CAPITOLUL I

ş 1. Deoarece vrem să cercetăm care este cea mai bună dintre toate formele de asociere politică, accesibilă numai pentru cei ce pot să trăiască în starea cea mai de dorit, trebuie să studiem acum şi organizarea statelor existente care se bucură de renumele unei orânduiri sociale deosebit de bune, precum şi proiectele unora de Constituţie model, socotite bune, ca să vedem ce este bun şi aplicabil în ele şi ca să nu pară – din faptul că noi căutăm ceva (şi mai perfect) decât ele – că vrem să facem paradă de spiritul nostru, ci să se vădească că suntem hotărâţi la această cercetare numai din pricina greşelilor tuturor acestor Constituţii date până astăzi.

§2. Trebuie mai întâi să urmăm principiul care constituie în chip firesc punctul de plecare al cercetării acesteia: anume că, în mod necesar, ori toate sunt comune pentru toţi cetăţenii, ori nimic, ori, în sfârşit, unele sunt comune şi altele nu. Este vădit că nu este cu putinţă să nu fie nimic comun, căci statul este o asociaţie şi, mai întâi de toate, teritoriul trebuie să fie dat, căci fiecare stat anumit ocupă un loc anumit, iar cetăţenii sunt membrii unui anumit stat. Insă aceasta este întrebarea, dacă într-un stat, care trebuie să fie bine organizat, este mai bine ca toate să fie comune, întru cât îndeobşte ceva poate fi comunizat, ori dacă este mai bine ca unele lucruri sa fie comune şi altele nu. Astfel, se poate concepe ca cetăţenii să comunizeze copiii, femeile şi averile, ca în Republica lui Platon, căci acolo Socrate afirmă că femeile, copiii, averile trebuie să fie comune. Aceasta este întrebarea, dacă este mai bine să fie ca până acum ori este mai bună orânduirea prescrisă în Republica.

G”1 De fapt, prezintă multe neajunsuri rânduiala ca toate

, s^ fie Comune, iar motivul pentru care Socrate zice că ea huie să se legifereze nu pare să reiasă din argumentele sale. Şi urmă scopul statului însuşi, în modul cum se exprimă Platon nrivire la stat, cuprinde o imposibilitate; iar contradicţia o lasă rezolvată. Mă refer la unitatea cât mai desăvârşită a statului, pe are o socoteşte ca cel mai mare bine al lui, căci aceasta este ipoteza lui Socrate.

§4. Totuşi, este vădit că unitatea aceasta, împinsă prea departe, suprimă statul. Căci statul este prin natura sa ceva multiplu, iar dacă devine o unitate mai strânsă, din stat se face familie şi din familie, om, căci avem dreptul să susţinem, că mâi strictă unitate este familia decât statul şi omul decât familia; şi de aceea, chiar dacă am fi în stare să unificăm statul în gradul acesta, n-am putea s-o facem fiindcă am nimici statul. Şi nu se cere numai un număr oarecare de cetăţeni ca să existe un stat, ci şi un număr de cetăţeni specific deosebiţi, căci un stat nu se formează din indivizi asemănători. Una este o alianţă militară şi altceva statul; aceea foloseşte prin număr, chiar dacă asociaţii ar fi identici, întrucât alianţa militară se naşte din nevoia (unei apărări reciproce), ca atunci când trebuie ca ceva să cântărească mai greu decât altceva.

§5.

— La acelaşi lucru ar trebui să se reducă şi deosebirea dintre un stat şi o naţiune neorganizată, presupunând că aceasta din urmă, în cea mai mare parte, nu este împărţită în state dependente (de o autoritate centrală), ci oarecum ca neamul arcadienilor1. Însă ele’me’ntele din care se formează unitatea trebuie să se deosebească în mod specific; astfel, reciprocitatea în egalitate este (după cum am spus-o şi în Etică2) ceea ce salvează statele; ea este relaţia necesară a indivizilor liberi şi egali între ei, caci dacă nu pot fi la putere toţi cetăţenii, trebuie oricum să treacă °ţi pe la putere, fie pentru un an, fie pentru o altă perioadă sau upă un alt sistem; în modul acesta are loc (orânduirea), că toţi lVezi Diodor Sicilianul, tom. II, p. 372, 383 şi 401.

Aranteza – o lacună recunoscută de mai toţi comentatorii – a fost «constituită de Thurot.

Guvernează, întocmai cum ar fi dacă cizmarii s-ar face lemnari, astfel încât să nu fie totdeauna aceiaşi oameni cizmari şi aceiaşi, lemnari.

§6. Fiindcă lucrul unui lemnar se face totdeauna de către un lemnar, iar nu de către un cizmar, este şi firesc ca un lucru să devină perfect când se face de către aceeaşi persoană şi numai de către ea1 şi fiindcă este mai bine să fie tot astfel şi în administraţia statului, este vădit că este mai bine când aceleaşi persoane guvernează mereu, când aceasta este posibil; iar când nu este posibil, fiindcă din natură toţi cetăţenii sunt egali şi este şi drept -fie puterea un avantaj ori o povară – ca toţi cetăţenii să ia parte la ea, se poate imita aceasta, cedându-se pe rând puterea de către toţi cetăţenii egali, ca şi cum ar fi neegali de la început; astfel, ei guvernează şi sunt guvernaţi pe rând, ca şi cum ar deveni alţii. Şi în orânduirea aceasta a guvernanţilor, unii fac unele slujbe, iar alţii altele.

§7. Este deci vădit că o asemenea unitate politică, susţinută de unii, este contra naturii statului şi că acel suprem bine al statului ar ruina statul, pe câtă vreme ceea’ce este bine pentru un lucru trebuie să conserve acel lucru. Dar şi în alt mod se poate arăta că străduinţa pentru unitatea excesivă a statului nu este bună; astfel, familia îşi este mai suficientă sieşi decât individul, iar statul, decât familia, pentru că de fapt statul nu există decât într-atât, întru cât gruparea asociată îşi poate satisface toate trebuinţele. Aşadar, precum mai marea suficienţă de sine (independenţă) este mai de dorit, tot astfel şi unitatea mai puţin strictă este preferabilă celei mai strânse.

§8. Dar admiţând chiar că ar fi cel mai bun lucru ca asociaţia să fie cât mai unitară, această unitate evident nu se arată prin faptul că toţi cetăţenii împreună numesc acelaşi lucru: „acesta este al meu sau nu este al meu”, ceea ce Socrate2 crede că este semnul unităţii desăvârşite. Căci vorba „toţi” este ambiguă. Dacă înseamnă „fiecare”, ar putea să reiasă mai lesne ce vrea Socrate, dacă fiecare numeşte pe aceeaşi persoană fiul său şi pe

1. Etica nicomahică, cărţile V, VI, §3.

2. Vezi Platon, Republica, cartea V, pag. 464a.

Asi femeie, femeia sa şi aceleaşi lucruri, averea sa ori o avere care îl interesează îndeosebi.

§9 însă cei care trăiesc în comunitatea femeilor şi a copiilor not să zică aşa, ci numai toţi împreună pot vorbi de femeile şi ooiii lor, dar nu fiecare din ei despre aceştia şi tot aşa în ce riveşte comunitatea bunurilor, numai toţi împreună pot spune: Aceasta este a noastră, însă nu fiecare în parte: aceasta este proprietatea mea”. Aşadar, faptul că în propoziţia „toţi denumesc un lucru aşa şi aşa” se cuprinde un raţionament fals este vădit; căci asemenea expresii ca „toţi”, „amândoi”, „par”, „impar” se întrebuinţează din cauza echivocului lor şi creează în dispute silogisme eristice; de aceea ar fi, într-un sens, frumos ca toţi să poată să numească „al meu” acelaşi lucru, însă aceasta este imposibil, într-alt sens însă, aceasta nu este o adevărată unanimitate.

§10. Pe lângă aceasta, concepţia aceea mai are încă un defect: cu cât ceva aparţine în comun mai multora, cu atât se are mai puţină grijă de acel ceva. Din contră, pentru ceea ce este al nostru, îngrijim cu cea mai mare băgare de seamă, însă pentru ceea ce este comun, mai puţin ori numai într-atât cât îl priveşte pe fiecare personal, căci, pe lângă celelalte cauze, se neglijează lucrul şi din cauză că fiecare socoteşte că are grijă de el altcineva; întocmai ca şi la serviciile casnice ale sclavilor, unde slugile numeroase îngrijesc de serviciul lor mai rău decât când sunt mai puţine.

§11. Şi aşa fiecare cetăţean are o mie de fii, însă astfel că ei nu sunt fii din sine, ci oricare este deopotrivă fiul oricărui cetăţean, încât toţi îl vor neglija deopotrivă. Căci în modul acesta, fiecare cetăţean va1 zice de un copil bun: „e al meu”; dacă e rău, ori al cui ar fi şi ori al câtelea înscris1, va zice: „e al meu, ori al cutăruia”, determinând astfel pe cutare ori cutare din cei o mie, on d’n câţi inşi va fi constituit statul; şi încă şi în privinţa aceasta va „ îndoială, căci nu trebuie să se ştie cui s-a întâmplat să i se nască un copil şi să-l trăiască după ce s-a născut.

Anstotel presupune, fără îndoială, că paternitatea în sistemul lui Platon ar I ‘ ‘ndicată P’in data na5terii copilului. Platon încearcă să stabilească acest

TUPnn calcule destul de complicate. (Republica, cartea V, pag. 461 d etc).

§12. Într-adevăr, este oare mai bine ca fiecare să considere drept fiu al său pe oricare din cei două mii sau zece mii de copii ori este mai bine să numească „al său” ca în statele de acum? Unul consideră drept fiul său pe aceeaşi persoană pe care altul o consideră fratele său, altul vărul său sau altă rudă, ori de sânge, ori de alianţă fie cu sine, fie cu celelalte rude, ori de trib. Este mult mai bine să fie cineva văr adevărat (în statul actual), decât fiu în orânduirea aceasta (a Republicii lui Platon)* §13. Însă nici nu se va putea evita ca unii (cetăţeni) să nu-l ghicească pe fraţii, pe copiii, pe taţii şi pe mamele lor, căci asemănările ce se produc în chip necesar între copii şi părinţii lor aduc recunoaşterea între ei. Cei ce au descris călătorii în jurul Pământului susţin că asemenea fapte au loc şi în alte părţi; astfel, în Libia de Sus, la unele seminţii, femeile sunt comune, însă copiii născuţi se împart (taţilor) după asemănările lor1; apoi mai sunt şi unele femele ale celorlalte animale, ca iepele şi vacile, în firea cărora este să facă puii lor asemenea taţilor, bunăoară ca iapa din Farsala, care tocmai de aceea era numită Dikea (Justa).

§14. Pe lângă asta, într-o asemenea comunitate nu va fi uşor să se evite neajunsuri ca insultele sau omorurile nepremeditate (ori premeditate), bătăile şi injuriile, fapte care constituie un păcat când au loc contra taţilor şi a mamelor şi între rude apropiate şi nu totdeauna când au loc faţă de străini; ele sunt totuşi mai frecvente în mod necesar printre oameni care nu vor cunoaşte legăturile ce-l unesc. Cel puţin, când se cunosc, se pot face penitenţele legale, în celălalt caz, nu.

§15. Nu este mai puţin ciudat, când se instituie comunitatea copiilor, faptul că amanţii nu sunt opriţi decât de la relaţia cărnii şi că li se îngăduie însuşi amorul şi toate aceste familiarităţi2 într-adevăr hidoase între tată şi fiu sau între fraţi, sub pretext că aceste mângâieri nu trec dincolo de amor. Nu este mai puţin ciudat faptul că se interzice relaţia trupească numai din singura teamă de a nu face plăcerea prea vie, fără să pară că se dă cea mai mică însemnătate faptului că e vorba de un tată şi un fiu sau de fraţi între ei.

1. E vorba de garamanţi. Herodot (Melpomena, cap. 180).

2. Republica lui Platon, cartea III, V.

816 în general, această orânduire comunistă va produce în a necesar efecte cu totul opuse acelora pe care trebuie să le pro-

— Leaile bine făcute şi anume. Tocmai din motivul care îi inspiră s erate teoriile sale cu privire la femei şi la copii. În ce ne pribinele suprem al statului este unirea membrilor săi, pentru preîntâmpină orice tulburare civilă; iar Socrate într-adevăr nu oă din vedere a lăuda unitatea statului care, pe cât mi se pare şi mărturiseşte şi el, nu este decât unirea cetăţenilor între ei1.

Aristofan2, în discuţia sa despre amor, spune în mod precis că siunea, cgncj esţe violentă, ne dă dorinţa de a ne cufunda viaţa noastră în aceea a obiectului iubit şi de a ne face una şi aceeaşi fiinţă cu el.

§17. Or, în cazul acesta, trebuie neapărat ca una din cele două existenţe să dispară, însă în statul în care va predomina acest comunism e necesar ca această prietenie să ajungă searbădă şi spălăcită; fiul nu se va gândi câtuşi de puţin să pronunţe (dulcele nume de) tată, nici tatăl să pronunţe pe acela de fiu3. Aşa cum câteva picături de dulceaţă dispar într-o mare cantitate de apă, tot astfel dragostea pe care o fac să se nască numele acestea aşa de scumpe se va pierde într-un stat unde va fi cu totul nefolositor ca fiul să se gândească la tatăl său, tatăl la fiul său şi copilul la fraţii săi. Omul are două mobiluri puternice pentru atenţie şi pentru iubire: proprietatea şi dorul; or, într-o astfel de republică (ca a lui Platon) nu este loc pentru nici unul din sentimentele acestea.

Dacă comunizarea femeilor şi a copiilor pare mai folositoare pentru clasa muncitorilor decât pentru clasa războinicilor, păzitori ai statului, cauza este că ea va distruge orice înţelegere în această din urmă clasă, care nu trebuie să se gândească decât să asculte, iar nicidecum să încerce revolte.

Schimbarea aceasta a copiilor care trec, îndată după naşterea °r, din mâinile muncitorilor şi meseriaşilor, taţii lor, în mâinile

’: Ateneu (pag. 561) ne-a păstrat expresia lui Zenon Citianul, fondatorul ‘CSrulU: „Amorui’ Zlcea eI> este zeul care contribuie la garantarea fiinţării

I

I

Garve

— în Banchetul lui Platon cap. XVI.

^ ^ „’^ ‘~au interPretat 8resil atât Susemihl, cât şi Barthelemy şi războinicilor şi reciproc1, dă peste multe alte greutăţi la; n făptuire. Aceia care îi vor duce de la unii la ceilalţi vor şti bine fără îndoială, ce anume copii dau şi cui îi dau. Mai ales în-cazuj. Acesta se vor ivi grelele neajunsuri de care am vorbit mai sus-aceste insulte, aceste amoruri criminale, aceste omoruri, de care nu mai feresc pe nimeni legăturile de rudenie, pentru că copiii ce intră într-o altă clasă de cetăţeni nu vor mai cunoaşte printre războinici nici taţi, nici mame, nici fraţi şi pentru că copiii intraţi în clasa războinicilor vor fi scutiţi, de asemenea, de orice legătură faţă de restul statului.

§18. Însă mă opresc aici în ce priveşte eomunizarea femeilor şi a copiilor.