Pe stâncos plai, lângă țărmuri, în a Pontului pământ,

Care peste luciul mărei și câmpii întins domnează,

Călătoriul de departe vede un albit mormânt

Ce în toată dimineața de Apolon se urează.

Acolo mai îmblânzite parcă gem a mării unde,

Și eco din departare cu un sunet trist răspunde.

Aici fulgerul puternic a Cezarului August

Pe Ovid din sânul Romei înterit-au spre urgie;

A lui pulbere e stânsă în acel azil îngust,

Dar prin versuri nemurinde a lui patimi încă-s vie.

Și în cât în lume-Amorul inimile va să sfarme,

Ceatra-Ovidului purta-va între ale sale arme!

Chiar pe marginea a Daciei, între barbarul popor,

Departat de dulce patrie și molatica viață,

De p-acesta plai adese, cerând grație,-agiutor,

Cătră ceri și cătră Cezar el tindea a sale brață;

Deseori aprins de doru-i cerceta în fantazie

Capitolul, pe-a sa fiie, pe duioasa lui soție.

Deseori din sânul mărei, ce de patrie-l departa,

Raza dulce-a mângâierei se părea cum că-i răsare,

Și-n noian ținându-și ochii dorul său îi arata

Cu vântrele-naripate venind vasul de iertare.

Dar acel semn fiind nour, umplea ceriul de fortune,

Ochii săi de-un râu de lacrimi, inima de-amărăciune!

După ce apoi cu ziua și speranța i-a pierit,

La locașul singuratic se-nturna întru durere;

Aici muzile-ndurate poetului favorit

Aduceau din Elecona balsame de mângâiere,

Și-atunce-a sale versuri răsunau atât duioase,

Încât a lor armonie fărmăca inimi fioroase.

A lui lacrimi, trista voace, ce-a supune n-a putut

A Cezarului urgie, pe-nsuși scitii îmblânzise,

Lângă lac, la raza lunei, deseori în codrul mut,

Când cânta a sale patimi în a barbarilor zise;

Scitii, carii deprinși fură întru fapte numai crunte,

Depuneau cununi sălbatici pe a sa-ntristată frunte.

Apoi pe mormânt Ovidul ceste versuri șie-a pus:

Al amorului cel tânăr cântător aice zace,

Geniul care-l mărisă pe dânsul l-a și răpus;

Tu ce treci, de-ai iubit, spune: răposeze Ovidu-n pace!

Și de-atunci, din stânca albă de la apei albe spume,

Lacul și d-Alba Cetate poartă astăzi a lor nume.