (IX, p. 571).

32 Raritatea trecătorilor micşora şansa lui Aristomene de a avea martori oculari care să-l dezvinovăţească de crimă.

33 Descântecul rostit de Panthia în apariţia ei de la han îşi face efectul magic.

34 În text e pomerum, spaţiu gol situat înlăuntrul şi în afara zidurilor oraşului, loc sfinţit unde nu era permis să clădeşti.

35 Femeile din Grecia antică nu serveau masa împreună cu soţii lor. Dar când mâncau uneori cu soţii lor, ele erau aşezate la picioarele acestora.

36 Fiul lui Egeu şi tatăl lui Hipolit. Printre faptele sale eroice se numără şi uciderea Minotaurului adăpostit în labirintul cretan, scutindu-şi astfel cetatea de plata omenescului tribut datorat regelui Minos. A domnit la Atena după moartea lui Egeu.

37 Deşi foarte săracă, l-a adăpostit în coliba ei pe Teseu în noaptea care a precedat vânătoarea taurului din Marathon. Găsind-o moartă la întoarcerea lui victorioasă, eroul a înălţat în amintirea Hecalei un sanctuar lui Zeus.

38 Fascele (semnul autorităţii înalţilor magistraţi romani, purtate de lictori) nu figurau îndeobşte printre atributele edililor municipali.

39 Praefactus annonae – la Roma, avea sarcina aprovizionării oraşului cu alimente, mai ales cerealiere. Aici este vorba de un inspector al pieţii, un agoranom, termen tradus de scriitorii greci prin acela de edil.

40 Fără îndoială un bătrân servitor al familiei, care-l cunoscuse pe Lucius, copil.

41 Aici cuvântul mamă e un termen de respect, după cum se va vedea din cele ce urmează.

42 Şi tatăl lui Apuleius a fost magistrat în Madaura (duumvir).

43 În original „palmaris dea” – zeiţa care poartă ramuri de palmier, simbolul biruinţei. Apuleius descrie aici statuia Victoriei, sculptată de Nikeratos din Pergam, cu prilejul izbânzii lui Eumene I asupra lui Antiochus I Soter la Sardes (261 î. Hr.).

44 Nepotul lui Cadmus, regele Tebei, plecat la vânătoare, a surprins-o pe Diana, zeiţa feciorelnică, pe când se scălda şi, drept pedeapsă, a fost preschimbat în cerb şi sfâşiat de propriii lui ogari.

45 În elină Pamfila înseamnă Atotiubitoarea.

46 Magia antică era strâns legată de cultul şi evocarea morţilor, precum şi de divinităţile subpământene.

47 În text se face aluzie la un obicei inexistent la noi. Textul original e următorul: „Mă îndrept spre părerea mea, mă unesc în lotul cu părerea mea”. În stil parlamentar, când un senator făcea vreo propunere în adunare şi când nu era destul timp ca fiecare să-şi exprime individual votul, oratorul sau prezidentul spunea: „Cei care găsesc bună propunerea să treacă la dreapta”. Apuleius parodiază această locuţiune, făcând în acelaşi timp şi pe oratorul care formulează o propunere şi pe patricianul care se grăbeşte să adere la ea.

48 Graţiile erau trei la număr: Aglae, Eufrosine şi Talia – nume greceşti care înseamnă veselie, plăceie şi frumuseţe – şi făceau parte din alaiul Venerei.

49 E cingătoarea pe care în Iliada (XIV, 214 şi urm.) Hera o împrumută de la Afrodita, pentru a aprinde iubirea lui Zeus.

50 Vulcan era şchiop şi urât şi pe deasupra înşelat de frumoasa lui soţie cu zeul Ares (vezi Odiseea, VIII, 266 şi urm,), faptă peste care soţul încornorat trecuse cu vederea, datorită frumuseţii zeiţei.

51 În original patagium, bandă ori şiret pe marginea veşmintelor femeieşti, înconjurând gâtul sau coborând până la picioare. La fel erau denumite şi guleraşele.

52 Lac în Campania, pe unde se spunea că ar fi intrarea în Infern.

53 Femeie inspirată de zei, în stare să prezică viitorul. Din felul cum ardea lampa se deduceau în antichitate felurite preziceri, ţinând de empyromancie (divinaţie cu ajutorul focului).

54 Teoria focului ceresc şi creator, al cărui adept se arată Lucius, a fost împrumutată de filosofii stoici de la Heraclit.

55 Caldeea era ţara de baştină a ştiinţei astrologice.

56 Nume dinadins ales pentru asemănarea lui eu vorba grecească Kerdos, câştig.

57 Medaliile şi diferite monumente arată că adeseori la pupa unui vas antic erau două cârme, adică nişte vâsle laterale.

58 Amforele sau ulcioarele destinate conservării vinului erau adesea astupate cu ghips, fiind destupate cu ajutorul unei unelte având o latură tăioasă, la fel ca tesla.

59 Grecii vechi consumau vinul amestecat în diverse proporţii cu apă călduţă.

60 Un crainic-preot pe care romanii îl trimiteau la hotarul duşmanilor pentru a declara război, aruncând în teritoriul duşman o suliţă. Acest obicei se perimase de mult, Apuleius făcând o aluzie literară glumeaţă.

61 În original diribitores (distribuitori) – sclavi însărcinaţi cu proporţionarea şi împărţirea cărnii, servind oaspeţii sosiţi la festine.

62 Încă din epoca republicană, casele bogătaşilor aveau chipeşi adolescenţi cu veşminte femeieşti, care întâmpinau musafiri, umplându-le cupele cu vin.

63 Fie Ahaia, din care făcea parte şi Tesalia în timpul domniei lui Augustus, fie Macedonia la care ea fusese anexată de Antonini.

64 Adică privirile cele mai pătrunzătoare. Soarele, care vede totul, este pus alături de Dreptate, căreia nu-i scapă nici o nelegiuire.

65 În original: „o mie de sesterţi”.

66 Monştri cu chip de femeie, cu trupul de pasăre răpitoare, cu mâinile de om şi cu gheare foarte ascuţite.

67 Fiul lui Aphareus, regele Messeniei, unul din argonauţi, vestit pentru vederea lui pătrunzătoare.

68 Prinţ argian, fiul lui Agenor, care după legendă avea o sută de ochi, răspândiţi pe tot corpul, dintre care cincizeci rămâneau deschişi, când ceilalţi cincizeci erau închişi de somn.

69 Privirea pătrunzătoare a nevăstuicii îşi produsese efectul soporific.

70 Apolo.

71 Orice afirmaţie aruncată la întâmplare şi fără nici o intenţie rea căpăta tăria unei prevestiri funeste inevitabile. Sfârşitul naraţiunii lui Telyfron pare să confirme această superstiţie.

72 Penteu, rege al Tebei. Aonia e un nume poetic al Beoţiei.

73 Adică Orfeu, numit Pimpleus, după muntele Pimpla din Pieria (un ţinut din Macedonia), lăcaş al Muzelor. Spre deosebire de Penteu, sfâşiat de bachante, poetul a căzut victimă femeilor trace, neadmise la întrunirile bărbaţilor lor.

74 E ţinuta preoţilor şi a credincioşilor consacraţi Isidei. Preoţii egipteni purtau straie de in, dispreţuind lâna oilor.

75 La cei vechi genunchii au cultul lor. Cei care rugau pe cineva îi îmbrăţişau genunchii, adorându-i ca pe nişte altare.

76 În Egipt, spune Pliniu, lângă oraşul Coptos, este o insulă închinată zeiţei Isis. Spre a o feri de pustiirile Nilului, rândunelele, când se apropie creşterea lui, construiesc în ea un dig din paie lipite cu nămol. Ele lucrează la acest dig trei nopţi în şir şi cu atâta zel, încât multe mor la lucru şi în fiecare an reîncep această muncă grea.

77 Instrumente de metal întrebuinţate de egipteni în cultul Isidei. Isis ţinea în mână un sistru. Aici atributul e întrebuinţat în locul divinităţii şi Pharos în locul Egiptului.

78 Numai la Sparta exista un cult al Râsului, neatestat în altă regiune a Greciei antice.

79 Uriaş cu trei capele şi trei trupuri unite care locuia în insula Erythia unde păşteau nenumăratele sale turme de boi. Hercule l-a răpus pe Gerion la porunca lui Eurystheus, răpindu-i cirezile pe care le-a adus cu el în Grecia.

80 Plăci de metal strălucitor, servind ca podoabe la gâtul cailor. Apuleius încearcă să reînnoiască vechea metaforă homerică: „Aurora cu degete purpurii.”

81 Acest rit de lustraţie, întâlnit în diferite locuri, se celebra de pildă la Roma prin ceremonii anuale de Amburbium, sau ocazionale, prilejuite de minuni, când se decretau jertfe ispăşitoare. Victimele sortite sacrificiului erau plimbate în prealabil prin toate cartierele oraşului sau districtului asupra căruia se extindeau efectele purificării, luând asupra lor influenţele malefice şi ducându-le departe.

82 În teatrul antic grec, spaţiul în care evolua corul ajunsese să fie ocupat de scaunele senatorilor în vremea romanilor.

83 Era clepsidra sau ceasul de apă. Toată apa din ea se scurgea într-un sfert de oră. În Roma imperială clepsidrele de apă măsurau îndeobşte timpul acordat oratorilor şi avocaţilor.

84 „Tertia vigilia” începea pentru soldaţi sau paznicii nocturni pe la miezul nopţii şi se sfârşea la ora 3 dimineaţa.

85 Literal: de bun cetăţean. Dar Lucius nu era cetăţean al Hypatei. E o contrazicere. Până şi grecii tesalieni sunt numiţi „quirites” – cetăţeni romani – şi nu „cives”.

86 O ramură de măslin, înconjurată de panglicuţe de lână, era semnul rugătorilor, al ambasadorilor.

87 Cel tras pe roată era biciuit şi ars cu bucăţi de fier înroşit.

88 Geniu al Infernului, asimilat cu Pluton şi sinonim cu moartea.

89 Faptul că burdufurile, deşi găurite, rămâneau umflate, nu trebuie să ne surprindă într-o povestire fantastică, cu atât mai mult cu cât, dezumflate, nu mai puteau avea aparenţa unor cadavre.

90 Unde el şi credea instalat.

91 Cei vechi, când invitau pe cineva la masă, aveau obiceiul să-l mai înştiinţeze o dată, când se apropia ora mesei.

92 Legea romană condamna practicarea curentă a magiei, Apuleius însuşi fiind nevoit să se apere de acuzaţia de magie printr-o pledoarie celebră. Atributele corporale (părul tuns, unghiile tăiate), precum şi obiectele personale constituiau „materia primă” a celor ce recurgeau la practici vrăjitoreşti.

93 Plăci de plumb acoperite cu formule odioase, prin care se stabilea soarta celor numiţi; ele cuprindeau cuvinte necunoscute şi lipsite de noimă în orice limbă.

94 Aias, fiul lui Telamon, regele Salaminei, care după moartea lui Achile şi-a disputat armele eroului cu Ulise, fiind biruit de acesta. Furios din cauza acestei înfrângeri, Aias iese noaptea din cort, ca să răzbune afrontul suferit, dar Minerva, sprijinitoare a grecilor, îi tulbură mintea şi-i abate loviturile asupra turmelor care formau prada armatei.

95 Ucigător de burdufuri; uter, în latineşte înseamnă burduf.

96 A douăsprezecea muncă a eroului a fost aducerea din Infern pe pământ a Câinelui tricefal care stătea de strajă la porţile Hadesului, Hercule fiind singurul care a izbutit să-l supună. Ceea ce apropie cele două munci constă în faptul că avem de-a face cu monştri cu trei trupuri şi trei capete.

97 Lampa era socotită ca o emblemă a discreţiei, pentru că ea vede lotul şi nu lasă să se vadă nimic în afară.

98 Acest fel de a ruga pe cineva era foarte obişnuit la orientali.

99 Adică: să fiu eu însămi cauza nenorocirii mele? E o metaforă luată din meseria dulgherilor, cu referire la cei care sunt atât de stângaci încât se rănesc cu propriile lor unelte.

100 Vrăjitoarele rivale care puteau să-i răpească iubitul.

101 După naturalistul Pliniu, e o iarbă cu miros plăcut, care provoacă râgâieli, calmează colicele şi opreşte sughiţurile.

102 Un gest care ţine şi de ritualul magiei imitative.

103 Fides – divinitate romană care întruchipa încrederea, cinstea şi respectarea cuvântului dat, având înfăţişarea unei bătrâne cu părul alb.

104 Divinitatea căruţaşilor şi a catârgiilor, având în grija ei grajdurile. Statuia ei, grosolan făcută, era aşezată de obicei într-o nişă scobită într-un stâlp al grajdului.

105 Cetăţenii oprimaţi strigau: „O, Cezar!” şi, din veneraţie pentru numele împăratului, judecata se suspenda şi procesul era adus înaintea lui.

106 Lucius se temea să nu fie văzut de cineva pentru a nu fi luat drept vrăjitor şi judecat ca atare.

107 Lapiţii şi centaurii erau triburi sălbatice şi războinice, care locuiau în munţii Tesaliei. Centaurii sunt pomeniţi de Homer ca nişte oameni păroşi, cu coama zbârlită, dârji şi aprigi. Mai târziu, imaginaţia greacă le-a dat o forma monstruoasă: jumătate oameni, jumătate cai.

108 Aduceau cu ei un cal şi un măgar.

109 În greceşte înseamnă luptător viteaz.

110 Furtul veşmintelor din băile publice, palestre sau săli de ospeţe, frecvent menţionat de autorii antici, era aspru pedepsit de lege, stârnind dispreţul tâlharilor de profesie.

111 Iubitor-de-aur (în elină).

112 În afara evitării impozitelor, el se sustrăgea de la obligaţia bogaţilor de a înfrumuseţa cetatea, contribuind la distracţiile concetăţenilor săi.

113 De aici se vede că broaştele din acel timp nu se deschideau la fel ca şi cele de azi.

114 Patronul hoţilor de drumul mare. Pungaşii de buzunare (fures) aveau ca protectori pe Mercur şi zeiţa Laverna.

115 Adică: curajosul.

116 Adică: plăcut poporului.

117 Adică: bun sfetnic.

118 Adică: îndrăzneţ, temerar

119 Unii traducători au optat pentru „vivarium” – parc sau rezervaţie unde se păstrau în antichitate animale vânate vii.

120 Cimitirele erau depărtate de drumuri şi, după legea celor 12 table, nimeni nu era îngropat sau ars în oraş.

121 Salienii erau preoţii lui Marte. Romanii, care pretindeau că se trag din acest zeu, cinsteau şi îmbogăţeau aşa de mult pe aceşti preoţi ai lui, încât expresia „ospăţul salienilor” devenise proverbială. Într-o ceremonie periodică de zece zile, care avea loc în luna martie, preoţii salieni străbăteau oraşul, executând un dans şi izbindu-şi scuturile. În fiecare seară, ei se opreau într-o casă desemnată dinainte, unde se ospătau copios.

122 În original lemures – strigoi, spirite ale morţilor, stârnind spaima celor vii.

123 În original lymphatico ritu: nimfele fiind înzestrate cu harul prezicerii, profeticul suflu de care erau animate putea fi transmis şi sub forma posesiei.

124 Este vorba de tabulae nuptiales sau dotales, un contract care valida căsătoria, ţinând loc de act oficial.

125 Iubit de Cibele, mama zeilor, tânărul Attis încalcă promisiunea de a rămâne fidel zeiţei şi se căsătoreşte cu fiica regelui Midas din Pesinunt. Cuprinsă de gelozie, Cibele îl face pe Attis să se automutileze şi toţi nuntaşii sunt loviţi de nebunie. La rândul său, Protesilaus este silit să-şi părăsească tânăra soţie la numai o zi după nuntă, spre a lua parte la războiul troian şi este primul dintre grecii care moare de mâna lui Hector.

126 Gest de adoraţie menţionat frecvent de autorii antici.

127 La Pafos, oraş din insula Cipru, a Cnidos, pe ţărmul Asiei Mici şi în insula Cythera, la sud de Pelopones, avea Venus cele mai renumite sanctuare ale sale.

128 Erau pernele şi mai ales micile paturi ridicate în mijlocul templelor, pe care se aşezau statuile zeilor sau zeiţelor.

129 Este vorba de Paris care, mai înainte de a fi recunoscut de regele Priam ca fiul său, fusese păstor şi într-un concurs de frumuseţe dăduse câştig de cauză Afroditei, în detrimentul Herei şi Atenei.

130 În greceşte: suflet.

131 Zeul porturilor maritime. El apără intrarea vaselor în porturi.

132 Străveche divinitate romană, personificând apele mării, identificată cu Tethys.

133 Palaemon era fiul lui Atamas, rege al Tebei şi al lui Ino şi se numea Melicerte. Ino, mama sa, fugind de furia lui Atamas, se aruncă cu fiul său în mare, unde fu schimbată de Neptun în zeiţă marină, numită de greci Leucothea şi de latini Mater matura, iar micul Melicerte fu schimbat în acest zeu numit Palaemon de greci şi Portunus de romani.

134 Profeticul sanctuar se afla la Didyma, localitate din vecinătatea Miletului.

135 Melancolicul mod muzical lidian era adecvat înmormântărilor.

136 Aşa-numitul flammeum roşu-portocaliu era simbolul căsătoriei.

137 Proclamarea doliului obştesc ducea la întreruperea activităţilor sociale şi chiar comerciale.

138 Zefirul făcea parte din ceata Venerei şi a lui Amor. E reprezentat sub figura înaripată a unui tânăr fermecător, cu capul încoronat de flori.

139 Practicarea medicinii, nu numai în domeniul naşterilor, n-a fost străină femeilor din antichitate.

140 În limba feniciană înseamnă cântăreţe. Erau fetele fluviului Achelous şi se numeau Parthenope, Ligia şi Leucosia, după unii jumătate peşti, iar după alţii jumătate femei şi jumătate păsări. Una cântă din gură, alta din flaut şi a treia din liră. E cunoscut episodul după care Ulise n-a putut scăpa de cântecul lor seducător decât astupând cu ceară urechile tovarăşilor săi şi poruncind să fie legat el însuşi de catargul corăbiei sale.

141 Preoteasă care dădea răspunsurile sanctuarului din Delfi. Părintele Psychei a consultat în realitate oracolul milesian, dar cel delfic este totuşi menţionat pentru prestigiul vechimii sale.

142 Homerica hrană a zeilor a devenit la Apuleius un parfum pentru înmiresmarea pletelor.

143 Unii poeţi i-au atribuit lui Pan o iubire neîmpărtăşită pentru Echo, nimfă a munţilor. Pentru a se răzbuna că a fost dispreţuit, Pan a silit pe nişte păstori să o taie în bucăţi, dar chiar şi după moarte, ea şi-a păstrat darul de a repeta sunetele şi cântecele.

144 Era formula obişnuită de care se servea bărbatul când divorţa de soţia sa.

145 Căsătoria religioasă, celebrată în prezenţa preoţilor şi a zece cetăţeni, în care se aducea ca ofrandă o turtă din făină de grâu (far), a primit numele de confarreatio. Această tradiţională ceremonie căzuse demult în desuetudine.

146 Zeiţele anotimpurilor, care fac parte din suita Venerei, împreună cu Graţiile, întruchipând frumuseţea în general şi cea din natură în special.

147 Cupidon era fiul lui Marte şi al Venerei, sau al lui Vulcan şi al Venerei? Părerile scriitorilor diferă în această privinţă. Apuleius, fiindcă-l dă pe Marte ca tată vitreg, îl socoteşte fiu al lui Vulcan.

148 Literal: până la pernă. În mijlocul templelor se ridicau mici paturi pe care se aşezau statuile zeilor şi ale zeiţelor.

149 Atributele secrete ale zeiţei Ceres erau depuse, în zilele de sărbătoare, în coşuri purtate de femei, numite canefore.

150 E carul înhămat cu şerpi înaripaţi, pe care Ceres i-a dat lui Triptolem ca să ducă oamenilor binefacerea grâului.

151 Sicilia era socotită leagăn al Cererei, al Proserpinei şi al artei de a cultiva pământul. Romanii au numit-o grânarul Italiei.

152 Ceres obţinu ca Proserpina să petreacă şase luni ale anului cu soţul său în Infern, şi şase luni cu ea pe pământ. Cei care vor să găsească o explicaţie a acestei alegorii, pretind că Ceres este pământul şi Proserpina sămânţa, şase luni ascunsă sub pământ şi şase luni vizibilă pe pământ.

153 Oraşul situat între Megara şi Pireu, celebru printr-un superb templu al zeiţei Ceres. Astăzi se numeşte Leptin.

154 De refuzul zeiţei Ceres şi de teama pe care i-o inspira Venus.

155 Prin Iupiter fizicienii înţelegeau eterul sau focul, iar prin Iunona aerul. De aici dubla legătură între aceste divinităţi, pentru că cele două se unesc şi sunt de o egală fineţe şi limpezime.

156 Înainte de căsătoria ei cu Iupiter, Iunona a fost adorată mai întâi în Samos. După legenda locală, ea se născuse chiar în această insulă.

157 Zeiţa supremă a Cartaginei, Tanit, asimilată de romani cu Iunona.

158 Inachus, primul rege al Argosului, a dat numele său fluviului care curge pe lângă acest oraş, numit astăzi Planizza.

159 În epoca homerică, Iunona avea la Argos sanctuarele sale cele mai vestite.

160 Zeiţă a căsătoriilor, adorată sub acest epitet în Grecia Mare, adică în coloniile greceşti din Italia meridională şi Sicilia. În latină i se zicea luno iuga.

161 Lucina era ocrotitoarea naşterilor la romani (la greci Eileithyia). Ea era venerată cu acest nume în apusul Greciei Mari, aşadar în restul Italiei.

162 Venus se măritase cu Vulcan, care era fiul Iunonei.

163 Ocrotirea sclavilor fugari era aspru pedepsită de legile romane. În pofida pretenţiilor Venerei, pe care nimeni nu cuteza să o contrazică, prinţesa Psyche nu era o sclavă.

164 Pe lângă faima de fierar, Vulcan o avea şi pe aceea de cizelator şi de gravor, neîntrecut în prelucrarea metalelor preţioase, fapt dovedit şi de scutul lui Eneas, descris de Vergiliu în Eneida (Vili, v. 626 şi urm.).

165 Vrăbiile, ca şi porumbeii, sunt privite ca embleme vii ale pasiunii amoroase.

166 Pe muntele Cilene. Mercur era fiul lui Iupiter şi al Maiei, iar Venus era fiica lui Iupiter şi al Dionei.

167 Erau la Roma nişte borne conice aşezate la capătul Circului cel Mare şi dedicate mai multor zei. Cele zise murciene erau puse în cinstea Venerei. La Roma exista şi un vechi altar al Venerei Myrtea (de la Myrtus, arbust consacrat acestei zeiţe) numită, prin alterare, Venus Murcia. Acest altar era înălţat la poalele muntelui Aventin. Tot în spatele coloanelor murciene se afla şi templul lui Mercur.

168 Zeiţei dreptăţii şi a răzbunării, Nemesis, îi era consacrată urechea dreaptă şi la ea îşi duceau oamenii antici degetul inelar când voiau să dobândească iertare de la zeii mâniaţi.

169 Dacă Psyche ar fi fost realmente sclavă, atunci nu s-ar mai fi pus problema căsătoriei, iar copilul n-ar mai fi putut aspira la condiţia de fiu legitim.

170 Un izvor din Arcadia a cărui apă e aşa de corosivă încât roade fierul şi arama şi sparge vasele în care e pusă. Cocitul, fluviul Infernului, după poeţi, şi al cărui nume înseamnă geamăt, este un râu noroios în Epir şi se varsă în Acheron.

171 Ganimede, fiul unui rege troian.

172 Promontoriu la extremitatea Laconiei (azi Capul Matapan), în vecinătatea căruia era o văgăună privită ca una din intrările Infernului.

173 Dis (=dives) este traducerea latină a numelui lui Pluton – zeul Infernului – asociat pe drept sau pe nedrept cu ploutos, cuvânt care în greceşte înseamnă bogăţie.

174 Zeul Infernului, identificat cu Pluton.

175 În adevăr, Charon nu era decât casierul lui Pluton. Acest obol pentru trecere avea un sens filosofic, căci. După cum spune un comentator, el trebuia să reamintească omului că din ambiţia sa, din comorile sale, nu-i va mai trebui şi nu-i va mai rămâne, într-o zi, decât un bănuţ.

176 Cele trei capete ale Cerberului simbolizează Trecutul, Prezentul şi Viitorul, care devorează totul. Îmblânzirea Cerberului, realizată de Hercule, demonstrează că eroismul şi virtutea înfrâng timpul şi trăiesc veşnic.

177 Potrivit cosmologiei populare antice, bolta cerească, împreună cu soarele şi stelele, constituiau, deasupra pământului, lumea superioară.

178 Ca al morţilor din Infern.

179 Nimeni n-a ştiut cine e tatăl lui Cupidon. Pentru Iupiter, fiul fiicei sale Venus e un fiu adoptiv.

180 Legea promulgată de împăratul August în anul 17 î. Hr. Instituia pedepse aspre împotriva adulterului.

181 Muzele, în calitate de femei de litere, aveau în Olimp sarcina să încheie procesele-verbale, să ţină registrele de stare civilă a zeilor, la fel ca censorii care întocmeau lista senatorilor. Când absentau, aceştia erau nevoiţi să plătească o amendă. Iupiter vorbeşte de parcă ar fi în senatul roman, unde li se zicea senatorilor patres conscripti.

182 Zeu latin, asimilat cu Bacchus.

183 Voluptatea avea un templu la Roma, unde era reprezentată sub chipul unei tinere femei încântătoare, gătită ca o regină şi călcând în picioare virtutea.

184 Fiica lui Helios şi soţia lui Lycos, rege al Tebei. Ea s-a purtat rău cu Antiope, de care Lycos se despărţise. Mai târziu, fiii Antiopei, Amphion şi Zethos, voind să-şi răzbune mama, au pus mâna pe Dirce, au dus-o pe muntele Citeron, au legat-o de coarnele unui taur neîmblânzit care a ucis-o şi trupul i-a fost aruncat într-o fântână, care de atunci poartă numele ei.

185 Bule sau amulete prinse de gâtul unui animal, ca semn de recunoaştere.

186 Erou beoţian, fiu al lui Athamas, rege al Tebei, şi al Nephelei. Ţara fiind bântuită de foamete, Phrixus era gata să fie sacrificat lui Zeus împreună cu sora sa Hele, dar izbuti să fugă călare pe un berbec cu lâna de aur, pe care i-l dăduse Nephele şi trecu din Europa în Asia, peste Helespont.

187 Poet liric grec (sfârşitul secolului al VII-lea şi începutul secolului VI-lea î. Hr.), născut în insula Lesbos. A trăit la curtea lui Periandru, tiranul Corintului. Într-una din călătoriile sale, fiind pe punctul de a fi aruncat în mare de corăbieri, i se îngăduie să cânte pentru ultima oară din liră. Un delfin, atras de cântecele sale, îl salvează din mijlocul valurilor şi-l poartă în spinare până la capul Tenara.

188 Fiica lui Phoenix sau a lui Agenor, rege al Feniciei şi soră a lui Cadmus. Într-o zi, pe când se plimba cu prietenele ei pe ţărmul mării, a fost răpită de Zeus care se metamorfozase în taur. Trecând marea cu ea în spinare, a dus-o în insula Creta.

189 În original Mani – sufletele rudelor decedate.

190 Prin ţară Apuleius înţelege oraşul.

191 Violarea ospitalităţii, pentru Lucius, e un paricid, adică cea mai monstruoasă crimă. Legăturile cvasi-religioase ale ospitalităţii îl obligau pe Lucius să aibă faţă de Milo, gazda sa, sentimente de pietate filială.

192 Tâlharii cărora li se adresează tânărul erau organizaţi ca nişte soldaţi, depuneau jurământ şi cântau imnuri în cinstea zeului Marte, protectorul lor, căruia îi aduceau şi jertfe.

193 Thero (fiară sălbatică) şi Haemus (sânge) – nume derivate din greceşte, foarte potrivite briganzilor.

194 Aceşti administratori, numiţi procuratores Caesaris, guvernau provinciile aparţinând împăratului şi încasau veniturile sale personale. Procuratorii imperiali erau ierarhizaţi după solda care o primeau, 200000 de sesterţi fiind una din treptele maxime.

195 Astăzi Zante. În timpul Imperiului era frecventă exilarea pe o insulă a celor căzuţi în dizgraţie.

196 În original Comes, epitet devenit nume propriu pentru unele divinităţi de obârşie îndeobşte orientală.

197 Textual Secator, alt epitet al lui Marte, plăsmuit de povestitor şi alăturat celui de Comes, fără ca ele să fi fost obiectul unui cult oficial.

198 Delator sau calomniator ipocrit, aducând învinuiri nefondate.

199 În elină: Cel-care-îndură-bine-războiul.

200 Erau devotaţii unei familii sau ai unui patron. Între ei exista o strânsă dependenţă şi aveau unii faţă de alţii anumite obligaţii. Clientul era dator să ajute pe patron cu bani, să-l sprijine în alegeri etc., iar patronul trebuia să-l apere pe client în toate împrejurările şi mai ales în faţa justiţiei. De asemenea, nu le era îngăduit să pornească procese între ei.

201 Din Bactria, capitala Bactrianei, un ţinut arid în Asia Centrală între fluviul Oxus (Amu-Daria) la nord şi muntele Paropamisus (Hindukush) la sud. În antichitate era un centru comercial activ, aici întâlnindu-se caravanele care veneau din Tibet. Cămila bactriană devenise proverbială prin forţa, pofta de mâncare, dar şi prin rezistenţa ei puţin obişnuită.

202 Aluzie la obiceiul de a se da soldaţilor viteji, ca răsplata pentru curajul lor, o baniţă de grâu.

203 E vorba de Diomede, regele bistonilor din Tracia. Îndemnat de Euristeu să-i aducă armăsarii mâncători de oameni ai acestuia, Hercule îi hărăzi crudului rege soarta propriilor lui oaspeţi.

204 În original: indicivae praemium – recompensă atribuită denunţătorului unui delict şi celui care contribuia la găsirea unui obiect pierdut.

205 Constricto sau oborto collo este o expresie referitoare la persoana arestată, care urmează să ajungă la închisoare sau în faţa judecătorilor.

206 Fiul lui Glaucus, regele Corintului, a primit în dar de la zeiţa Atena înaripatul cal Pegas, cu ajutorul căruia, la porunca regelui lician Iobates, a biruit amazoanele şi a ucis Himera, monstru cu trei capete vărsând foc pe gură. Mânat de o trufie oarbă, Belerofon a căutat să se înalţe cu Pegasul până la lăcaşul zeilor, fiind prăvălit de Zeus înapoi pe pământ. Măgarul închipuie aici calul înaripat, trecătorul care a pus mâna pe el fiind Belerofon.

207 Când Alteea îl născu pe Meleagru, văzu pe cele trei Parce punând în foc un tăciune şi spunând: „Copilul acesta va trăi atât cât va dura acest tăciune!” După plecarea Parcelor, Alteea se sculă, luă tăciunele, îl stinse şi-l păstră cu grijă. Făcându-se mare, Meleagru se luptă şi ucise teribilul mistreţ care pustia ţara Calidonului, iar capul i-l oferi Atalantei. Fraţii Alteei, voind să aibă acest cap, se încăierară cu tânărul învingător, care-i omorî pe amândoi. Ca să răzbune uciderea fraţilor săi, Alteea aruncă tăciunele fatal în foc, unde-l lăsă sa ardă mocnit, ceea ce cauză o moarte lentă lui Meleagru, ale cărui măruntaie erau mistuite de un foc nepotolit.

208 De la adjectivul elin thrasys = cutezător, temerar.

209 Străveche divinitate italică a roadelor, identificată cu zeul vinului, Bacchus.

210 Vechile legi romane impuneau văduvelor un răgaz de zece luni de la moartea soţului, pentru a se recăsători, răstimp care practic se prelungea până la un an.

211 Divinitate din Infern sau Infernul însuşi.

212 În original pronuba – nu o fată, ci o matroană care punea mâna dreaptă a miresei în mâna dreaptă a mirelui, conducând până la patul nupţial tânăra pereche. Acest rol revine aici temutelor Furii (Eumenide, în elină), pedepsitoarele nelegiuirilor.

213 Monstru răpus de Belerofon, graţie calului înaripat, Pegas.

214 Fostul şef al hergheliei.

215 Este vorba de Atargatis, care avea un templu renumit la Hierapolis, oraş din Frigia.

216 Provincie din centrul Asiei Mici. Sclavii aduşi de aici erau renumiţi pentru forţa lor fizică, la Roma fiind aleşi să poarte pe umeri litiere.

217 Lege altfel necunoscută, cu un nume inventat de autor.

218 Zeu frigian care se pare că era cinstit tot în Hierapolis. Sub Seleucizi, el a fost asimilat cu Iahve al evreilor, şi de aici epitetul de „sfânt”. La Roma, această divinitate s-a contopit cu Bellona.

219 Nu e vorba de Bellona, zeiţa romană a războiului, ci de o tainică divinitate a naturii cu un cult fanatic din Cappadocia.

220 Aluzie la Cibele, zeiţa din muntele Ida din Troada, îndrăgostită de chipeşul păstor frigian Attis.

221 Paredrul zeiţei feniciene Astarte, asimilată cu Venus.

222 Cel-care-iubeşte-tinerimea (de la filefebos).

223 Aluzie la cele întâmplate în portul Aulis, când Diana a pus o cerboaică în locul Ifigeniei, fiica regelui miceanian Agamemnon, pe care aheii intenţionau s-o jertfească pe altar la cererea zeiţei mâniate, spre a nu mai aştepta zadarnic lângă coasta beoţiană vânturi prielnice care să ducă flota grecească până la Troia.

224 În greceşte, prietenul somnului. Hefaestion vine probabil de la Hefaistos, zeul focului, Apolonius de la Apolo vindecătorul etc.

225 În original sors, oracol redactat în scris, care era tras la sorţi, fiind interpretat fie de solicitant, fie de preoţi.

226 Aşa-numitul cantharus – vas de băut având două toarte. Creştinii îl vor folosi pentru păstrarea agheasmei.

227 Nume sub care romanii au adoptat-o pe Cibele, frigiana zeiţă a fecundităţii, cu un cult orgiastic exercitat de preoţi castraţi care se chemau Galii.

228 Carceră subterană, care constituia partea cea mai de jos a închisorii publice. Exista la Roma prototipul. Apuleius dă însă o denumire romană unei banale închisori locale dintr-un oraş grecesc provincial.

229 Ca să nu ameţească, învârtindu-se în cerc.

230 În această epocă morarii frământau şi coceau pâinea.

231 Homer, în primele versuri ale Odiseii, face portretul lui Ulise în termenii pe care îi reproduce aici autorul nostru.

232 Pentru a lovi în creştini, Apuleius, care era păgân, lasă să se înţeleagă că această femeie vicioasă şi rea era creştină. Ceremoniile superstiţioase şi desfrâul pe care i le reproşează sunt obişnuitele minciuni cu care păgânismul osândea adunările bisericii primitive, unde se cântau imnuri şi se dădeau în comun acele cunoscute ospeţe, numite agape. Din referirile lui Apuleius se poate deduce că literaţii aveau o idee vagă despre creştinism.

233 În greceşte înseamnă: prieten al curtezanelor.

234 Membru al unui senat local, cu regim de municipiu.

235 Piuarii (în original, nacca) se ocupau de îngrijirea hainelor de lână, alcătuind o corporaţie importantă atât la Roma cât şi în oraşele unde se purta toga.

236 După o credinţă larg răspândită în antichitate, Oceanul se afla la marginea pământului şi, în timpul nopţii, soarele lumina lumea subterană.

237 Jurământ bine plasat în gura unui morar, fiindcă Ceres era zeiţa grânelor.

238 Fullo se numea cel care spăla şi călca hainele, albindu-le cu cretă, aburi de pucioasă ş.a.

239 Musafirii puteau fi învinuiţi de complicitate la o crimă, chiar dacă era vorba de un flagrant delict de adulter. În asemenea cazuri, justiţia romană trata cu oarecare îngăduinţă soţii lezaţi, în detrimentul celor inculpaţi.

240 Lex Iulia de adulreriis prevedea surghiunirea femeii adultere şi a complicelui ei în două insule fireşte îndepărtate, pedepsirea cu moartea a seducătorului fiind introdusă abia de împăratul Constantin.

241 Morţii erau arşi în ziua a opta şi în a noua cenuşa lor, închisă într-o urnă, era depusă în mormânt cu ceremonii şi uneori cu întreceri atletice în cinstea lor.

242 Monedă romană de argint care valora doi aşi şi jumătate, adică un sfert de dinar.

243 Soarele intră în zodia Capricornului la solstiţiul de iarnă.

244 Măsură de distanţă antică, stadiul avea la greci 177,06 m, iar la romani 185 m. Aşadar drumul parcurs de Lucius şi stăpânul său nu depăşea 11 km.

245 La romani acesta era un gest de apărare şi protecţie, la care textele antice fac adesea aluzie.

246 Pierderea sabiei, a scutului sau a căştii se considera şi se pedepsea ca o dezertare.

247 Unii autori identifică aici două proverbe pe care Apuleius le-ar fi reunit într-unul singur. Un măgar, spun ei, privind pe o fereastră în atelierul unui olar, îi sparse mai multe oale. Olarul dădu în judecată pe stăpânul măgarului. Fiind întrebat de judecători de ce era acuzat: „De privirea măgarului meu”, le spuse el, răspuns care făcu asistenţa să râdă şi trecu de atunci în proverb.

În ce priveşte umbra măgarului, Demostene, pledând pentru un acuzat de o crimă capitală şi văzând că judecătorii nu dau nici o atenţie discursului său, le spune: „Un tânăr închiriase un măgar pentru a se duce undeva; pe drum, voind să se odihnească puţin în timpul excesivei călduri a zilei, se culcă la umbra măgarului. Conducătorul măgarului se opuse, spunând că el i-a închiriat măgarul, iar nu umbra măgarului, şi-l dădu în judecată pe tânăr”. Atunci Demostene se opri şi, observând că toţi judecătorii erau atenţi la această povestire, strigă: „Cum, onoraţi judecători, ascultaţi nişte fleacuri, şi o cuvântare în care e vorba de viaţa unui om nu o ascultaţi?”

248 Încălţăminte înaltă, cu talpă groasă şi şireturi de piele, purtată de obicei de actorii de tragedie. În loc de cothurnus, actorii de comedie purtau aşa numitul soccus, pantof de casă femeiesc. Comedia şi Tragedia sunt, aşadar, sugerate prin încălţămintea slujitorilor Thaliei şi ai Melpomenei.

249 Sclavii pe care femeile îi aduceau ca zestre soţilor treceau sub stăpânirea bărbaţilor, ca şi toate celelalte lucruri aduse ca zestre. Uneori însă femeile aveau şi alţi sclavi care le aparţineau numai lor.

250 Adică Areopagul, care era un loc din Alena unde s-a judecat primul proces criminal în favoarea zeului Ares, acuzat că l-a ucis pe fiul lui Neptun. De aici numele de areopagiţi, pe care Solon l-a dat judecătorilor şi senatorilor din Atena.

251 Aceasta era pedeapsa dată paricizilor. Bătuţi cu vergi până la sânge, erau cusuţi într-un sac de piele, împreună cu un câine, cu o maimuţă şi cu un şarpe, şi aruncaţi în mare sau într-un fluviu.

252 Sclavii n-aveau dreptul să poarte decât un inel de fier.

253 Mătrăguna.

254 Prin patibulum autorul înţelege crucea, hărăzită mai ales supliciului şi execuţiei sclavilor şi nu furca patibulară – bară transversală de lemn, găurită la mijloc, pe unde se vâra gâtul condamnatului, ale cărui mâini se legau sau se pironeau de extremităţile barei, fixată apoi de un stâlp gros. În limbajul curent, furca se confunda cu crucea, când venea vorba de patibulum.

255 Eteocle şi Polinice erau fiii lui Oedip şi ai Iocastei, fraţii Anligonei şi Himenei. Ura acestor doi fraţi duşmani era legendară. În războiul numit al celor şapte contra Tebei, ei s-au ucis unul pe altul. Mitologia spune că nici moartea n-a putut stinge ura dintre ei şi că flacăra rugului lor a fost văzută depărtându-se în două părţi.

256 Harpiile erau făpturi mitologice, închipuite ca fiinţe înaripate, cu chip de femeie, cu trup de pasăre acoperit cu pene şi cu două perechi de aripi, cu gheare lungi cu care înhăţau prada.

257 Un rege legendar din Salmydessos, în Tracia, despre care se spune că primise de la Apolo darul de a ghici viitorul. Pentru că s-a purtai rău cu fiii săi, zeii l-au lipsit de vedere, l-au condamnat să trăiască veşnic şi l-au lăsat pradă Harpiilor ca să-şi bată joc de el şi să-i răpească sau să-i spurce mâncărurile.

258 Substanţă răşinoasă, aromatică.

259 În greceşte înseamnă voie bună, veselie, bucurie.

260 Era duumvir quinquennalis.

261 Pasifae era soţia lui Minos, regele Cretei şi mama Minotaurului, născut din legătura ei amoroasă cu un taur. Rivala ei romană are alte preferinţe patrupede.

262 Cei vechi aveau obiceiul de a ucide imediat după naştere, pe copiii lor, dacă socoteau că aceştia ar fi prea numeroşi faţă de mijloacele ce le aveau pentru a-i creşte. Mai des ucideau fetele decât băieţii, pentru că zestrea ce trebuia dată fetelor, la căsătorie, cădea în sarcina lor.

263 Pe cât se pare, era o doctorie făcută din elebor sau spânz şi se pretindea că are puterea de a vindeca melancolia, nebunia, ulcerele şi multe alte boli.

264 Acest supranume dat Proserpinei o înfăţişează pe regina Infernului ca fiind divinitatea care scapă şi vindecă de toate relele.

265 Termenul de sceleratus, luat în sens pasiv, era aplicat părinţilor ai căror copii muriseră prematur, ei fiind socotiţi victimele unor încălcări ale legilor naturii.

266 Dans războinic inventat de Pyrrhus, care-l execută, primul, în jurul mormântului lui Patrocle, amicul intim al tatălui său, Ahile. Tinerii erau învăţaţi să execute acest dans încărcaţi cu toate armele, pentru a-i deprinde cu disciplina militară şi a-i obişnui cu diferitele mişcări ale corpului.

267 Vargă cu doi şerpi încolăciţi, purtată de mesagerul zeilor.

268 La fel ca oul Ledei, din care s-a ivit pe lume Castor şi Pollux.

269 Castor şi Pollux, supranumiţi şi Dioscurii (fiii lui Zeus-Dios), erau protectorii navigatorilor, fiind transformaţi de cerescul lor părinte în constelaţia gemenilor.

270 Terror et Metus (în latină), Deimos şi Fobos (în elină) erau homerice personificări ale angoaselor războiului sângeros.

271 Fiul lui Nauplius, regele Eubeei, a descoperit vicleşugul lui Ulise, care se prefăcea nebun ca să nu ia parte la războiul Troiei. Spre a se răzbuna, Ulise a plăsmuit o scrisoare ca din partea lui Priam, prin care acesta promitea lui Palamede o anumită cantitate de aur dacă va trăda pe greci: apoi i-a condus pe greci la cortul lui Palamede, unde s-a găsit aurul pe care el însuşi îl îngropase acolo şi Palamede a fost lapidat.

272 „Judecata armelor” – în urma căreia armura lui Ahile, căzut eroic sub zidurile Troiei, a fost atribuită de căpeteniile oştirii aheene nu furtunosului luptător Aias, fiul lui Telamon, ci cumpătatului Ulise – a fost pe larg înfăţişată de Ovidiu în Cartea a XIII-a a Metamorfozelor sale.

273 Cucută. Aluzie la Socrate (vezi Platon, Apărarea lui Socrate).

274 Cei vechi, înainte de a se apuca de lucruri privitoare la religie, se scăldau în mare sau în râuri. Romanii aveau chiar în temple apă lustrală cu care se purificau.

275 Templul Dianei din Efes era una din cele şapte minuni ale lumii antice.

276 Proserpina era reprezentată sub forma unui cal pentru a simboliza mersul lunii pe cer, sub aceea a unui cerb pentru a arăta pe Diana, zeiţa vânătorii pe pământ, şi a unui câine pentru a arăta pe Proserpina, divinitatea Infernului unde veghează Cerberul.

277 Oraş situat în Galatia, aproape de muntele Dindymus, devenit celebru datorită cultului zeiţei Cibele.

278 Cecrops a fost cel mai vechi rege al Aticii, sosit din Egipt pentru a funda citadela Atenei.

279 Acest epitet al zeiţei vânătorii provenea de la un munte din Creta.

280 Alături de limba lor naţională, localnicii foloseau limba elină, introdusă de aşezările greceşti în Sicilia şi deopotrivă limba latină, după ce insula a trecut sub dominaţie romană.

281 De la Actae – străveche denumire a Aticii: atenienii erau actaeeni.

282 Din Rhamnunt, târg din nordul Aticii care îşi datora celebritatea unui templu închinat zeiţei dreptăţii şi răzbunării, unde Nemesis avea o statuie.

283 Subpământeană regiune unde ajungeau după moarte umbrele virtuoşilor, legendar locaş al sufletelor care au cunoscut fericirea postumă.

284 Sărbătoarea Isidei se celebra la 5 martie.

285 Vânt călduţ de sud.

286 Această mascaradă, apărută în legătură cu vreun vechi obicei religios, avea loc cu ocazia sărbătorii Isidei, dar nu făcea parte integrantă din ea.

287 Locul zeiţei era în mijlocul procesiunii. Ea vedea direct prima parte a cortegiului, care o preceda, iar în oglinzile purtate în spate de credincioşii săi, partea care venea în urmă.

288 Sigur că această mişcare o făceau deasupra propriului lor păr.

289 Nimfe ale izvoarelor, înzestrate cu darul profeţiei şi identificate cu Muzele.

290 La egipteni, Serapis, Apis şi Osiris erau una şi aceeaşi persoană care însuma toţi zeii, după cum Isis însuma toate zeiţele. Serapis, pe care perşii îl adorau sub numele de Mithra, Soarele, era fiinţa supremă.

291 Serapis şi Isis, stăpânii mării şi ai luminii cereşti. De aceea lampa avea forma unei bărci.

292 La egipteni, lampa sau lumânarea era un simbol religios. O purtau în semn de doliu din clipa când Osiris se rătăcise.

293 Isis era adesea asimilată cu Dreptatea, personificată şi divinizată.

294 Ca simbol al fecundităţii naturii.

295 După cum îşi îndeplinea funcţiile în Infern, sau în Olimp. E vorba de Anubis, divinitatea egipteană adorată sub forma unui câine. Anubis fusese asimilat cu Mercur şi-i păstrase caduceul, insigna pristavilor.

296 Se pare că prin această urnă, încărcată cu figuri hieroglifice, egiptenii au voit să arate revărsările sau creşterile Nilului, pe care-l socoteau binefăcătorul lor. În tot cazul, această urnă e o foarte ciudată imagine a unei divinităţi.

297 Preotul încearcă să dea un sens simbolic metamorfozării lui Lucius, ca începutul unei vieţi noi. Miracolul putea spori credinţa în Isis a mulţimii.

298 Unul din numele Isidei este Isis Tyhe – soarta.

299 Marinarii antici denumeau cheniscus extremitatea pupei în formă de gât de gâscă, expresie folosit nu numai de Apuleius, ci şi de contemporanul său Lucian din Samosata (Istorie adevărată., II, 41).

300 Aşa erau numiţi preoţii egipteni care purtau chipurile zeiţei Isis şi ale altor zei, în nişte racle sau temple portative, conţinând statui de divinităţi (în elenă pastos).

301 Termenul elen ploiafesia, introdus de Apuleius în textul latin, este alcătuit din ploios=corabie şi afesis=eliberare, permisiune de plecare, consfinţind solemna deschidere a noului sezon de navigaţie.

302 Castitatea avea o foarte mare importanţă, cel puţin în aparenţă, în toate rânduielile cultului Isidei.

303 Această reînviere cu totul spirituală este o dogmă care se regăseşte şi în creştinism.

304 Erau hieroglife de care se serveau egiptenii pentru a păstra principalele dogme ale religiei, ale sfintei morale şi ale politicii. Ele serveau nu numai pentru cărţile sfinte, ci erau săpate pe pietre, pe obeliscuri sau pe piramide. Fiecare semn arăta un cuvânt şi uneori avea un întreg înţeles. Un bun rege era reprezentat printr-o albină, cursul anului şi schimbările sale, printr-un şarpe care mişca din coadă, iuţeala printr-un uliu.

305 Aluzie la cele douăsprezece semne ale zodiacului prin care, în fiecare lună, trecea Isis sau Larsa.

306 Veşmânt al preoţilor Isidei.

307 Făpturi înaripate, cu trup de leu şi cap de vultur, care locuiau împreună cu un legendar popor situat în extremitatea nordică a lumii.

308 Pentru că era întrebuinţată la ceremoniile lui Jupiter Olimpicul.

309 Spre Madaura. Oraşul unde se născuse şi unde locuia Lucius Apuleius.

310 Ostia, port maritim al Romei la vărsarea Tibrului.

311 Numită astfel şi pentru că la Roma erau acceptate şi protejate toate religiile.

312 Ziua în care calendarul roman împărţea luna în două: 15 sau 13 (în cazul lunii decembrie).

313 În text: între piatră şi altar. Proverbul a rămas de la sacrificiile zeilor, când preotul ucidea victima, la picioarele altarului, lovind-o cu o piatră.

314 Decurion înseamnă cel care are sub comanda sa zece oameni. Aici trebuie să înţelegem nişte demnitari care, printre pastofori, aveau sub ordinele lor un anumit număr de preoţi, şi a căror putere dura cinci ani.

SFÂRŞIT