O, tu, ce odinioară d-aur fost-ai îngrecată,

Mângâind a mea ureche cu un sunet armonios,

Eu te văd pe zi ce merge mai subțire ș-ofticată,

Încât nu târziu te-i face fără suflet, făr de os.

Pungo, idol fericirei, ce cu tine azi se curmă,

A domnului tău ascultă zicerea cea de pe urmă.

Vine clipa despărțirei, timpul tău nu-l pierde-aice;

În darn tu țintești în mine ochiul cel înlacrimat.

Du-te-n lume, alt domn cată, decât mine mai ferice,

Eu rămân sărac c-atunce când dintăi m-ai fost urat.

Neputând a te ține-te, cu a mea sărutătură

Și adio ce-ți dau, iată la drum înc-o învățătură!

Colindând din casă-n casă poate-acela te-a culege,

Ce prin intrigi, nedreptate, l-alți averea a răpit.

Vei intra la acel giude care tot prin acea lege

Despoiat-au pe orfanul, pe cel tare a înavuțit.

La avarul poate-ntra-vei sau la casă camătară,

La prodotul cel fațarnic, care vinde a sa țară.

La aceștia de galbeni face-te-vei închisoare,

Pe încet te-i îngrășe-te, păn din pungă sac vei fi.

Cine știe dacă-atunce, pungo, nu vei fi datoare

Zi și noapte-a fi deschisă, numai să poți înghiți!

De-ai putea s-aduni atuncea numai drepte-agonisele,

De-ai putea să dai sâmbrie la merit și ostenele!

De-ai simți a ta menire și iertat de ar fi ție

Adăpost plăcut în lume de-a avea ca să-ți alegi,

Acolo, dorită pungă, să petreci cu bucurie,

Unde să poți totdeauna vre un bine ca să dregi,

Unde dărnicie-ascunsă, făptuind tot cele bune,

Ș-agiutând pe acel mizer, sfară Zeului depune.

Acolo mergi, că eu da-voi ție știrea cea deplină

Cum să poci a recunoaște pe al tău domn viitori;

Vezi pe cel ce cu modestie mare inimile-mbină,

Cela ce de laude fuge, de venin lingușitori,

Ce virtutea prețuiește mai presus de toate-n lume,

Pe cest semn tu-l vei cunoaște, deși nu-ți spun

al său nume.