CAPITOLUL IX

§1. În general, statele monarhice trebuie, în mod evident se conserve prin mijloace opuse tuturor acelora de care am vorb’t după natura specială a fiecăruia din ele. Regalitatea, snr’ exemplu, se menţine prin moderaţie. Cu cât atribuţiunile sale suverane sunt mai puţin întinse, cu atât are mai mulţi sorţi să dureze în toată întregimea sa. Regele cugetă atunci mai puţin a se face despot; el respectă mai mult în faptele sale egalitatea comună; iar supuşii, de partea lor, sunt mai puţin aplecaţi să-l poarte invidie. Iată cum se explică durata aşa de lungă a regalităţii la molossi1. La lacedemonieni, ea a trăit atât numai fiindcă de la origine puterea a fost împărţită între două persoane şi pentru că, mai târziu, Teopomp2 a temperat-o prin mai multe instituţii, fără a socoti cumpănirea ce i-a dat-o cu aşezământul eforiei. Slăbind puterea regalităţii, i-a asigurat o durată mai mare; el a mărit-o oarecum, în loc s-o micşoreze; şi avea dreptate să răspundă femeii sale care îl întreba dacă nu-l este ruşine să lase fiilor săi regalitatea mai slabă decât o primise de la străbunii lui: „Nu, fără îndoială; căci le-o las mult mai durabilă”.

§2. Cât despre tiranii, ele se menţin în două moduri cu totul opuse. Cel dintâi este bine cunoscut şi el se întrebuinţează aproape de către toţi tiranii. Lui Periandru3 din Corint i se atribuie toate aceste maxime politice despre care în monarhia perşilor putem găsi, de asemenea, multe exemple. Am arătat mai înainte4 câteya dintre mijloacele pe care le întrebuinţează tirania

1. Vezi mai sus, cap. VIII,§5. Plutarh, Viaţa lui Pyrrkus, cap. V, spune că regn molossi reînnoiau în fiecare an în adunarea poporului jurământul de a se supune legilor.

2. Vezi cartea II, cap. VI,§5, Xenofon la începutul elogiului lui Agesilau.

3. Periandru, fiul lui Kypselos, îi urmă acestuia în anul 628 a. Chr. Vezi mai sus, cartea III, cap. VIII,§3 Diogene Laerţiu, Viaţa lui Periandru, cartea I, pag- 3’ şi Platon, Republica, cartea I, pa. G. 336 a.

4. Capitolul precedent,§7.

A. «i păstra puterea pe cât este posibil. A înăbuşi orice supetate1 ce se ridică, a scăpa de oamenii de ispravă, a interzice tate1 ce se ridică, a scăpa de oamenii de ispravă, a interzice ele comune şi întrunirile, a împiedica învăţătura şi tot ce ţine de ea, adică a înlătura tot ce dă curaj şi încredere în sine, a îm-

• edica ca oamenii să aibă timp liber şi adunările în care ei ar pu-a găsi amuzamente comune, a face totul pentru ca supuşii să nu cunoască laolaltă, fiindcă relaţiile aduc o încredere reciprocă.

§3. Mai mult, a cunoaşte bine toate schimbările de locuinţă ale cetăţenilor şi a-l sili oarecum de a nu ieşi niciodată dincolo de porţile cetăţii, spre a fi totdeauna la curent cu ceea ce fac şi a-l obişnui, prin sclavia aceasta continuă, cu josnicia şi sfiiciunea aceasta a sufletului: acestea sunt mijloacele întrebuinţate la perşi şi la barbari, mijloace tiranice, care tind toate către acelaşi scop. Iată acum altele: a şti tot ce se spune, tot ce se face printre supuşi, a avea spioni asemenea femeilor acelora, numite la Siracuza „denunţătoarele”, a trimite, ca Hieron, oameni să asculte tot ce se spune în societăţi, în întruniri (cluburi), pentru că lumea este mai puţin deschisă când se teme de spionaj şi, dacă vorbeşte, se ştie totul.

§4. A semăna dezunirea şi bârfirea printre cetăţeni, a înduş-măni pe prieteni unii cu alţii; a aţâţa poporul contra claselor înalte şi pe bogaţi între ei. Un alt principiu al tiraniei este de a-l sărăci2 pe supuşi, pentru ca, pe de o parte, garda sa să nu-l coste nimic ca întreţinere şi pentru ca, pe de altă parte, ocupaţi a-şi câştiga pâinea lor de toate zilele, supuşii să nu găsească timpul liber de a conspira. În scopul acesta au fost ridicate piramidele Egiptului, monumentele sfinte ale Cypselizilor3, templul lui Jupiter Olimpianul de către Pisistratizi şi marile lucrări ale lui Policrate la Samos4, lucrări care n-au decât unul şi acelaşi scop, ocuparea statornică şi sărăcirea poporului.

§5. Se poate vedea un mijloc asemănător într-un sistem de impozite stabilite, cum era la Siracuza: în cinci ani, Dyonisios absorbea prin biruri valoarea tuturor proprietăţilor. Tiranul făcea ‘• Platon, Republica, Cartea VIII, 567 b,

— Vezi Platon, Republica, Cartea VIII, pag. 567 a.

— Vezi mai departe, cap. IX,§22. Suidas la vorba Cypselizi.

5. Herodot, Thalia, cap. LX, descrie aceste lucrări din Samos. Policrate a murit a 522 a. Chr., după 11 ani de domnie.

^^^^^H

Război pentru a ocupa munca supuşilor săi şi spre a le im trebuinţa perpetuă a unui şef militar. Dacă regalitatea se păstr sprijinindu-se pe devotamente, tirania se menţine numai prinţ neîncredere neîntreruptă faţă de amicii ei, pentru că ea ştie bine -toţi supuşii ei vor să-l răstoarne pe tiran, însă numai amicii ei sunt în stare s-o facă.

§6. Viciile pe care le are democraţia extremă se regăsesc «în tiranie: prea mare libertate dată femeilor în interiorul familiilor ca să-şi trădeze bărbaţii; prea mare libertate sclavilor, pentru ca ei să-şi denunţe stăpânii; căci tiranul n-are să se teamă întru nimic de femei şi de aclavi; iar sclavii, numai să fie lăsaţi să trăiască după placul lor, sunt foarte buni partizani ai tiraniei şi ai demagogiei. Poporul, de asemenea, face câteodată pe monarhul; şi iată de ce linguşitorul este în mare cinste1 pe lângă mulţime ca şi pe lângă tiran. Aproape de popor, găsim pe demagog, care este un adevărat linguşitor al. Lui; pe lângă despot, găsim pe curtenii lui josnici, care nu au alt rost decât să-l linguşească „întruna. Aşa că tirania nu-l iubeşte decât pe oamenii răi, tocmai pentru că-l place linguşirea şi pentru că nu există caracter liber care să se umilească la rolul acesta. Omul de bine ştie să iubească, dar el nu linguşeşte. Apoi, cei răi se pot întrebuinţa cu folos în proiectele perverse: „Cui pe cui se scoate” zice proverbul.

§7. Particularitatea tiranului este să respingă pe oricine are un suflet liber şi mândru; căci numai el se socoteŞte capabil să aibă aceste însuşiri înalte; iar lumina cu care ar străluci lângă el mărinimia şi neatârnarea altuia ar întuneca superioritatea aceasta de stăpân pe care tirania o revendică numai pentru ea însăşi. Tiranul urăşte deci aceste naturi nobile2 ca pe unele ce atentează la puterea sa. Mai are o deprindere tiranul, anume să invite la masa sa şi să primească în intimitatea lui mai degrabă pe străini decât pe conaţionali; aceştia sunt duşmani pentru el; ceilalţi n-au nici un motiv să lucreze contra autorităţii sale.

Toate aceste manopere şi atâtea altele de acelaşi fel pe care

1. Vezi mai sus, cartea VI, cap. IV,§4.

2, Vezi Gorgias de Platon.

Tirania le întrebuinţează spre a se menţine sunt de o profundă perversitate’.

§8. Rezumându-le, le putem clasifica în trei capitole mai însemnate, care sunt scopul permanent al tiraniei: mai, întâi, înjosirea morală a supuşilor, căci nişte suflete umilite nu se gândesc niciodată să conspire; în al doilea rând, neîncrederea cetăţenilor unii faţă de alţii, căci tirania nu poate, fi răsturnată decât dacă cetăţenii au destulă unire să se înţeleagă. Astfel, tiranul îi urmăreşte pe oamenii de bine ca pe nişte duşmani direcţi ai puterii sale, nu numai pentru că aceşti oameni resping orice despotism ca degradant, dar şi pentru că au încredere în ei şi obţin şi încrederea celorlalţi şi pentru că sunt incapabili să se trădeze între ei ori de a trăda pe oricine ar fi. În fine, al treilea scop pe care-l urmăreşte tirania este slăbirea şi sărăcirea supuşilor; căci nimeni nu încearcă un lucru imposibil, nici, prin urmare, să distrugă tirania când n-are mijloacele s-o răstoarne.

§9. Astfel, toate preocupările tiranului se pot împărţi în trei clase, pe care le-am menţionat şi se poate zice că toate mijloacele sale de mântuire se grupează în jurul acestor trei baze: neîncrederea cetăţenilor între ei, slăbirea lor şi degradarea lor morală2.

Aceasta este deci cea dintâi metodă de (conservare pentru tirani.

§10. Cât priveşte pe cea de-a doua, ea cuprinde preocupări radical opuse tuturor acelora pe care le-am arătat. Ea poate fi extrasă din ceea ce am spus despre cauzele care ruinează regalităţile; căci, după cum regalitatea compromite autoritatea sa, voind s-o facă mai despotică, tot aşa tirania o asigură pe a sa, făcând-o mai regală. Aici este un punct esenţial, pe care ea nu trebuie să-l

1. După acest portret neîntrecut ca adevăr şi fineţe al tiranului, Aristotel condamnă formal toate aceste manopere ale tiraniei. Încă un răspuns la acuzaţiile atât de puţin întemeiate care s-au adus Politicii sale, că adică ar fi partizan al tiraniei şi că a vrut să placă regelui Alexandru. Vezi mai jos, cap. IX,§21 şi cartea „I,§1. Dacă Machiavelli ar fi avut grijă să facă asemenea rezerve, el n-ar fi trecut drept un partizan aşa de corupt şi cinic al tiraniei. Vezi şi cap. X,§6. Montesquieu a rezumat toate aceste teorii, făcând din teamă principiul guvernământului despotic. Vezi L’Esprit des Lois, cartea III, cap. IX, (Barthelemy-Saint-Hilaire).

2. Alineatul 1 al§9 este socotit de cei mai buni comentatori ca un adaos al „nuia dintre editori.

^H

H

Piardă niciodată din vedere: anume să aibă totdeauna f0 trebuincioasă să guverneze nu numai cu învoirea obştească ‘ chiar în contra voinţei generale; a renunţa la acest punct înseamrf * a renunţa chiar la tirania însăşi. Dar această bază o dată asigurată tiranul, în toate celelalte privinţe, poate conduce ca un rege or’ cel puţin să-şi dea cu dibăcie toate aparenţele lui.

§11. Mai întâi, se va face că se ocupă1 cu grijă de interesele publice şi nu se va arăta câtuşi de puţin că risipeşte nebuneşte aceste ofrande bogate pe care poporul i le face cu atâta trudă şi pe care domnitorul le scoate din sudoarea şi osteneala supuşilor săi ca să le dăruiască curtezanelor, străinilor, artiştilor lacomi. Tiranul va da socoteală de veniturile şi cheltuielile statului, lucru pe care de altfel l-au făcut mulţi tirani; căci prin aceasta are folosul să apară mai degrabă ca un administrator decât ca un despot; de alfel n-are să se teamă că va fi lipsit vreodată de fonduri atâta timp cât rămâne şef absolut al guvernământului.

§12. Dacă se întâmplă să călătorească departe de reşedinţa sa, este mai bine pentru el să fi procedat aşa decât să lase tezaure adunate înapoia lui; căci atunci cei care fac garda lui nu mai sunt ispitiţi de avuţiile sale. Când tiranul este absent, el se teme de aceia care-l păzesc tezaurul mai mult decât de ceilalţi cetăţeni: căci cei din urmă îl însoţesc pe cale, cei dintâi rămân în oraş. De altă parte, luând impozite şi dijmuieli, trebuie să dea aparenţa că face aşa numai în interesul administrării publice şi numai spre a pregăti fonduri pentru război; într-un cuvânt, trebuie să apară ca păzitorul şi vistierul averii obşteşti2, iar nu al averii sale personale.

§13. Nu trebuie ca tiranul să se arate greu de văzut; totuşi, când primeşte trebuie să fie impunător, ca să insufle nu teamă, dar respect3; lucrul este de altfel foarte delicat, căci tiranul este totdeauna foarte expus a fi dispreţuit4; dar pentru a deştepta respectul trebuie, chiar dând puţină însemnătate celorlate talente,

1. Vezi şi Principele lui Machiavelli, cap. XVI.

2. Vezi Principele lui Machiavelli, cap. VII, Montesquieu, cartea XII, cap. XVI şi XIX.

3. Vezi Principele lui Machiavelli, cap. VII, Montesquieu, cartea XII, cap. XVI şi XIX.

4. Idem, cap. XVIII.

5. Vezi Principele lui Machiavelli, cap. XVIII.

Să tină mult la talentul politic şi să-şi facă în privinţa aceasta o reputaţie de neînvins. Pe lângă aceasta, să se ferească pe cât se poate, atât el însuşi, cât şi să împiedice pe toţi din jurul său să insulte vreodată tinerimea de un sex ori altul. Femeile sale, de asemenea, să fie cuviincioase cu celelalte femei; căci certurile femeieşti1 au pierdut multe tiranii., ‘§14. Dacă-l plac desfătările, să nu se dedea lor, cum fac unii tirani din zilele noastre, care, nemulţumiţi de a se cufunda în plăceri din zorii zilei şi mai multe zile în şir, mai vor să dezvăluie desfrâul lor în faţa tuturor cetăţenilor, cărora vor cu aceasta să le impună a admira fericirea şi norocirea lor. Mai ales în lucrul acesta, tiranul trebuie să ţină măsură; iar dacă nu poate, cel puţin să se ascundă de ochii mulţimii. Omul pe care alţii îl surprind lesne şi-l dispreţuiesc nu este omul cumpătat şi măsur_at, ci omul beat; nu este acela care veghează, ci acela ce doarme.

§15. Tiranul se va ţine de maximele contrare tuturor acestor vechi maxime2, făcute pentru uzul tiranilor. Trebuie să înfrumuseţeze oraşul ca şi cum ar fi administratorul. Lui, iar nu stăpânul lui. Mai ales să se arate cu cea mai mare grijă de o cucernicie model. Lumea nu se teme aşa de mult de nedreptatea unui om pe care-l crede dedat cu evlavie tuturor îndatoririlor sale către zei3 şi îndrăzneşte mai puţin să conspire contra lui, pentru că se presupune că se bucură şi de apărarea cerului. Totuşi, tiranul trebuie să se ferească a împinge aparenţele până la o superstiţie ridicolă. Când un cetăţean se distinge prin oarecare acţiune frumoasă, trebuie a-l încărca cu atâtea onoruri, încât el să nu-şi închipuie că poate dobândi mai multe de la oricare popor independent. Tiranul va împărţi în persoană recompensele de felul acesta şi va lăsa pe seama magistraţilor inferiori şi a tribunalelor grija pedepselor4.

L. Vezi Discursurile lui Machiavelli despre Decadele lui Tit Liviu, cartea! 1I, cap. XVI.

— Vezi în cap. acesta,§3 şi urm. Vezi şi tratatul lui Xenofon Hieron, în care Simonide dă unele poveţe tiranului din Siracuza.

3. Vezi Principele lui Machiavelli, cap. XVI.

4. Vezi mai sus, cartea VI, cap. II,§10, Principele, cap. XIX şi Montesquieu, cartea II, cap. XXXIII.

§16. Orice guvernământ monarhic, oricare ar fi, trebuie să ferească a mări peste măsură puterea unui individ; sau dacă luc este de neînlăturat, trebuie atunci a da aceleaşi demnităţi „m ‘ multora; acesta este mijlocul de a-l înfrâna unul prin altul Dac” trebuie neapărat a se crea una din acele situaţii strălucite, tiranul să nu se adreseze cel puţin unui om îndrăzneţ; căci o inimă piinj de îndrăzneală este totdeauna gata să întreprindă orice; şi dacă e nevoie să se nimicească oarecare influenţă înaltă, să procedeze treptat şi să aibă grijă de a nu distruge dintr-o dată temelia pe care ea se bazează.

§17. Neîngâduindu-şi vreodată vreo insultă de vreun fel oarecare’, tiranul să se ferească mai ales de două: să nu lovească pe nimeni cu mâna lui şi să nu insulte tinerimea. Prevederea aceasta este mai cu seamă necesară cu privire la inimile nobile şi mândre. Sufletele lacome nu rabdă să fie păgubite în interesele lor băneşti, dar sufletele mândre şi cinstite suferă şi mai mult de o atingere adusă cinstei lor. Din două lucruri unul: ori trebuie a se renunţa la orice răzbunare împotriva unor oameni cu caracterul acesta, ori pedepsele ce li se dau să apară cu totul părinteşti, iar nu rezultatul dispreţului.

Tiranul, dacă are anumite relaţii cu tinerimea, trebuie să apară că nu cedează decât pasiunii sale, iar nu că abuzează de puterea sa. În general, ori de câte ori pare că este caz de necinstire, trebuie ca reparaţia să depăşească mult ofensa.

§18. Printre duşmanii care ţintesc chiar persoana tiranului, cei mai primejdioşi şi care trebuie supravegheaţi mai bine sunt aceia care nu ţin deloc la viaţa lor când e vorba s-o poată avea pe a lui. Astfel, trebuie a se păzi cu cea mai mare atenţie de oamenii care se cred insultaţi în pinstea lor sau a persoanelor care le sunt scumpe. Când cineva conspiră din mânie, nu se cruţă pe sine, după cum zice şi Heraclit2: „Mânia este greu de combătut, fiindcă ea îşi pune viaţa în joc”.

1. Vezi Montesquieu, cartea XII, cap. XXVIII şi Discursurile lui Machiavelli despre Decadele lui Tit Liviu, cartea II, cap. XXVI şi XXVIII.

2. Heraclit din Efes trăia pe la finele secolului VI a. Chr. Vezi şi Principele Im Machiavelli, cap. XIX.

§19. Fiindcă statul este alcătuit totdeauna din două părţi bine

6 deosebite, săracii şi bogaţii, trebuie a convinge şi pe unii şi pe

| ceilalţi că nu vor găsi garanţie decât în putere şi a înlătura dintre ei

P orice nedreptate mutuală. Dar dintre aceste două partide, cel mai tare

I este totdeauna acela care trebuie luat ca unealtă a puterii1, pentru ca într-un caz extrem, tiranul să nu fie silit ori să dea libertate sclavilor, ori să ia armele din mâinile cetăţenilor. Partidul acesta este de ajuns prin el însuşi spre a apăra autoritatea al cărei sprijin este şi pentru a-l asigura triumful contra acelora ce o atacă. R

§20. De altfel, credem că ar fi inutil de a intra în amănunte mai lungi. Obiectul esenţial este evident aici. Trebuie ca tiranul să apară supuşilor săi nu ca un despot, ci ca un administrator, un rege; nu ca un om ce-şi face afacerile sale proprii, ci ca un tutore. Trebuie ca în toată conduita sa să caute moderaţia, iar nu excesele. Trebuie să admită în societatea sa pe. Oamenii distinşi şi „ să-şi atragă prin purtarea sa dragostea poporului. Astfel, va fi sigur nu numai de a face autoritatea sa mai frumoasă şi mai vrednică de iubire, pentru că supuşii săi vor fi mai buni, iar nu umiliţi şi fiindcă el nu va deştepta nici ură nici frică, dar încă îşi va face autoritatea şi mai trainică. Într-un cuvânt, trebuie să se arate cu totul virtuos sau cel puţin pe jumătate virtuos şi să nu se arate niciodată vicios cu totul, ci vicios în chip moderat.

§21. Şi cu toate acestea, în ciuda tuturor acestor precauţii, cele mai puţin trainice2 dintre guvernăminte sunt oligarhia şi tirania. Cea mai lungă tiranie a fost cea a lui Orthagoras3 şi a urmaşilor lui în Sicyona; ea a ţinut o sută de ani fiindcă au ştiut să ocârmuiască cu dibăcie pe supuşii lor şi a se supune ei înşişi, în multe lucruri, jugului legii. Clistene fu scutit de dispreţ graţie capacităţii sale militare şi îşi dădu totdeauna toată osteneala să-şi

1. Vezi Montesquieu, cartea XII, cap. XXVII. Alături de acest portret al tiranului făcut de Aristotel, se poate pune acela al lui Platon de la sfârşitul cărţii VIU, pag. 566 c etc. Şi începutul celei de-a IX-a a Republicii, pag. 571 etc

2. O nouă condamnare a tiraniei. Vezi mai sus,§7. Vezi Montesquieu, L’Espril ois, cartea VIII, cap. X.

3. Orthagoras a devenit tiran în 676 a. Chr. Cel mai vestit urmaş al lui a fost Clistene; ceilalţi de-abia dacă sunt cunoscuţi. Sicyona era vecină cu Corintul la rd-vest.

Câştige bunăvoinţa poporului. El merge până acolo, zice-se „ îl încoronează cu propiile sale mâini pe judecătorul pronunţase contra lui, în favoarea adversarului său: şi <j credem tradiţia, statuia aşezată care se află în piaţa publică est judecătorului acestuia neatârnat. Pisistrate, se spune de asemene a lăsat să fie citat în justiţie înaintea Areopagului.

§22. Cea mai lungă tiranie este, în rândul al doilea, aceea Kypselizilor1 în Corint. Ea a ţinut şaptezeci şi trei de ani şi şase luni. Kypselos a domnit treizeci de ani şi Periandru patruzeci şi patru; Psamnitichos, fiul lui Gordius, a domnit trei ani. Aceleaşi cauze menţinură aşa îndelungat tirania lui Kypselos; căci el era de asemenea demagog şi în tot timpul domniei sale n-a vrut niciodată să aibă sateliţi. Periandru era un despot, dar un mare general.

§23. Trebuie a pune în al treilea rând după aceste două tiranii dintâi pe aceea a Pisistratizilor în Atena; dar ea a avut intervale. Pisistrate fu silit de două ori în timpul puterii sale să ia fuga, iar în trei/eci şi trei de ani el n-a domnit în realitate decât şaptesprezece; copiii lui domniră optsprezece, în totul treizeci şi cinci de ani. Vin apoi tiraniile lui Hieron şi Gelon la Siracuza. Aceasta din urmă n-a fost lungă şi amândouă ţinură optsprezece ani. Gelon a murit în al optulea an al domniei sale; Hieron domni zece ani; Trasybulos a fost răsturnat după unsprezece luni. In general, cele mai multe tiranii au avut numai o durată foarte scurtă.

§24. Cam acestea sunt pentru guvemămintele republicane şi pentru monarhii toate cauzele de ruină care le ameninţă; şi acestea sunt mijloacele de conservare care le păstrează.

1. Kypselos a domnit în anul 658 a. Chr.