Ultimatumul lui Hitler.

Intre timp, situaţia noastră a fiecăruia se lămurise. După cele întâmplate la Camera (In şedinţa de miercuri de la Camera era sa izbucnească toţi deputaţii împotriva lui…) şi la Senat, Tătărescu ne-a declarat ca nu mai putea tărăgăna: trebuia sa lase altuia locul… Vaida a replicat numaidecât ca, daca nu-şi da Tătărescu demisia, şi-o da el, şi a scos o hârtie scrisa din buzunar; demisia era întemeiată pe nesocotirea sa şi a Ardealului prin trimiterea lui Moldovan la Berlin şi pe faptul ca excrocul Vornic fusese numit de Urdareanu, mare redactor al ordinelor şi manifestelor semnate de dl sef de stat major al Partidului Naţiunii…

Am declarat la randul meu ca fixasem ziua de joi pentru o răfuială cu Majestatea Sa din care foarte probabil urma sa iasă demisia mea.

Am convenit sa renunţăm, Vaida la demisie şi eu la răfuială, şi sa meargă Tătărescu chiar în acea seara la Palat cu demisia întregului Guvern.

Ne-am dus fiecare la treburile noastre şi sa ne culcam. Ieri-dimineaţa iau Universul şi citesc cu mirare demisia lui Urdareanu din postul de sef de stat major(!) al PN-ului şi numirea lui Gigurtu în locul lui… M-am întrebat: aruncare de lest şi dizgraţie pentru Urdareanu sau pregătire pentru un Guvern Gigurtu? Aceasta a doua ipoteza era cea adevărată…

Trebuie sa adaug ca miercuri seara, pe când deliberam cu Tătărescu şi Vaida, a venit Fabricius pentru o chestiune secundara; în realitate, cred eu, ca să-mi spună ca sosise răspunsul de la Berlin, la chestiunea pusa de Rege duminica cu atâta indiscreţie şi cu atâta insistenta: răspunsul era da, dar cu condiţia sa ne înţelegem întâi cu Ungaria şi cu Bulgaria, şi sa dam răspunsul pana azi vineri, la amiaza… Nu era un ultimatum de război, dar unul de alianţă militara, în speranţa probabil ca sa spunem nu, şi sa scape astfel de plictiseala cererii noastre, care în conjunctura actuala nu convenea deloc Guvernului german… Mărturisesc ca nu ma mai îndoiam de mult ca trebuie sa cedam ceva şi Ungariei şi Bulgariei, şi socoteam ca era mai bine sa tratam acum, cat timp Germania avea nevoie de petrolul nostru… Primisem pe Fabricius într-un mic cabinet, şi ma rugase sa nu spun nimic lui Tătărescu şi lui Vaida, caci trebuia sa comunice întâi răspunsul Berlinului la Palat… Nici n-am spus nimic, aşa încât destăinuirea lui Fabricius n-a influenţat hotărârile noastre. Dar ştirea de la Berlin a influenţat adânc Sus, şi a contribuit cred mult la hotărârea de panica luata de Rege.

M-am îmbrăcat şi la ora 8:00 Tătărescu mi-a telefonat ca merge la Palat şi ca de acolo vine la mine. A şi venit pe la ora 9:00, şi iată ce mi-a povestit. Fusese seara în ajun şi expusese Regelui motivele pentru care se vede silit sa dea demisia Guvernului. Regele a mai vorbit de posibilitatea unei remanieri, dar şi-a dat repede seama ca nu mai era nimic de făcut şi a primit în principiu demisia, spunând lui Tătărescu sa vina a doua zi la ora 9:00 (adică ieri, joi) şi-i va da un răspuns definitiv, ca vroia sa se mai gândească. A adăugat, ca, daca ii va primi definitiv demisia, va merge la un Guvern de extrema dreapta, germanofil sadea. Tătărescu a mai stat să-l convingă ca ar fi o greşeală, dar Regele s-a închis în sine însuşi şi n-a mai spus nimic.

„Sa fim mulţumiţi ca e Gigurtu şi nu e Horia Sima” „Când am plecat de la Palat – povestea Tătărescu – am avut impresia ca va face un Minister numai cu Garda de Fier”… Când s-a înapoiat la ora 9 dimineta, Regele a spus lui Tătărescu ca ii primeşte demisia, sa strângă Consiliul şi sa vina la ora 11:00 cu hârtia oficiala. A adăugat ca s-a hotărât sa formeze un minister prezidat de Gigurtu (!), cu un general ca vicepreşedinte, cu trei gardişti: Horia Sima, Vasile Noveanu şi Danulescu – cu Leon la Finanţe, cu mine la Externe (!) şi încolo numai generali… A rugat pe Tătărescu să-mi ceara sa raman la Externe, ca un serviciu personal – şi gata. Ascultam şi nu-mi venea sa cred. Minister prezidat de Gigurtu, de acelaşi Gigurtu socotit opt zile înainte incapabil sa fie ministru de Externe – cu acelaşi Gigurtu pe care Legaţia germana il caracterizase om de-a 7-a mana, şi de numirea căruia nu se încântase deloc! şi din puţoii de Garda de Fier sa facă miniştri!

Si toate acestea, când tara era în convulsii şi inamicii ne pândeau pe trei granite! Înnebunesc! Tătărescu pretinde ca Regele nu se culcase toată noaptea, ca era istovit, şi ca nu era nimic de făcut. Ba mai adăugă: „Sa fim mulţumiţi ca e Gigurtu şi nu e Horia Sima…”.

Am rugat pe Tătărescu sa spună la ora 11:00, când va merge cu demisia, ca nu putea fi vorba de acceptarea mea.

Pentru mine nu erau decât doua soluţii, una buna şi una rea. Cea buna: un Guvern cu reprezentanţii tuturor curentelor noastre politice, cu oamenii experimentaţi ai tarii. Propuneam în fruntea acestui Minister (un fel de minister gen mareşal Petain) pe mareşalul Prezan şi ma angajasem – daca aceasta formula ar fi primita – sa aduc consimţământul lui Dinu Brătianu şi al lui Maniu (Pe care aceştia l-au şi adus în persoana Regelui, câteva ceasuri mai târziu) şi sa conving Legaţia germana sa primească pe Prezan cu aceeaşi favoare cu care a primit în Franţa pe Petain. Caci cu toate ultimatele pe care le primim, cam la Guverne de capitulare am ajuns şi noi…

Situaţia cea rea era multipla, era orice Guvern de panica. Din acestea, Regele a ales pe cea mai rea: una care, fara sa satisfacă pe nemţi, va provoca pe ruşi şi va demoraliza tara. In acel moment mărturisesc ca nu-mi închipuiam inca ca va ieşi şi mai rau, cu un Priboianu, samsar veros, la armament, cu un Manoilescu la Externe, cu un Stan Chitescu în P. M…

La ora 10:00, Tătărescu ne-a întrunit pe miniştri şi ne-a anunţat oficial demisia Cabinetului.

La ora 11:00 a dus demisia la Palat.

La ora 12:00 vreo 12 oameni politici, cu Maniu şi Dinu Brătianu în frunte, au depus la Palat un memoriu prin care arătau ca Regele duce tara la prăbuşire.

La ora 13:00, semnatarii memoriului au fost duşi la Palat, aşa cum au fost găsiţi, în vestoane şi în dril, şi au fost primiti în audienta colectiva (ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată). Au fost acolo, pe lângă Dinu Brătianu şi Maniu, dr. Costinescu, Stelian Popescu, Virgil Madgearu, Mihai Popovici, Chirculescu şi alţii. Au vorbit numai cu Dinu Brătianu şi Maniu. Dinu Brătianu a fost mai putin violent în forma ca Maniu, dar se spune ca mai dârz. Regele schimba feţe-feţe. La sfârşit, şi Brătianu şi Maniu au declarat ca erau la dispoziţia Coroanei, pentru un Guvern national. Roşu ca un rac, Regele a răspuns de sus ca era tot atât de bun roman ca dânşii, ca n-avea nevoie de sfatul şi de colaborarea lor.

Constantin Argetoianu – Gâlceava anglo-franceza

30 Septembrie 2006 | de.

Constantin Argetoianu „Hans Otto Roth ştia el ceva”