CAPITOLUL I

ş 1. Am enumerat deci’ toate aspectele diverse sub care se prezintă în stat adunarea deliberantă sau suveranul, magistraturile şi tribunalele; am arătat cum organizarea acestor elemente se modifică chiar după principiul Constituţiei; mai mult, am vorbit mai înainte2 despre decăderea şi stabilitatea guvernămintelor şi am spus care sunt cauzele care aduc pe una şi asigură pe cealaltă. Dar cum am recunoscut mai multe nuanţe în democraţie şi în celelalte guvernăminte politice, credem folositor să pomenim şi despre acelea pe care le-am lăsat la o parte şi să hotărâm pentru fiecare din ele modul de organizare care îi este specific şi cel mai avantajos.

§2. Vom examina apoi toate combinaţiile pe care le pot forma, amestecându-se, diversele sisteme de care am vorbit. Reunite între ele, pot schimba principiul fundamental al guvernământului şi să facă, spre exemplu, aristocraţia să fie oligarhică ori să împingă republicile spre demagogie. Prin aceste combinaţii, pe care îmi propun să le cercetez aici şi care n-au fost încă studiate, iată ce înţeleg: adunarea generală şi alegerea magistraţilor fiind orânduite oligarhic, organizarea judecătoreasca poate fi aristocratică; ori tribunalele şi adunarea generală fiind orânduite oligarhic, alegerea magistraţilor poate fi cu totul

1. Vezi începutul cărţilor II, V (8) şi VIII (5).

2. In ce priveşte cele trei puteri, s-a vorbit despre ele la sfârşitul cărţii V) (4). Cap. XI şi urm.

Aristocratică. S-ar putea presupune, dacă vrem, un alt mod de jjnperechere, cu condiţia ca părţile esenţiale ale guvernământului să nu fie constituite într-un sistem unic.

§3. De asemenea, am spus1 căror state le convine democraţia, care popor poate răbda instituţiile oligarhice şi care sunt, după cazuri, avantajele celorlalte sisteme. Insă nu este de ajuns să ştii care este sistemul pe care se cuvine a-l prefera, după împrejurări, pentru state; ceea ce trebuie a se cunoaşte mai înainte de orice este mijlocul de a stabili acel guvern sau cutare altul. Să examinăm repede această chestiune. Să vorbim mai întâi despre democraţie şi lămuririle noastre vor fi îndeajuns pentru a se înţelege bine forma politică cu totul opusă aceleia şi care se numeşte de obicei oligarhie.

§4. Nu vom omite în această cercetare nici unul din principiile democratice, nici vreuna din consecinţele care par a decurge din ea; căci numai din împerecherea lor rezultă nuanţele aşa de numeroase şi diverse ale democraţiei. Acestor varietăţi ale democraţiei le atribui două cauze. Prima, am spus-o2, este chiar varietatea claselor care o alcătuiesc, ici a agricultorilor, colo a meseriaşilor, în altă parte a salariaţilor. Împerecherea primului din aceste elemente cu cel de-al doilea sau a celui de-al treilea cu celelalte două formează nu numai o democraţie mai mult ori mai puţin bună, ci una esenţial diferită.

§5. Cât despre a doua cauză, iat-o: instituţiile care derivă din principiul democratic şi care sunt o urmare cu totul specială a lui schimbă complet, prin combinaţiile lor diverse, natura democraţiilor. Aceste instituţii pot fi mai puţin numeroase în cutare stat, mai numeroase în cutare altul sau, în sfârşit, se pot găsi toate reunite într-al treilea. E folositor să le cunoaştem pe toate fără excepţie, fie că este de întocmit o Constituţie nouă, fie că este de reformat una veche. Întemeietorii de state caută de a grupa în jurul principiului lor general toate principiile speciale care atârnă de el. Dar ei se înşală în aplicare, după cum am făcut să se vadă3 când am vorbit despre ruina şi salvarea statelor. Să expunem acum

1 Vezi mai sus, cartea VI (4), cap. IV.

2. Vezi mai sus, cartea VI (4), cap. II,§1 şi urm.

3. Vezi cartea III, cap. V,§8.

F: bazele pe care se sprijină diferitele sisteme, caracteristice ce le înfăţişează de obicei şi, în fine, scopul ce-şi propun.

§6. Principiul guvernământului democratic este libertatea. S-ar crede aproape, tot auzind repetându-se acest adevăr, că nici nu se poate găsi libertate în altă parte; căci libertatea, se spune, este scopul statornic al oricărei democraţii. Cel dintâi caracter al libertăţii este alternanţa comenzii şi a supunerii. In democraţie, dreptul politic este egalitatea, nu după merit, ci conform numărului. Această bază a dreptului o dată aşezată, urmează că mulţimea trebuie să fie în mod necesar suverană şi că hotărârile majorităţii trebuie să fie legea cea din urmă, dreptatea absolută; căci trebuie să se pornească de la principiul că toţi sunt suverani, înlăturându-se bogaţii, pentru că săracii sunt cei mai numeroşi şi fiindcă voinţa majorităţii face legea. Iată deci unul dintre caracterele distinctive ale libertăţii; iar partizanii democraţiei fac din ea într-adevăr o condiţie necesară a statului.

§7. Al doilea caracter al său este dreptul lăsat fiecăruia de a trăi după cum îi place; aceasta este, se zice, însuşirea proprie a libertăţii, după cum este partea proprie a sclaviei de a nu avea voinţă liberă. Acesta este al doilea caracter al libertăţii democratice. Rezultă că în democraţie cetăţeanul nu este ţinut să asculte de oricine ar fi sau, dacă ascultă, o face numai cu condiţia ca să comande şi el la rândul său; şi iată cum în acest sistem acest al doilea caracter al libertăţii se potriveşte cu cel dintâi, adică cu egalitatea.

§8. Puterea, în democraţie, fiind supusă acestor necesităţi, iată singurele combinaţii pe care ea le poate primi. Toţi cetăţenii trebuie să fie alegători şi eligibili. Toţi trebuie să comande fiecăruia şi fiecare tuturor pe rând. Toate slujbele trebuie date prin sorţi ori cel puţin acelea care nu reclamă nici experienţă, nici talent special. Nu trebuie să fie nici o condiţie de cens sau, dacă este, acesta trebuie să fie foarte mic. Nimeni nu trebuie să ocupe de două ori aceeaşi slujbă dintre slujbele foarte rare şi numai în cazurile cele mai puţin’importante, cu excepţia funcţiilor militare. Funcţiile trebuie să fie de scurtă durată, dacă nu toate, cel puţin acelea care pot fi supuse acestei condiţii. Toţi cetăţenii trebuie să

Judecători în toate cauzele, ori cel puţin în aproape toate, în je mai interesante, în cele mai grave, precum conturile statului j obiectele pur politice şi, în fine, în convenţiile pur particulare.

Adunarea generală trebuie să fie suverană în toate aceste materii, ori cel puţin în cele principale şi trebuie să se ia orice putere magistraturilor secundare sau să nu li se lase decât cu privire la materii neînsemnate.

§9. Un Senat este o instituţie foarte democratică1 acolo unde totalitatea cetăţenilor nu poate primi din tezaurul public o indemnizaţie de prezenţă la adunări; dar acolo unde salariul există, puterea Senatului este în curând anulată. Poporul, îmbogăţit cu salariul său legal, reclamă îndată pentru sine toate afacerile de examinat, după cum am spus-o în partea acestui studiu care premerge nemijlocit acesteia2. Dar mai înainte de orice trebuie făcut astfel încât toate slujbele să fie plătite: adunare generală, tribunale, magistraturi inferioare, ori cel puţin trebuie să se dea leafă acelor magistraţi, judecători, senatori, membri ai adunării şi funcţionari care sunt ţinuţi să-şi ia prânzurile lor în comun3. Dacă caracterele oligarhiei sunt naşterea, bogăţia, instruirea, acelea ale democraţiei vor fi mojicia, sărăcia, munca degradantă profesională.

§10. Trebuie să nu se îngăduie nici o funcţie pe viaţă; iar dacă vreo magistratură veche şi-a păstrat acest privilegiu în ciuda revoluţiei democratice, trebuie să i se limiteze puterile şi să se constituie prin sorţi în loc de alegere. Acestea sunt instituţiile comune tuturor democraţiilor. Ele decurg toate din principiul ce se proclamă democratic, adică din egalitatea desăvârşită a tuturor cetăţenilor, neavând altă diferenţă între ei decât aceea a numărului, condiţie care pare esenţială democraţiei şi care place mulţimii. Egalitatea vrea ca săracii să n-aibă mai multă putere decât bogaţii, ca ei să nu fie singurii suverani, ci ca toţi să fie suverani în proporţia însăşi a numărului lor; nu se găseşte alt mijloc mai activ de a garanta statului libertatea şi egalitatea.

1. Vezi aceeaşi idee mai sus, cartea VI, cap. XII,§8.

2. Vezi mai sus, cartea VI (4), cap. IV,§5 şi mai jos în această carte, cap. II,§1.

3. Vezi cartea VI, cap. IV,§2.

I I

§11. Aici, cineva mai poate întreba care va fi aceasţj egalitate. Trebuie oare să împărţim pe cetăţeni astfel ca censul posedat de către o mie dintre ei să fie egal cu censul posedat de către alţi cinci sute şi a recunoaşte atunci masei celor dintâi tot atâtea drepturi ca celor din urmă? Or, dacă se respinge felul acesta de egalitate, trebuie oare a lua, printre cei cinci sute de o parte şj printre cei o mie de o alta, un număr egal de cetăţeni investiţi deopotrivă cu dreptul de a alege magistraţi şi de a asista la tribunale? Este oare acesta sistemul cel mai just după dreptul democratic? Sau trebuie să se dea întâietate celui care nu ţine seamă decât de număr? După partizanii democraţiei, e drept numai ceea ce hotărăşte majoritatea; după partizanii oligarhiei, e drept ceea ce hotărăsc bogaţii; căci, după părerea lor bogăţia, este singura bază raţională în politică.

§12. De o parte şi de alta văd totdeauna inegalitate, nedreptate. Principiile oligarhice duc de-a dreptul la tiranie; căci dacă un individ este mai bogat decât toţi bogaţii împreună, trebuie, urmând legile dreptului oligarhic, ca acest individ să fie suveran; căci într-adevăr el singur are dreptul de a fi. Principiile democratice duc de-a dreptul la nedreptate; căci majoritatea, suverană prin numărul său, îşi va împărţi îndată averile bogaţilor, precum am spus mai înainte. Spre a găsi o egalitate pe care s-o poată primi fiecare parte, trebuie a o căuta în principiul pe care amândouă îl dau dreptului lor politic. Astfel, din amândouă părţile se susţine ca voinţa majorităţii să fie suverană.

§13. Admit deci principiul acesta, însă îl mărginesc. Statul se alcătuieşte din două părţi, bogaţii şi săracii; hotărârea lor, a unora şi a celorlalţi, să facă legea. Dacă e neînţelegere, voinţa celor mai numeroşi şi a celor care au censul cel mai ridicat să decidă. Să presupunem zece bogaţi şi douăzeci de săraci; şase bogaţi au o părere, cinsprezece săraci au altă părere; cei patru bogaţi ce rămân să se unească cu cincisprezece săraci; restul de şase săraci să se ujiească cu cei şase bogaţi. Susţin ca aceia să hotărască, oricare ar fi, al căror cens cumulat de o parte şi de alta va fi mai mare.

§14. Dacă censul este egal de amândouă părţile, speţa nu e mai grea decât este astăzi o împărţire de voturi în adunarea nblică ori la tribunal. Atunci se lasă să se hotărască sorţii ori se ecurge la orice mijloc de felul acesta. Oricare ar fi, de altfel, greutatea de a ajunge la adevăr în ce priveşte egalitatea şi justiţia, va fi oricum mai uşor decât de a împiedica prin convingere pe nişte oameni destul de puternici să-şi satisfacă lacomele lor dorinţe. Slăbiciunea reclamă totdeauna egalitate şi justiţie; forţei nu-l pasă deloc de ele.