XIV.

În văzduhul lichid care se contracta se dilata în benzi şi filamente întreţesute în faţa ochilor, prinse să plutească un punct întunecat până ce dobândi o fizionomie concretă: mutra, părul soldatului Micchiche.

Se deplasă cu câţiva centimetri precauţi în spatele conturului orbitor al automobilului, în bătaia soarelui printre ierburi. Privi atent în jur, măsurând nesăţios casa şi spaţiile goale, pata lui albă de la poalele copacului, pe mine în grădină.

Îmi făcu cu ochiul pentru a mă aduce în fire.

I-am ieşit în întâmpinare, cu nenumărate semne din degete ca să implor prudenţă, tăcere.

L-am regăsit drept după curba drumeagului, cu privirea înceţoşată de suspiciune.

„Şi domnişoara?” făcu el într-un murmur.

„Sara? E înăuntru. În casă. Aproape că nu mai e apă. Încearcă să strângă niţică.

Îi priveam cu minţile duse uniforma decolorată, mânecile cămăşii suflecate până deasupra coatelor, buzunarele şi buzunăraşele deformate.

„Aici aţi fost tot timpul? Ce chestie. Şi nimic de mâncare, sigur” zâmbi el. „Dar, în sfârşit, sunteţi bine. Toţi.”

Dinţii îi erau îngălbeniţi de fum.

Stăteam faţă-n faţă în plin soare, cu chipurile stoarse de lumină, el pieziş şi uscat ca o şopârlă. Toate întrebările mele adormiră deodată în calmul imprevizibil exprimat de acea prezenţă.

„O ţigară. Sau n-ai niciuna?” ceru el distrat, în linişte.

Am răsuflat uşurat.

Acum va povesti tot va explica tot, fiecare lucru îşi va redobândi ordinea, oricare, numai să fie una, numai să ieşim din infernul ăsta.

Între timp tot pregeta să rostească primul cuvânt.

Şezu pe marginea drumeagului, cu ţigara încă stinsă în gură, cu zâmbetul lui dezgheţat instabil.

„Mama ei” se hotărî el în cele din urmă cu un zâmbet plin de importanţă „ţipetele. Disperarea. O mamă, ştii cum este. Ia încearcă să-ţi imaginezi.”

Lent, amănunţit şi cu câte o pauză căutată, avansa în relatare.

Chiar marna Sarei se gândise la casa aceea în timp ce Ines, Micheliita, Candida, apucate, făceau tot felul de ipoteze cu trenuri, autostrăzi, ba chiar o ambarcaţiune. Candida de prea multă vorbă şi agitaţie se alesese chiar cu o palmă. Împins apoi de femeie, Micciche plecase cu motoreta, pierzând timp pe drumeagurile acelea toate la fel. Locotenentul nu murise, nici vorbă, glontele fusese deviat pesemne de un os, acum se afla în spital, i s-au şi făcut două transfuzii, e în afara oricărui pericol.

„Pe cuvântul meu, în câteva zile e din nou acasă. Cu sănătatea lui de bivol. Ar putea să ne mai doneze tot el nouă niscaiva sânge. S-a împuşcat? L-a împuşcat altcineva? Sau n-a fost nimic altceva decât o eroare? Doar Dumnezeu cel veşnic poate şti. Pentru că el, mai întâi acasă apoi la spital, n-a scos nici un cuvinţel. Şi eu cred că nici n-o să scoată vreodată.”

Mă străbătea o mâncărime tropăindu-mi prin pereţii stomacului, ca un râset incapabil să explodeze.

În tot imobilul nimeni nu auzise împuşcătura sau poate împuşcăturile. Mama Sarei făcuse prima descoperirea, sigur, întâmplător, împinsă de solicitudinea ei feminină faţă de acei bărbaţi, prieteni şi clienţi, rămaşi singuri în casă fără nici o servitoare. Din fericire găsise poarta descuiată. Un farmacist de noapte îi dădu primele îngrijiri, oprindu-i hemoragia. Un bun prieten. Astfel debutase dimineaţa, un du-te vino neliniştit…

„Eu am sosit mai târziu, cu treburi de la cazarmă. Noroc că eram în uniformă. O uniformă protejează. Ai făcut bine că ţi-ai pus-o iar…”

Şi cu siguranţă la comisariat erau îngrijoraţi şi de dispariţia căpitanului torinez. Poate că acest căpitan, deşi orb şi el, ar fi putut lămuri unele lucruri, criza de nebunie a prietenului său sau alte motive, avându-si originea în petrecerea de familie. În fapt însă nimeni nu se îndoia de acea nebunie, printre marii invalizi tocmai cei înlesniţi şi fără probleme de supravieţuire imediată suferă cel mai mult, îşi pierd controlul sfârşind prin a-si face rău lor înşile, altora…

„Chiar dacă sunt şi excepţii, de exemplu unul care locuieşte în cartierul meu, orb şi el, dar vioi ca un greier, dacă l-ai vedea cum mănâncă şi bea şi joacă dame…”

Oricum şi comisarul, după ce-i expediase cu vorbe grele pe doi ziarişti avizi, interpretase foarte omeneşte ca firească dispariţia oaspetelui, cu siguranţă motivată de emoţie, de deznădejde, de neputinţa de a da ajutor…

„E foarte binevoitor domnul ăsta. Dar când o să stai de vorbă cu el, fii atent. Pentru că el spune da tot timpul, dar tu trebuie să repeţi de mii de ori ce zici. Cu toată amabilitatea lui, te pisează mai abitir ca un tanc…”

Victimă a aceleiaşi disperări fusesem şi eu, biet soldat dezorientat şi fără minte, iar acum plecat cine ştie unde cu căpitanul meu de braţ. Fusesem daţi dispăruţi, dar încă în oraş, cu ajutorul Cerului ne venim în fire, ne întoarcem. Ori poate ne-o fi recunoscut vreun agent, chestiune de ore…

„Au lăsat acasă şi un poliţist, dar unul în uniformă. Altceva: cine a luat cu mătura revolverul? Vrei să ştii? Portăreasa. O biată bătrână la care nici chiar comisarul n-a avut curaj să se răţoiască. Şi chiar şi într-asta s-a văzut mâna lui Dumnezeu, dacă vrei să pricepi pricepe.”

Pe scurt, nu se vorbise nici un moment de vinovăţie, nu exista nici un suspect, nici o acuzaţie, doar umbra destinului, toana nedreaptă şi răutăcioasă a existenţei care-i trage după sine pe toţi, care nu vrea să-i dea pace nici unei făpturi de pe pământul ăsta…

„E limpede? Cu domnii şi nenorocirea îşi pune mănuşi albe. Asta e” mă privi el printre pleoapele abia întredeschise.

„Şi despre Sara?” l-am întrebat.

Îşi întinse braţele resemnat înainte de-a răspunde.

„Nu s-a spus nimic sau mai nimic. Mama ei a explicat imediat că domnişoara e în pat, i-a fost rău, prea multe băuturi reci. O să apară cu siguranţă mâine. Comisarul, domnul ăla, persoana pe care ţi-am descris-o, ţi se adresează cu dumneavoastră, dar pune întrebări, telefonează. Şi cine ştie ce i-o mai fi trecând prin cap? Trebuie să se prezinte la el şi domnişoara. Mâine. Poate şi mai bine astă-seară.”

O descărcare electrică în aer, după cum am văzut. Şi furnicătura aceea în stomac mă îmboldea fără răgaz.

„Asta e” repetă soldatul examinându-mă de jos. „Râzi? Ferice de tine, atunci.”

Dar nu izbuteam, cu gâtlejul uscat gâtuit.

„Lucruri nebuneşti” mai făcu el printre două oftaturi, cu ochii iarăşi în pământ. „Dar toată lumea e aşa. Totul e să stăm cu ochii-n patru.” „Da” am zis. „Da.”

Îmi stăruia în ochi o vedenie, total ridicolă, dar concretă: un fel de pistă de jucărie, cu multe automobile minuscule de curse, devorând în cea mai mare viteză spaţiul din faţa lor, delirant de perfecte. Şi noi ca ele: ceva ne blocase într-un gol de aer, altceva ne repunea acum în mişcare.

„Dar ţie nu ţi-a expirat permisia?” Nu risca să pleci aşa. Caută pe cineva să-ţi elibereze un petic de hârtie. Comandamentul, căpitanul tău dacă-i mai merge mintea. Sau chiar comisarul. Ascultă-mă pe mine. Vrei să plăteşti tu oalele sparte de alţii?” „Nu nu.”

Îşi ridică mutra ascuţită.

„Şi cu domnişoara? Vreau să zic: nu s-a întâmplat nimic?” „Cum?” mi-a scăpat, înţelegând cu întârziere.

Ridica mâinile, semn că se şi predase.

„Ce te tot uiţi la mine?” ripostă el cu satisfacţie. „Ziceam aşa şi eu. Ce-i rău în asta? Pe coclaurii ăştia, cu spaima pe cap, noaptea, zăpăceala. Omul e tot om. Se-ntâmplă. Dar ea n-are ochi decât pentru nebunul ăla, nu-i aşa? Uitasem.” „E fată cuminte” i-am reproşat prosteşte.

„Cum nu. Cine ar tăgădui” aprobă el uluit. „Dar şi fetele cuminţi pot să placă la fel ca şi celelalte. Şi poate chiar mai mult.”

Am privit către curba drumeagului, sigur că aveam s-o văd pe Sara. Putea să fi adormit însă între timp sau să se fi dus iar lângă el sub copac.

„Tu erai acolo?” întrebă Micchiche arborându-si tonul cel mai distrat.

„Am auzit. Din curtea interioară.” „De văzut, nimic?

„Doar am auzit. Apoi…”

Gesticula imediat ca să mă oprească.

„Nu vreau să ştiu” zise el cu sinceritate. „Cu cât ştiu mai puţin cu-atât mai bine. Comisarului însă tot va trebui să-i povesteşti ceva. Şi tot mereu acelaşi lucru, ca o placă stricată. Gândeşte-te din timp. Poţi să zici că dormeai. Sau că băuseşi prea mult. Stai: beat nu, că pentru ăştia dacă eşti beat înseamnă totdeauna circumstanţă agravantă.”

Am încuviinţat din umeri.

„Va trebui să stau de vorbă cu el.”

Se scutură cu lehamite.

„Ei bravo. Ţi-ai şi găsit omul. Ăsta întâi te sugrumă apoi te-ntreabă dacă ţi-e bine, întâi dă cu tine de pământ, apoi te-ntreabă dacă ţi-a plăcut, dacă stai comod.” „Nu-l cunoşti.” „Nici n-aş vrea să-l cunosc. Cu domnii ajungi tu primul în iad.”

Râdea, arătându-si dinţii lungi.

Am râs şi eu: „Eşti comunist?”

M-a fixat cu arătătorul: „Sunt situaţii când pot să gândesc şi ca un comunist. Da' nu mă bag în politică. Îmi ajung necazurile mele. Dar tu ce eşti?” „Nimic” am zis „nu cred în lucrurile astea. N-am crezut niciodată.”

A încuviinţat cu gravitate.

„Ai dreptate” răspunse el „fiecare cap trebuie să-si rezolve singur problemele. Peştele mic înoată iute, prea mulţi peşti mici la un loc atrag năvoadele.” „Dar îi invidiez pe ceilalţi. Uniţi îşi ţin tovărăşie, cel puţin aşa pare.” „Pare. Tocmai. Totul e aparenţă” îşi frecă el viguros nasul de sus în jos. „Măgarii stau bine împreună, calul pur sânge nu. Şi lumea asta e din ce în ce mai mult bună pentru măgari. Toţi cei care urlă aceleaşi lucruri. M-ai înţeles? De ce-mi place mie să fiu prieten cu tine. Un prieten din alte locuri e totdeauna un avantaj în viaţă.” „Arhivar, îmi spuseseşi mai alaltăieri. Ce studii ai făcut? Sau încă mai studiezi?”

Se întunecă la faţă, întristat.

„Le-am terminat. Dar erau studii pentru sărăntoci. Arhivar, e drept, dar peste câtva timp. Am un unchi din partea mamei la arhive, în comună. Îmi pregăteşte un loc pentru ziua când o să termin milităria. Mare bucurie, nu? Dar mai întâi locul ăsta faimos şi pe urmă o să vedem. Da' ce mai tot discutăm acum? E cald, soarele ne coace, n-am mâncat nimic şi tu trebuie să te gândeşti la comisarul tău. Ar trebui să fii o zvârlugă. Şi căpitanul? Închis în casă?

„Nu. Acolo în spate. O fi bând.” „Ai cam căzut pe bec” mă avertiză el cu tristeţe. „L-ai luat în serios. Eu unul, nici nu l-am văzut bine şi mi-am spus: un caraghios. Un caraghios uscăţiv uscăţiv care şi-a-nghiţit bastonul ca să stea în picioare şi…”

Se întrerupse, cu un deget îndreptat în direcţia drumeagului. Am văzut-o pe Sara în contralumină.

Venea spre noi reuşind să nu iuţească pasul. Părea mai proaspătă, cu ochii senini, poate dormise în ultima jumătate de oră. Fără o vorbă îi întinse mâna lui Micchiche care se ridicase în picioare.

În adâncul inimii scurta fulgerare de bucurie mi se prefăcuse pe loc în cenuşă.

„Să-ţi explice el. Ştie tot” i-am spus îndepărtându-mă. „Mă duc la el. E tot acolo?” „Locotenentul nu vorbeşte. Nu va vorbi niciodată. Nici jupuit de viu. Ăsta-i adevărul. Ăsta-i lucrul important pe care trebuie să-l ştiţi” mai mormăi Micchiche cu ochii la nimic şi la nimeni. Şi fiindcă veni vorba: puneţi-vă totuşi la punct scenariul.” „Aşadar el n-a murit şi eu par în viaţă” judecă el de îndată ce mi-am isprăvit relatarea.

Se căznea să zâmbească, faţa veştejită îi anulase orice urmă a vârstei.

Se refugia lângă copac în ultimul semicerc de umbră care mai rămăsese, sticla era aproape goală.

„Bietul Vincenzino. Falimentul. Ridicolul…” mai zise el, unghiile de la mâna dreaptă îi frământau umbrele de barbă de pe maxilar, bărbia.

Departe, bătaia ritmică a unui ciocan.

Încercă apoi să-si mişte braţul stâng. Mănuşa rigidă i se bălăbănea.

„Îmi scot butoanele.”

Şi râse, un singur icnet ca un hohot de plâns.

„Mă simt jegos” îşi reluă el lamentaţiile. „Ce tâmpenie. Corect? Dacă aş fi îmbăiat şi călcat totul mi s-ar părea altfel. Ei, barul ăla al nostru de la Roma. Îţi aminteşti? Un chibrit, Ciccio. Nici bricheta nu mai funcţionează. Trăiască frumoasa noastră autonomie.”

Am aprins cu grijă plimbându-l de jur împrejurul capătului ţigării.

„Ceaţa” urmă el cu glas scăzut „ai în minte ceaţa noastră? La Torino? Şi mirosul ei, cel mai fin din lume. Cea din noiembrie e cea mai plăcută. Nu sunt beat, Ciccio, fii pe pace. Dar ţie nu-ţi face rău aerul ăsta uscat?”

Îmi imaginam oraşul meu, o reţea pătată ca pelicula unui film vechi, albul şi negrul descojit în filamente, ploi subtile. Şi o dorinţă copleşitoare şi lentă de a fi absorbit în ele, de a rătăci şi eu pe ecranul acela fără nici o înfăţişare a mea autentică.

O insectă cu aripi străvezii purpurii i se căţăra pe haină, am alungat-o cu un bobârnac.

„Ştii ce sunt? Unsprezecele de pică. Avea dreptate tata. La orice examen picat sau când îi dispăreau bani din sertarul de la farmacie, îşi vărsa năduful pe mama: ai scos unsprezecele de pică, acum trebuie să ne bucurăm de el.”

Zâmbi dând fumul pe nări.

„Dar nu există unsprezece de pică” am obiectat.

„Tocmai de-aia. O carte care nu se găseşte în pachet. Care nu e bună pentru nici un joc” încuviinţă el, ţigara supunându-i-se mişcării buzelor, cu gâtul ţeapăn în efortul de voinţă.

Şi-i mai scăpă: „Sărmane Vincenzino, dacă ai fi venit la mine acasă poate la ora asta…”

Nu mai vreau să te ascult, m-am împotrivit eu în gând.

Simţeam o durere între ceafă şi un umăr: oboseala aceea toxică în tot corpul. Mi s-a părut imposibil un remediu.

„Ce intenţionaţi să faceţi, domnule.”

„Domnule, Tatăl nostru. Doamne din ceruri de-aş fi o rândunică” mă luă el peste picior foarte slăbit însă.

Şi pe urmă: „Nu-ţi fie frică, prietene. Azi, astă-seară, pleci. Şi n-o să ai neplăceri. Pe cuvântul meu. Dacă mai ai încredere în mine.” „Nu mă refeream la mine.” „Ţi-e foame?” „Da” am răspuns.

„Ei bine: şi mie. Incredibil. Sunt murdar împuţit, o căpăţână nenorocită, dacă trag un foc îl ratez şi pe ăla, o-ncasez şi pe faţă şi pe dos şi totuşi mi-e foame. Simplu, nu?”

Râse din nou, împrăştiindu-si scrumul pe el.

„Ce intenţionez să fac, mă întrebi tu. Uite ce: să mă predau. Şi să mă las în seama generozităţii duşmanului.” „Adică?” „Adică: vei vedea. Ba nu. Vei vedea un mare nimic” renunţă el, aplecându-si iar capul.

Sara se întorcea, Micchiche se oprise bănuitor lângă maşină, la un semn al meu răspunse negativ din cap şi cu mâna. Se aşeză lângă o roată fără a ne privi.

„Fausto, sunt aici. Ai auzit? Şi dacă e o cursă?” zise fata.

„Sara Sara de ce nu eşti şi tu ca altele” se strădui el iarăşi să zâmbească.

Ea răscolea posomorită prin iarbă, cu ochii în pământ.

„Am să ajung şi eu. Dintr-una, dintr-altă, am s-ajung şi eu ca toate. Mare folos pentru mine, pentru aproapele meu” răspunse ea.

„Ai şi-nceput să vorbeşti ca o văduvă” încercă el să râdă, dar cu un efort atât de dureros, încât Sara se mulţumi doar să-l privească, fără a mai avea curaj să-i riposteze.

„Aş putea duce valiza în maşină” am zis eu.

„Stai! Întâi duşca asta. Să nu subminăm brusc obiceiurile” făcu el recuperând sticla. „Şi nu spăla mereu putina.”

Mă fixa privirea ostilă a Sarei.

„Fausto, e o cursă. Simt eu” reîncepea.

„Foarte bine. Am înţeles. Mai bine” îşi pierdu el răbdarea.

Micchiche ne măsura acum cu privirea, agitându-si degetele ca să mă tot întrebe, să mă grăbească.

„Trebuie să mergem” hotărî el.

„Unde te duc” întrebă încet fata.

El răspunse sec: „Primul jandarm e al meu.” „Fausto…” „Aşa să fie. Gata cu vorba.”

Sara dădea din cap, cu mâinile răsturnate în poală, chipul îi era pământiu şi inexpresiv.

„Voiam doar să spun: ţi-ar face plăcere o baie, să te aranjezi puţin? Încercă ea cu glas şoptit. „Te duc la mine acasă? Un minut doar, că doar un minut…” „Şi mama ta?” se miră el.

„Puţin îmi pasă. De oricine. Să mai încerce să mă bată la cap” ripostă ea cu duritate. „Şi ţine minte: eu merg cu tine, eu te duc. Şi dacă trebuie să tac, atunci tac. Dar rămân cu tine până la capăt.” „Ce vrei să zici?

„Că rămân cu tine cât nu mă vor goni ceilalţi, fie şi cu forţa. Nu tu.” „Nu te voi mai alunga. Eu nu” răspunse el fără putere. Şi întoarse capul.

Am văzut-o pe Sara strângându-si umerii cutremuraţi.

„Jură” şopti ea, mâna întinsă deja i se şi retrase speriată, încleştându-se de cealaltă.

„Da da. Jur. Ai înţeles. Dar acum gata” rosti el frânt.