Al aramei sunetoare aud tristul semn și sânt

Menind soarelui repaos în a lui zilnic mormânt;

Obosit acum săteanul lucrul câmpului său curmă.

Fluierând păstorul vine la cotun cu a sa turmă.

A pierdut a lor frumsețe înfloritele câmpii,

În negură misterioasă ascunzând a ei mândrii;

Firea-n inimă-mi insuflă o adâncă întristare,

Lumea-o părăsește-n umbră și-ntru a mea cugetare,

Ca-n paragină câmpie un greu gemăt amorțit

La auzul meu răsună de pe turnul învechit;

Bufa cea posomorâtă, când natura să-ntristează,

Pe a nopței înturnare prin un bocet crud serbează.

Câtu-i dulce a ta soartă, în sat, o, locuitor,

Lângă soața credincioasă, în îngustul foișor!

Nimic lin cursul turbură de-o viață fericită,

Ziua este ostenelei, noapte-amoriului menită.

Mușchiul, care anii repezi în țărână-a prefăcut,

Pe părinții voștri-ascunde în mormântul cel tăcut;

Acolo, pe cea movilă, unde sălcile umbrează,

Ale inimei duioase lacrimile rourează;

Dulcea boare-a dimineței, buciumarea de păstor,

A cocoșului cântare, nici plăcerea de amor,

Pe-adormiți n-or să-i trezască din tunericul mormânt;

A lor seceri în tot anul adunând de pe pământ

Aurite spici în jerbii, prin sudori și osteneală.

Aduceau nutrețul casei și a ei chivernisală,

Sara de-acum n-or să vie la duioasele soții,

Nici lua-vor sărutare de la tinerii copii;

N-or să guste împreună simplă cină sănătoasă,

Ce se face mai dereasă de zicerea cea duioasă.

O, voi carii n-aveți stimă pentru omul umelit,

Nobili plini de fantazie mândri-n titlul ruginit,

De ce-n ură-aveți săteanul, când a fruntei lui sudoare

A produs mărirea voastră ș-avuțiilor odoare?

Cruță timpul vreodată dritul unei evghenis,

Ori frumˇseța, avuția, nu trec ca al nopței vis?

A săteanului vro faptă încă nu s-a lăudat

Și al său mormânt de pompă nicicum s-a-ncungiurat;

Dar în locul unei pompe, din a lui soți fiecare,

Nu de-afară, ci în cuget poartă semn de întristare.

Oare mirosul de smirnă, oare cântecul cel sânt,

Pulberea ce este stânsă pot să-nvie din mormânt,

Dacă fapte de virtute, care legea ni învață,

N-or meni și după moarte celui drept o altă viață?

Lacrimile ipocrite, mincinosu-acel suspin,

Decretările nu schimbă care de la Pronie vin.

Preț nu are nici o pompă ce prin aur se adună,

Tânguirea-adevărată pe mormânt de nu răsună;

Precum când un unchi răpune, clironomul însătat

Binecuvintează ziua întru care-a răposat.

Poate că sub astă țărnă este-o inimă-ngropată

Care-avea în cursul vieței fantazie înfocată,

Suflet bun, cu direptate, ce prin sfatul înțelept

Patriei ar fi fost razim prin cuvinte și cu piept.

Îns, aleu, lui nu-i lucise a științelor făclie

Și talantul de preț mare i s-a stâns din sărăcie!

Chiar asemene-adamantul, ce din stâncă este scos,

Păn-a nu avea lumină mai întăi de fier s-a ros;

Și asemene în tufă se ascunde-o mândră floare,

Ce, de nime mirosită, vegetează, crește, moare.

Poate-aice dormitează a cotunului Franclin,

Ce a patriei ș-a științei purta-amorul sânt în sin.

Cufundat în astă groapă poate zace vrun Milton,

Cu asemene ambiție poate vreun Napoleon!

Dacă fulgerul și schiptrul prin ei nu sunt înfrânate,

De n-a cântat a lui Adam fericirea și pacate,

Dac-al morței fioros înger, de la nord păn la apus,

Domnitorii și popoare la un crunt giug n-a supus,

Înduratul ceri nu vrut-au ca a lor modestul nume

După moartea lor să fie spaimă au mirare-n lume.

Căci virtutea, ca și răul, cumpenite-s la sătean;

El nu surpă, nici rădică, tronul crunt a lui tiran,

Niciodată Poeziei armonia cea vândută.

La ambițios nevrednic n-a da laudă necăzută.

Sub aceste mici movile țărna lor s-a mormântat;

Pe o piatră, fără lustru, un vers simplu însemnat

De la duios trecătoriul un suspin, lacrimă cere;

Muza n-a avut prin versuri să deștepte-a sa durere.

A lor nume, anii vieței, poate piatra a vădi

Ș-oarecare vers ce-nvață pe săteni de a muri.

Oare cine dintre oameni căutătura sa duioasă,

Păn să plece, nu aruncă peste lumea cea frumoasă?

Sfărâmând a sale-obeze, sufletul, la loc menit,

Pasă mângâiet de plânsul duioșiei însoțit.

Firea a sa limbă are, ce-n mormânt nu este mută,

A ei foc tot arde încă, deși viața ne-i trecută;

Și la vadul cel eternic, în o inimă dorim,

Care-n viață ni-a fost dulce, după moarte să trăim.

Dar când prin a mele versuri voi să trag din tunecime

Pre morți ce zac făr de laudă în această țânterime,

Un nepot al meu vrodată, întru duiosul său rost,

Văzând un mormânt mai proaspăt va să-ntrebe:

cine-am fost?

Va răspunde-atuncea poate un păstor cu veche frunte:

L-am văzut în multe rânduri, când se lumina, la munte,

Cum pe iarba-nrourată mergea-n pas înaripat,

Ca Ființei rugi s-aducă care lumea a creat.

Alteori sub acel frasin cu întinsa rădăcină,

Care-umbrează cu mii ramuri ce de zefir se închină,

A căzut pe la amiază, întristat și singurel,

Țintind ochii plini de lacrimi în plăcutul râurel,

Și trezit apoi din visuri murmura niște cuvinte.

Uneori fugea la codru, sămănând smintit de minte;

Plecând capul câteodată, ca un om făr-agiutori,

Se părea cuprins de patimi sau de un fatal amor.

Într-o zi, pe culmea ceea, und-era a lui venire,

Așteptatu-l-am, căutându-l, dar nu-l găsii nicăire.

A trecut și ziua a doua, din nou iar l-am cercetat,

Dar pe munte, nici în codru, nici la râu nu l-am aflat.

Amar mie,-n ziua a treia, în adâncă duioșime

Cufundat, poporul nostru îl ducea la ținterime.

Vezi în piatră epitaful, coperit d-umbrosul spin,

Vezi... că modul a scripturei ție nu este străin!