Când natura dormitează în tuneric cufundată,

Când tac toate, numai grija priveghează-n a me minte.

Deseori vorbesc cu Tine, ale lumilor părinte,

Ce în ceri și-n al meu cuget ești de față totodată.

Împetritul ce în sânu-mi văzu barbara săgeată

A fugit, iar omul cel bun, de m-a plâns, păși-nainte.

Numai tu, duioase foarte, auzi lângede-mi cuvinte,

Înțălegi secret suspinul ș-întinzi mâna îndurată.

Deseori cred fiii lumei că-ntristările-mi profunde

Numai de l-a mele patimi, din ambiție derează,

Precum valuri întărtate se înform din line unde.

Amar! Mult mai grea fortună împregiurul meu domnează,

Ce amenință a patriei viitorul s-acufunde,

Dacă Tu, o, îndurate, neputinței nu-i fi pază!