CAPITOLUL II

§1. Întâia chestiune care vine la rând după aceasta este să se ştie care trebuie să fie, în cea mai bună Constituţie de stat, organizarea proprietăţii şi dacă trebuie să admitem ori să respingem comunzarea averilor. De altminteri, subiectul acesta se poate cerceta şi independent de ceea ce s-a instituit cu privire la femei şi la copii. Păstrând în privinţa aceasta starea de astăzi a lucrurilor şi împărţirea admisă de către toată lumea, întreb, în ce priveşte proprietatea, dacă comunismul2 trebuie să se întindă şi asupra fondului, ori numai asupra uzufructului? Astfel, pământurile fiind stăpânite în mod individual, oare trebuie să se strângă şi să se consume în comun roadele, cum fac unele naţiuni? Ori dimpotrivă, proprietatea şi cultura fiind comune, să se împartă roadele între indivizi, un fel de comunism care şi există, se spune, la câteva popoare barbare? Ori şi fondurile şi roadele trebuie să fie deopotrivă puse în comun?

§2. Dacă cultura se încredinţează unor mâini străine, chestiunea este cu totul alta şi dezlegarea mult mai uşoară; dar dacă cetăţenii lucrează personal pentru ei înşişi, ea este cu mult

1. Şi reciproc. A se vedea finele cărţii 111 şi începutul celei de-a V-a a Republicii lui Platon.

2. Platon Republica, cartea V, pag. 464.

Cată Munca şi folosinţa, nefiind împărţite în mod egal, al ’”^ da contra celor ce se folosesc ori necesar se vor ridica contra celor ce se folosesc ori nec ele mult, deşi muncesc puţin, plângeri din partea acelora care Uimesc puţin, deşi muncesc mult.

§3 între oameni, îndeobşte, relaţiile statornice de viaţă şi osesia în comun sunt foarte anevoioase; însă ele sunt şi mai anevoioase cu privire la chestiunea care ne preocupă aici. Să se privească nu mai departe decât la reuniunile de călătorie, unde accidentul cel mai neprevăzut şi cel mai neînsemnat e de ajuns să provoace neînţelegerea; iar printre servitorii noştri, nu ne cuprinde mânia contra acelora al căror serviciu este personal şi permanent?

§4. La acest neajuns dintâi, comunismul averilor mai adaugă şi attele nu mai puţin grave. E în mult mai mare măsură preferabilă orânduirea de acum, împodobită de bune moravuri publice şi întărită de către legi bune. Ea reuneşte foloasele celorlalte două. Adică ale comunismului şi ale posesiunii (individualei exclusive. Astfel, proprietatea devine oarecum comună şi rămâne în acelaşi timp particulară; exploatările fiind toate separate, nu vor da naştere la certuri; ele vor prospera mai mult, fiindcă fiecare se va interesa de ele ca de o afacere personală, iar virtutea cetăţenilor le va regla întrebuinţarea (folosinţa) după proverbul: „între amici totul este comun”.

§5. Şi astăzi se găsesc în unele state urme ale acestei orânduiri, care probează îndeajuns că ea nu este cu neputinţă; mai ales în statele bine organizate, în care ea există în parte şi în care ea ar putea-fi lesne completată. Cetăţenii, deşi posesori exclusivi (personali), dau sau le împrumută prietenilor lor folosinţa comună a anumitor obiecte. Astfel, în Lacedemona, fiecare se folose: -l sclavii şi da caii altuia ca şi cum ar fi ai lui; şi acest comunism se întinde până şi asupra proviziilor de călătorie, când cineva este surprins pe câmp fiind lipsit de cele necesare.

Evident că e mai bine ca proprietatea să fie particulară şi numai folosinţa să se facă în comun. A educa spiritele pi acest grad de bunăvoinţă este mai cu seamă datoria legiuit.,:

§6. De altminteri, nu s-ar putea spune toată plăcerea pe are 0 cuprinde în sine ideea şi sentimentul proprietăţii. Iubirea de sine, pe care o avem oricare dintre noi, nu este câtuşi de puţin u sentiment urât; este un sentiment cu totul natural, ceea ce nu împiedică sa fie mustrat egoismul, care nu este însuşi sentimentul acesta, ci un exces vinovat al lui; după cum se batjocoreşte zgârcenia, deşi este în firea oricărui om să iubească banii. Este o mare bucurie să îndatorezi şi să ajuţi pe prieteni, pe oaspeţi, pe cunoscuţi; şi numai proprietatea individuală ne asigură fericirea-aceasta.

§7. O nimicim când pretindem a institui această unitate excesivă a statului, precum se ia şi altor două virtuţi orice prilej de a se înfăptui: mai întâi, înfrânării, căci este o virtute a respecta din cuminţenie femeia altuia şi în al doilea rând, dărniciei, care merge mână în mână cu proprietatea, căci în această republică, cetăţeanul nu poate să se arate niciodată darnic, nici să facă vreun act de dărnicie, pentru că această virtute nu se poate naşte decât din întrebuinţarea a ceea ce posedă cineva.

§8. L/n astfel de sistem de legiuire (ca al Iui Platon) are, mărturisesc, o înfăţişare cu totul seducătoare de filantropie; la prima vedere, el farmecă graţie reciprocităţii minunate de bunăvoinţă pe care pare că trebuie s-o insufle tuturor cetăţenilor, mai ales când cineva are de gând să facă procesul viciilor Constituţiilor de astăzi şi să le atribuie pe toate defectului că proprietatea nu este comună: spre exemplu, procesele2 pe care le fac să se nască contractele, condamnările pentru mărturie falsă, clientela josnică din jurul bogaţilor; dar acestea sunt lucruri ce se datoresc nu proprietăţii individuale, ci răutăţii oamenilor.

§9. Şi, într-adevăr, nu se văd oare asociaţi şi proprietari în comun mai adesea în proces între ei decât posesorii de bunuri personale? Mai mult, numărul acelora cane pot’avea asemenea certuri în asociaţii este mult mai însemnat în comparaţie cu acela al posesorilor de proprietăţi particulare. Pe de altă parte, ar fi drept să enumerăm nu numai relele, dar şi foloasele pe -care le nimiceşte comunismul; cu el, viaţa mi se pare cu totul de netrăit.

1. Această laudă a iubirii de sine se găseşte şi în Legile lui Platon, cartea V, pag 73l-732.

2. Platon, Republica, cartea V, pag. 464 d.

Eroarea lui

Socrate provine din falsitatea principiului de la care , Că Fără îndoială, statul şi familia trebuie să aibă un fel c. _ „; totp ahsnintă Cu această unitate îmninsă oînâ unitate, dar nu o unitate absolută. Cu această unitate împinsă până anumit punct, statul nu mai există ori, dacă există, situaţia sa ie plâns, căci este totdeauna în pragul nefiinţei. Ca şi cum a. Ta să faci o armonie dintr-un singur sunet, un ritm dintr-o singură măsură.

§10. Numai prin mijlocul educaţiei se cuvine să reduci la comunism şi unitate statul, care este multiplu, după cum am spus-o1; şi mă mir că, pretinzând a introduce educaţia şi, prin ea, fericirea în stat, îşi închipuie că pot să-l regleze cu asemenea mijloace mai curând decât prin moravuri, prin filozofie şi legi. Se poate vedea că, în Lacedemona şi în Creta, legiuitorul a avut înţelepciunea de a întemeia comunismul averilor pe obiceiul prânzurilor publice.

Nici nu au încotro iarăşi şi trebuie să ţină seamă de acest lung şir de ani în care, dacă comunismul ar fi fost bun, n-ar fi rămas necunoscut. În domeniul acesta, se poate spune că totul a fost închipuit, însă ideile acestea n-au putut prinde şi altele nu au fost puse la încercare, deşi sunt cunoscute.

§11. Ceea ce spunem despre Republica lui Platon ar fi cu deosebire evident dacă s-ar vedea un asemenea guvern fiinţând în realitate. Mai întâi, el nu ar putea fi instituit decât cu condiţia de a împărţi şi individualiza proprietatea, dând din ea o parte când pentru mesele comune, când pentru întreţinerea fratriilor şi a triburilor. Atunci, toată legislaţia aceasta n-ar face decât să oprească pe războinici de la agricultură şi tocmai aceasta încearcă să facă în zilele noastre lacedemonienii. Cât despre guvernul general al acestei orânduiri comuniste, Socrate nu spune nimic, ir nouă ne”ar fi deopotrivă de greu a spune mai mult. Cu toate acestea, gruparea statului se va compune din această mulţime de, eni, m privinţa cărora nu se va fi statuat nimic. Pentru P^ gări, de pildă, proprietatea va fi ea particulară ori va fi corrra

Femeile şi copiii lor fi-vor ei sau nu în comun?

‘ mai sus, cartea II, cap. I, §4.

§12. Dacă regulile comunităţii sunt aceleaşi pentru toţi. Car „ fi deosebirea dintre muncitori şi războinici? Care va fi pentru tiii dintâi răsplata ascultării pe care o datorează celorlalţi? Şi apoj cine îi va învăţa să se supună? Afară numai dacă nu s-o întrebuinţa şi în privinţa lor mijlocul cretanilor, care nu interzic sclavilor decât două lucruri; a face gimnastică şi a purta arme Dacă toate punctele se rezolvă aici, precum sunt şi în celelalte state, ce va deveni atunci comunismul? Se vor fi constituit în stat două state duşmane unul altuia, căci din muncitori şi din războinici se va fi făcut cetăţeni, iar din războinici se va fi făcut supraveghetori, însărcinaţi a-l păzi perpetuu pe cei dintâi.

§13. Cât despre neînţelegerile, procesele şi celelalte vicii pe care Socrate le impută societăţilor de acum, afirm că ele se vor. Regăsi toate, fără excepţie, în societatea sa. El susţine că, mulţumită educaţiei, nu va fi nevoie în republica sa de toate aceste regulamente de poliţie orăşenească şi a târgurilor şi de alte materii tot aşa de puţin însemnate, dar cu toate acestea el nu dă educaţie decât războinicilor săi.

Pe de altă parte, el lasă muncitorilor proprietatea pământurilor, cu condiţia să predea produsele lor; însă e tare de temut ca acei proprietari să fie cu totul neascultători şi cu deosebire mândri, nu ca hiloţii, penestii’ sau atâţia alţi sclavi.

§14. Socrate, de altminteri, n-a spus nimic despre însemnătatea relativă a tuturor acestor lucruri. N-a vorbit nici de multe altele, care se leagă strâns de cele dintâi, precum guvernarea, educaţia şi legile muncitorilor; or, nu este lucru nici mai uşor, nici mai puţin însemnat acela de a şti cum va fi organizată ea pentru ca comunitatea războinicilor să poată fiinţa alături de ea. Să presupunem că pentru muncitori are loc comunizarea femeilor cu împărţirea averilor; cine va fi însărcinat cu administraţia, pentru că bărbaţii sunt ocupaţi cu agricultura? Cine va fi însărcinat, în cazul când admitem pentru muncitori comunizarea şi a femeilor şi a bunurilor.

§15. Desigur, este foarte ciudat să te duci să cauţi o. jaraţie cu animalele pentru a susţine că funcţiile femeilor 1. Penestii erau sclavii tesalienilor. 40

— Fie întocmai acelea ale bărbaţilor1, cărora, de altfel, li ^interzice orice ocupaţie casnică.

Stabilirea autorităţilor, astfel cum o propune Socrate, mai zintă multe alte primejdii: el le vrea perpetue. Numai lucrul pr£st3 ar fi îndestulător spre a pricinui războaie civile chiar la a. te oameni puţin geloşi de demnitatea lor, cu atât mai mult ntre oameni războinici şi plini de inimă. Dar această perpetuitate este de neapărată trebuinţă în teoria lui Socrate:

Dumnezeu nu varsă aurul când în sufletul unora, când în sufletul altora, ci totdeauna în aceleaşi suflete”; Socrate susţine astfel că, în chiar momentul naşterii. Dumnezeu pune aur în sufletul unora argint în sufletul altora, aramă şi fier în sufletul celo; care trebuie să fie meseriaşi sau plugari.

§16. În zadar interzice războinicilor săi toate plăcerile, totuşi nu uită a pretinde că datoria legislatorului este să facă fericit statul întreg; însă statul întreg n-ar putea fi fericit când majoritatea, ori numai câţiva membri ai săi, dacă nu toţi, sunâ lipsiţi de fericire. Căci fericirea nu se aseamănă cu numerele cu soţ, a căror sumă poate avea o anumită proprietate pe care n-o are nici una din părţi. Când e vorba de fericire, este altfel; şi dacă înşişi apărăforii statului nu sunt fericiţi, cine oare va putea pretinde să fie? După câte se pare, nu meseriaşii, nici masa de muncitori legaţi de munca mecanică.

§17. Iată unele din neajunsurile republicii lăudate de către Socrate; şi aş putea să mai citez încă multe nu mai puţin serioase.