CAPITOLUL II

§1. Iar după ce s-a desluşit din ce părţi se alcătuieşte statul, trebuie să vorbim mai întâi despre economia domestică; căci orice stat se compune din case sau familii, iar părţile economiei domestice corespund acelora din care se alcătuieşte familia sau casa. Însă orice casă întreagă se alcătuieşte din sclavi şi liberi. Totuşi, fiindcă orice obiect trebuie cercetat în părţile sale cele mai mici şi cum aceste părţi dintâi şi cele mai mici ale casei sunt stăpânul şi sclavul, soţ şi soţie şi tată şi copii, aceste trei relaţii trebuie examinate, ce e^te fiecare şi cum trebuie să fie.

§2. Acestea sunt relaţia de stăpân (şi sclav), apoi cea sexuală (căci convieţuirea femeii cu bărbatul nu are o denumire specială) şi, în sfârşit, cea de-a treia, relaţia părintească (nici această legătură nu se numeşte cu un nume particular). Aceste trei categorii pomenite să le considerăm ca stabilite. Mai este ceva, din care constă toată economia domestică, după cum cred unii, iar după cum cred alţii, cea mai mare parte a ei; trebuie să cercetăm cum stau lucrurile: vorbesc de aşa numita artă de a se îmbogăţi (hrematistica).

Şi mai întâi să vorbim despre -stăpân şi sclav, ca să vedem utilitatea acestui aşezământ şi dacă se poate să ne facem cu privire lIn paranteze se cuprind cuvintele şi frazele ce par a nu fi autentice.

La acestea o idee mai adevărată decât cele admise acum.

§3. Căci unora li se pare că stăpânirea asupra sclavilor este o ştiinţă şi împreună cu ea şi economia domestică însăşi, cât şi politica şi regalitatea, după cum am spus la început1, iar altora2, că este contra naturii a stăpâni sclavi: căci numai prin lege devine cineva sclav ori este liber, iar prin natură nu se deosebesc întru nimic; aşadar, orânduirea aceasta nu se întemeiază pe dreptate, ci pe violenţă.

§4. Totodată, posesiunea este o parte a casei (ş’i ştiinţa despre achiziţia posesiunii, o parte a-economiei domestice) şi fără de cele necesare nu este posibil nici a trăi, nici a trăi bine; apoi, precum în anumite arte este nevoie ca ele să aibă uneltele potrivite, dacă se are în vedere ca lucrul să reuşească (tot aşa şi pentru gospodar); uneltele însă sunt parte însufleţite, parte neînsufleţite, bunăoară cârma cârmaciului este neînsufleţită, iar vâslaşul său, o unealtă însufleţită – căci orice lucrător trebuie pus în clasa uneltelor pentru meşteşuguri. Tot aşa, pentru un gospodar, orice bun este o unealtă spre a trăi şi toată avuţia sa este o sumă de unelte, iar sclavul este un bun însufleţit şi orice sluga este ca o unealtă înaintea altor unelte.

§5. Căci dacă oricare dintre unelte, fie la poruncă, fie din presimţire, şi-ar îndeplini lucrul său, precum se spune despre statuile lui Dedal3 şi despre trepiedurile lui Hefaistos4, despre care poetul zice că „pătrundeau automate în ceata zeilor”, dacă suveicile ar ţese singure şi plectrul ar cânta singur, patronilor nu le-ar mai trebui lucrători şi nici stăpânilor, sclavi; astfel, uneltele numite sunt unelte productive, pe când bunurile posedate sunt pentru întrebuinţarea practică. Căci suveica serveşte la producerea şi a altceva pe lângă folosinţa sa proprie, iar veşmântul şi patul servesc numai la întrebuinţarea lor.

„l. Cap. I, §2.

2. Cum era sofistul Lycophron. Sclavia nu era admisă fără contestaţii, chiar în secolul IV a. Chr. Aristotel însuşi avu grijă să elibereze prin testament pe toţi sclavii săi. Vezi Diogene Laerţiu, cartea V, pag. 169-l70.

3. Cel dintâi mare sculptor grec care încearcă să exprime mişcarea în statuile sale.

4. Lliada, XVIII, v. 376.

86 Şi deoarece producţia se deosebeşte de folosinţă şi fiindcă amândouă au nevoie de unelte, este necesar ca şi acestea să aibă aceeaşi deosebire. Viaţa este folosinţă, nu producţie şi de aceea sclavul este un ajutor pentru folosinţa practică.

Despre bunuri se zice că. Sunt ca şi un organ. Căci organul nti este numai organ al cuiva, ci îi aparţine de tot; tot aşa bunurile. De aceea, stăpânul este numai stăpân al sclavului şi nu aparţine lui; sclavul însă nu este numai sclavul stăpânului, ci îi şi aparţine cu totul.

§7. Care este, aşadar, natura şi rostul sclavului, reiese clar din aeestea. Anume, acel om care din natură nu este al său1, ci al altui om, este prin natura lui sclav. Însă cine este al altui om, este ca un bun al aceluia2, iar un bun este o unealtă practică, cu existenţa sa proprie. — §8. Acum, dacă din natură este cineva astfel ori nu şi dacă este pentru el mai bine şi drept a fi sclav ori nu, ori dacă orice „sclavie,. Nu este cumva împotriva naturii, cu aceste chestiuni trebuie să ne ocupăm în cele ce urmează.

Şi nu este greu să cercetăm acest lucru, pe de o parte prin raţiune, pe de alta prin experienţă. Căci a stăpâni şi a fi stăpânit nu este numai printre întocmirile necesare, ci şi printre cele folositoare. Şi chiar de la plăsmuirea lor, unele se diferenţiază ca elemente conducătoare, iar altele spre a fi conduse; sunt multe forme şi de stăpânitori şi de stăpâniţi (şi totdeauna e mai bună stăpânirea exercitată asupra unor supuşi mai buni, cum, spre exemplu, este mai bună şi mai folositoare stăpânirea asupra unui om, decât asupra unui dobitoc. Căci o treabă săvârşită de către agenţi mai buni este mai bună; şi oriunde unul porunceşte şi celălalt execută, se prestează un lucru de către ambele părţi).

§9. Căci în toate câte sunt alcătuite din mai multe părţi şi devin o unitate, fie organică, fie colectivă, apare îndată şi comanda şi serviciul.

1. Cicero în Republica, cartea III, citat de Nonnius la vorba „Famulantar”, admite acelaşi principiu: „Est enim, inquit, genus injustae servitutis, quumii sunt alterius, qui possunt esse”.

2. Sclavul susceptibil şi de ipotecă.

Interdependenţa aceasta este inerentă întregii naturi, mai cu seamă fiinţelor vii, căci chiar în cele ce nu au viaţă există un fel de stăpânire, bunăoară (tonica) unei game, însă aceasta este obiectul unei cercetări străine de chestiunea noastră.

§10. Mai întâi, fiinţa vie constă din suflet şi corp, dintre care unul este conducător din natură, iar celălalt condus (trebuie să considerăm obiectele care, potrivit firii1, sunt mai conforme naturii, iar nu pe cele degenerate; de aceea trebuie să studiem şi aici pe omul cel mai bine format atât la suflet, cât şi la corp şi, în ce-l priveşte pe acesta, spusa noastră este evidentă; căci la cei vicioşi şi la cei ce se află suferinzi pare că adesea trupul porunceşte sufletului, pentru că sunt slabi şi în stare anormală).

§11. Aşadar, cum am spus, trebuie să deosebim într-o vietate două puteri, una stăpânitoare, cealaltă conducătoare şi anume sufletul, care stăpâneşte corpul cu puterea exercitată asupra sclavului şi raţiunea, care conduce şi înfrânează dorinţele cu puterea omului politic sau a regelui. Din aceasta se vede că ascultarea corpului de şefia sufletului şi înfrânarea părţii afective de către raţiune şi de partea care are judecată este ceva natural şi folositor totodată, pe când dacă ar fi egale ori inverse, ar fi ceva primejdios tuturor părţilor.

§12. Şi iarăşi, tot aşa este cu omul şi cu celelalte dobitoace, căci animalel& domestice au o natură mai bună decât cele sălbatice şi pentru toate acestea e mai bine să se supună omului, fiindcă aceasta este spre păstrarea vieţii lor. Apoi, masculul faţă de femelă este mai puternic, iar cealaltă mai plăpândă; cel dintâi domină, cealaltă se supune.

§13. Aceeaşi rânduială trebuie să existe în general între toţi oamenii, anume între toţi care se deosebesc în acelaşi grad ca sufletul de corp şi omul de fiară; şi într-adevăr, se găsesc în această stare toţi cei al căror rost este lucrarea corpului lor – şi aceasta este menirea lor cea mai folositoare; aceştia sunt sclavii din natură; pentru ei este mai bine să fie stăpâniţi ca atare, tot aşa ca şi pentru făpturile pomenite adineaori. Prin urmare, este sclav

1. Vorbele acestea i-a servit lui Rousseau ca epigraf al celebrului său Discours sur I ‘Inegalile.

Din natură cel ce poate fi al altcuiva (şi de aceea este al altcuiva) care esţe părtaş la raţiune numai într-atât cât îi trebuie să „nteleagă porllncile raţiunii, însă personal să nu o aibă. Căci animalele nu pot nici măcar să înţeleagă poruncile raţiunii, ci doar se supun impresiilor.

§14. Iar folosul sclavilor se deosebeşte puţin de acela al vitelor, căci şi unii şi altele ne dau cu corpul lor ajutorul pentru cele necesare vieţii. În acest scop, natura1 năzuieşte să creeze deosebite corpurile celor liberi şi ale sclavilor, pe acestea din urmă scurte şi puternice, pentru munca de rând, pe cele dintâi, drepte şi zvelte şi nedestoinice pentru asemenea treabă, însă capabile de acţiune politică (aceasta, la rândul ei, apare împărţită în funcţia ei războinică şi în cea de pace).

§15. Însă de fapt se întâmplă adesea şi contrariul şi anume că unii numai corpul îl au de oameni liberi, iar alţii numai sufletele; un lucru este însă clar, că dacă oamenii s-ar naşte atât de diferiţi unii de alţii – numai în ce priveşte corpul – cât sunt de deosebite statuile zeilor de statura omenească, toţi ar recunoaşte că cei mai puţin frumoşi sunt vrednici să fie sclavii celorlalţi. Şi dacă acesta este adevărul relativ la corp, cu atât mai multă dreptate se adeveresc acestea relativ la suflet. Doar că nu este deopotrivă de uşor a vedea frumuseţea sufletului ca pe cea a corpului.

S-a arătat că din natură unii sunt liberi şi alţii sclavi şi că este folositor şi drept ca aceştia să fie sclavi.

§16. Totuşi, nu este greu a recunoaşte că au întrucâtva dreptate cei ce susţin contrariul, căci vorbele „sclav şi „sclavie, sunt ambigue; (aşa este sclavul de drept din cauza inferiorităţii naturale2) şi sclavul în virtutea unei legi, unei convenţii3 ca cei

1 Mai mulţi autori moderni i-au reproşat aceste principii ciudate. Însă Aristotel „u este partizan exclusiv al sclaviei. Să se vadă pasajul din cartea IV, cap. IX, §9, wide susţine că adesea trebuie eliberaţi sclavii. 2. Adăugat de traducător.

Ateneu (cartea VI, pag. 253) citează o asemenea convenţie între o colonie de eoJlem şi de tesalieni. Hobbes (Imperiwn, cap. VII şi IX) întemeiază sclavia pe razboi. Grotius admisese şi el principiul acesta, susţinut de aproape toţi autorii pană la Montesquieu. În antichitate, maxima aceasta era universal admisă şi aPHcată cu cea mai mare rigoare.

Prinşi în război să fie proprietatea învingătorilor. Însă contra acestui drept, ca şi împotriva oratorilor politici (când aduc’ proiecte de legi noi), filozofii juridici ridică acuzaţia de nelegalitate şi că este revoltător ca unul care are puterea să învingă pe altul să facă din învins, numai prin forţă, sclavul şi supusul său.

§17. Dintre filozofi1, unii cred aşa, alţii altfel, însă cauza acestei neînţelegeri, care (pe de altă parte) apropie (diferitele) lor păreri, este că în oarecare măsură tocmai ingeniozitatea, împreună cu mijloacele de fapt, este aceea care poate să învingă mai bine şi că totdeauna biruinţa implică oarecare superioritate, aşa că se pare că violenţa nu este fără oarecare forţă morală şi (în cele din urmă) discuţia are loc numai din punct de vedere al dreptului. Căci tocmai de aceea unii socotesc că dreptatea este bunăvoinţa (care exclude sclavia), iar alţii că este drept ca cel mai puternic să stăpânească; de aceea, câtă vreme aceste două opinii stau separate una de alta, cea dintâi n-are nimic ferm, nici convingător, întrucât, conform ei, cel mai tare ca destoinicie n-ar trebui să domnească şi să stăpânească.

§18. În fine, alţii, considerând ambele păreri, declară, după cum cred ei, potrivit oricărui drept (cutumiar) – căci orice obicei are ceva drept în el – sclavia din război ca justă, însă nu totdeauna. Fiindcă pricina războaielor se poate să nu fie dreaptă, iar pe cel ce cade în sclavie nemeritată nu-l putem socoti ca sclav (din naştere). Căci altminteri ar urma ca oameni foarte nobili2 să fie socotiţi sclavi sau fii de sclavi, dacă din întâmplare sunt prinşi şi vânduţi. De aceea, aceştia nu vor să se socotească pe ei înşişi printre sclavi, ci numai pe barbari; şi toţi câţi cred aşa cercetează numai despre sclavul din natură, după cum am vorbit la început.

§19. Căci este necesar – zic ei – a fixa unele deosebiri între cei care sunt sclavi oriunde şi alţii care nu sunt nicăieri. Acelaşi lucru cu nobleţea: grecii de neam socotesc că ei sunt nobili nu

1. E vorba de Platon şi Pindar.

2. Trebuie să distingem între nobil (liber prin neam, rasă) şi liber de fapt; aceştia din urmă se puteau face şi din sclavi (liberţii); în schimb, Platon (nobil) fusese câtva timp în sclavie.

Ai printre ai lor, ci şi pretutindeni, pe când barbarii sunt nobili mai în tara lor: într-un cuvânt, că există o nobleţe şi o libertate bsolută şi alta condiţionată, cum zice şi Elena lui Teodectis1: Pe mine, vlăstar de zei şi după mamă şi după tată,

Cutează cineva să mă numească sclavă?”

Cine judecă aşa face deosebirea între sclav şi liber, între nobili2 şi nenobili, numai din punctul de vedere al destoiniciei şi incapacităţii, căci ei pornesc de la ideea că, precum dintr-un om trebuie să se nască un om şi din animal tot un animal, tot aşa din oameni destoinici, un om destoinic. (Asta nu este cu totul adevărat, ci) natura doar tinde către ţelul acesta, însă în multe cazuri nu-l poate atinge.

§20. Este clar, aşadar, că discuţia are oarecare bază şi că nu toţi care sunt sclavi ori liberi de fapt sunt şi din natură; de asemenea, e clar că această deosebire s-a întipărit într-atât în fiinţa lor, încât este în interesul lor ca unii să slujească, iar ceilalţi să poruncească şi este drept şi trebuie ca unii să asculte, iar ceilalţi să exercite stăpânirea pentru care au fost meniţi de la natură; iar un abuz al acestei puteri este vătămător amândurora, căci ceea ce prieşte părţii, prieşte şi întregului, iar ceea ce prieşte corpului, prieşte şi sufletului; or sclavul este oarecum o parte a stăpânului, anume ca o parte deosebită şi însufleţită a corpului acestuia şi de aceea mai există şi o legătură de interes comun şi înclinaţie reciprocă între amândoi, întrucât natura însăşi i-a menit pentru această legătură, pe când atunci când numai legea şi violenţa i-a legat, se întâmplă contrariul.

§21. De aici reiese clar că puterea stăpânului (asupra sclavului) nu e totuna cu autoritatea politică şi nici toate felurile de dominări nu sunt asemănătoare3, cum susţin unii. Căci una este numai o autoritate asupra celor liberi din natură, iar cealaltă se exercită asupra sclavilor; şefia capului de familie este îndeobşte monarhică – căci orice casă se conduce monarhic – iar autoritatea omului politic se exercită asupra unor oameni liberi şi egali. lDiscipol şi amic al lui Aristotel.

2. Definiţia nobleţei în cartea VIII, cap. I, §3, zice: „Nobleţea constă în virtute Şi m bogăţia strămoşilor”. 3-Vezi căneai, cap. I, §2.

§22. Aşadar, stăpânul este stăpân1 nu pentru că ştie să poruncească, ci pentru că are o natură de stăpân, de asemenea sclavul şi omul liber. Totuşi, există o ştiinţă a stăpânului şi una a sclavului. O ştiinţă a sclavului a predat într-adevăr odată unul la Siracuza; acolo, luând onorariu, învăţa pe copiii în sclavie ciclul de cunoştinţe necesare pentru serviciile lor obişnuite; învăţătura acestor lucruri s-ar putea extinde şi mai mult, la bucătărie şi la alte feluri mai alese de servicii, căci unele servicii sunt mai preţioase decât altele, iar altele mai necesare, potrivit proverbului: „Sunt sclavi şi sclavi, după cum stăpâni şi stăpâni”2.

§23. Aşadar, toate cunoştinţele acestea formează ştiinţa sclavului, iar ştiinţa stăpânului constă în a şti să se folosească de sclavi, căci a fi stăpân nu înseamnă a şti să câştigi sclavi, ci a te folosi bine de sclavi; totodată, ştiinţa aceasta nu este cine ştie ce lucru mare şi înalt, ci cuprinde acele lucruri pe care sclavul trebuie să ştie să le facă, iar stăpânul trebuie să se priceapă să i le comande; în locul stăpânilor care n-au nevoie să se chinuiască singuri, un administrator primeşte această onoare, iar stăpânii fac politică şi filozofează. ^ Ştiinţa de a câştiga (sclavi) este însă deosebită de celelalte două; ea nu este decât arta de a purta război la timp şi în mod util (ori arta de a întocmi o vânătoare de oameni).

§24. Atât despre stăpân şi sclav.