CAPITOLUL V

§1.0 urmare naturală a ceea ce precede este a determina cu exactitate numărul diverselor magistraturi, atribuţiile lor şi condiţiile necesare spre a le împlini, subiect pe care l-am mai atins înainte. Mai întâi, un stat nu poate trăi fără anumite magistraturi care îi sunt indispensabile; el n-ar putea fi bine administrat fără magistraturile care asigură buna ordine şi liniştea. Pe urmă, mai este de asemenea necesar ca funcţiile să fie mai puţin numeroase în statele mici şi mai numeroase în cele mari şi este important a cunoaşte bine pe cele care se pot cumula şi pe cele incompatibile.

§2. Cât priveşte trebuinţele indispensabile ale cetăţii, primul obiect al supravegherii este târgul public, care trebuie să fie sub direcţia unei autorităţi ce trebuie să vegheze contractele care se încheie acolo, precum şi la buna sa întreţinere. Aproape în toate oraşele este o trebuinţă a cetăţenilor să vândă şi să cumpere ca să-şi satisfacă nevoile lor mutuale, iar aceasta este poate cea mai bună garanţie a acestei bunăstări pe care au căutat-o, pe cât se pare, membrii cetăţii, reunindu-se într-o asociaţie comună.

§3. Un alt obiect care vine după acesta şi care se ţine foarte aproape este conservarea proprietăţilor publice şi particulare. Această slujbă cuprinde întreţinerea regulată a cetăţii, întreţinerea şi reparaţia edificiilor care se degradează şi a drumurilor publice, regulamentul hotarelor pentru fiecare proprietate, cu scopul de a preveni contestaţiile, într-un cuvânt, toate materiile de ordin r înrudit cu acesta. Acestea sunt funcţii, cum se numesc de obicti, poliţie urbană. Dar ele sunt foarte variate, iar în statele bine populate se pot împărţi între mai multe mâini. Astfel, se orânduiesc arhitecţi speciali pentru ziduri, inspectori ai apelor şi ai fântânilor, inspectori ai portului.

§4. Există o altă magistratură asemenea cu aceasta şi tot aşa de necesară ca şi ea, având aceleaşi atribuţii, dar care se ocupă cu ţarinile şi împrejurimile cetăţii. Funcţionarii care le exercită se numesc când inspectori ai ţarinilor, când paznici ai pădurilor. Astfel, iată de pe acum trei ordine de funcţii indispensabile pentru cetate. O a patra magistratură, care este deopotrivă de necesară, este aceea care trebuie să perceapă impozitele comune, să păstreze tezaurul statului şi să împartă fondurile între diversele capitole ale administraţiei publice. Aceşti funcţionari se numesc perceptori şi vistiernici. O altă clasă de funcţionari este însărcinată cu înregistrarea actelor încheiate între particulari şi a sentinţelor date de tribunale. Tot ei trebuie să primească declaraţiile de urmăriri şi acţiunile judecătoreşti. Câteodată, această din urmă magistratură se subdivide în mai multe altele, dar ea are totuşi atribuţiile pe care le-am enumerat. Aceia care o împlinesc se numesc arhivari, grefieri, conservatori, ori numiţi cu orice alt nume asemenea.

§5. Magistratura care vine după aceasta şi care este cea mai necesară, dar şi cea mai delicată dintre toate, este însărcinată cu executarea condamnărilor judecătoreşti, cu urmărirea prealabilă a judecăţilor şi cu paza prizonierilor. Ceea ce o face deosebit de anevoioasă este duşmănia obştească ce o atrage după ea. Astfel, când câştigul nu este foarte mare, nu se găseşte nimeni s-o împlinească ori cel puţin s-o împlinească strict după lege. Ea este totuşi absolut necesară; căci ar fi tare nefolositor să hotărăşti dreptatea dacă hotărârile n-ar trebui să aibă urmare, iar societatea civilă nu este cu putinţă fără executarea judecăţilor, pe cât n-ar fi nici fără justiţia care le dă.

§6. Dar este bine ca aceste funcţii grele să nu fie încredinţate unei singure magistraturi. Trebuie a le împărţi între membrii diferitelor tribunale şi potrivit naturii acţiunilor şi instani ior judecătoreşti. Pe deasupra, magistraturile care nu participă la judecare vor putea câteodată să fie însărcinate cu executarea şi,; n cauzele unde figurează tineri, execuţiile se vor încredinţa cu precădere unor magistraţi tineri. Cât priveşte urmările care ating pe magistraţi în posturi, trebuie a avea grijă ca magistraţii care execută să fie alţii decât aceia care au condamnat; spre exemplu, inspectorii oraşului să execute ordonanţele inspectorilor târgului, după cum ordonanţele celor dintâi vor fi executate de către alţii. Cu cât duşmănia deşteptată contra agenţilor va fi mai slabă, cu atât execuţia va fi mai completă. Ar însemna să se dubleze ura dacă s-ar încredinţa aceloraşi mâini şi condamnarea şi executarea; ar fi să se facă obştească duşmănia, care s-ar întinde la toate materiile funcţiilor de judecător şi de executor, lăsându-le totdeauna aceloraşi indivizi.

§7. Adesea se face deosebire între funcţiile de temnicer şi aceea de executor: martor la Atena, tribunalul celor unsprezece1. Separaţia aceasta a funcţiilor este bună şi trebuie să se caute de asemenea mijloace dibace spre a face mai puţin odioasă slujba de temnicer, care este tot atât de necesară ca şi celelalte slujbe de care am vorbit. Oamenii cinstiţi resping această însărcinare din toate puterile lor şi este primejdios a o încredinţa unor oameni corupţi, căci atunci ar trebui mai curând să fie păziţi ei înşişi decât să li se încredinţeze paza altora. Este important deci ca magistratura însărcinată cu aceste funcţii să nu fie nici unică, nici perpetuă. Ele se vor da tinerilor, pretutindeni unde tinerimea şi garda oraşului sunt organizate milităreşte, iar diferitele magistraturi vor fi datoare să împlinească pe rând slujba aceasta penibilă.

§8. Acestea sunt, în primul rând, magistraturile care par cele mai necesare cetăţii.

Vin pe urmă alte funcţii, care nu sunt mai puţin trebuincioase, dar care sunt de un ordin mai înalt, căci ele se bazează pe merite încercate şi numai încrederea le dă. Ele sunt acelea care privesc apărarea cetăţii şi toate afacerile militare. În timp de pace

1. Tribunalul celor unsprezece era însărcinat cu paza deţinuţilor şi executarea sentinţelor criminale. Fiecare trib trimitea un magistrat şi acestor zece magistraţi li? E adăuga un secretar.

Ca şi în timp de război, trebuie să se vegheze deopotrivă la paza porţilor şi a zidurilor şi la întreţinerea lor. Trebuie a înregistra pe cetăţeni şi a-l împărţi în diferitele corpuri de armată.

§9. Magistraturile care primesc toate aceste atribuţii sunt jţjai mult ori mai puţin numeroase, după loc; în oraşele mici, un singur funcţionar poate îndeplini toate aceste atribuţii. Magistraţii care împlinesc aceste slujbe se numesc generali, miniştri de război. Ba încă, dacă statul are călăreţi, hopliţi, infanterie uşoară, arcaşi, mateloţi, fiecare trupă are funcţionarii săi speciali, numiţi atunci şefi de mateloţi, de călăreţi de falange sau conform subdiviziunilor acestor slujbe, şefi de rrireme, şefi de batalioane, şef de trib, ori şeful cutărui alt corp care nu este decât o parte a celor dintâi. Fiecare din aceste funcţii este o ramură a administraţiei militare, care cuprinde toate nuanţele pe care le-am arătat.

§10. Câteva magistraturi şi, s-ar putea zice, chiar toate, mânuind adesea fonduri publice, trebuie ca cea care primeşte şi verifică conturile celorlalte să fie cu desăvârşire separată de ele şi să nu aibă altă îndatorire. Funcţionarii care o împlinesc se numesc controlori, examinatori, verificatori sau agenţi ai tezaurului.

Deasupra acestor magistraturi şi cu mult cea mai puternică dintre toate, fiindcă numai de ea atârnă adesea hotărârea şi încasarea veniturilor, este acea magistratură care prezidează adunarea generală în statele unde poporul este suveran. Trebuie într-adevăr funcţionari speciali spre a convoca pe suveran în adunare. Ei sunt numiţi când comisari preparatori, pentru că ei pregătesc deliberările, când senatori, mai ales în statele în care poporul hotărăşte în ultimă instanţă.

Acestea sunt aproape toate magistraturile politice.

§11. Mai rămâne o însărcinare foarte deosebită de toate cele dinainte: este grija ce se cuvine cultului zeilor şi care se lasă pontifilor, inspectorilor lucrurilor sfinte, care veghează la întreţinerea şi repararea templelor şi a celorlalte obiecte consacrate zeilor. Câteodată, magistratura aceasta este unică şi aceasta de obicei în statele mici; câteodată, ea se divide în mai multe slujbe, cu totul distincte de sacerdoţiu şi încredinţate unor rânduitori ai serbărilor sfinte, unor inspectori ai templelor, unor vistiernici ai veniturilor sacre. Vine apoi magistratura cu totul separată căreia îj este încredinţată grija tuturor sacrificiilor publice pe care legea nu Ie atribuie pontifilor şi care îşi trag însemnătatea numai de la altarul comun. Magistraţii din această categorie se numesc aici arhonţi, colo regi, în altă parte pritani.

§12. În rezumat, se poate spune că magistraturile esenţiale statului îngrijesc de cult, de război, de contribuţiile şi cheltuielile publice, de târguri, de poliţia oraşului, de porturi şi de ţarini; apoi de tribunale, de convenţii între particulari, deacţiunile judecătoreşti, de executarea judecăţilor, de paza condamnaţilor, de cercetarea, de verificarea şi controlul conturilor publice şi, în fine, de deliberările cu privire la afacerile generale ale statului.

§13. Mai cu seamă în cetăţile mai liniştite şi în care, de altfel, bogăţia obştească nu împiedică buna ordine, se orânduiesc magistraturi însărcinate a supraveghea pe femei, pe copii, a priveghea la rânduiala gimnaziilor şi la executarea legilor acolo.

Se mai pot cita magistraţii însărcinaţi a priveghea la jocurile solemne, la serbările olimpice şi la toate împrejurările de natura aceasta. Câteva din magistraturile acestea sunt evident contrare principiilor democraţiei: spre exemplu, supravegherea femeilor şi a copiilor; nefiind în stare să aibă sclavi, săracii sunt siliţi a-şi asocia la muncă pe femeile şi pe copiii lor. Dintre cele trei sisteme de magistraturi, între care alegerea împarte funcţiile supreme ale statului, păzitori ai legii, comisari, senatori, primul este aristocratic, al doilea oligarhic, al treilea, în fine, democratic.

În această schiţă sumară au fost trecute în revistă toate funcţiile publice ori aproape toate.