CAPITOLUL 11

§1. Rămâne de cercetat dacă fericirea se alcătuieşte din aceleaşi elemente ori din altele, pentru individ şi pentru stat. Dar evident, fiecare convine că aceste elemente sunt identice. Dacă punem fericirea individului în bogăţie, nu vom sta la îndoială să declarăm statul perfect fericit de îndată ce este bogat; dacă pentru individ se socoteşte puterea tiranică mai presus de orice, statul va fi cu atât mai fericit cu cât dominaţia sa va fi mai vastă; dacă pentru om se găseşte fericirea supremă în virtute, statul cel mai înţelept va fi de asemenea şi cel mai fericit.

§2. Două puncte merită aici mai cu seamă atenţia noastră: mai întâi, viaţa politică, participarea la afacerile statului este oare preferabilă pentru individ? Ori este mai bine să trăiască pretutindeni ca străin şi liber de orice îndatorire publică? Şi în al doilea rând, ce Constituţie, ce sistem politic trebuie să se aleagă mai cu deosebire? Acela care admite pe toţi cetăţenii fără excepţie la mânuirea afacerilor (publice) sau acela care, făcând câteva excepţii, cheamă la conducere cel puţin majoritatea? Numai această chestiune din urmă interesează ştiinţa şi teoria politică, care nu se ocupă cu ceea ce este de dorit pentru individ; şi pentru că tocmai consideraţiile de felul acesta ne preocupă aici, vom lăsa deoparte a doua chestiune pentru a ne ocupa de cea dintâi, care va forma obiectul special al acestei părţi a scrierii noastre.

§3. Mai întâi, statul cel mai perfect este evident acela în care fiecare cetăţean, oricare ar fi, poate, graţie legilor, să practice cât mai bine virtutea şi să-şi asigure cât mai multă fericire. Deşi se admite că virtutea trebuie să fie obiectul de căpetenie al vieţii, mulţi oameni se întreabă dacă viaţa politică şi activă preţuieşte mai mult decât o viaţă liberă de orice îndatorire exterioară şi dedată cu totul meditaţiei, singura viaţă care, după unii, este vrednică de filozof. Partizanii cei mai sinceri pe care i-a numărat virtutea, fie în zilele noastre, fie altădată, au îmbrăţişat toţi una sau cealaltă din aceste ocupaţii, politica sau filozofia.

§4. Aici, adevărul este foarte însemnat; căci orice individ, dacă este înţelept şi orice stat ca şi individul, va alege în mod necesar calea ce i se va părea mai bună. A domina ceea ce ne înconjoară este în ochii unora o nedreptate strigătoare, dacă puterea este exercitată în mod despotic; iar când puterea este legală, dacă încetează de a fi nedreaptă, devine în orice caz o piedică a fericirii celui ce o exercită. După o părere cu totul opusă, care are şi ea partizanii săi, se pretinde că viaţa practică şi politică este singura care se cuvine omului şi că virtutea, în toate formele sale, nu este în căderea. Individului particular, precum nici a acelora care conduc afacerile generale ale societăţii.

§5. Partizanii acestei opinii, adversari ai celeilalte, stăruiesc şi susţin că nu este posibilă fericirea statului decât prin dominaţie şi despotism; şi de fapt, în câteva state, Constituţia însăşi şi legile năzuiesc în întregime spre cucerirea popoarelor vecine. Astfel, în mijlocul acestei confuzii generale pe care o înfăţişează aproape peste tot materiile legiuitoare, dacă legile au un scop unic, acesta este totdeauna dominaţia. Astfel, în Lacedemona1 şi în Creta, sistemul educaţiei publice şi cele mai multe legi sunt întocmite în vederea războiului. Toate popoarele care sunt în stare a-şi mulţumi ambiţia dau cea mai mare însemnătate virtuţii războinice. Se pot cita perşii, sciţii, tracii, celţii.

§6. Adesea, legile însele încurajează această virtute. În Cartagina, spre exemplu, îşi fac o cinste din a purta în degete atâtea inele, câte lupte la care au luat parte. Odinioară, de asemenea, în Macedonia, legea condamna pe luptătorul care n-a ucis nici un duşman să poarte un căpăstru. La sciţi2, la anumite ospeţe sărbătoreşti, cupa mergea din mână în mână şi se rotea fără să fie atinsă de către acela care nu ucisese pe nimeni în luptă. În ♦fine, iberii3, rasă războinică, înfig pe mormântul luptătorului atâţia ţăruşi de fier, câţi duşmani a ucis. S-ar putea aminti încă şi lVezi mai sus, cartea II, cap. VI, §23.

— Hipocrate spune că la sauromaţi fetele nu se mărită până ce n-au ucis trei duşmani în luptă alături de taţii lor.

• > Iberii, spaniolii, care aveau şi la romani mare faimă de curaj.

La alte popoare multe alte obiceiuri de felul acesta, stabilite pr (n legi ori sancţionate de moravuri.

§7. Sunt de ajuns câteva momente de reflecţie spre a găsi foarte ciudat ca un om de stat să poată să se gândească vreodată la cucerirea şi dominarea popoarelor vecine, fie că ele se învoiesc ori nu să rabde jugul. Cum s-ar ocupa omul politic, legiuitorul, de un scop care nu este măcar legitim? Ar însemna să se răstoarne toate legile de a căuta puterea prin orice mijloace, nu numai juste, dar şi nedrepte.

§8. Celelalte ştiinţe, afară de politică, nu ne oferă ceva asemănător. Medicul şi cârmaciul nu năzuiesc nici să înduplece nici să silească, primul pe bolnavii pe care-l îngrijeşte, al doilea pe pasagerii pe care-l duce. Dar s-ar putea zice că, în general, se confundă puterea politică cu puterea despotică a stăpânului; iar ceea ce nu se socoteşte nici bun, nici echitabil pentru sine însuşi, ei nu roşesc a încerca să-l aplice altuia; pentru sine, ei cer dreptate sus şi tare şi o uită cu privire la alţii.

§9. Orice despotism este nelegitim, afară numai dacă stăpânul şi supusul sunt ambii de drept natural; iar dacă acest principiu este adevărat, nu trebuie să vrei a domni ca stăpân decât peste fiinţe menite jugului unui stăpân, iar nu peste oricare, fără deosebire; precum pentru un ospăţ ori un sacrificiu, cineva se duce nu la vânătoare de oameni, ci la vânătoare de dobitoace care se pot vâna în scopul acesta, adică la vânătoarea animalelor sălbatice şi bune de mâncat. Dar desigur, un stat, dacă s-ar găsi mijloacele de a-l izola de oricare altul, ar putea fi fericit prin el însuşi, cu singura condiţie să fie bine administrat şi să aibă legi bune. În statul acela, Constituţia nu va fi desigur îndreptată nici înspre război, aici spre cuceriri, idei pe care cineva nu le-ar putea concepe.

§10. Astfel deci, este clar că aceste instituţii războinice, oricât ar fi de frumoase, nu trebuie să fie scopul suprem al statului, ci numai nişte mijloace de a-l atinge. Adevăratul legiuitor nu se va gândi decât să dea cetăţii întregi, inşilor deosebiţi care o alcătuiesc şi tuturor celorlalţi membri ai asociaţiei, partea de virtute şi de fericire care le poate aparţine, modificând după caz jstemul şi cerinţele legilor sale; iar daca statul are vecini, legiuirea va avea grijăsă prevadă legăturile pe care se cuvine să le aibă cu ei şi datoriile ce trebuie împlinite cu privire la ei. Această materie va fi de asemenea dezbătută de noi mai târziu1 după cum merită, când vom determina care este scopul către care trebuie să năzuiască guvernământul perfect.