Între toată românime,

Mai frumos și milian,

Mai puternic n-a fost nime

Decât Butul moldovan,

Că, oștean și vânător,

Fericit fu și-n amor.

Iacă buciumul d-aramă,

Ce-n Suceav-a răsunat,

La resbel pe junii cheamă

Cătră țărmul departat,

C-Alexandru domnitor

Dă Poloniei agiutor.

Dar cu Butu-i logodită

Fiia a lui domnitor,

De el Ana despărțită

Suspina-va de amor;

Butu-i dă parola sa

C-a veni ș-o va lua.

Doamna, plină d-umilință,

Giuruirea i-au păstrat,

Dar amantul o credință

Pentru alta au uitat.

Cine calcă-al său cuvânt

N-are pace în mormânt.

Oastea de la țări streine

De un an s-au înturnat,

Însă Butu nu mai vine;

Aleu, poate-au răposat!

Doamno,-i timp de măritat,

De giunia ta-i pacat!

Vai de har, de sănătate,

Ca stele ochii sănini,

De-a lor lacrimi neuscate

Turbure-s amu fântâni,

Că un altu pețitor

Mâna-i cere și amor.

Toți boierii vin din țară

Și un prinț cu svita sa;

Ana plânge în camară

Că pe But nu poate-uita;

Popa mâine va serba

Și pe doamn-a cununa.

Zice doamna credincioasă:

Nu merg la altarul sfânt

Și voi fi mult mai voiasă,

De m-or duce la mormânt.

Dacă Butu nu e viu,

Patul nunțe-i un secriu.

Însă-n ziua de urgie,

Are multe doctorii

O bătrână, care știe

Și descânteci face mii.

Hârca veche, pe ascuns,

Duce doamnei cest răspuns:

S-alungi popa și pe mine,

Va veni azi Butul tău;

În ursita-i mântuire,

Ea va drege precum vreu;

De la crivăț, de l-apus,

Bune farmeci ț-am adus.

De la codru buruiene,

Iarba zânei de la Prut,

De la vultur două pene,

Iar tu, doamno, de-a lui But,

Te rog, părul ca să-mi dai,

Ce de suvenirul ai.

Din păr șerpe vom forma,

Două inel-oi împreuna,

Din mic deget sânge-ai da

Și pre șerpe voi giura,

Cu inel oi descânta,

Va veni și te-a lua.

Doamna-n hârcă se încrede

Și se-mplântă în pacat,

Butu-ascultă, el purcede

De la țărânos palat,

Nu cum mersă la război,

Doamno, oare nu-i strigoi!

În somn toată curtea zace;

Doamna-i trează; au sosit

Miazănoapte, paza tace;

Pas de cal s-au auzit,

Iar dulăul priceput,

Ce urla, se făcu mut.

Poarta curței se deschide;

Pintre păzitorii mii,

Nu-s ce umblă, o deschide

Și închide ușe trii;

Iată-l în alb îmbrăcat

Pe-așternut s-au așezat.

Trece clipa cea duioasă,

Calul rânchează mereu:

Rămâi, Ano, sănătoasă,

Că m-așteaptă roibul meu,

Au cu mine vei veni

Ș-a mea purure vei fi.

Luna luce, Butul fuge

Preste munte, prin hârtop,

Vântul șuieră și muge,

Roibul sare în galop,

Ș-amu-i duce p-amândoi,

Doamno, oare nu-i strigoi!

Printre plaiuri, căi secrete,

Trec la codru și s-aud

Gemând bufnele spăriete,

Mereu urlă lupul crud;

Din tunerec ochii săi

Luminează ca scântei.

Din ceri luna-amuși s-a trece,

Roibul meu, hai la galop!

Nouă măguri și stânci zece

Avem încă ș-un hârtop.

Nouă râuri a sălta,

Păn cucoșul va cânta.

Unde mergem? Unde?-Acasă,

Chiar pe culmea lui Pion;

RarŁori omul pe-aici pasă,

Lângă a Dochiei tron,

Unde turnul meu va sta,

Ce-n veci nume-mi va purta.

Dulce-odor, ah, calul ține,

Că de spaimă abia șed!

Pe șea pune ambe mâne,

Dar în dreapta ta ce văd?

Testamentul cel sfințit,

Care popa-au dăruit.

Calul nu-mi stă așa-n pripă,

Că în fugă este-acum,

Testamentul dă-l în ripă,

Ține-te, c-avem rău drum!

Roibul, parcă ușurat,

Prăjini zece a saltat.

Preste lacuri și păraie

Trec mânați d-un rece vânt;

Ici, colo, câte-o văpaie

Saltă d-un pe alt mormânt,

Și pe drumul zburători

Petrec mirii călători.

Stă, ascultă-mi a mea rugă

De om cale nu-i aici!

Calea-i bună pentru fugă,

Urmă nu-i pintre potici;

Pedeștri oaspeți aici nu-s,

Că-i duc alții tot pe sus.

Răsăritul se înfoacă,

Roibule, hai în galop!

Păn va bate popa-n toacă

Avem încă un hârtop,

Piatra Teiul a ura

Păn cucoșul va cânta.

Ah, iubite, frâul strânge;

Sărind calul acel râu,

De o stâncă mă va frânge!

Ce-ți atârnă de la brâu?

Sunt metanii de la schit,

Ce-un sahastru-au dăruit!

Ce metanii fioroase,

Că a roibului ochi scot.

Vezi cum tremuru-l răzbate!

Deci aruncă-le de tot!

Roib-atunci pe munte-nalt

Ia o milă într-un salt.

Cele pietre ce să fie,

Cele cruci și săpături?

Nu sunt cruci, ce e tărie

Curței mele dimpregiur;

Pre zid dacă voi sui,

Calea-n veci vom mântui.

Ce-ai stătut, o, dulce-odoare?

Roua m-a muiet de tot;

Răce-i vântul chiar la zoare,

Să-ți urmez de-amu nu pot.

Tremură soția ta,

Copere-mă c-o manta!

Dulce doamno, iacă-ndată

Eu voi pune pe-al tău sin

A me frunte înfocată,

Ce mă arde ca venin.

De ea piatra s-a-ncălzi,

Doar ceva m-oi răcori.

Ce colană-i ferecată?

Crucea care mam-au dat!

Cruce-mpunge ca săgeata,

Fruntea me a încruntat;

Să nu pați de ea și tu,

Crucea leapăd-o de-amu!

Căzând, peri acea cruce,

Butul doamna-n braț a strâns,

Cel ce mână, cel ce duce,

D-un foc vânăt s-a aprins.

Roibul hohot d-om a dat

Ș-încă-o stâncă a saltat.

A Dochiei piatra tună

Și cucoșul a cântat;

Din Hang clopotul răsună,

Când săhastrul a tocat,

Iar cu discul strălucit

Soarele au răsărit.

Dimineață, când să vie

Sântul popa la palat

Să serbeze cununie,

A pierit doamna din pat!

Pre Pion turnul lui But

De atuncea s-a văzut!