CAPITOLUL VII

§1. Înlăturăm deci aceste studii ale instrumentelor şi ale xecutiei, care sunt treaba muzicanţilor de meserie; înţelegem orin ele pe acelea menite concursurilor solemne de muzică. Cineva nu se dedă lor cu scopul de a se perfecţiona ca moralitate, ci se are în vedere plăcerea grosolană a viitorilor auditori. De aceea o socotesc ca pe o îndeletnicire nevrednică de un om liber; este o muncă de salariat şi potrivită numai pentru a face artişti de meserie. Scopul ce-şi propune aici artistul este rău; el trebuie să înjosească opera sa până la gustul spectatorilor, a căror grosolănie îi umileşte adesea pe cei care caută să le placă şi care îşi deformează şi corpul din cauza mişcărilor pe care le cere instrumentul lor1.

§2. În ce priveşte armoniile2 şi ritmurile, trebuie oare să le introducem pe toate în educaţie ori trebuie să alegem? Nu vom admite oare, cum fac astăzi-cei mai mulţi dintre cei ce se ocupă cu partea aceasta a învăţământului, numai două elemente în muzică, melopeea3 şi ritmul? Ori vom adăuga pe un al treilea? Interesează să cunoaştem foarte bine putera melopeii şi a ritmului în ce priveşte educaţia. Ce trebuie să alegem mai bine, desăvârşirea uneia ori desăvârşirea celeilalte?

§3. Deoarece toate aceste chestiuni, după părerea noastră, au fost foarte bine discutate de către anumiţi muzicanţi de meserie şi de către câţiva filozofi care chiar predaseră învăţământul muzicii, îi trimitem la amănuntele foarte precise ale lucrărilor lor pe toţi aceia care ar vrea să aprofundeze acest subiect şi, deoarece nu vorbim a’ci despre muzică decât din punctul de vedere al legiuitorului, ne Vom mărgini numai la câteva principii conducătoare.

T. Această observaţie se potriveşte pentru multe din instrumentele noastre cu coarde.

* Se pare că cei vechi, cel puţin în epoca lui Aristotel, cunoşteau armonia în sensul modern al cuvântului.

Ea este cântecul; ritmul este mai ales măsura. Vezi şi cap. VI,§3.

§4. Ne însuşim diviziunea cântecelor făcută de căţr filozofi1 şi vom distinge ca şi ei cele etice, practice (animate) cele entuziaste. În teoria acestor autori, fiecăruia dintre aceste cântece îi corespunde o armonie specială care îi este potrivită.

Plecând de la aceste’principii, credem, că se pot trage din > muzică mai multe feluri de foloase; ea poate servi în acelaşi timp să instruiască spiritul şi să purifice sufletul; dar vom reveni mai clar cu privire la acest subiect în studiile despre poetică2. În a [treilea rând, muzica se poate întrebuinţa ca recreare şi poate servj sa destindă spiritul şi să-l odihnească de lucrările sale. Evident, va trebui să ne servim deopotrivă de toate armoniile, însă în scopuri deosebite pentru fiecare dintre ele. Pentru studiu, se vor alege cele mai etice; cele mai animate şi cele mai entuziaste vor fi alese pentru concerte, unde cineva poate auzi muzică fără ca să facă el însuşi.

§5. Aceste impresii pe care câteva suflete le încearcă atât de puternic sunt simţite de către toţi oamenii, deşi în grade deosebite; toţi fără excepţie sunt inspiraţi de către muzică spre milă, teamă,. Entuziasm. Câteva persoane sunt mai simţitoare la aceste impresii decât altele şi se poate vedea cum, după ce au auzit o muzică care le-a zguduit sufletul, ele se calmează deodată, ascultând cântecele sfinte; este pentru ele ca o vindecare şi purificare morală.

§6. Schimbările acestea bruşte se petrec şi în sufletele acelora care s-au lăsat în voia farmecului muzicii să simtă mila, groaza sau o. ricare altă pasiune. Fiecare auditor este mişcat după cum aceste senzaţii au lucrat mai mult sau mai puţin asupra lui; însă toţi, cu foarte mare siguranţă, au încercat un fel de purificare şi se simt uşuraţi mulţumită plăcerii pe care au gustat-o. Pentru acelaşi motiv, cântecele care purifică sufletul ne dau o bucurie nevătămătoare; de aceea, armoniile şi cântecele prea mişcătoare trebuie să le lăsăm în seama artiştilor care execută muzica la teatru.

1. Şcoala pitagoreică s-a ocupat mult cu teoria muzicii. Aristoxen, autorul celui mai vechi tratat de muzică ce ne-a rămas, era discipolul lui Aristotel.

2. Chestiunea aceasta este tratată pe scurt în cap. VI, ş 17 al Poeticii.

§7. Însă auditorii sunt de două feluri: unii, oameni liberi şi t linati; ceilalţi, meseriaşi şi lucrători grosolani care au şi e. i huintă de jocuri şi spectacole spre a se recrea de muncile lor. Şi fndcâ în naturile aceasta inferioare sufletul s-a abătut de la calea regulată, le trebuie armonii tot atât de degradate ca şi el şi întece de o culoare falsă şi de o asprime care nu se destinde niciodată. Fiecare nu găseşte plăcere decât în ceea ce corespunde naturii sale; iată de ce noi dăm artiştilor care concurează între ei dreptul de a acomoda muzica pe care o execută cu urechile grosolane ce o ascukă.

§8. Dar în educaţie, o repet1, se primesc numai cântecele şi» armoniile care au un caracter moral. Aşa este, am spus mai sus, armonia doriana. Trebuie să primim deopotrivă şi orice altă armonie pe care ar putea s-o propună cei care se pricep fie în teoria filozofică, fie în predarea muzicii. Socrate nu are dreptate, în Republica lui Platon2, când admite numai modul frigian pe lângă cel dorian, mai ales că înlătură studiul flautului. Printre armonii, modul frigian este cam acelaşi lucru cu ce este flautul printre instrumente; şi unul şi altul dau sufletului senzaţii zguduitoare şi pătimaşe.

§9. Chiar poezia o probează îndestul; în cântecele pe care ea le închină lui Bachus şi în toate producţiile sale asemănătoare, ea cere înainte de toate acompaniamentul flautului. Genul acesta de poezie se potriveşte mai ales în cântecele frigiene; spre exemplu, ditirambul, căruia toată lumea îi recunoaşte natura frigiană. Oamenii cunoscători ai materiilor acestora citează încă multe alte exemple, între altele pe acela al lui Philoxen3, care, după ce a încercat să compună ditirambul său Fabulele în modul dorian, a fost silit chiar de către natura poemului său să revină la modul frigian, care singur putea să i se potrivească.

§10. Cât despre armonia doriana, oricine convine că ea are mai multă gravitate decât toate celelalte şi că tonul ei este mai bărbătesc şi mai moral. Partizan declarat, cum suntem, al ‘Vezi mai sus, cap. V,§8.

— Republica lui Platou, cartea III, pag. 399 sqq.

— Philoxen din Cithera, contemporan al lui Aristotcl.

Iî!

Principiului care caută întotdeauna mijlocia între extreme, vn susţine că armonia doriana, căreia noi îi recunoaştem ace caracter printre toate celelalte armonii, trebuie mai cu seamă să fie predată tinerimii. Două lucruri trebuie să fie ţinute în seamv aici: posibilul şi convenabilul; căci posibilul şi convenabilul sum principiile care trebuie mai ales să călăuzească pe toţi oamenii dar numai vârsta indivizilor hotărăşte şi pe unul şi pe celălalt Unor oameni obosiţi de etate ar fi foarte nepotrivit să le modulezi cântece viguroase şi chiar natura le inspiră mai curând modulaţii duioase şi blânde.

§11. Astfel, unii dintre autorii care s-au ocupat de muzică i-au mai imputat cu drept cuvânt lui Socrate1 că a alungat din educaţie armoniile minore, sub pretextul că ele nu sunt potrivite decât la beţie. Socrate a greşit crezând că ele sunt în legătură cu beţia, a cărei caracteristică este un fel de frenezie, pe câtă vreme particularitatea cântecelor acestora este slăbiciunea. Este bine, pentru timpul când cineva va ajunge la vârsta bătrâneţii, să studieze câqtecele şi armoniile de felul acesta; şi cred că printre ele s-ar putea găsi unele care să se potrivească foarte bine copiilor şi care ar reuni totodată cuviinţa şi instruirea; aşa ar fi, după părerea noastră, modul lidian, mai înainte de oricare altul.

Astfel, în ce priveşte educaţia muzicală, trei norme trebuie ţinute în seamă: mijlocia (între extreme), putL. Ţa şi cuviinţa (convenabilul).

1. Vezi Republica, cartea III, pag. 398 d.