CAPITOLUL I

§1. Când vrem să studiem chestiunea republicii perfecte1 cu toată grija ce o cere, trebuie să precizăm mai întâi care este genul de viaţă care merită mai ales alegerea noastră. Dacă ignorăm acest lucru, trebuie să ignorăm în mod necesar şi care este guvernământul cel mai bun; căci este natural ca un guvernământ perfect să asigure cetăţenilor pe care îi guvernează, în cursul obişnuit al lucrurilor, bucuria fericirii celei mai perfecte pe care o comportă condiţia lor. Aşadar, să ne înţelegem mai întâi care este genul de viaţă care ar fi preferabil pentru toţi oamenii în general; şi vom vedea apoi dacă este acelaşi ori dacă el este deosebit pentru mulţime şi pentru individ.

§2. Fiindcă credem că am arătat îndeajuns în lucrările noastre exoterice ce este viaţa cea mai perfectă, vom aplica aici principiile noastre.

Un prim punct, pe care nu l-ar putea contesta nimeni pentru că este adevăr universal, este că foloasele de care se poate bucura

1. Acest punct de vedere al lui Aristotel este întocmai acela al lui Platon, magistrul său, în Republica şi Legile sale. Polibiu, care cunoaşte bine lucrările lui Platon şi care îl citează, a repetat printre cei dintâi, ca şi Aristotel (cartea II, cap. ’”> §10), că Constituţia perfectă ar fi aceea care ar cuprinde cele trei forme Pnncipale de guvernământ şi care ar reuni într-o măsură justă monarhia, aristocraţia şi democraţia. Vezi Polibiu, Istoria generală, cartea VI, cap. III. Cicero, mare admirator al lui Polibiu, al lui Aristotel şi al lui Platon, a luat de la ei această idee, dezvoltând-o. Vezi Republica, cartea I, cap. 29 şi 45 şi cartea II, cap. „ Şi 39. După ei, Machiavelli a reprodus această teorie în Discursul despre ecadele lui Til Liviu, cartea I, cap. II. În fine, această savantă combinaţie a lverselor forme politice este şi scopul către care tinde guvernământul ePrezentativ aplicat de către englezi şi lăudat de Montesquieu.

Omul se împart în trei clase: foloase care sunt în afara lui foloasele corpului, foloasele sufletului şi că fericirea constă în reunirea tuturor acestor bunuri. Nimeni n-ar fi ispitit să creadă în fericirea unui om care n-ar avea nici curaj, nici temperanţă, nici dreptate, nici înţelepciune, care ar tremura la zborul unei muşte, care s-ar lăsa în voia poftelor sale grosolane de foame şi de sete, care pentru un sfert de obol ar fi în stare să-şi trădeze amicii cei mai scumpi şi care, nu mai puţin degradat ca inteligenţă, ar fi nechibzuit şi credul ca un copil sau ca un smintit.

§3. Se recunosc (ca adevărate) toate aceste puncte, când sunt înfăţişate în modul acesta. Insă (în practică) oamenii nu se înţeleg nici asupra măsurii şi nici asupra valorii relative a acestor bunuri. Ne credem totdeauna cu destulă virtute, oricât de puţină am avea; dar bogăţie, avere, putere, reputaţie, la toate aceste bunuri nu vrem limite, în orice cantitate le-am poseda.

Oamenilor nesăţioşi le vom spune că ei ar putea să se convingă aici fără greutate, din faptele însele, că bunurile exterioare, departe de a ne câştiga şi păstra virtuţile, sunt, din contră, câştigate şi conservate de către ele; că fericirea, fie că o punem în plăceri, în virtute sau în amândouă, aparţine mai ales inimilor celor mai curate, inteligenţelor celor mai distinse şi că ea e făcută pentru oamenii măsuraţi în iubirea acestor bunuri care se ţin aşa de puţin de noi mai curând decât pentru oamenii care, deşi posedă aceste bunuri exterioare mult peste trebuinţele lor, rămân cu toate acestea aşa de săraci în bogăţii adevărate.

§4. Aşadar (independent de fapte), raţiunea singură este de ajuns pentru a demonstra aceasta. Bunurile exterioare au o limită, ca orice instrument; şi lucrurile cărora le zicem aşa de utile sunt tocmai acelea al căror belşug ne încurcă evident sau nu servesc temeinic la nimic. Cât despre bunurile sufletului, din contră, tocmai în proporţia abundenţei lor ne sunt utile, dacă totuşi se potriveşte să vorbim de utilitate când e vorba de lucruri care sunt înainte de toate din firea lor frumoase. În general, este evident ca perfecţiunea supremă a unor lucruri ce se compară pentru a cunoaşte superioritatea unuia faţă de celălalt este totdeauna în raport direct cu distanţa însăşi la care se află între ele aceste lucruri ale căror calităţi speciale le studiem. Dacă sufletul, ca să vorbim într-un mod absolut şi chiar cu privire la noi, este mai preţios decât avuţia şi decât corpul, perfecţiunea sa şi a lor vor fi într-o relaţie asemănătoare. Potrivit legilor naturii, toate bunurile exterioare nu sunt de dorit decât pentru suflet; iar oamenii înţelepţi nu trebuie să le dorească decât pentru el, pe când sufletul nu trebuie niciodată considerat în vederea acestor bunuri.

§5. Astfel vom privi ca un punct perfect admis că fericirea este totdeauna în proporţie cu virtutea1, cu înţelepciunea şi cu supunerea la legile lor, luând ca martor aici al vorbelor noastre pe Dumnezeu2 însuşi, a cărui fericire supremă nu depinde de bunuri exterioare, ci este toată în el însuşi şi în esenţa naturii sale proprii. Astfel, diferenţa dintre fericire şi noroc constă în mod necesar în faptul că împrejurările întâmplătoare şi hazardul ne pot procura bunurile aşezate în afara sufletului, pe câtă vreme omul nu este nici drept, nici înţelept din întâmplare ori prin faptul întâmplării. O urmare a acestui principiu, sprijinită pe aceleaşi raţiuni, este că statul cel mai perfect este totodată cel mai fericit şi cel mai prosper. Fericirea nu poate să urmeze niciodată viciul; nici statul, ca şi omul, nu izbuteşte decât cu condiţia să aibă virtute şi înţelepciune; pentru stat, curajul, înţelepciunea, virtutea, au loc cu aceleaşi urmări şi în aceleaşi forme pe care le au şi în individ; şi tocmai pentru că individul le posedă, este numit just, înţelept şi cumpătat.

§6. Nu vom dezvolta mai departe aceste idei preliminare; era cu neputinţă să nu atingem acest subiect, dar nu este locul aici să-l dăm toate dezvoltările pe care le-ar cere; acestea ţin de o altă lucrare3. Să constatăm numai că scopul esenţial al vieţii pentru individul izolat, ca şi pentru stat în general, este de a ajunge la acest nobil grad de virtute, de a face tot ce ea ordonă. Cât despre obiecţiile ce se pot adresa acestui principiu, nu vom răspunde la ele îrţia aceasta, deoarece ne bizuim că le vom examina mai târziu4, dacă mai rămân încă îndoieli după ce vom fi ascultaţi.

‘• Se recunosc aici toate principiile lui Socrate şi Platou.

2. Vezi dezvoltarea acestei înalte teorii în Metafizica, cartea XU, cap. VII, pag.

*• Adică de morală; vezi Etica nicomahică, cartea 1, cap. XI, 10. 4- Nu se găseşte în Politica această discuţie posterioară de care vorbeşte nstotel. E drept, de altminteri, că o anunţă numai condiţional.