II

„De-ar ploua. O nenorocire. Un milion pentru un potop” continua el să bombăne.

Şedeam faţă-n faţă în latura ferită de soare a compartimentului, vântul aducea rafale fierbinţi prin geamurile lăsate în jos. Încă o oră de călătorie, apoi Genova. Câmpia pleoştită, umflată pe alocuri de neaşteptate coline hirsute, se rotea în lumina matinală ca sub o umbrelă cenuşie.

Începuse să se plângă şi să arunce acuzaţii pline de dispreţ încă din primul moment: de vara odioasă şi insuportabilă, de catifeaua iritantă a băncilor, de trenul pustiu. Marea viteză a rapidului, zguduind vagoanele, ne zădărnicise orice încercare de a ne plimba pe culoar.

Stătea nemişcat, ţigară de la ţigară, mâna cu mănuşă imobilă pe rezemătoarea banchetei, o peliculă fină de sudoare pe frunte. În focarul luminii semnele de pe faţă nu mai păreau cicatrice reale, ci parcă pete şi umbre de la o variolă veche. Şi totuşi, pe parcursul unora dintre mişcările lui imperceptibile, capul acela mi-a apărut mai mult decât frumos: o prismă care primea şi modela nu atât luminozitatea exterioară, cât agitaţiile, capriciile, perspectivele bizare ale gândurilor.

Întinse dreapta.

„Ai un portofel? Să simt.”

L-am scos mirat şi i l-am pus în contact cu degetele. I l-am strecurat în palmă.

„Câţi bani?”

Am spus cifra.

Dintr-un gest îl deschise, extrase cele câteva bancnote înmânându-mi-le.

„Ia-le. Actele şi foaia de învoire sunt înăuntru?” mai întrebă, brusc.

„Da, domnule.” „Îl ţin eu” zâmbi el satisfăcut şi vârî portofelul în buzunar. „Poţi avea încredere în mine. Aşa-i? O să-ţi dăruiesc unul nou, la sfârşit. Să nu-ţi fie teamă. Acum, dacă te simţi jignit, spune-mi.” „Nu, domnule” am răspuns.

„Fără note false” râse el cu icnete lente din gât. „Ştiu foarte bine că te simţi jignit. E la mintea cocoşului. N-ai încotro, recunoaşte şi tu.” „Foarte bine. Dacă ţineţi. Sunt.”

Râse cu şi mai mare poftă.

„În sfârşit” tuşi el „dar admite şi tu că trebuie să-mi iau măsuri de protecţie. S-ar putea să ţi se facă lehamite, să mă părăseşti în plină stradă, într-o cafenea, ba chiar aici în tren. Cine te cunoaşte, la urma urmei.” „Nu-mi e felul” am obiectat eu.

„Poate. Cine ştie. Şi pe urmă vei fi pedepsit. Un piculeţ de carceră, ştii asta” îşi legănă ţigara între buze. „Acum însă lasă-mi măcar iluzia că ştiu să mă apăr. Punând altfel întrebarea: îţi convine?” „Cum vreţi dumneavoastră, domnule.” „Nu-ţi convine deloc, dar da-domnule ăsta al tău curge prea uşor. Eşti de gumilastic, Ciccio. O încasezi şi hopa eşti la fel ca-nainte. Pariez că taică-tău era ţăran. Da?” „E funcţionar” am spus.

„Atunci bunicul tău.” „Avea o prăvălie, bunicu-meu.” „Bine, atunci străbunicul tău. Să n-o mai lungim” se enervă el. Eşti prea prudent. Prea mulţi da-domnule ca ţăranii, ştiu eu. Care ţăran zice mereu da şi-n timp ce-si dezgroapă cartofii îţi sapă şi ţie groapa. Smiorcăindu-se întruna, fireşte.”

Am tăcut mâlc, străduindu-mă un lung răstimp să-mi aleg, să-mi înmoi să-mi aprind o ţigară.

„Nu mai vorbeşti? Bravo nouă” reluă el. „Spune adevărat: dacă ar mai fi fost cineva în compartimentul ăsta idiot, ai mai fi zis da-domnule şi nu-domnule ca mai înainte, în legătură cu portofelul? Sau nu?

„De ce nu? Ceilalţi pentru mine sunt zero” am răspuns.

Se lăsă în voia unui râs înţelegător, încuviinţând plin de vioiciune.

„Îţi dai drumul. Bravissimo” tuşi el iarăşi. Şi-atunci spune-mi, spune-mi: te-ai decis că e mai bine să-ţi fie milă de bietul creştin aici de faţă şi-aşa mai departe. Corect?” „Nu, domnule.” „Ia te uită: nu-ţi fac milă?” zâmbi el ţuguindu-si ironic buzele.

„Nu ştiu, domnule. Nu cred.” „Vezi că eşti de gumilastic?” reluă el mulţumit. „Prin urmare: nu-ţi fac milă, milă, milă creştinească vreau să zic, în plus te supui, îţi faci datoria, da-domnule ţi-e la-ndemână etc. Etc, deci te simţi în post. Aşa-i?” „Voiam să zic: dumneavoastră nu-mi faceţi milă într-un mod stupid şi oarecare” am încercat să explic.

„Sigur. Sigur că da. Atunci, să vedem. Mai întâi am zis: de-ar veni ditamai potopul. Tu ce-ai înţeles?” se aplecă el niţel mai în faţă, cu un zâmbet curios.

„Am înţeles aşa cum aţi spus dumneavoastră. Ceva împotriva zădufului ăstuia” am răspuns.

„Nici vorbă, deşteptule. Lasă că un potop, potopul ar prinde bine oricând. Lasă că era vorba de altceva: lumina, gândeam eu, lumina, nu căldura. Căldura e doar un rezultat. Lumina, ziceam eu” preciză el stâlcind silabele „lumina e tăcută, scârbos de tăcută. Pe când ploaia creează zgomote. Cu ploaia ştii unde te afli. Închis în casă sau sub un portal, undeva. Pricepi oare? Acum nu-ţi fac milă?” „Da, domnule. Aşa da” m-am silit să răspund.

Mi se învârtea capul din pricina vorbelor lui împroşcate ca nişte mitralii, încă mi-l simţeam vâjâind.

Se relaxase rezemându-se de spătar, copleşit dintr-o dată de plictiseală.

„Da. La naiba” făcu el apoi încet. „Ziceam de mine, nu de tine. Ce tot pălăvrăgesc. Ar trebui să-mi tai limba.”

Se înveseli iarăşi în felul lui răutăcios, îşi scoase puţin limba şi cu dreapta ca forfecând, continuând să râdă, făcu semn că şi-o retează.

Se întrerupse cu o strâmbătură.

Apoi: „Ai părul negru, ia zi?” „Chiar negru nu. Şaten.” „Ai văzut ce negru sunt eu? Corb” intonă el orgolios. „Şi femeilor le place părul negru. Te face bărbat, aşa zic.”

Îşi plecă deodată fruntea.

„Ei, nici un fir alb, aşa, din întâmplare?” „Niciunul, domnule.”

Mi-era greaţă de la ţigările fumate şi mă înţepa şi foamea. M-am gândit la sandvişul din valiză, dar n-aş fi îndrăznit sub nici un motiv să mă ridic în picioare, să-l scot şi să-l mănânc acolo, în faţa lui. El în schimb îşi extrase din buzunarul interior al hainei un flaconaş subţire de piele şi metal, deşurubă dopul, bău.

„Oribil la ora asta” se înfioră el. „Dacă vezi că trece vreun mitocan de feroviar, cheamă-l.”

Îşi rezemă tâmpla ca să se odihnească şi când colo diferite expresii îi schimbară cu rapiditate expresia.

Afară se succedau tunele, compartimentul fu invadat de vârtejuri de aer umed. O mare picătură uleioasă mi se întipări pe pantaloni, alta îi atinse lui în treacăt fruntea.

„La Genova ne oprim. Înnebuneşti aici” bodogănea tot el rezemat pieziş. „Şi-o să-mi faci sfânta favoare să-ţi scoţi uniforma. Cred că ai un costum civil.” „Nu, domnule.” „Am să-ţi cumpăr eu unul.” Răbufni: „Nu vreau să par încredinţat mâinilor caritabile ale patriei.”

Îşi scoase, îşi deschise, îşi pipăi ceasul.

La dreapta se ivi din nou marea, un văl subţire de un cenuşiu metalic dincolo de case cu o geometrie dezordonată.

„Un controlor” l-am avertizat. Ridică braţul ca să-l blocheze.

Omul se aplecă înainte întinzând un chip lung şi melancolic. O bandă aurie îi înconjura chipiul.

„Domnule cum te cheamă” îl acostă el cu un glas şoptit tăios „e obligatoriu să ascultăm porcăriile astea? Aţi dat o lege în sensul ăsta?” „Mă rog, domnule?” omul clipi din pleoape.

„Repet: porcăriile astea. Pisălogeala asta publică” şi lovi sec cu mâna înmănuşată în spătarul de lângă tâmplă.

„Difuzorul, domnule?” se concentră omul.

„O mizerie. Stingeţi-l imediat” primi el în loc de răsuns.

„Desigur. Vedeţi însă, trebuie stinse toate. Comenzile sunt în vagonul restaurant şi acum…” bâlbâi celălalt.

„Vrei să trag un foc de pistol în el?” Alungi gâtul, sugrumându-si vocea într-un şuierat: „Ce-nseamnă să-l stingi? Înseamnă stins. Deci: rezolvaţi rapid.” „Desigur, domnule, dar acum…” se rătăcise omul. Zadarnic încercă să-mi prindă o privire de consens.

Am simţit că roşesc. M-am lipit iar ţeapăn de spătar.

„Mi-am pierdut ochii şi o mână pentru onoarea ţării ăsteia blestemate. Da sau nu? Acum vrei să-mi pierd şi urechile?” urlă el pe neaşteptate.

Se făcuse livid, cu două bule de salivă în colţurile gurii.

„Imediat, domnule, imediat” fugi controlorul, schiţând un salut stângaci cu degetele la vizieră.

Atunci se lăsă cu voluptate în voia momentului, mâna dreaptă ajută meticulos la aranjarea precisă a celei stângi, de-a lungul rezemătorii. Şi râdea, cu mici sughiţuri slabe de satisfacţie, care se pierdură în cele din urmă în scurte sacade de tuse.

„Ce mai pramatie sunt. O pramatie fără pereche” zise el într-o criză de ilaritate. „Bietul de el cine ştie ce-o să povestească diseară acasă.”

M-am rezemat şi eu ca să captez din catifea sunete pe care nu le auzisem până-n clipa aceea. Abia-abia ieşea un firicel de muzică, pe care-l puteai urmări doar lipindu-ţi puternic urechea. Până când n-am mai auzit nimic.

Aproape fără să-mi dau seama, am deschis gura cât am putut, savurând muteşte silabele injuriilor pe care i le azvârleam.

„Cine ştie ce nervi îşi face Baronu” se mai bucura el. „Dacă nu sunt eu acolo acasă: toţi îşi pierd numaidecât minţile.”

Într-o curbă lungă, trenul îşi reducea viteza intrând în Genova. Soarele expedia fulgere din încrucişările de linii, de pe peroanele gării. Ghivece cu muşcate prăfuite defilau în ciorchini de-a lungul unui zid.

Pe când dădeam jos valizele, l-am văzut revenindu-si, mâna care pipăia nodul de la cravată, apoi batista care ştergea fruntea.

Mi-a scandat ultimele ordine.

„Nu eşti cu mine ca să faci pe hamalul. Ia unul de jos: de-asta sunt lăsaţi pe lume. Şi noi: imediat la hotelul din faţa gării. Acela cu ramura de palmier. Unul din puţinele care mai au camere comunicante. Va trebui să-ţi astupi urechile ca să dormi. Auzi trecând două mii de trenuri.”