Cartea a unsprezecea

Cam pe la prima veghe a nopţii, deşteptat de o spaimă neaşteptată, disting o lumină orbitoare: era luna plină, al cărei glob se ridica tocmai atunci din valurile mării. Noaptea cu tainele ei, tăcerea, singurătatea, totul mă îmbia la meditaţie. Eu ştiam că luna, divinitate de prim-rang, are o putere suverană şi că prin puterea ei conduce toate lucrurile din lumea asta; că nu numai animalele domestice şi dihăniile sălbatice, ci chiar şi lucrurile neînsufleţite suferă divina influenţă a luminii şi puterii ei, că pe pământ, în aer, în adâncul apelor, corpurile înseşi, fie se măresc potrivit cu creşterile ei, fie se micşorează din respect pentru descreşterile ei. Şi fiindcă destinul, evident, acum săturat de numeroasele şi cumplitele mele nenorociri, îmi oferea, deşi târziu, o speranţă de salvare, am vrut să implor augusta imagine a zeiţei pe care o aveam înaintea ochilor. Alungând îndată toropeala somnului, m-am ridicat plin de voioşie. Ca să mă purific, am intrat numaidecât în mare să mă scald274 şi mi-am afundat capul în valuri de şapte ori pentru că acest număr, după divinul Pitagora, este foarte potrivit pentru ceremoniile religioase.

Apoi vesel şi voios am invocat ajutorul puternicei zeiţe şi cu lacrimi în ochi i-am adresat următoarea rugăciune: „Regină a cerului, fie că eşti binefăcătoarea Ceres, mama şi născocitoarea grânelor, care, bucuroasă că ţi-ai regăsit fiica, ai învăţat pe oameni să înlocuiască vechea ghindă, hrană sălbatică, prin alimente mai plăcute, şi care locuieşti pe ogoarele de la Eleusis; fie că eşti cereasca Venus, care din primele zile ale lumii ai unit, printr-o iubire înnăscută, sexele opuse, şi ai înmulţit printr-o eternă fecunditate neamul omenesc, adorată acum în sanctuarul de la Pafos; sau sora lui Febus care, prin ajutorul dat femeilor însărcinate şi rodului lor, ai adus pe lume atâtea popoare, cinstită azi în măreţul templu din Efes275; sau temuta Proserpina, care cu urletele tale nocturne şi cu întreita-ţi înfăţişare276, ţii în frâu umbrele înfuriate, le închizi în temniţele subterane şi rătăceşti prin depărtatele păduri sfinte, înduplecată prin felurite jertfe şi închinăciuni; o, tu, care cu palida-ţi strălucire luminezi toate zidurile, care cu umedele tale raze hrăneşti roditoarele seminţe şi care, în singuraticele tale drumeţii, dai o slabă lumină, sub orice nume, sub oricare înfăţişare, cu orice slujbe sfinte mi-ar fi îngăduit să te invoc, ajută-mă în cumplita mea nenorocire, întăreşte norocul meu care se clatină, hărăzeşte-mi un moment de pace şi odihnă după atâtea crude încercări, îndurate până la sfârşit. Mi-ajung atâtea suferinţe, mi-ajung atâtea primejdii. Scapă-mă de această dezgustătoare înfăţişare de patruped, înapoiază-mă privirilor alor mei, redă-mi chipul lui Lucius. Sau dacă vreo divinitate supărată mă urmăreşte cu neînduplecata ei mânie, cel puţin să pot muri, dacă nu mi-e îngăduit să trăiesc!”

După această rugăciune şi după aceste lamentări vrednice de milă, am simţit că mintea mi se îngreuiază, dar somnul, din nou punând stăpânire pe mine în acelaşi culcuş, m-a doborât. Abia închisesem ochii şi iată că din mijlocul valurilor văd ridicându-se o faţă divină, vrednică de a impune respect chiar zeilor, apoi, încetul cu încetul a apărut un corp întreg, în toată strălucirea lui şi, scuturând după ea apa mării, această orbitoare divinitate s-a oprit în faţa mea. Mă voi sili să vă descriu admirabila ei frumuseţe, dacă totuşi, în sărăcia graiului omenesc, voi găsi expresii îndestulătoare sau dacă divinitatea însăşi îmi va da puterea de a vorbi uşor şi curgător.

Mai întâi avea un păr des şi lung, care, puţin inelat şi împrăştiat de o parte şi de alta a divinului ei gât, îi flutura într-o uşoară şi graţioasă neorânduială, în vârful capului avea o coroană formată din tot felul de flori, iar deasupra frunţii o tăbliţă rotundă în forma unei oglinzi, care, aruncând o lumină albă, arăta că era Luna. La dreapta şi la stânga, această podoabă era reţinută de două vipere încolăcite, cu capul ridicat în sus, şi de spice de grâu ce se clătinau deasupra frunţii. Rochia ei, din cea mai fină pânză de în, era de diferite culori care se schimbau, trecând rând pe rând de la albul orbitor al crinului la galbenul şofranului şi la roşul aprins al trandafirului. Dar ceea ce-mi izbi cel mai mult privirile era o mantie atât de neagră şi de lucitoare încât te orbea cu întunecata-i strălucire. Aruncată în jurul ei, trecea pe sub braţul drept, pentru a se urca până la umărul stâng, de unde marginea ei, formând un nod, îi atârna în jos cu mii de cute artistic aranjate şi se termina printr-un şir de ciucuri, care se mişcau în chipul cel mai graţios. Pe tot chenarul, ca şi pe fondul acestei mantii, scânteiau nenumărate stele, iar în mijlocul lor, o lună plină arunca o vie şi strălucitoare lumină. De asemenea, pe întregul chenar al acestei mantii fără pereche se vedea brodată şi o ghirlandă care reprezenta tot felul de fructe şi de flori. Pe lângă aceasta, zeiţa ţinea în mâinile sale mai multe simboluri foarte deosebite unele de altele: în dreapta avea un sistru de aramă a cărui lamă subţire şi încovoiată, în forma unui centiron, era străpunsă de trei mici vergi de oţel care, scuturate de braţul său de trei ori în şir, dădeau un sunet ascuţit. Din mâna stângă îi atârna un mic vas în formă de corăbioară, pe toarta căruia, în partea cea mai din afară a ei, se ridica un şarpe cu capul în sus şi cu gâtul extrem de umflat. Divinele sale picioare era încălţate cu sandale împletite din frunze de palmier, arborele biruinţei.

Arătându-mi-se într-o astfel de splendoare şi răspândind cele mai alese parfumuri ale Arabiei, ea binevoi să-mi spună următoarele cuvinte:

— Iată, Lucius, mişcată de rugăciunile tale, am venit eu, Natura, mama tuturor lucrurilor, stăpâna elementelor, izvorul şi începutul veacurilor, divinitatea cea mai mare, regina manilor, cea dintâi între locuitorii cerului. Eu sunt aceea care cârmuiesc după voia mea luminoasele înălţimi ale cerului, vânturile sănătoase ale mării, jalnica tăcere a Infernului. Putere unică, sunt slăvită de întregul univers sub mai multe forme, cu variate ceremonii religioase, cu mii de felurite nume. Frigienii, primii născuţi pe pământ, mă numesc zeiţa din Pesinunt277 şi mama zeilor; atenienii de baştină mă numesc Minerva Cecropiana278; ciprienii, care plutesc pe valuri, Venus din Pafos; cretanii iscusiţi în aruncarea săgeţilor, Diana Dictynna279; sicilienii, care vorbesc trei limbi280, Proserpina Stigiana; locuitorii din Eleusis mă numesc Ceres Actaeana281; unii mă numesc Iunona, alţii Bellona; unii Hecate, alţii Nemesis Rhamnusia282. Dar aceia care sunt primii luminaţi de razele divine ale Soarelui, când începe să răsară, şi ultimii când ele se apleacă spre orizont, locuitorii celor două Etiopii şi egiptenii cei puternici prin străvechea lor ştiinţă, numai ei mă cinstesc cu slujbele sfinte şi închinăciunile ce mi se cuvin, numai ei mă numesc cu adevăratul meu nume de regina Isis. Eu vin la tine, mişcată de nenorocirile tale, vin binevoitoare şi prielnică. Şterge-ţi acum lacrimile, încetează a te mai tângui, alungă tristeţea, căci în curând, prin voinţa mea, va străluci pentru tine ziua mântuirii. Fii deci foarte atent la ceea ce-ţi voi porunci:

Ziua care se va naşte din această noapte, de când există lumea a fost închinată cultului meu. În această zi, când furtunile iernii se potolesc, când valurile zbuciumatei mări se liniştesc, când în sfârşit marea devine navigabilă, preoţii mei îmi închină o navă care n-a spintecat încă valurile mării, voind să arate astfel că pun comerţul maritim sub ocrotirea mea. Această sărbătoare va trebui s-o aştepţi fără nici o îngrijorare, lipsit de orice gânduri profane. Căci, după îndemnul meu, marele preot va purta în mâna dreaptă, în timpul măreţului alai, o coroană de trandafiri legată de sistrul său. Aşadar, fără şovăire, deschide-ţi drum prin mulţime şi urmează voios şi cu deplină încredere în mine procesiunea mea. Te vei apropia încet de preot, apoi, ca şi cum ai voi să-i săruţi mâna, vei smulge trandafirii cu buzele, şi chiar în clipa aceea te vei vedea scăpat de pielea acestui dezgustător animal pe care-l urăsc de atâta timp. Să nu-ţi fie teamă că vreuna din poruncile mele e greu de îndeplinit; chiar în această clipă, când vin la tine şi mă aflu în faţa ta, eu, arăt în vis preotului meu ce mai rămâne de făcut şi-i dau îndrumările de cuviinţă. Din porunca mea, strânsele rânduri ale mulţimii se vor da la o parte din calea ta, şi în mijlocul acestui sărbătoresc spectacol, nimeni nu se va uita cu scârbă la hidoasa ta figură, nimeni în faţa neaşteptatei tale metamorfoze nu-şi va îngădui reflexiuni răutăcioase şi nu se va gândi să te acuze.

Dar mai înainte de toate, adu-ţi aminte – şi acest gând să fie pe veci întipărit în adâncul inimii tale – că mi-ai rămas obligat pentru tot restul vieţii, până la ultima-ţi suflare. Căci nu e nedrept să rămâi dator pentru toată viaţa ce-o mai ai de trăit aceleia prin a cărei bunătate ţi-ai luat locul printre oameni. De altfel, tu vei trăi fericit, vei trăi plin de glorie sub ocrotirea mea; şi când, împlinind anii destinului tău, te vei coborî în Infern, chiar şi acolo, în această emisferă subterană, mă vei vedea strălucind în mijlocul nopţii Acheronului, stăpână absolută peste cele mai retrase colţuri ale Stixului şi tu însuţi, locuitor al Câmpiilor Elisee283, vei continua să adori fără încetare pe protectoarea ta. Dar dacă, printr-o credinţă fierbinte, prin păzirea cu sfinţenie a cultului meu şi printr-o nepângărită castitate îţi vei fi câştigat bunăvoinţa mea, vei şti că numai eu am puterea să-ţi prelungesc viaţa peste limita hotărâtă de destin!

Astfel se termină venerabilul oracol şi zeiţa atotputernică pieri din ochii mei. Trezindu-mă imediat din somn, m-am sculat zăpăcit de spaimă şi de bucurie, şi tot numai o apă. Adânc mişcat de apariţia atât de clară a puternicei divinităţi, mă stropesc cu apă de mare şi, preocupat numai de supremele ei porunci şi sfaturi, mi le trec pe rând prin minte. În curând, alungând adâncul întuneric al nopţii, soarele se ridică şi poleieşte tot orizontul. Şi iată că din toate părţile, cu o grabă religioasă şi cu adevărat triumfală, o imensă mulţime umple toate pieţele publice284. În afară de bucuria de care eram pătruns, mi se părea că întreaga fire e cuprinsă de o voioşie atât de mare, încât simţeam cum fericirea se răspândeşte până şi asupra animalelor, în jurul caselor şi chiar în aer. Îngheţului din noaptea trecută, împotriva oricăror aşteptări, îi urmase o zi plăcută; păsările cântătoare, înveselite de calda suflare a primăverii, dădeau concerte plăcute şi cu suavele lor melodii o fermecau pe mama astrelor şi străbuna veacurilor, pe stăpâna întregului univers. Arborii chiar, şi cei care se vor îngreuia de rod îmbelşugat, şi cei care se mulţumesc să dea numai umbră şi sunt neroditori, renăşteau la suflarea Austrului285 şi, îmbrăcându-se cu mugurii frunzelor noi, la cea mai uşoară mişcare, produceau un şuierat plăcut. Vuietul asurzitor al furtunilor se potolise, clocotirea furioasă a mării încetase şi valurile spălau domol ţărmul. În sfârşit cerul, curăţat de vălul său de ceaţă, devenise atât de pur şi de luminos, încât te orbea cu propria lui strălucire.

Pe nesimţite, premergătorii impunătorului cortegiu începură să se pună în mişcare, cete foarte frumos şi felurit costumate după gustul şi dorinţele fiecăruia. Unul încins cu un centiron închipuia un soldat, altul, îmbrăcat cu o togă scurtă, înarmat cu o sabie încovoiată şi cu ţăpoaie, înfăţişa un vânător. Un altul, în conduri poleiţi, cu o rochie de mătase şi cu tot felul de giuvaericale preţioase, cu un păr fals pe cap, cu mersul tărăgănat, maimuţărea o femeie. Mai încolo, altul, cu gambele înfăşurate în jambiere, straşnic înarmat cu scut, coif şi sabie, ai fi crezut că iese dintr-o arenă de gladiatori. Precedat de fasce şi îmbrăcat în purpură, unul parodia un magistrat, altul cu manta, baston, sandale şi o lungă barbă de ţap înfăţişa un filosof. Unul cu felurite trestii unse cu ulei închipuia un păsărar, altul cu undiţa, un pescar. Am văzut şi o ursoaică îmblânzită plimbată într-un jeţ, gătită ca o doamnă de neam mare, şi o maimuţă cu o scufie brodată pe cap, într-o fustă frigiană de culoarea şofranului, care, ţinând în mână o cupă de aur, înfăţişa pe păstorul Ganimede; în sfârşit, un măgar cu o pereche de aripi lipite în spinare, alături de care mergea un bătrân neputincios şi în bătaie de joc pe amândoi i-ai fi putut numi foarte bine Pegas şi Belerofon, atât erau de caraghioşi unul lângă altul286.

În mijlocul acestor vesele procesiuni ale poporului care umpleau pretutindeni străzile, alaiul special al zeiţei ocrotitoare se pusese în mişcare. Femei îmbrăcate în rochii albe, încununate cu flori de primăvară şi purtând cu bucurie diferitele atribute ale zeiţei, presărau cu petale, pe care le scoteau din sân, drumul pe unde înainta alaiul sfânt. Altele aveau atârnate în spinare oglinzi strălucitoare, întoarse spre zeiţă, pentru ca ea să poată vedea supunerea şi respectul mulţimii ce venea în urma ei287. Unele ţineau în mână piepteni de fildeş şi, prin mişcarea braţelor, prin îndoirea degetelor, se prefăceau că piaptănă şi aranjează părul zeiţei lor288. În sfârşit, altele, vărsând picătură cu picătură dintr-un balsam preţios şi plăcut şi din mii de alte parfumuri, stropeau străzile cu ele. În afară de acestea, o numeroasă mulţime de ambele sexe purta felinare, torţe, lumânări şi alte feluri de lumini, pentru a-şi face astfel favorabilă pe zeiţa astrelor cereşti. Apoi, orchestre delicioase, fluiere şi flaute, făceau să răsune cele mai dulci melodii. În urmă, venea un admirabil cor, format din cei mai distinşi tineri, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, albe ca zăpada, care, răspunzându-şi unii altora, cântau un plăcut imn compus împreună cu muzica de un poet talentat, sub inspiraţia binevoitoare a Camenelor289, în care din când în când, se repetau preludiile ce se cântau înainte de sacrificiile mai solemne. Veneau apoi flautişti consacraţi marelui Serapis290, care, din flautul lor ţinut orizontal pe buze şi apropiat de urechea dreaptă, cântau diferite melodii obişnuite în cultul şi templul acestui zeu, fără să mai număr slujbaşii care strigau mulţimii să lase drum liber sfintelor icoane.

În urmă, se revărsau ca un puhoi mulţimile iniţiate în divinele mistere: bărbaţi şi femei, de orice condiţie, de orice vârstă, îmbrăcaţi în halate lungi de în de o albime orbitoare. Femeile purtau un voal străveziu peste părul lor parfumat, bărbaţii aveau capul complet ras, foarte lucios în creştet. Ei erau astrele terestre ale sublimei religii şi din sistrele lor de aramă, de argint sau chiar de aur, scoteau un sunet clar, melodios.

Preoţii cultului, acei mari pontifi, îmbrăcaţi în veşminte albe de în, care le acopereau pieptul, strânse în talie şi coborând până la călcâie, purtau semnele distinctive ale celor mai puternice divinităţi291. Primul din ei ţinea o lampă292 care răspândea o lumină foarte vie ce nu semăna deloc cu acelea care luminează seara ospeţele noastre: era o barcă de aur, care, din mijlocul ei, unde era mai largă, arunca o flacără extrem de puternică. Al doilea era îmbrăcat la fel, dar ţinea în mâinile sale unul din cele două altare numite în mod ciudat „ajutoarele”, din cauza providenţei ajutătoare a marii şi nobilei zeiţe. Un al treilea mergea ridicând în aer o ramură de palmier cu frunzele din aur artistic lucrat, precum şi caduceul lui Mercur. Al patrulea arăta simbolul dreptăţii293 înfăţişat printr-o mână stângă cu palma deschisă, care de la natură fiind mai înceată, mai puţin îndemânatică şi mai puţin energică, pare mai potrivită decât dreapta să reprezinte dreptatea. El purta un mic vas de aur rotunjit în formă de mamelă294 cu care făcea libaţiuni de lapte. Al cincilea ţinea în mână o vânturătoare de aur, plină de rămurele din acelaşi metal; în sfârşit, al şaselea ducea o amforă.

Îndată după aceştia au apărut zeii care binevoiau să meargă pe picioare omeneşti. Primul, oribil la vedere, era curierul Cerului şi al Infernului, cu, faţa când întunecată, când strălucitoare295. El îşi înălţa trufaş capu-i de câine, în mâna stângă ţinea un caduceu şi cu dreapta agita o ramură verde de palmier. Imediat după el venea o vacă ridicată pe picioarele dinapoi, emblemă a fertilităţii înfăţişând-o pe zeiţa atotproducătoare. Ea se sprijinea de umerii unuia din fericiţii preoţi care înainta cu un mers plin de demnitate. Un altul ducea un coş în care erau închise misterele, care ascundeau tuturor privirilor tainele sublimei religii. Altul purta pe sânul său preafericit imaginea vrednică de respect a atotputernicei divinităţi, imagine care n-avea forma vreunui patruped domestic, nici a unei păsări, nici a unui animal sălbatic, nici chiar a unui om. Dar printr-o ingenioasă născocire, a cărei noutate chiar o făcea venerabilă, simbol inexprimabil al misterului deplin care trebuia să învăluie această nobilă religie, ea se prezenta sub forma unei mici urne296 de aur scânteietor, sculptată cu cea mai mare artă, cu fundul foarte bine rotunjit şi pe dinafară încărcată cu minunate hieroglife egiptene. Orificiul ei, puţin înalt, se prelungea într-o parte printr-un cioc lung sau şănţuleţ, iar de cealaltă parte era fixată o toartă mult arcuită, deasupra căreia se ridica, încolăcindu-se, un şarpe cu gâtul solzos, umflat şi vărgat.

Dar iată că ora ajutorului făgăduit de puternica şi binevoitoarea zeiţă se apropie, destinul avea deci să se împlinească. Într-adevăr, marele preot care ţinea în mâna sa mântuirea mea, înainta îmbrăcat chiar aşa cum mi-l descrisese oracolul divin, purtând în mâna dreaptă un sistru pentru zeiţă şi o coroană pentru mine, o coroană pe deplin cuvenită, jur pe Hercule, căci după atâtea şi atât de mari încercări suferite, după atâtea primejdii înfruntate, puteam, în sfârşit, graţie celei mai mari dintre zeiţe, să ies biruitor din lupta mea cu nemilosul Destin. Deşi eram pătruns de o neaşteptată bucurie, totuşi nu m-am repezit ca un nebun, temându-mă bineînţeles ca năvala neprevăzută a unui patruped să nu tulbure liniştita ordine a procesiunii religioase. Am înaintat deci cu un pas grav şi liniştit, strecurându-mă puţin câte puţin prin mulţimea care de altfel se dădea la o parte din drumul meu, desigur sub inspiraţia zeiţei.

Dar pontiful, prevenit de oracolul din noaptea trecută, după cum mi-a fost uşor s-o recunosc, se opri deodată, admirând cu ce repeziciune totul se potrivea cu poruncile ce le primise şi, întinzând mâna cel dintâi, îmi duse la gură coroana pe care o ţinea. Atunci, tremurând de emoţie şi cu inima bătându-mi puternic, am apucat cu lăcomie această coroană în care străluceau minunaţi trandafiri şi am înghiţit-o cu cea mai mare lăcomie, nerăbdător să văd împlinindu-se promisiunea.

Divina promisiune nu mă înşelase. Într-o clipă mă văd scăpat de hidoasa mea înfăţişare de animal de rând. Mai întâi îmi cade părul acela aspru, apoi pielea cea groasă mi se subţiază, pântecele umflat mi se micşorează, copitele iau forma picioarelor care se termină cu degete, mâinile nu-mi mai sunt picioare şi se ridică în sus spre a-şi relua funcţiunile lor superioare, gâtul cel lung mi se scurtează, faţa şi capul mi se rotunjesc, lungile-mi urechi îşi reiau micimea lor de mai-nainte, dinţii enormi ca nişte bolovani se micşorează ca acei ai omului, şi mai ales coada, coada care mai înainte mă făcea să sufăr atât de mult, dispăru fără să lase nici o urmă. Mulţimea rămâne uimită, credincioşii proslăvesc puterea atât de evidentă a divinităţi' această minune atât de strălucită, cum se întâmplă numai noaptea în vis, şi uşurinţa cu care s-a săvârşit metamorfoza, şi toţi într-un singur glas, cu mâinile ridicate spre cer, adeveresc strălucita binefacere a zeiţei.

Eu, însă, încremenit de spaimă, ca şi cum sufletul meu n-a putut cuprinde o bucurie atât de neaşteptată şi de mare, am rămas pironit locului fără să pot scoate o vorbă. Nu ştiam ce trebuia să spun mai întâi, cum să-mi încep mai bine cuvântarea, nu ştiam ce vorbe ar fi de un mai fericit augur, acum când îmi revenise graiul, în sfârşit cu ce rugi trebuia să arăt unei zeiţe aşa de mari întreaga mea recunoştinţă. Preotul însuşi, deşi era înştiinţat de zeiţă de toate nenorocirile mele, de la începutul lor, rămase totuşi zguduit de această mare minune şi în curând, printr-un gest expresiv, făcu un semn din cap să mi se dea un veşmânt din pânză de în, ca să mă acopăr, căci din clipa când părăsisem blestemata piele de măgar, strângându-mi mereu coapsele şi încrucişându-mi mereu ruşinat mâinile, mă acopeream, atât cât îi era cu putinţă unui om despuiat, cu acel văl natural. Atunci, unul din cortegiul credincioşilor îşi scoase repede prima haină de pe el şi mi-o aruncă cu îndemânare pe umeri. Lucrul acesta odată făcut, marele preot, privindu-mă adânc impresionat, dar cu o faţă veselă şi o expresie supraomenească, îmi vorbi în chipul următor:

— După atât de multe şi felurite încercări, după atâtea lovituri grele ale Soartei, după toate îngrozitoarele furtuni care te-au aruncat încoace şi încolo, în sfârşit, Lucius, ai ajuns în portul Odihnei şi la altarul îndurării297! Nici naşterea ta, nici înalta-ţi poziţie socială, nici chiar această învăţătură prin care te distingi nu ţi-au fost de nici un folos, căci pornind pe drumul alunecos al unei tinereţi înflăcărate şi aruncându-te în plăceri nedemne de un om liber, ai plătit scump o curiozitate fatală. Dar în sfârşit, oarba Soartă, urmărindu-te cu cele mai groaznice primejdii, te-a condus, fără să vrea şi prin chiar imprevizibila ei răutate, la această sfântă fericire. Ducă-se acum aiurea, să-şi dezlănţuie furia şi să caute o altă victimă pentru nemiloasa ei cruzime, căci aceia a căror viaţă o apără puternica zeiţă, luându-i în serviciul său, nu mai sunt expuşi duşmănoaselor lovituri ale Soartei. Oare acei tâlhari, acele fiare sălbatice, acea sclavie, acele drumuri grele, întortocheate şi veşnic bătute, acea zilnică teamă de moarte, în sfârşit toate aceste necazuri, dus-au ele la ţinta urmărită de o Soartă nemiloasă? Nu! Fiindcă acum tu eşti luat sub ocrotirea unei Soarte care vede totul limpede în viitor298 şi luminează chiar pe ceilalţi zei cu strălucirea luminii sale. Ia, deci, de aci înainte o faţă mai veselă, mai potrivită cu albimea veşmântului tău, şi însoţeşte cu pas triumfal alaiul zeiţei care te-a salvat. Să vadă nelegiuiţii, să vadă şi să recunoască rătăcirea lor. Privească-l pe Lucius, care a scăpat de suferinţele lui de mai înainte şi care, bucurându-se de ocrotirea mamei Isis, îşi biruie propria lui Soartă. Totuşi, ca să fii mai în siguranţă şi mai bine apărat, înrolează-te în sfânta noastră armată aşa cum noaptea trecută ai fost chemat să depui jurământ. Consacră-te de acum înainte cultului religiei noastre şi suferă de bunăvoie jugul acestui sacerdoţiu, căci numai când vei fi început să slujeşti zeiţei, vei simţi mai mult farmecul libertăţii tale!

Astfel vorbi cucernicul pontif şi, gâfâind şi obosit de inspiraţie, tăcu. Îndată, amestecându-mă în mulţimea credincioşilor, urmai cortegiul sfânt. Dar eram observat şi recunoscut de tot oraşul. Fiecare mă arăta cu degetul şi cu semne făcute din cap, toată lumea vorbea de mine: „Iată-l pe acela, se spunea, căruia augusta şi atotputernica zeiţă i-a redat astăzi înfăţişarea de om. Fericit desigur, de trei ori fericit muritor, care prin inocenţa şi curăţia vieţii lui de mai înainte a meritat de la cer o ocrotire aşa de strălucită, încât renăscut, ca să zic aşa, a fost numaidecât consacrat ca slujitor al sfintei religii!”

În mijlocul acestor convorbiri şi al voioaselor şi zgomotoaselor ceremonii, ne apropiam pe nesimţite de ţărmul mării şi în sfârşit am ajuns chiar în locul unde petrecusem noaptea precedentă sub înfăţişarea de măgar. Acolo, îndată ce imaginile zeilor au fost aşezate după datină, marele preot s-a apropiat de o navă foarte artistic construită şi de jur-împrejur împestriţată cu minunate picturi egiptene, a purificat-o după rânduiala sfântă cu o torţă aprinsă, cu un ou şi cu pucioasă şi, rostind cu neprihănita lui gură cele mai solemne rugăciuni, i-a dat un nume şi a închinat-o zeiţei. Pe pânza albă a acestei fericite corăbii se arăta, în cuvinte brodate, că era un dar oferit pentru prielnica navigaţie a noilor transporturi. Numaidecât se înălţă catargul, care era un pin întreg, bine rotunjit, înalt şi strălucitor, cu o platformă deosebit de frumoasă în jurul lui: la pupă se încovoia un gât de lebădă299, îmbrăcat în foi subţiri de aur care scânteia, iar talpa corăbiei, în întregime lucrată din lemn de tuia, perfect lustruit, era de o frumuseţe sclipitoare. În curând, toţi cei de faţă, atât profani cât şi iniţiaţi, aduseră pe întrecute vânturători încărcate cu aromate şi cu alte ofrande de tot felul şi un fel de fiertură, din lapte şi făină, făcură libaţiuni pe valuri, până în momentul când vasul încărcat cu nenumărate daruri şi fericite prinoase fu desprins din odgoanele care-l ţineau legat de ancoră şi, mulţumită unui vânt liniştit şi prielnic, ajunse în largul mării. Şi când abia se mai vedea în zare ca un punct nedesluşit, purtătorii obiectelor sfinte, încărcându-se din nou cu emblemele pe care le aduseseră, făcură voioşi calea întoarsă spre templu cu acelaşi strălucit ceremonial ca şi la sosire.

Îndată ce am ajuns la templu, marele preot, cei care purtau imaginile sfinte şi vechii iniţiaţi în venerabilele mistere, au intrat în sanctuarul zeiţei şi au depus, după rânduială, aceste chipuri care păreau că respiră. Apoi, unul din ei, pe care toţi îl numeau Scribul, stând în picioare în faţa uşii, chemă, ca la o adunare, tagma pastoforilor300, căci aşa se numeşte acest sfânt colegiu, apoi, urcându-se într-un amvon înalt, a citit dintr-o carte cu glas tare, rugăciuni pentru măritul împărat, pentru senat, pentru cavaleri, pentru întreg poporul roman, pentru navigatori şi pentru corăbiile care rătăcesc pe mare, pentru fericirea tuturor celor ce alcătuiesc imperiul nostru şi sfârşi, rostind în greceşte formula obişnuită: „Să se sloboadă corăbiile301”. Aceste cuvinte însemnau că sacrificiul era primit, după cum a dovedit-o mulţimea credincioşilor, care imediat a izbucnit în strigăte de bucurie. După aceea, cetăţenii, nespus de fericiţi, aducând ramuri verzi de măslin, crengi de rozmarin şi coroniţe de flori, le-au depus înaintea statuii de argint a zeiţei, care era aşezată pe o estradă şi, după ce i-au sărutat picioarele, s-au retras la casele lor. Cu toate acestea, pe mine nu mă lăsa inima să mă îndepărtez de locul acela nici cât latul unei unghii şi, cu privirile aţintite pe chipul zeiţei, mă gândeam la nenorocirile mele trecute.

Dar înaripata Faimă, fără să-şi fi încetinit o clipă uşorul ei zbor, trâmbiţase pretutindeni, în patria mea, atât binefacerea vrednică de slavă a zeiţei cât şi nemaipomenitul meu noroc. În curând, prietenii mei, servitorii şi rudele cele mai apropiate, părăsiră doliul pe care-l luaseră din cauza falsului zvon al morţii mele şi, plini de o neaşteptată bucurie, veniră în grabă, încărcaţi cu diferite daruri, ca să se încredinţeze de miraculoasa-mi înviere şi de întoarcerea mea din Infern. Eu însumi, încântat de sosirea lor, pe care n-o mai nădăjduiam, am fost nespus de impresionat de dragostea cu care-mi ofereau atâtea lucruri, căci ei avuseseră grijă să-mi aducă din belşug tot ce-mi trebuia pentru a face faţă traiului şi cheltuielilor mele.

După ce am vorbit cu ei potrivit cu situaţia ce fiecare o avea pe lângă mine şi le-am povestit trecutele-mi nenorociri şi bucuria prezentă, m-am întors din nou în faţa zeiţei. Mi-am închiriat o cameră în incinta templului şi mi-am statornicit vremelnic acolo penaţii. Asistam la slujbele sfinte care nu se oficiau în public, trăiam în nedespărţita tovărăşie a preoţilor şi eram un fervent adorator al marii zeiţe, de care nu mă dezlipeam. Nu era o singură noapte, o singură clipă de odihnă în care să nu fiu lipsit de apariţia şi de îndemnurile sale. Ea îşi arătase voinţa de mai multe ori şi, cum eram de multă vreme destinat cultului ei, îmi poruncea ca cel puţin acum să mă iniţiez. Dar eu, deşi o doream din toată puterea voinţei mele, totuşi eram reţinut de o teamă religioasă, căci îmi dădeam seama, după o adâncă chibzuire, cât de grea e disciplina preoţiei şi păstrarea castităţii, şi ştiam cu câtă prudenţă şi băgare de seamă trebuie să fii în mijlocul nesfârşitelor primejdii la care eşti expus în viaţă. Gândindu-mă neîncetat în sinea mea la aceste lucruri, nu ştiam cum se făcea că, cu toată râvna mea fierbinte, amânam mereu.

Într-o noapte, l-am văzut în vis pe marele preot oferindu-mi diferite lucruri pe care le purta în sân. Întrebându-l ce avea acolo, mi-a răspuns că totul mi-a fost trimis din Tesalia, şi mai mult, că tot de acolo a sosit un servitor al meu, numit Albul. La deşteptare, mi-am frământat mintea foarte multă vreme ca să ghicesc ce putea să-mi prevestească această arătare, cu atât mai mult cu cât eram sigur că n-am avut niciodată un servitor cu acest nume. Totuşi, oricare ar fi fost înţelesul profetic al visului meu, eram convins că lucrurile oferite însemnau un câştig sigur. Astfel, foarte neliniştit, dar totodată stăpânit de bucuria pe care ţi-o dă speranţa unui fericit beneficiu, aşteptam deschiderea templului, ca în fiecare dimineaţă. În sfârşit, trăgându-se la dreapta şi la stânga albele perdele care acopereau augustul chip al zeiţei, am îngenuncheat în faţa ei cu umile rugăciuni. Marele preot umbla din altar în altar, oficiind serviciul divin cu obişnuitele rugăciuni şi dintr-un anumit vas de libaţiuni vărsa apa pe care-o luase dintr-un izvor aflat în fundul sanctuarului. În sfârşit, după îndeplinirea acestui ceremonial, cu toate formele cuvenite, credincioşii se puseră în mişcare şi, anunţând prima oră a zilei, o salutară cu matinale închinăciuni. Şi iată că în acest moment, pe neaşteptate, sosiră din Hypata servitorii pe care-i lăsasem acolo când nenorocita greşeală a Fotidei mă osândise să port căpăstru. Ei auziseră, bineînţeles, de păţaniile mele şi-mi aduceau calul pe care-l ştiţi. Îi recunoscui îndată atât pe ei cât şi pe calul meu pe care mi-l aduceau. Animalul trecuse din mână în mână, dar, recunoscându-l după semnul pe care-l avea în spinare, ei putuseră să-l răscumpere. Eu eram cum nu se poate mai uluit de precizia cu care se adeverea visul meu, căci, în afară de îndeplinirea unei făgăduieli aducătoare de câştig, îmi prezisese şi înapoierea calului meu care era alb.

Adânc impresionat de toate acestea, din nou am început să frecventez cu zel slujbele ce se oficiau întru slava zeiţei, pe deplin convins că binefacerile prezente sunt o chezăşie pentru viitoarele mele speranţe şi din acest moment dorinţa mea de a primi harul sfânt spori din zi în zi mai mult. Mă duceam foarte des la marele preot şi, cu cele mai stăruitoare rugăciuni, îi ceream să mă iniţieze, în sfârşit, în tainele nopţii sfinte. Dar el, personaj sobru de altfel, şi renumit prin aleasa grijă cu care păstra rânduielile unei religii atât de curate302, mă primea cu blândeţea şi bunătatea unui tată care înfrânează la copiii săi dorinţele aprinse şi prea timpurii şi, opunând stăruinţelor mele amânările sale, îmi potolea neliniştea din suflet prin vorbele lui pline de uşurare şi dătătoare de speranţă. Căci îmi spunea că zeiţa, printr-un semn de încuviinţare, arăta ziua când fiecare trebuia să fie iniţiat, că, în înalta-i înţelepciune, ea se îngrijea de alegerea preotului ce trebuia să săvârşească slujbele religioase, că, în sfârşit, tot ea fixa până şi cheltuielile necesare ceremoniei.

El era de părere să aşteptăm poruncile zeiţei cu o cucernică răbdare, căci eu trebuia mai ales să mă feresc de grabă şi de nesupunere, adică să nu păcătuiesc printr-un prea mare zel, când nu sunt chemat, şi prin nepăsare, când voi fi chemat. De altfel, spunea el, nu era niciunul din preoţii săi care să-şi fi pierdut mintea sau, mai mult, care să fie atât de hotărât să moară, încât, fără un ordin special al stăpânei, să îndrăznească să facă o iniţiere nechibzuită şi nelegiuită, care i-ar atrage pedeapsa cu moartea. Cheile Infernului ca şi acelea ale mântuirii sunt în mâinile zeiţei şi însăşi iniţierea în misterele ei echivalează cu o moarte de bunăvoie şi cu o viaţă care nu mai atârnă decât de bunăvoinţa ei. De obicei, ea alege ca slujitori ai săi pe cei ajunşi la capătul vieţii şi aşezaţi la hotarul dintre cele două lumi, pentru că numai lor le poate încredinţa fără teamă marile secrete ale cultului şi, prin providenţa sa, îi recheamă oarecum la viaţă şi le dă un nou prilej de mântuire303. Prin urmare, şi eu trebuia să aştept porunca cerească, deşi printr-o clară şi evidentă favoare a marii zeiţe, încă de multă vreme fusesem chemat şi desemnat pentru preafericitul sacerdoţiu; şi din această zi, trebuia să mă abţin, ca şi ceilalţi iniţiaţi, de la orice hrană profană şi neîngăduită, pentru a mă apropia cu mai multă evlavie de misterele acestei preacurate şi înalte religii.

Pontiful vorbise; şi nerăbdarea mea nu-mi putea birui voinţa de a-i da ascultare: plin de zel, supus şi păstrând o tăcere desăvârşită, asistam regulat, în fiecare zi, la oficierea serviciului divin. Bunătatea puternicei zeiţe nu-mi înşelă speranţa şi ea mă scuti de chinurile unei îndelungate întârzieri. Printr-o poruncă tot atât de clară pe cât era de întunecoasă noaptea în care o primii, ea mă anunţă lămurit că a sosit, în sfârşit, ziua atât de râvnită în care dorinţa mea cea mai arzătoare avea să se înfăptuiască. De asemenea, ea fixă ce cheltuieli trebuia să fac pentru iniţiere, iar pentru săvârşirea ceremoniei alese pe însuşi Mithras, marele ei preot, deoarece, după cum spunea ea, el era legat de mine prin simpatia reciprocă a celor două stele ale noastre.

Reînsufleţit de aceste binevoitoare porunci şi rânduieli ale nobilei zeiţe, m-am trezit din somn înainte de a se fi luminat bine de ziuă şi am pornit în toată graba spre locuinţa preotului. L-am găsit tocmai în momentul când ieşea din cameră şi, salutându-l, mă pregăteam cu mai mult curaj ca niciodată să-i cer să mă iniţieze, ca şi cum aş fi avut un drept câştigat. Dar, îndată ce el m-a zărit, mi-a luat-o înainte şi mi-a spus:

— O, dragul meu Lucius, ce fericire, ce mare noroc ai tu! Voinţa augustei noastre zeiţe îţi este favorabilă, ea te-a socotit vrednic de o atât de înaltă chemare. Ei bine, zise el, de ce tocmai acum stai liniştit, de ce-ai rămas pironit locului? Iată ziua mult dorită, necontenit chemată în rugăciunile tale, aceste mâini ale mele te vor iniţia în cele mai sfinte şi mai adânci taine ale cultului nostru!

Apoi, punându-mi pe umăr mâna dreaptă, preabinevoitorul bătrân mă conduse îndată la porţile impozantului templu. După ce, potrivit obişnuitei datini, oficie slujba deschiderii templului şi săvârşi sacrificiul dimineţii, scoase dintr-o tainiţă a sanctuarului nişte cărţi scrise cu litere necunoscute304 care în mod prescurtat reprezentau formule sfinte. Unele erau figurate prin tot felul de animale, altele prin desene înghesuite şi încâlcite, unele în formă de nod, altele în formă de roată şi altele cu vârfuri îndesate asemenea cârceilor de viţă, al căror înţeles rămânea ascuns curiozităţii profanilor. El mi-a citit din aceste cărţi ce pregătiri trebuia să fac neapărat pentru iniţierea mea.

Numaidecât, atât eu personal, cât şi prin amicii mei, am cumpărat cu zel şi fără să ne zgârcim tot ce ne trebuia. Sosind momentul, după cum spunea preotul, el mă conduse, însoţit de sacrul colegiu, la baia care se afla nu departe de templu. Îndată intrat la apă, după datină, marele preot, invocând bunăvoinţa divină, mă purifică, stropindu-mă cu o apă sfinţită. Trecuseră primele două părţi ale zilei, când el mă aduse din nou în templu şi mă aşeză chiar la picioarele zeiţei. Îmi dădu în secret unele îndrumări pe care graiul omenesc nu le poate destăinui şi îmi porunci cu glas tare înaintea întregii asistenţe să mă abţin zece zile în şir de la orice plăcere a mesei, să nu mănânc nimic din ce a avut viaţă şi să nu beau vin. Păzind aceste porunci, potrivit datinei, cu o exactitate vrednică de tot respectul, în sfârşit sosi ziua hotărâtă pentru împlinirea făgăduielilor divine. Soarele tocmai cobora la orizont şi din nou aducea seara, când din toate părţile se revărsa o numeroasă mulţime care, după uzul antic al misterelor, îmi aducea diferite daruri. Atunci, marele preot, îndepărtând pe toţi profanii, mă luă de mână şi, îmbrăcat cum eram într-o cămaşă din pânză de în nepurtată, mă conduse în sanctuarul templului.

Poate tu, cititor curios, mă vei întreba, cu oarecare îngrijorare, ce s-a spus, ce s-a făcut după aceea. Aş spune, dacă mi-ar fi permis s-o spun, ai afla dacă ţi-ar ti îngăduit să asculţi. Dar ar fi o crimă deopotrivă de mare şi pentru urechile şi pentru limba care s-ar face vinovate de o indiscreţie şi de o curiozitate atât de sacrilege. Totuşi, văzându-te chinuit de o pioasă dorinţă, nu te voi lăsa într-o prea lungă aşteptare. Ascultă deci şi crede, căci tot ceea ce voi spune e adevărat. M-am apropiat de hotarele morţii, am călcat pragul Proserpinei şi de acolo m-am întors, trecând prin toate elementele. În mijlocul nopţii, am văzut soarele strălucind cu o lumină orbitoare, m-am apropiat de zeii Infernului şi de zeii cerului, i-am văzut la faţă şi i-am adorat de aproape. Iată, ţi-am spus lucruri pe care, deşi le-ai auzit, eşti totuşi osândit să nu le înţelegi!

Acum să-ţi povestesc numai ceea ce, fără sacrilegiu, poate fi relevat minţilor profane. Şi iarăşi s-a făcut dimineaţă. După ce s-au terminat ceremoniile, am înaintat îmbrăcat în douăsprezece305 stole306 sacerdotale, veşmânt destul de mistic, e adevărat, dar despre care nici o lege nu mă împiedică de a vorbi, dat fiind că în acel moment am fost văzut astfel îmbrăcat de foarte mulţi dintre cei de faţă. Căci primisem porunca să stau în mijlocul templului, urcat pe o estradă de lemn, aşezată înaintea statuii zeiţei. Eram îmbrăcat într-un splendid veşmânt din cea mai fină pânză de în, împodobit cu flori pictate şi, de pe umeri, îmi atârna pe spate, până la călcâie, o preţioasă hlamidă. Din orice parte m-ai fi privit, eram împodobit cu figuri de animale zugrăvite în tot felul de culori. Ici erau balauri de India, acolo grifoni307 hiperboreeni, animale dintr-o altă lume, înzestrate cu aripi ca zburătoarele. Iniţiaţii dau acestui ultim veşmânt numele de stolă olimpică308. În mâna dreaptă ţineam o torţă aprinsă, pe cap aveam o frumoasă coroană de palmier, ale cărei frunze se înălţau ca nişte raze în jurul capului meu. Trăgându-se perdeaua care mă ascundea privirilor, deodată astfel împodobit asemenea soarelui, am apărut ca o adevărată statuie, asupra căreia mulţimea şi-a aţintit privirile ei uimite. După aceea, am serbat fericita zi a renaşterii mele printr-un strălucit şi vesel banchet. Aceleaşi ceremonii s-au repetat timp de trei zile, urmate de prânzul religios, adaosuri indispensabile ale iniţierii.

Am mai rămas acolo câteva zile pentru a mă bucura de nespusa plăcere de a contempla statuia zeiţei, căreia îi eram obligat pentru binefacerea sa mai presus de orice răsplată. În sfârşit, ascultând de poruncile ei, după ce i-am plătit umilul meu tribut de recunoştinţă, desigur nu întreg, ci după puterile mele, m-am pregătit de întoarcere acasă, după o lipsă atât de îndelungată. Dar mi-a venit foarte greu să mă despart de ea. Atunci, aruncându-mă la picioarele ei, i le-am şters cu faţa vreme îndelungată şi, cu lacrimi în ochi şi cu suspine, care, în fiecare clipă îmi întrerupeau cuvintele, i-am adresat această smerită rugăciune: „Sfântă zeiţă, veşnic neobosită pentru mântuirea neamului omenesc, întotdeauna negrăit de generoasă pentru ocrotirea muritorilor, tu ai pentru cei nenorociţi şi întristaţi o dulce iubire de mamă. Nu trece o zi, o noapte, nici chiar o singură clipă care să rămână nesemnalată prin vreuna din binefacerile tale, fără ca tu să aperi oamenii pe pământ şi pe mare, fără să îndepărtezi de ei furtunile vieţii, întinzându-le o mână salvatoare. Cu mâna ta desfaci chiar urzeala cu neputinţă de descurcat a Destinului, potoleşti furtunile Soartei, îndepărtezi influenţele vătămătoare ale constelaţiilor. Zeii din Olimp te cinstesc, iar cei din Infern te respectă, tu dai universului mişcarea sa de rotaţie, soarelui lumina sa, tu cârmuieşti lumea şi calci în picioare Tartarul. Armonia corpurilor cereşti, revenirea anotimpurilor, veselia zeilor, docilitatea elementelor, totul e opera ta. La un semn al tău, suflă vânturile, norii se adună, seminţele încolţesc, mugurii apar. Maiestatea ta umple de o sfântă înfiorare şi păsările care zboară în aer, şi fiarele care rătăcesc în munţi, şi şerpii care se ascund sub pământ, şi monştrii care înoată în ocean. Dar, vai! Pentru slăvirea laudelor tale e prea slab talentul meu şi pentru a-ţi oferi sacrificii demne, averea mea e prea neînsemnată. Nici slabul meu glas, nici o mie de guri şi tot atâtea limbi, nici un etern şi nesecat izvor de cuvinte n-ar putea să exprime sentimentele pe care mi le inspiră măreţia ta. Mă voi mulţumi deci să fac singurul lucru cu putinţă unui om credincios, dar sărac: voi păstra adânc întipărit în inima mea cerescul tău chip, şi-l voi avea veşnic prezent în gândul meu!”

Astfel m-am rugat atotputernicei zeiţe, apoi, îmbrăţişând cu dragoste pe marele preot Mithras, de-aici înainte tatăl meu, am rămas multă vreme atârnat de gâtul lui şi, acoperindu-l cu sărutări, îi ceream iertare că nu puteam să-l răsplătesc cum se cuvine pentru nesfârşitele lui binefaceri. În sfârşit, după ce i-am mulţumit de mii de ori, mi-am luat rămas bun şi am pornit fără ocol spre larii părinţilor mei309, după o lipsă atât de îndelungată. Dar după câteva zile petrecute acasă, sub inspiraţia puternicei zeiţe, mi-am strâns repede bagajele şi, îmbarcându-mă, am luat drumul spre Roma. Având norocul să sufle un vânt favorabil, am ajuns foarte repede la portul lui Augustus310, şi de acolo, zburând într-un car uşor, am sosit în cetatea sfântă311, seara, în ajunul Idelor312 lui Decembrie. Din acea clipă principala mea grijă a fost să mă rog zilnic puternicei Isis, care la Roma e cunoscută sub numele de zeiţa din Câmpul lui Marte, din cauza locului unde e ridicat templul ei. Am devenit unul din zeloşii ei adoratori şi, cu toate că nou venit în acest templu, nu mai eram un străin în sfânta religie.

Soarele străbătând cercul zodiacului, îşi încheiase revoluţia lui anuală, când somnul mi-a fost întrerupt de apariţia binefăcătoarei zeiţe care veghea asupra mea; ea mi-a vorbit de o nouă iniţiere, de noi ceremonii religioase. Eram foarte mirat să văd ce pregătea, ce prorociri avea să-mi mai anunţe, şi cum nu era să nu fiu, când îmi închipuiam că iniţierea mea era de mult terminată! Dar, căutând să-mi explic, pioasa nedumerire şi nelinişte care mă cuprinsese, am descoperit lucrul într-adevăr nou şi cu totul surprinzător că în realitate eram iniţiat numai în misterele zeiţei şi că mai rămânea să fiu introdus şi în acelea ale marelui zeu, atotputernicul tată al zeilor, invincibilul Osiris; că, cu toate legăturile strânse, cu toată unitatea celor două divinităţi şi a celor două culte, era o foarte mare deosebire între fiecare din iniţieri, că, în sfârşit, trebuia să mă recunosc chemat a sluji şi pe acest mare zeu.

De altfel, în curând am avut certitudinea acestui lucru, fiindcă în noaptea următoare am văzut în vis pe unul dintre preoţi îmbrăcat într-un veşmânt de în, care, purtând tirsuri, frunze de iederă şi unele obiecte ce nu trebuiau pomenite, le-a depus chiar în camera mea; apoi, ocupând scaunul unde şedeam eu de obicei, mi-a comunicat ordinul de a pregăti ospăţul, care trebuia să aibă loc înainte de admiterea mea în această mare credinţă. Şi, evident, ca să-mi dea posibilitatea de a-l recunoaşte după vreun semn, mi-a arătat că şchiopăta uşor de piciorul stâng, al cărui călcâi era puţin sucit înăuntru.

O astfel de manifestare a voinţei divine mi-a risipit orice umbră de îndoială şi numaidecât, după ce am adresat zeiţei rugăciunile mele de dimineaţă, cu cea mai mare grijă, am căutat să văd care dintre toţi preoţii mergea la fel cu acela din visul meu. Şi nu mi-a trebuit mult timp ca să-l găsesc, căci printre pastofori am zărit îndată pe unul care, în afară de indiciul piciorului, semăna exact la statură şi înfăţişare cu apariţia mea nocturnă, despre care am aflat mai târziu că se numea Asinius Marcellus, nume care nu era deloc străin cu revenirea mea la chipul omenesc. M-am dus la el fără întârziere, şi era în afară de orice îndoială că ştia mai dinainte ce aveam să-i spun, căci încă de mult, printr-o înştiinţare la fel cu a mea, fusese ales de zeiţă pentru săvârşirea iniţierii mele. Într-adevăr, în noaptea precedentă el visase că, în momentul când împletea coroane pentru marele Osiris, auzise chiar din gura cu care acesta dictează fiecăruia destinul său, că-i va trimite un locuitor din Madaura, dar absolut sărac, pe care trebuia să-l iniţieze îndată în misterele sale, şi, că, prin providenţa sa, se rezervă neofitului o mare glorie literară şi oficiantului un însemnat câştig.

Destinat astfel iniţierii cu toată dorinţa mea, o amânam mereu numai din cauza lipsei de bani, căci cheltuielile făcute cu călătoria mea aproape îmi ruinaseră micul patrimoniu, iar la Roma, cheltuielile iniţierii erau cu mult mai numeroase şi mai mari decât în provincia de unde veneam. Această sărăcie mă punea în situaţia cea mai grea şi, după cum spune un vechi proverb, eram între ciocan şi nicovală313. Cu toate acestea, zeul nu înceta a mă zori şi, tot îndemnându-mă şi chiar poruncindu-mi, mă puse într-o mare încurcătură. În sfârşit, mi-am vândut hainele şi, oricât de puţine şi de sărăcăcioase erau, am scos suma ce-mi trebuia, căci mi se trimisese în chip special următoarea poruncă:

— Cum! Îmi spunea zeul, pentru a-ţi procura vreo plăcere tu n-ai şovăit o clipă să-ţi vinzi hainele şi acum, când e vorba să fii iniţiat în mistere atât de mari, nu te expui la o sărăcie de care niciodată nu vei avea să te căieşti?

După ce am procurat totul din belşug, m-am mulţumit încă zece zile cu alimente care n-avuseseră viaţă; în afară de asta am cerut să mi se radă complet capul şi, iluminat de misterele nocturne ale marelui Serapis, observam acum cu o deplină încredere pioasele practici ale unei religii surori. Asistam adesea la serviciul divin, ceea ce, în această călătorie a mea în ţară străină, îmi aducea o foarte mare mângâiere şi-mi procura chiar un trai mai îmbelşugat, căci, mulţumită unui favorabil destin, am avut unele mici câştiguri pledând în for, de mai multe ori, în latineşte.

După foarte puţin timp, printr-un ordin neprevăzut şi cu totul surprinzător, divinitatea mă invită din nou şi mă sili să mă supun unei a treia iniţieri. CUPRINS: de o mare îngrijorare şi extrem de tulburat, îmi frământam mintea cu tot felul de presupuneri, neştiind unde putea să ducă această nouă şi nemaiauzită stăruinţă a zeilor, şi nu puteam pricepe de ce nu era desăvârşită o iniţiere care fusese de două ori repetată. De bună seamă, îmi ziceam eu, că Mithras şi Asinius nu şi-au îndeplinit cum trebuie şi pe deplin sarcina ce li se dăduse, şi într-adevăr, am început să pun la îndoială buna lor credinţă. Ca un nebun, eram agitat de aceste gânduri, când, într-o noapte mi-a apărut în vis binevoitoarea divinitate: „Nu te speria de aceste numeroase iniţieri, îmi zise ea, şi să nu-ţi închipui că mai înainte s-a omis ceva. Dimpotrivă, bucură-te de interesul pe care zeii binevoiesc necontenit să ţi-l arate, şi mai degrabă fii mândru că obţii de trei ori ceea ce altuia i se acordă o singură dată, căci acest număr îţi va asigura o eternă fericire. Şi de altfel această a treia iniţiere îţi este foarte necesară. Gândeşte-te, cel puţin acum, că haina pe care ai îmbrăcat-o în provincia ta trebuie să rămână acolo în templul unde ai depus-o, şi că la Roma, în zilele de sărbătoare, tu n-ai putea să-ţi faci rugăciunile îmbrăcat cu ea, nici să te arăţi în splendoarea acestui preafericit veşmânt, dacă ţi se va fi ordonat s-o faci. Deci, pregăteşte-te cu suflet bucuros pentru această nouă iniţiere care, sub auspiciile zeilor, îţi va aduce fericire şi prosperitate!”

După aceste convingătoare cuvinte, augusta divinitate binevoi să-mi arate în vis lucrurile de care aş mai avea nevoie pentru a fi iniţiat. Atunci, fără nici o întârziere, fără să mai amân lucrul pe a doua zi, îndată m-am dus să destăinuiesc marelui preot ceea ce mi se arătase în vis. Din nou mi-am impus înfrânarea de la orice carne de animal şi, printr-o cumpătare acceptată de bunăvoie, depăşind acele zece zile prescrise de un vechi obicei, mi-am procurat obiectele necesare iniţierii, făcând numeroase daruri mai mult din râvna pietăţii decât pe măsura mijloacelor mele. Dar, mulţumită cerului, nu mi-a părut rău nici de aceste osteneli, nici de aceste cheltuieli, căci generoasa providenţă a zeilor îmi procurase, în for, numeroase procese care mi-au adus frumoase câştiguri.

În sfârşit, după câteva zile, primul dintre marii zei, cel mai strălucit dintre cei puternici, cel mai puternic dintre cei străluciţi, regele nemuritorilor şi domnitorul suprem, Osiris, mi se arătă în vis nu ascuns sub o înfăţişare străină, ci binevoind a mă face să-l văd aievea şi să aud cuvântul său vrednic de respect. El m-a încurajat să-mi reiau cât mai neîntârziat, în for, glorioasa carieră de apărător al dreptăţii şi să nu mă sperii de calomniile pe care le răspândeau invidioşii întărâtaţi de ştiinţa mea, rodul atâtor laborioase vegheri. Şi ca să nu practic cultul său împreună cu ceilalţi adoratori ai săi, el m-a primit în colegiul pastoforilor şi chiar în numărul decurionilor cvinevenali314. Din acest moment, cu capul ras, am început să-mi îndeplinesc serviciul în această veche corporaţie, înfiinţată pe vremea lui Sulla, şi fără să-mi acopăr sau să-mi ascund vreodată goliciunea ţestei, mă expuneam tuturor privirilor cu un soi de bucurie.