XV.

Nu pot să nu-mi amintesc.

Totul se petrecuse ca în perspectiva unui binoclu inversat, eu în perpetua insonora succesiune de chipuri, racursiuri umbre ţăndări de imagini brusc pierdute şi care numai prin facultăţile misterioase ale visului ar fi putut să-mi aparţină.

Totul s-a încheiat într-un mod identic.

Nu a fost însă un vis.

Azi îmi amintesc gesturile Sarei, sobre chibzuite. Îl ştergea cu o batistă udă, de la tâmple la colţurile gurii la mâna dreaptă unghie după unghie, îi aranja gulerul cravata.

El docil, fără realitate.

Şi Micchiche care zicea: „De s-ar grăbi. Unde îşi închipuie că merg? La Operă?”

Se urcaseră apoi în maşină, eu pe şaua din spate a motoretei, agăţat de Micchiche.

N-aş mai şti să descriu oboseala de atunci, trupul e fericit pentru că uită. Îmi amintesc foarte bine creierul surd, dorinţa lui de a se năpusti spre orice s-ar roti ca un vârtej şi de-a alerga de-a alerga.

Depăşindu-i, flancându-i, lăsându-i să ne depăşească şi ei pe noi, nu i-am văzut schimbând nici un cuvânt, ea atentă la volan, el înclinat.

O stradă numai curbe, aerul care-mi înfigea muşcături fierbinţi între piele şi cămaşă.

Neapolul ne-a înghiţit aproape imediat.

Salutările la sfârşit au fost extrem de scurte.

„Cu bine Ciccio” m-a mitraliat el cu falsă energie. „Ia. Uită.”

Am reintrat în posesia documentelor mele, am restituit şi eu banii pe care Sara şi-i strecură în cordon.

„Ia-ţi trenul. Du-te. Repede” adăuga el „Îţi protejez eu spatele. Când e timpul, e timpul: consemnul meu; o spun şi manualele de tranşee. Şi ţine minte: voi spune adevărul. Dacă o să fii silit, spune-l şi tu pe-al tău.”

Nu mai era un chip, ci o frunză uscată.

„Salută-l pe-al nostru” i-am sugerat Sarei.

Ne aflam într-un unghi, acel arc de mare din fundal mi se părea nu prea departe de casa locotenentului.

Sara nu vorbi. Îmi strânse mâna. O clipă mai târziu dispărură braţ la braţ. Mi-l mai amintesc pe Micchiche şi el taciturn.

Mă învârtesc pe străzi şi străduţe până la pizzeria care-i plăcea lui, ţinu morţiş să plătească cu bruma lui de mărunţiş. Un tren la cincisprezece şi trei minute, am reuşit să ne informăm.

„Pot să-ţi scriu? Îmi dai adresa ta?” îi reaud vocea: „Ce-ai lăsat acasă la locotenent? Briciul, un costum? Am eu grijă. Tu pleacă, trebuie să pleci. Mă ocup eu, ţi le trimit eu. Să ai toată-ncrederea.”

M-a condus la gară, însoţindu-mă apoi până la casa de bilete, până la hotelul de zi. I-am oferit o cafea la bar, fără să mai scoatem nici o vorbă printre zgomotele din jur, ochii lui erau cuprinşi de melancolie ca la sfârşitul unei petreceri.

„Păcat. Zău că-mi pare rău. Dar nu poţi să mai stai aici. De data asta aşa a fost să fie” era tot ce spunea el.

Chelnerii se ciocneau unii de alţii după tejghea în frenezia servitului, a debarasării.

În pofida cafelei, îmi simţeam gura plină de nisip.

Şi dacă atunci mi s-a părut că sunt un trădător un păduche, nici azi nu izbutesc să-mi iert fuga aceea, atât de violent atât de absurd precipitată.

Îi aveam încă în faţa ochilor pe Sara şi pe el, ultimii paşi înainte de a da colţul şi făcuţi cu elan, deloc resemnaţi.

„Îţi scriu. Trimit. Nu-ţi mai face griji” continua Micciche rezemat de tejghea.

Adevărul este că nu mai ştiam ce să ne spunem.

Dintr-o dată piaţa gării fusese traversată de un şir lung de tineri cu pancarte, steaguri. Dincolo de vitrine i-am văzut înaintând ca un peşte mare pătat, cu capul umflat palpitând şi coada subţiată zăbovind ici şi colo.

Micciche a fost cel care a spus: „Frumoşi. Nebuni. Tu n-o vezi pe domnişoara Sara făcând pe şefa în fruntea tuturor ăstora? Eu unul da. Ea singură a greşit.”

Steagurile şi pancartele fură primele lichefiate de lumină, dispărură în ritmuri unduitoare.

Trenul era gol, un cuptor, Micciche parcurse de la un capăt la altul culoarul lăsând în jos un geam după altul.

„Oare o să reuşeşti să tragi un somn aici înăuntru?” mai adăugă el înainte de a coborî, cântărind bănuitor pielea artificială a băncilor. „Un somn e singurul medicament care-ţi poate fi de folos.”

L-am văzut mişcându-se la capătul liniilor.

Briciul şi costumul ajunseră la cazarmă după o săptămână, când apucasem să-mi predau depoziţia unui subofiţer de jandarmi venit să mă interogheze.

A fost plicticos şi uşor.

N-a apărut niciodată nimic în ziare şi cred că nici nu va fi un proces. Trecură aproape două luni, în asemenea seri Torino surâde respiră o dulceaţă de petală şi eu încă n-am izbutit să-mi dau un răspuns nedumeririlor mele.

Fusese oare sincer căpitanul când capitulase în faţa Sarei?

Sau o amăgea ca să netezească ultima bucată de drum?

Şi locotenentul: o fi vorbit?

Aş putea telefona acasă la Fausto G., cineva ar răspunde, aş putea spicui veşti.

Dar un joc ca acesta nu se rezolvă mişcând o dată şi încă o dată un da moale şi un nu moale pe tabla de şah.

Abia acum înţeleg că dacă o fiinţă tânără ca Sara a ieşit învingătoare, nici eu nu trebuie să-mi mai fac reproşuri, ba chiar am dobândit lucruri în care să nădăjduiesc, pentru ziua de mâine, pentru mine însumi.

E nevoie de dragoste ca să obţii şi să creşti dragoste. Asta m-a învăţat Sara, fie şi în chip inconştient cu inteligenţa ei sălbatică. Şi faptul că azi aş fi o furnică sau un greier, un iepure sau un câine, că lumea ar fi pedeapsă biblică sau cursă cotidiană de proastă calitate nu are importanţă: cu condiţia ca exemplul venit din partea Sarei să-mi poată da curaj, un curaj al meu pentru mine, pentru firida pe care sunt dator să mi-o sap şi să mi-o încălzesc în viaţă.

De cealaltă parte este el, umbra întunecată…

Poate nu doar nenorocirea, poate nu doar deznădejdea îl împingeau să moară. Poate că el numea moarte o întâlnire decisivă cu sine însuşi, ultimul bilanţ.

Căci există şi acel om care numai murind izbuteşte să se lămurească.

Dar dacă dimpotrivă el e aici aproape sau altundeva şi dacă, în pofida temniţei negre care-l strânge de atâţia ani, continuă să aprindă bricheta, biciuie văzduhul cu bastonul de bambus, ironizează şi jigneşte şi bea – având-o pe Sara alături – atunci până şi cea mai dificilă condiţie a trăirii e tot trăirea. A lui şi a mea. A tuturor acelora dintre noi care vor şti s-o recunoască, s-o accepte, s-o cultive.

Şi încă nu înseamnă moarte spaţiul alb care urmează.

SFÂRŞIT