Călătorule a vieței, care dintre văi-nflorite

Aici între-a morței colnici întâmplarea te-a condus,

Al tău pas un pic frânează, vezi ființe înmiite,

Ce cu steaua dimineței răsărit-au ș-au apus.

Sub această piatră zace om dorit de-nvățătură,

Ce norocului și vântei a fost purure străin.

Din familie-umelită, nobil muzele-l făcură,

Însă firea-i hultuisă melancolie în sân.

Curat cuget, cu simțire, bunătatea-i era mare,

Încât, pentru mângâiere, ceriul cel îndurător

I-au trimis prin un alt suflet o duioasă vindecare,

Dăruindu-i în grea cale un soț bun și simțitor.

Nu-ntreba să afli mai multe de-a virtutei sale faptă,

Dar nici cerca mai departe care-a fost și răul său!

Cu speranța acum ambe tremurând de faț-așteaptă

Lângă Cela ce ni este Părinte și Dumnezeu.