Unde tristul vers afla-voi, d-unde voi lua cuvinte

Să espun a mea durere ș-acel plâns în care înot?

Amar mie, soarta crudă, am pierdut pe-al meu părinte

Sărimanii mângâierea, iar Moldova-un patriot!

Al bisericei podoabă, el fu amvonei mândrie,

Câte ori prin blânde zise, prin cuvânt învingător

Storcea de la inimi crude lacrimi de înduioșie

Și-nfrâna pornirea oarbă a-nvitatului popor!

Când tuna preste Moldova a resbelului furtună,

Ce omoruri, prăzi și lacrimi în țară a semănat,

Când lucea preste ruine crunta-Asiei Semilună,

El cu crucea și cuvântul un tirumf sânt a purtat.

Întru fapte lăudate și virtuțile mărite

Simțitorul nobil cuget de văpaie-aprins i-a fost.

Pentru muzile române a lui case umelite

Și străinului nemernic era purure-adăpost.

Din a Proniei chemare, ce pre om a pus aice

Să lucreze împreună cătră scopul ei cel sânt,

Îndrepta el pe junimea întru calea cea ferice,

Ce conduce l-altă viață prin tunericul mormânt.

Consacra bunul părinte a lui zile mai senine,

Cu furtuna bătând luptă pe-al vieței ocean;

Ca pre fiii săi să crească, n-a cruțat nice pre sine,

Cum cu propriu sânge-adapă pe-ai săi fii un pelican.

Dacă din a sale pârge, macar p-un singur grăunte

Cuvântatu-l-au de bine înduratul Dmnezeu,

Trist, dar plin de cunoștință, rog cu umelită frunte:

Deie-i ceriul lin răpaos, mie-nsufle-mi gândul său!