Când sufla o grea furtună

Preste patria dorită,

D-unde fost-ai departat,

Tu erai de voie bună;

Ca s-o vezi mai fericită,

Azi și mâine-ai așteptat.

Sunetele lirei tale

D-aurită viitorime

Aveau dulce argument;

Iacă se deschisă-o cale

Pentru-a patriei giunime,

S-o agiute prin talent.

Revăzut-ai al tău munte,

Turma cu păstori și fete,

Ce te-ndeamnă la cântat;

Di ce porți o tristă frunte,

De-a ave de lacrimi sete

Di ce tot n-ai încetat?

Unde-i ecatombei sfară,

Cântece de bucurie

Ce triumfului convin?

Înturnatu-te-ai în țară

S-o nutrești melancolie?

Ea-i sătulă de suspin.

Oare zâna amoroasă

Ce-ai găsit-o-n văduvie

Azi credința ț-a călcat?

Ori odoară prețioasă

Furul cel cu ghibăcie

Din comoară ț-a prădat?

Dacă zâna cea frumoasă

Ce prin ochi și dulce buză

N-a-ncetat a te-ncânta,

D-alt odor dacă nu-ți pasă

Decât de ea și de muză,

Încetează-a suspina.

Despre patrie nu geme,

Este Cine grijă-i poartă,

Ce-a pieri n-o va lăsa;

De puternici El nu teme,

Că a meserilor soartă

Lui i place-a apara.

Tronu-i este-n sferi senine,

El pe domni în mână ține

Și le-nsuflă voia sa;

El, precum de ani o mie

A păstrat pe românie,

Și de-acum o va păstra.

Cântătorule, deci, giune,

Din al tău sân depărtează

Acel cuget întristat;

Răsărinde zile bune

Ș-a speranței lină rază

Cântă iar, cum ai cântat!