Când Pionul îmi ascunde a luceafărului rază

Ș-umbra nopței se răspânde pest-a ceriului tărie,

Chiar ca stele nemurinde l-al meu cuget scânteiază

Ale epohei trecute de mii fapte-icoana vie

Și-n memorie-mi invită melanholic, dulce cânt

Despre-a patriei mari oameni ce zac astăzi în mormânt.

Toate-n giurul meu sunt mute; preste murii ce-n vechime

Răsunau de imne sânte mușchiul verde se întinde;

La serbare și la triumf nu mai cheamă pe giunime

Cel cuvânt ce-n inimi nobili patriot-amor aprinde,

Ș-a eroilor nepotul, moștenirei lor străin,

Azi la fiii săi nu lasă decât un amar suspin.

Dar din fere ovelite, und-a lui memorie zace,

Sunetul a lirei mele în trecutul să-l repoarte,

Pe strămoși să-i prezenteze, ce-n resbel, precum în pace,

Prin credință și unire aparau a patriei soartă,

Încât prin a lor virtute, ce fu arma lor și scut,

În un curs de ani a mie astă țară s-a ținut.

În lucoare maiestoasă, de timp repede mânată,

P-Alexandru Bun să vază, ce ni-a dat legi ș-o coronă,

Pe cel fulger a lui Aris, Ștefan, ce cu mică ceată

A învins pe regi, pe eroi ș-al Asiei legionă,

Pe a Lupului trei fiice, ce-n frumseță s-a mărit

Și-n Suceava ⁴ pe anticul Ilion a înnoit.

Între nor de ambrozie, purtate de turturele,

Ce de gemete duioase sună-n giur o armonie,

Repede chiar ca o clipă, tinere trec vergurele,

Între care cunosc Una ⁵ , ce-ncă-n inima me-i vie;

Ele-n lume nu simțiră nici durere, nici amor,

Și trecând de-aici sporit-au ale îngerilor hor.

Acordează a ta arfă, fiio a giuniei mele!

Pe cea stânc-a Petrodavei s-așăzămu-ne-mpreună,

Cât Cernegura pinoasă va luci di-a nopței stele,

Pe când freamătul pădurei ș-unda murmur dulce sună,

Să cântăm d-acele fapte; călătorul ce-asculta

De a noastre zise poate un răsunet va pastra!