CAPITOLUL I

§1. Fiindcă vedem că orice stat este un fel de asociaţie şi că orice asociaţie se întocmeşte în scopul unui bine oarecare (căci în vederea a ceea ce li se pare a fi un bine, toţi fac toate), este clar că toate (asociaţiile) năzuiesc spre un bine oarecare, iar scopul acesta îl împlineşte în chipul cel mai desăvârşit şi tinde către binele cel mai ales acea asociaţie care este cea mai desăvârşită dintre toate şi le cuprinde pe toate celelalte. Aceasta este aşa numitul stat şi asociaţia politică.

§2. Aceia însă care cred că sarcina omului politic, a regelui, a capului de familie şi stăpânului este una şi aceeaşi, n-au dreptate (căci ei îşi închipuie că aceştia se deosebesc numai prin numărul mai mare ori mai mic al supuşilor, nu prin caracterul fiecăreia dintre aceste asociaţii, aşa că dacă unul porunceşte puţinora, ar fi stăpân, dacă porunceşte mai multora este cap de familie şi, în fine, dacă porunceşte şi mai multora, este om politic sau rege, după cum nici nu fac vreo deosebire între o familie numeroasă şi un stat mic. De asemenea, ei nu fac nici o deosebire de natură între omul politic şi rege, ci cred doar că cel ce stă în frunte neatârnat şi statornic este rege, iar cel ce ocârmuieşte statul conform regulilor politicii, guvernând şi apoi fiind guvernat, este om politic).

§3. Dar aceasta nu este adevărat. Chestiunea amintită se va clarifica, examinând-o după metoda noastră obişnuită. Căci precum în alte cercetări trebuie să descompunem o noţiune complexă în elementele sale (căci analiza ne dă cele mai mici părticele ale întregului), tot astfel, examinând părţile alcătuitoare ale statului, vom înţelege mai bine prin ce se deosebesc lucrurile acestea unul de altul şi dacă este posibil să fixăm ceva sistematic despre fiecare din ele.

Astfel, dacă cineva ar observa de la început faptele în devenirea lor, cum am făcut şi în altă parte, cercetarea aceasta s-ar face mai bine în chipul următor: §4. Mai întâi, este necesar ca cele ce nu pot vieţui una fără alta să se reunească bunăoară ca pereche partea femeiască şi partea bărbătească în vederea reproducerii, iar aceasta nu din pre-cugetare, ci pentru că la om, ca şi la celelalte vietăţi şi plante, există o dorinţă firească de a lăsa după el o altă fiinţă asemănătoare lui; apoi, ceea ce este din fire menit a stăpâni şi ceea ce este menit a fi stăpânit în scopul conservării; şi anume, cine poate, graţie inteligenţei sale, să prevadă, acela este stăpânitor şi domn firesc, iar cel ce poate săvârşi cu puterea corpului cele prevăzute este din fire menit a fi stăpânit şi a sluji celuilalt; aşa că şi stăpânul şi sclavul au acelaşi interes.

§5. Mai departe, femeile şi sclavii se deosebesc prin natura lor, căci natura nu creează nimic în chip aşa de sărac precum cuţitul delfic1 făurit de cuţitari, ci câte o unealtă pentru fiecare scop, căci numai astfel fiecare unealtă ajunge să lucreze cât mai bine, când slujeşte nu la mai multe lucrări, ci numai la una; iar dacă la barbari, femeile şi sclavii au aceeaşi poziţie, pricina este că ei din fire nu au calitatea de a stăpâni, ci căsătoria lor ia naştere numai ca o tovărăşie a unui sclav cu o sclavă. De aceea, poeţii zic: „Da, pe drept supuşi sunt grecilor barbari2”, spre a spune că, ’ din fire, barbar şi sclav este totuna.

§6. Aşadar, din aceste două tovărăşii (căsătorie şi sclavie) ia fiinţă mai întâi casa şi bine zicea Hesiod poetul: „Cată-ţi întâi locuinţă, apoi o femeie şi-o vită3”, căci boul este sclavul săracilor. Astfel, tovărăşia de toată ziua este, fireşte, familia dintr-o casă, pe ai cărei membri Charondas4 îi numeşte tovarăşi de coşniţă, iar Epimeriide cretanul5 tovarăşi de covată.

1. Un fel de cuţite care serveau la tăiat, la pilit, Ia ciocănit şi la mai multe alte treburi; îl cumpărau mai ales săracii care nu puteau să-şi procure toate aceste instrumente. >

2. Versul 1400 din Iphigenici lui Euripide.

3. Munci fi zile, v. 403.

4. Charondas din Catana, în Sicilia, legiuitorul Thuriumului, 664 a. Chr. Vezi şi cartea II, cap. [X; §5 şi §8.

5. Epimenide cretanul scrisese o lucrare despre republica Cretei. El a venit la Atena în 600 a. Chr.

§7. Iar întâia comunitate a mai multor case, instituită dintr-o trebuinţă nu zilnică, este satul, care în modul cel mai firesc se poate socoti ca. O colonie a familiei, pe ai cărei membri unii îi numesc tovarăşi de lapte; aşa au fost ocârmuite de regi la origine statele greceşti – şi celelalte popoare sunt ocârmuite chiar şi astăzi – pentru că ele constau din oameni obişnuiţi cu regalitatea; fiecare familie este ocârmuită de cel mai bătrân şi tot asemenea şi coloniile, din pricina înrudirii membrilor lor. Şi tocmai asta spune şi Homer: „Astfel fiecare guvernează” pe femei şi pe copii. Căci ciclopii, despre care vorbeşte aici, trăiau singuratici şi aşa trăiau oamenii în vremea străveche. Şi din cauza aceasta toţi susţin că şi zeii sunt guvernaţi de către un rege, tocmai fiindcă oamenii înşişi, în parte şi astăzi şi în parte şi în vremea veche, erau guvernaţi în chipul acesta şi după cum oamenii îşi reprezintă chipurile zeilor asemenea lor înşişi, tot astfel îşi reprezintă şi vieţile zeilor.

§8. Comunitatea formată din mai multe comune este statul complet, care realizează, ca să zicem astfel, cea mai mare independenţă a tuturor şi care se creează în vederea vieţii, însă dăinuieşte în vederea vieţii cât mai bune. De aceea, dacă chiar acele tovărăşii dintâi şi primitive sunt instituţii fireşti, cu atât mai mult se potriveşte calificarea aceasta statului, care este desăvârşirea acelora; dar firea unui lueru este tocmai menirea desăvârşită a lui, căci zicem că scopul pentru care este menită orice fiinţă creată este natura sau firea ei, de pildă, natura omului, a calului, a familiei. De asemenea, menirea şi scopul este cel mai mare bine, însă independenţa este2. Un scop în sine şi cel mai mare bun.

§9. Din toate acestea se vede că statul este o instituţie naturală şi că omul este prin natura sa o fiinţă ‘socială3, pe când antisocialul prin natură, nu datorită unor împrejurări ocazionale,

1 Aici Buchelor admite o lacună mai mare.

! Hobbes (Libertas, cap. I, §2) critică această expresie a lui Arist. Şi încearcă să stabilească principiul său, că frica este originea societăţii.

Este ori un supraom, ori o fiară, ca acela batjocorit de Homer: „Duşman al lumii, al legii şi-al traiului casnic”, căci o astfel de fiinţă este aşa prin natură şi totodată este „dornică de război”, fiind ca o piatră izolată1 la jocul de figuri.

§10. Totodată este clar de ce omul este o fiinţă mai socială decât orice albină2 şi orice fiinţă gregară; căci natura nu creează nimic fără scop. Însă, dintre toate vietăţile, grai are numai omul. Vocea (nearticulată) este doar semnul plăcerii şi al durerii şi există şi la celelalte vietăţi, căci natura lor se ridică numai până la a avea simţirea plăcerii şi a durerii şi a o semnifica unele altora, pe când limba serveşte la a exprima ce este folositor şi ce este vătămător, precum şi ce este drept şi nedrept.

§11. Iar această însuşire este caracteristică omului, spre deosebire de toate vietăţileaşa că singur el are simţirea binelui şi a răului, a dreptului şi a nedreptului şi a tuturor celorlalte stări morale. Comunitatea unor fiinţe cu asemenea însuşiri creează familia şi statul.

§12. Şi este clar cădin natură statul este anterior familiei şi fiecăruia dintre noj; căci corpul trebuie să existe mai înainte de organe şi, suprimându-se corpul, nu va mai fi nici picior, nici mână, decât numai cu numele, precum se poate numi mână, o mână de piatră; căci fiind stricată va fi tot mână (însă numai cu numele), deoarece toate lucrurile se determină prin menire şi prin puterea (de a împlini această menire), aşa că dacă nu mai sunt aceleaşi, nu se poate zice că au aceeaşi fire, ci doar acelaşi nume. Aşadar, este clar că statul este din natură anterior individului, căci întrucât individul nu-şi este suficient, el este faţă de stat ca mădularele unui corp faţă de acesta, iar pe de altă parte, dacă nu poate ori nu are trebuinţă să se întovărăşească în societate, din cauza suficienţei sale, atunci nu este membru al statului, ci ori o fiară, ori un zeu.

§13. Aşadar, din natură există în toţi instinctul pentru o asemenea comunitate; iar cel dintâi care a orânduit-o a fost

1. Ca „regele” în poziţie de „mat” la jocul de şah.

2. Hobbes îşi dă toată osteneala (Imper. cap. V, §5) să arate deosebirile dintre asociaţia albinelor şi a oamenilor., autorul celor mai mari bunuri. Căci, după cum omul, în perfecţiunea sa, este cea mai nobilă dintre fiinţe, tot astfel, lipsit de lege şi de dreptate, este cea mai rea dintre toate; căci cel mai groaznic lucru este nedreptatea înzestrată cu arme; însă omul se naşte având ca arme fireşti inteligenţa şi voinţa fermă, care sunt foarte proprii a fi întrebuinţate în scopuri contrarii. De aceea, el este creatura cea mai nelegiuită şi cea mai sălbatică, când este fără virtute; iar în ceea ce priveşte pofta de dragoste şi de mâncare, este cel mai nesăţios. Pe când dreptatea este o virtute socială, căci dreptul nu este decât ordinea comunităţii politice (ori dreptul este hotărârea a ceea ce este just) ’.