CAPITOLUL VI

ş 1. Însă trebuie oare a-l învăţa pe copii să execute ei înşişi muzica vocală şi muzica instrumentală, ori trebuie să ne abţinem de la aşa ceva? Această întrebare ne-am pus-o mai sus şi revenim la ea aici. Trebuie să recunoaştem că influenţa morală a muzicii este în mod necesar foarte deosebită, după cum o executăm ori n-o executăm noi înşine; căci este imposibil sau cel puţin foarte greu să fii în materia aceasta judecător bun al unor lucruri ce nu le săvârşeşti tu însuţi. Copilăriei îi mai trebuie pe lângă aceasta o îndeletnicire manuală. Însăşi morişca3 inventată de Archytas a fost bine născocită, fiindcă, prinzându-le mâinile, îi împiedică pe copii să spargă ceva în casă, căci copiii nu se pot ţine un singur moment în repaus. Morişca este o jucărie foarte bună pentru cea dintâi vârstă; studiul muzicii este „morişca” vârstei care urmează şi, de n-ar fi decât motivul acesta, ni se pare evident că trebuie să îi învăţăm pe copii şi să execute ei înşişi muzica.

§2. Este uşor de altfel de a hotărî până unde trebuie să se prelungească studiul acesta, după diferitele vârste, spre a rămâne totdeauna potrivit şi de a respinge obiecţiile care pretind că aceasta este o îndeletnicire servilă. Mai întâi, fiindcă spre a şti să-ţi dai o părere justă despre arta aceasta trebuie să o practici tu însuţi, închei că copiii trebuie să înveţe a o executa ei înşişi. Mai târziu

1. Aristotel pare că aprobă, aici părerea aceasta, pe care însă a combătut-o în amănunt în al său Tratat despre suflet, cartea I, cap. IV, ş 1.

2. Vezi Phaidon al lui Platon.

3. Un fel de castagnetă.

Putea să părăsească munca aceasta; dar atunci ei vor fi în stare – nretuiască frumosul şi să-l guste cum se cade, mulţumită studiilor din copilărie.

§3. Cât despre imputarea ce se adresează câteodată execuţiei muzicale, că îl reduce pe om la rolul de simplu artist, este de aiuns, spre a o respinge, de a preciza ceea ce trebuie să se pretindă ca talent de execuţie muzicală unor oameni ce năzuiesc a se forma pentru virtutea politică, ce cântece şi ce ritmuri trebuie să li se predea şi ce instrumente trebuie să li se dea să înveţe. Toate aceste distincţii sunt foarte importante, pentru că numai făcându-le se poate răspunde la acea pretinsă imputare, căci eu nu tăgăduiesc că o anumită muzică creează excese vinovate.

§4. Trebuie deci, în mod evident, a recunoaşte că studiul muzicii nu trebuie să vatăme întru nimic cariera ulterioară a celor ce o învaţă şi că ea nu trebuie să degradeze corpul şi să-l facă inapt pentru ostenelile războiului şi pentru ocupaţiile politice; în sfârşit, că ea nu trebuie să împiedice nici săvârşirea actuală a exerciţiilor corpului, nici, mai târziu, dobândirea de cunoştinţe serioase. Pentru ca studiul muzicii să fie într-adevăr ceea ce trebuie să fie,. Nu trebuie să se pretindă nici a face elevi pentru concursurile solemne de artişti, nici a-l învăţa pe copii aceste deşarte minunăţii de execuţie care, în zilele noastre1, s-au introdus mai întâi în concerte şi care de acolo au trecut în educaţia comună. Din aceste rafinamente de artă nu trebuie să se ia decât ce este necesar spre a simţi toată frumuseţea ritmurilor şi a cântecelor şi a avea despre muzică o senzaţie mai completă decât excitaţia aceasta fizică pe care o încearcă chiar câteva animale, precum şi turma sclavilor şi copiii.

§5. Aceleaşi principii servesc a orândui alegerea instrumentelor în educaţie. Trebuie să se înlăture flautul şi instrumentele care servesc numai artiştilor, ca harpa şi cele ce se aseamănă; «ebuie alese numai instrumentele bune de format auzul şi de dezvoltat în general inteligenţa. Flautul, de altfel, nu este un „istrument moral; el e bun numai să aţâţe pasiunile, iar întrebuin- ‘ Progresele şi inovaţiile de tot felul în muzica greacă au loc tocmai în timpul Vletn lui Aristotel, iar şcoala sa pare că a contribuit mult la aceasta.

Tarea lui trebuie mărginită numai la împrejurările în care vrem mai mult să îndreptăm decât a învăţa. Să adăugăm că un alt neajuns al flautului în ce priveşte educaţia este că împiedică vorbirea pe timpul cât se studiază. Nu fără cuvânt s-a renunţat deja de multă vreme la el pentru copii şi oameni liberi, deşi la început li se preda şi flautul.

§6. De îndată ce străbunii noştri au putut gusta bunătăţile lipsei de ocupaţie, mulţumită prosperităţii, ei s-au putut deda virtuţii într-o pornire mărinimoasă; foarte mândri de isprăvile lor trecute şi mai cu seamă de biruinţele lor de când cu războiul mezic, ei cultivară toate ştiinţele cu mai multă aprindere, dar cu mai puţină alegere şi ridicară şi arta flautului la demnitatea de ştiinţă. S-a văzut în Lacedemona un conducător de cor dând tonul corului, iar el însuşi cântând din flaut; iar gustul acesta deveni aşa de naţional la Atena, că nu era om liber să nu înveţe arta aceasta. Aceasta o probează destul tabloul pe care Trasip l-a consacrat zeilor când a făcut să se joace pe cheltuiala sa una din comediile lui Ecfantides1.

§7. Dar experienţa a făcut să se înlăture în curând flautul când lumea a început să judece mai bine ceea ce, în muzică, poate să priască ori să strice virtuţii. Se părăsiră de asemenea mai multe instrumente vechi, pectidele, barbitoanele şi acelea care aţâţă în auditori idei de voluptate, heptagoanele, trigoanele, sambyrele2 şi toate acelea care cer un exerciţiu al mâinii prea îndelungat.

§8. O veche tradiţie mitologică, care este foarte cuminte, respinge de asemenea flautul; ea ne spune că Atena l-a inventat, apoi însă l-a azvârlit. Se spune cu mult haz că ciuda zeiţei contra acestui instrument se datora faptului că el schimonoseşte obrazul; însă se mai poate crede şi că Atena a alungat studiul flautului pentru că nu serveşte deloc la a perfecţiona inteligenţa; căci, de fapt, Atena este în ochii noştri simbolul ştiinţei şi artei.

1. A fost unul dintre cei mai vechi poeţi comici ai Atenei, cam pe la începutul sec. VI a. Chr. Nu se mai ştie nimic despre faptul la care face aluzie Aristotel.

2. Toate instrumentele acestea erau cu coarde.