CAPITOLUL X

§1. În Republica1’, Socrate vorbeşte şi despre revoluţii; însă el n-a dezvoltat prea bine tema aceasta. El nici nu admite vreo; cauză specială a revoluţiei în republica perfectă, în cel dintâi guvernământ. După părerea sa, revoluţiile vin din faptul că nimic aici pe pământ nu poate dăinui veşnic şi că toate trebuie să se gchimbe după oarecare curs de vreme şi adaugă că „aceste tulburări, a căror rădăcină adunată cu o treime plus cinci dă două armonii, nu încep decât când numărul a fost geometriceşte ridicat la cub, deoarece natura creează atunci fiinţe vicioase şi care nu se pot prin nimic îndrepta”. Partea aceasta din urmă a raţionamentului său poate nu e falsă; căci există oameni incapabili din fire a primi educaţie şi a deveni virtuoşi. Dar de ce această revoluţie despre care vorbeşte Socrate s-ar aplica acestei repjiblici pe care ne-o dă ca perfectă mai degrabă decât oricărui alt stat sau oricărui alt obiect din lumea aceasta?

§2. Apoi, în momentul pe care-l fixează pentru revoluţia universală, chiar lucrurile care n-au început de a fi împreună se vor preface totuşi în acelaşi timp! Iar o fiinţă născută în ziua dintâi a catastrofei va fi cuprinsă şi ea ca şi celelalte! S-ar mai putea întreba de ce republica perfectă a lui Socrate trece prefăcân-du-se în sistemul lacedemonian2. Un sistem politic, oricare ar fi el, se schimbă în sistemul care-l este opus mai adeseori decât în

1. Vezi Republica lui Platon, cartea VIII, pag. 546 b, c. Ceea ce pare mai probabil este că aceste înmulţiri succesive trebuie să dea numărul cinci mii patruzeci, care are o foarte mare însemnătate în teoria politică a lui Platon (vezi mai sus, cartea II, cap. III,§2) şi care exprimă fără îndoială şi marea perioadă a revoluţiilor. Vezi şi Legile, cartea III. Pentru a preveni revoluţiile, Platon creează corpul paznicilor legii, o instituţie admirabilă care, sub o formă sau alta, ar trebui să se afle în orice stat. Aristotel nu o discuta. Vezi Legile, cartea XU în final şi cărţile V, VI, VII, VIII ale Republicii. Polibiu şi Machiavelli au trasat de asemenea cercul pe care-l urmează fatal revoluţiile statelor. Vezi Istoria Generală, cartea IV, cap. V şi urm. Şi cap”. LVII şi Discurs despre Decade, cartea I, cap. II (Barthelemy)

2. Vezi Republica, cartea VIII, pag. 552 acela care-l este înrudit. Acelaşi lucru se poate spune despre to revoluţiile pe care le admite Socrate când susţine că sisterni 1 lacedemonian se schimbă în oligarhie, oligarhia în demagogie ‘ aceasta, în fine, în tiranie. Dar adevărul este tocmai contrariu] Oligarhia, spre exemplu, se preface în demagogie mai des decât monarhia.

§3. Apoi Socrate nu spune dacă tirania are sau nu revoluţii-el nu spune nimic despre cauzele care le aduc, nici despre guvernământul care îl înlocuieşte pe acela. Se explică lesne tăcerea sa, pe care cu mare greutate trebuia s-o păstreze; aici totul trebuie să rămână cu desăvârşire în întuneric, pentru că, în ideile lui Socrate, trebuie să ne întoarcem de la tiranie iarăşi la prima republică perfectă pe care a conceput-o, singurul mijloc de a obţine cercul acesta fără sfârşit de care vorbeşte el. Dar tirania urmează de asemenea şi după o altă tiranie1; martoră e aceea a lui Clistene, ce urmează după a lui Miron2 la Sicyona. Tirania se mai poate schimba în oligarhie, ca aceea a lui Antileon3 Ia Chalcis, sau în demagogie, ca aceea a lui Gelon la Siracuza, sau în aristocraţie, ca aceea a lui Charilaus la Lacedemona şi după cum s-a văzut, la Cartagina4.

§4. Oligarhia, de partea sa, se schimbă în tiranie şi aceasta s-a întâmplat odinioară cu cele mai multe oligarhii siciliene. Să ne amintim că oligarhiei îi urma tirania lui Panaetius.5 la Leontium; la Gela aceea a lui Cleandru6; la Rhegium, aceea a lui Anaxilas7; şi să ne mai amintim şi atâtea alte exemple ce s-ar putea de asemenea cita. Este tot astfel o greşeală de a face să se nască oligarhia din lăcomia şi îndeletnicirile negustoreşti ale şefilor statului. Mai

1. Platon afirmă că tirania reiese numai din democraţie extremă. Vezi Republica, Cartea VIII, pag.559 d.

2. Miron era unul din urmaşii lui Orthagoras. Vezi mai sus, cap. IX,§21.

3. Nu se ştie nimic despre el.

4. Aceasta e în contradicţie cu ceea ce zice Aristolel în cartea II, cap. VIII,§1 şi cu ceea ce va spune mai jos, în§4. Pro6abi! Că trebuie Calcedonia, iar nu Cartagina. Aceste două vorbe s-au confundat adesea în greacă. Vezi nota copioasa a lui Susemihl, op. Cât., voi. II, 369, nota 1763.

5. Vezi cap. VIII,§4.

6. Vezi Herodot, Polymnia, cap. 154. Cleandru trăia către epoea războiului mezic.

7. Herodot, Eralo, cap. XXIII. Anaxilas trăia în acelaşi timp cu Cleandru.

Curând trebuie a căuta originea ei în opinia aceasta a oamenilor cu averi mari, care cred că egalitatea politică1 nu este justă între cei ce au avere şi cei ce nu au avere. Aproape în nici o oligarhie, magis-aţii n-au dreptul să se ocupe cu comerţul; şi legea le interzice aceasta. Ba încă la Cartagina2, care este un stat democratic, |magistraţii fac comerţ, iar statul n-a suferit totuşi nici o revoluţie.

§5. Apoi este foarte ciudat să susţii că, în oligarhie, statul e împărţit în două partide, săracii şi bogaţii; este oare aceasta o condiţe mai specifică oligarhiei decât republicii spartane, spre ‘: exemplu, sau oricărui alt guvernământ în care cetăţenii nu posedă [toţi averi egale sau nu sunt toţi deopotrivă de virtuoşi? Chiar presupunând că nimeni nu sărăceşte, statul totuşi trece şi atunci de la oligarhie la demagogie, dacă masa săracilorcreşte şi de la democraţie la oligarhie, dacă bogaţii devin mai puternici decât poporul, după cum unii se dau odihnei, iar ceilalţi se pun pe muncă. Socrate nesocoteşte3 toate aceste cauze aşa de diverse care aduc revoluţiile, spre a se ţine numai de una, atribuind sărăcia numai dezordinii în purtare şi datoriilor, ca şi cum toţi oamenii sau aproape toţi s-ar naşte în bogăţie.

§6. Aceasta este o eroare gravă. Ceea ce este adevărat este că şefii cetăţii pot, când ei şi-ar fi pierdut averea lor, să recurgă la o revoluţie şi că, ‘dacă cetăţenii obscuri o pierd pe a lor, statul rămâne cu toate acestea foarte liniştit. Aceste revoluţii, iarăşi, nu aduc nici demagogia mai adesea decât orice alt sistem. Este de ajuns o excludere politică, o nedreptate, o insultă, spre a pricinui o insurecţie şi o zguduire a Constituţiei, fără ca averile cetăţenilor să fie câtuşi de puţin ruinate. Revoluţia n-are adesea alt motiv decât voinţa aceasta dată fiecăruia de a trăi cum îi place, voinţă a cărei origine Socrate o găseşte într-o prea mare libertate. În fine, în mijlocul acestor specii aşa de numeroase de oligarhii şi de democraţii, Socrate vorbeşte despre revoluţiile lor, ca şi cum fiecare din ele ar” fi unică în felul său4.

1. Vezi o observaţie asemănătoare, cartea III,§3 şi§4.

2. Vezi nota de la§3 relativă la Cartagina.

3. Vezi Republica lui Platon, cartea VIII, p. 551 b etc.

4. Politica nu a fost terminată de autor.

SFÂRŞIT