I

Un muscoi auriu bâzâia de-a lungul ferestrei de pe palier, pereţii miroseau a vopsea proaspătă, cu un viraj neaşteptat muscoiul dibui din fericire aerul şi identifică spaţiul dintre geamurile întredeschise, dispăru. M-am dus şi eu la geam ca să arunc mucul de ţigară. Curtea de jos era goală, două palme sterpe de ciment în soarele de sfârşit de august. În depărtare, verdele uzat al colinelor de peste râu fumega sub un cer opac. Mi-am controlat cu mâinile boneta bine pusă pe frunte, nodul şi linia corectă a cravatei, înainte de-a suna.

Uşa s-a deschis brusc de parcă femeia ar fi stat permanent la pândă în spatele ei.

Era o bătrânică incredibil de trandafirie, micuţă, îmbrăcată în alb şi gri, surâzând vibrând din toate zbârciturile ei pline de graţie îmi făcu semn să intru. În spatele ei, întunericul unui coridor lung. Imediat am dat colţul în bucătărie, două scaune gata trase lângă masă.

„Ei, bravo bravo, ce punctual, e o plăcere, zău” suspină ea fără să-si stingă surâsul, dând aprobator din cap, cu mâinile împreunate.

Mi-am spus numele şi, cu precauţie, mi-am aşezat capela în echilibru instabil pe un genunchi.

„Dar eşti încă aproape un copil, sfinte Dumnezeule”, se întristă ea închizând pe jumătate pleoapele şi-am simţit că mă roşesc. „Cine ştie dacă un băiat ca dumneata o să aibă răbdare ca în situaţia asta… Dar să lăsăm: răbdare.”

Rămase în aşteptare ţinându-si răsuflarea, cu buzele uşor întredeschise peste dinţii artificiali.

Atunci i-am spus că ofiţerul îmi explicase la cazarmă toate amănuntele.

Cu zâmbetul stins, dădu iarăşi aprobator din cap, mângâindu-si dosul mâinii drepte cu degetele slabe de la stânga. Avea mâini extrem de frumoase, străvezii ca foiţa de hârtie, în armonie cu ea, cu ambianţa aceea imaculată, cu cele două flori din glastra de pe masă.

„Student, mi se pare. Singur la părinţi?”

I-am spus câte ceva despre tatăl meu funcţionar, despre mama şi sora mea mai mică. Pe când îmi căutam cuvintele potrivite, cele trei chipuri familiare ieşiră o clipă din ceaţa lor obişnuită în care imediat după aceea s-au scufundat din nou cu blândeţe. Mi-am precizat apoi vârsta, douăzeci de ani şi facultatea la care eram înscris, economie şi comerţ.

Mi se părea ciudată vocea care-mi ieşea din gură.

În replică, suspinul nu i-a fost de uşurare.

„Nu ştiu nimic despre tinerii de azi”, zise ea în fine eschivându-se. „Şi nici pe el, pe el de dincolo, cu toată marea lui nenorocire, nu reuşesc deloc să-l înţeleg. De vină o fi bătrâneţea mea. Şi pe urmă: are vreun rost să înţelegi? Să compătimeşti, asta da.”

Dar apucată parcă de o frenezie, se ridică iar în picioare şi, surâzând, cu faţa brăzdată de mişcări scurte şi iuţi: „Am cafea rece, vrei? Bună. Sau mai bine-o oranjadă? Să nu-mi spui că nu-ţi place.”

Se învârtea în jurul ei. M-am gândit: o veveriţă. M-am pomenit deodată cu ceaşca de cafea în mâini.

„Pot să fumez?”

Râse liniştit: „Te rog. Şi el tot aşa, o ţigară după alta. Voi, bărbaţii.”

Pe-acel „el” l-a acompaniat cu un scurt semn din degete la înălţimea umerilor ca pentru a semnala fiinţa ascunsă dincolo de întunericul coridorului.

Se linişti, împreunându-si mâinile ca să comenteze apoi: „Dar în definitiv pari băiat de treabă, da, da.”

Am continuat să ne privim, eu absolut decis să nu pun eu primul nici cea mai mică întrebare.

Până când: „Eu sunt mătuşa” se hotărî ea, coborând glasul. „El zice că sunt doar o verişoară, dar la drept vorbind sunt ca o mătuşă, ba chiar mai mult, fiindcă cine a îngrijit-o pe biata maică-sa până a închis ochii, dacă nu eu? Spre norocul ei a răposat înainte de-a fi fost lovită de răul cel mai mare. Apoi totul a fost atât de greu, nimeni nu şi-ar putea închipui. Până-n ziua nenorocirii îl cunoşteam puţin, pe el. Mereu pe drum, colegii academie cazărmi. Pe urmă a trebuit să-i port eu de grijă, se vede că aşa hotărâse soarta în Cer. Şi s-au împlinit acum nouă ani, ştii?”

Mi-am terminat cafeaua, am rămas cu paharul în mână. Sticla era încă rece.

„Nouă ani” reluă ea într-un refren monoton, cu vocea ei tot mai subţire, „azi e nimica toată, dar la început: oh, nu vreau nici să-mi mai amintesc de început. Un tânăr ca el, să-si piardă ochii şi o mână. Asta e: doar pentru că Dumnezeu nu vrea să fie nimeni mulţumit pe lumea asta. La manevre, jucându-se cu o bombă. Zic jucându-se pentru că ce sunt la urma urmei manevrele în ziua de azi? Dă-mi mie paharul.” „Mi-a explicat comandantul” am zis eu.

Ca să mă adun fixam cu privirea dalele pardoselei. Luate câte patru ele alcătuiau un desen albastru, un soi de floare complicată pe fond alb. Prin perdelele transparente de la fereastră lumina se aşternea pe florile acelea sub forma unei aureole, punându-le în relief gracilitatea.

„Un bărbat ca el” urma vocea lent pe măsură ce încreţea şi destindea zbârciturile de pe faţă. „Şi destul de bogat, da. El bogat, eu deloc. Eu, rămăşiţele unei pensii de văduvă. Dar el: bogat. Nici patruzeci de ani. Sănătos ca un leu. Şi singur pe lume.”

Am strivit cu atenţie mucul în farfurioara pe care mi-o oferise în loc de scrumieră.

„Să vă meargă bine zilele astea, te rog” mai zise ea. „Nu trebuie să-l laşi niciodată singur. Ştii asta, da? Şi să ai răbdare, tinere dragă, răbdare, sfânta răbdare. Nu-l contrazice, nu discuta în contradictoriu, pentru Dumnezeu, dă-i totdeauna dreptate, indiferent că vorbeşte cu cap sau o ia razna. Singura salvare e să-i răspunzi mereu da. Da şi da, domnule. Ai înţeles?” „Sigur, doamnă.” „Ciccio, soldatul care acum e la spital, însoţitorul lui până mai ieri, era un calabrez, un căpăţânos, dar bun, ba chiar uneori cu un fel de viclenie. Dar şi Ciccio ăsta: să se îmbolnăvească de tifos tocmai în zilele astea, în ajunul călătoriei. Ce zici, e-o întâmplare?” „Şi în cazarma noastră au fost trei cazuri de tifos” am zis eu, observându-i brusc lipsa de interes.

Ochii apoşi mă priveau, dar căutând parcă o imagine dincolo de mine.

Regăsindu-si abia un firicel de voce, se hazardă: „Rău e un cuvânt tare şi n-aş vrea la drept vorbind să zic că este rău, dar e făcut dintr-o plămadă doar a lui, n-are nimic de împărţit cu oamenii ca noi. Chinul teribil ce i-a fost dat să pătimească, pesemne. Cam aşa era şi înainte de nenorocire, Doamne, de-ai şti cât a tras mama lui ca să-l crească. Şi-apoi: durerea. Dar rămâne între noi, nu-i aşa, tinere?” „Mulţumesc, doamnă.”

Continua să mă privească cu sclipiri de duioşie şi apoi de neîncredere bruscă, puse jos paharul, îşi netezi o dată şi încă o dată manşetele rochiei, cu degetele uşoare întinzând cute invizibile.

Îi era teamă poate că vorbise prea mult.

Într-adevăr: „Pentru dumneata la urma urmei e şi o vacanţă frumoasă” vru să adauge privind în altă parte „cinci plus două cum ziceţi, în definitiv e ca o săptămână de călătorie. Până la Neapole şi fără cazarmă.”

Avea dreptate, aşa că m-am străduit să pronunţ încă o frază de încurajare.

„Bine, bine” mă întrerupse ea cu o melancolie neaşteptată „acum du-te, e mai bine. Imediat afară sunt bucăţile de postav. Pentru ceară. Pentru încălţămintea voastră militară. Şi uşa din fundul coridorului. Dar ciocăneşte înainte. Întotdeauna să ciocăni înainte, cu el. Eu mai bine rămân aici. Doamne, iartă-mă, mă ia mereu gura pe dinainte.”

Mă şi eliminase de pe orbita ei. Cu un cot proptit pe masă privea iarăşi cele două flori din glastră, întinsese vârfurile degetelor de la mâna dreaptă ca să mângâie uşor şi să controleze petală cu petală.

„Şi să nu-i spui niciodată domnule căpitan, ci numai şi numai domnule” mi-a atras ea atenţia tot în gol, fără să mă privească.

„O să-ţi zic Ciccio. Îţi place? La toţi v-am zis mereu aşa. Sau nu-ţi convine? Ţi se pare un nume de câine? Spune-mi dacă nu-ţi convine. Să-mi spui.”

Mă poftise să şed şi faţa lui ciuruită era la mai puţin de un metru de mine. Ochelarii negri care-i ajungeau până pe tâmple şi mâna stângă vârâtă în mănuşă aruncau reflexe slabe în penumbră. Zâmbetul se declanşa prompt, anulând instantaneu expresia acelei feţe care doar între linia părului şi marginea ochelarilor apărea netedă, extrem de palidă.

Dinspre fereastră, dincolo de perdea, se simţea presiunea zgomotelor slabe ale străzii.

„Ţi-e cald? Ai băut ceva dincolo? Vorbeşte. Eşti student sau nu? Hai, dă odată din gură.”

Sfârşi râzând.

„Da, domnule” am zis eu.

Mâna dreaptă se întinse până la masa care ne despărţea, luă o ţigară din toc. Înainte de a fi izbutit să-mi aprind chibritul, degetele i se mişcară cu rapiditate atâta cât să aprecieze distanţa dintre buze şi capătul ţigării, acţionară o brichetă, o stinseră şi recăzură ca nişte elitre extrem de elegante sfârşind prin a se închide pe mâna înmănuşată din poale.

„Umbli pe jos? Îţi place să umbli pe jos? Anul trecut am avut un Ciccio căruia nu-i plăcea absolut deloc. Incapabil. După o oră gâfâia rău. Pe când eu am mare nevoie să umblu pe jos. Aş istovi şi-un cal. Voi credeţi că ştiţi să vă mişcaţi, dar puşi la încercare: un chin” râse el din nou expirând fum.

„Merg pe jos, da. La cazarmă…” „Gata cu tâmpeniile de cazarmă” m-a întrerupt el ridicând mâna. „Sau nu? Zi, zi.” „Era ceva fără nici o importanţă” am replicat eu.

Se răsturnă dând f râu liber râsului până ce tuşea îl obligă să-si reia poziţia dreaptă pe divan. Cu o batistă îşi tamponă colţurile gurii.

„Minunat” zise apoi dezvelindu-si dinţii „avem un Ciccio care gândeşte. Un Ciccio deştept. Ce mai, un student. De mult n-am mai avut altul la fel. Filosofia: o adevărată calamitate. Tu nu pari o calamitate. Pariez că ştii să fii şmecher.” „Nu totdeauna, domnule” mi s-a părut că trebuia să răspund.

„Capricorn?” „Nu. Vărsător” am zis.

Faţa i se strânse într-o grimasă.

„Vărsător şi tu. Asta nu-i bine. Doi vărsători împreună scot scântei urâte. Nu vreau să ştiu decada. Pentru nimic în lume. Astupă-ţi gura şi nu lăsa să-ţi scape decada.” „Bine” am răspuns.

Tuşi slab: „Vărsător. Piemontez. Economie şi comerţ totuşi. Şi dat fiind că eşti aici: umanitar. Nu te-nţeleg, Ciccio. Dar de ce-ar trebui să te mai şi-nţeleg? Nu-i aşa că n-avem nici o obligaţie reciprocă de a ne înţelege unul pe altul? Pentru o săptămână, cinci plus două: e de ajuns să ştim să ne tolerăm. Şi să umblăm pe jos repede. Corect?” „Corect.” „Ba nu” reacţionă el triumfător. „Şi-ai se vezi ce fel de nu cu totul special. Şi totuşi mâine: la şapte. Aici. Apoi la gară, pe urmă Genova Roma Neapole. Cunoşti?” „Neapole nu.” „Na-ţi-o. Pân' la urmă tot o să-l conducem pe vărsătorul ăsta de la economie şi comerţ într-un loc nou. Gata, gata să-mi pierd speranţa” surâse el dindărătul ţigării prinse între dinţi.

Din când în când vocea i se fisura în segmente mai ascuţite de silabe şi accente.

„Nu ştiam că ne vom opri la Genova şi la Roma, dacă am înţeles bine” am îndrăznit eu.

„Ne vom opri? Cine-a zis că ne vom opri? Dacă o să am chef. Dacă o să mă-mpingă vreo toană. Ca să ne plimbăm, ca să ne distrăm altfel. Cinci zile plus două: ce, îţi pasă cum ţi le petreci? Ai fi vrut să chiuleşti un pic? Ne-aşteaptă ceva curvuliţe? Spune spune.” „Nu. N-aşteaptă nimeni. Ziceam aşa.” „Ciccio zicea aşa” începu să se ridice în picioare cu un căscat amplu.

Era foarte slab, o sârmă răsucită în sacoul şi pantalonii care-i accentuau şi mai mult subţirimea. Din gulerul cămăşii tendoanele i se arcuiau ca nişte cârlige ca să-i susţină capul.

Cu mişcări calme traversă camera, deschise dulapul şi sticla, îşi umplu un pahar mare cu whisky golindu-l instantaneu pe jumătate. Scoase un suspin lung înainte de a-l da gata. Din întunericul înconjurător îşi făcu apariţia o enormă pisică cenuşie care se apropie de el fără zgomot. Se opri în faţa lui, cu ondulaţii lente de coadă pe pardosea.

„Ăsta e Baronu” explică el punând jos paharul. „Monumental, nu? Şase ani. Un colos. Castrat. Mă urăşte de moarte, dar e nenorocire dacă nu-s acasă, dacă nu-mi aude glasul. Şi când sunt, caută mereu să mă scoată din sărite. N-a reuşit niciodată, bietul Baronu.”

Jivina îl examina, cu botul ridicat, cu coada străbătută de un frison electric.

„Furios ca totdeauna, ei?” făcu el aplecându-se cu o mişcare ţeapănă. Mângâie pisica scărpinând-o pe ceafă între urechi. „Scârbă scopită. Delincventule asasinule. Mâine plec. Să vezi la ce regim o să te pună cucoana. S-a zis cu carnea tocată. Grăsanule.”

Pisica tremura pufăind, i se smulse chinuit din mână şi dispăru într-un ungher.

„Înţelege tot. Eu îl insult şi el mă urăşte. Sau invers” râdea el.

De nu ştiu unde îi şi apăruse în mână un baston de bambus scurt şi flexibil.

Surâse dintr-o dată melancolic, izbindu-si gamba cu vârful bastonului: „Nu-ţi ascund că aş fi preferat un ţăran, un muntean cu capul pătrat. Poate că tu o să fii însă o variantă. Vom vedea. Ridică-te.”

Înainte să mă-ndrept spre ieşire, întinse bambusul, oprindu-mă. Mă atinse uşor pe umăr cu vârful.

„Dar eşti scund. Nenorocire. Mai scund ca un pitic. Ce soi de vărsător corcit. Cum naiba o să mergem cu două compasuri diferite” şi înjură.

Mă parcurse iar cu bastonul de bambus de la umăr până la genunchi, strâmbând din gură. Mâna vârâtă în mănuşă îşi găsise un sprijin între primii doi nasturi de la haină.

„La naiba. Să încercăm.”

Deschise larg uşa dinspre coridor, dând brusc din picioare şi înjurând îndepărtă cu un şut bucăţile de postav din spatele ei. M-am apropiat şi cu o mişcare rapidă şi sigură mâna lui cu mănuşă mi se strecură pe sub braţul drept. Am simţit duritatea oaselor, încordarea nervilor, relieful pregnant de fier şi piele care-i fixa proteza puţin mai sus de încheietura mâinii. N-a lipsit mult ca zdruncinătura neprevăzută să mă dezechilibreze.

„Idiotule. Din ce naiba eşti făcut? Din rumeguş?” făcu el oprindu-se. „Unde-ţi închipui că mergem? În procesiune? Trebuie să umblăm, să umblăm. Trezeşte-te.”

Ne-am avântat pe coridor, cu pasul sincronizat şi tot mai degajat. Cu umărul meu drept lipit de braţul lui, cu bastonul întins transversal ca să-mi măsoare genunchiul. La fiecare metru simţeam cum vârful de bambus îmi supraveghează şi-mi controlează piciorul în mişcare. După trei ture dus-întors se opri deodată.

„Nu merge. Dar deloc” decretă el fără să-si retragă braţul de sub al meu. Tu nu umbli. Doar îţi târăşti cele şaizeci de kilograme. Dacă nu-ţi laşi libere picioarele, aproape înţepenite pricepi? Îţi pierzi fundul, ţi-l laşi la juma' de metru în urmă şi te deşelezi după nici o jumătate de ceas. Nu eşti la o înmormântare. Curaj. Împinge cu fesierul, ce Dumnezeu. Ştii ce e fesierul? Ţi-e frică să ţi-l foloseşti?”

Am reînceput şi acum bastonul, la intervale regulate, i se învârtea de la genunchiul la spatele meu, controlându-mi-le în semicercuri rapide ritmate. La al cincilea parcurs am văzut o fâşie de lumină apărând de-a lungul uşii de la bucătărie şi am înţeles că bătrâna încearcă să ne spioneze.

„Încă o dată. Şi bate călcâiele de pământ. De ce ţi-e frică? De parchetul dat cu ceară? Apasă pe călcâie, lasă urmă în ceară.”

Se opri pe neaşteptate obligându-mă să mă aplec.

„Altceva” zise el nemişcat, cu bastonul în sus. „Să nu mişti aiurea capul. Mergi. Nu e nevoie să gândeşti. Gândim când stăm jos. Trebuie să porneşti şi să te opreşti exact în ritm cu mine. Ai înţeles? Ceasornic. Şi nici un balans de cucoană la plimbare.” „Da, domnule” am zis şi nu ştiu cum am reuşit să înghit un comentariu despre coridorul prea întunecos.

Eram din nou în camera sau poate biroul său, în ale cărui colţuri se vedeau diverse componente masive ale unei instalaţii stereo. Pisica pufăia profund de sub divan. La dulap, el umplu două pahare de whisky, până la gură, prezentându-mi brusc unul din ele cu dreapta întinsă în gol.

„Curaj.” „Adevărul e că eu nu prea beau. Aproape niciodată” am răspuns, luând paharul.

„Da? Puţin îmi pasă. Cinci zile plus două: cu mine o să bei. Cât nu, deşartă-l undeva. Chiar şi-n buzunar. Numai să nu observ eu” râse el fără nici un sunet.

Am sorbit un pic, apoi cu toate precauţiile, întorcând braţul, am încercat să pun paharul pe masă.

„Stop, Ciccio. Faci pe şmecherul?” surâse el liniştit în mijlocul camerei. „Nu cu mine, băiete. Niciodată cu mine. Isprăveşte-l, acum. Şi dă-mi-l înapoi gol. Un whisky de doisprezece ani, nu-i de glumă.”

Am mai băut, stând şi eu în picioare la câţiva paşi de el. Încercam să nu-l privesc, profitând de penumbra care-l făcea parcă transparent. Figura i se estompase în sus, o peliculă gri fără nici o geometrie.

„Arde?” „Nu, domnule” am răspuns.

„Eşti slab. Scândură. Oase prea ascuţite. O să mă umplu de vânătăi plimbându-mă cu tine. Am să te-ngraş cu whisky. Dar trebuie să recunosc că nu puţi. Celălalt Ciccio, predecesorul tău bolnav de tifos: îngrozitor. Zilnic, înainte de-a ieşi trebuia să vărs pe el jumătate de litru de colonie. În aşa hal mirosea a grajd, a ciorbă încălzită din nou.”

Zece minute mai târziu eram pe stradă, cu ochii grei şi fără capacitate de orientare. Aveam timp destul ca să mă-ntorc la cazarmă. Am înjurat nimicul dinafară şi dinăuntrul meu. Oprindu-mă pe trotuar, am căutat o firmă cunoscută, pentru o cafea.